Aline, pune-i tu titlul, te rog! Mersi!

Toată ziua de ieri m-am gândit cum să concep textul ăsta, cum să-l formulez, cum să scriu despre asta fără a fi prea patetic. Şi, mai ales, cum să mă ridic la înălţimea celorlalţi care au făcut-o deja, înaintea mea: Ovidiu, Ionel, Emil şi Liviu.

Tocmai de aceea, mi-aş fi dorit să am acum, mai mult decât oricând, talentul şi inspiraţia lui Alin, pentru a găsi cele mai potrivite cuvinte într-un articol – culmea! – chiar despre el. Pentru că, de data asta, nu îmi va mai edita şi îmbunătăţi el textul înainte de a-l băga în pagină. Şi nici nu-i va da el un titlu inspirat, la care eu evident că nu m-aş fi gândit.

Alin Fornade a fost dat afară din cea care se recomanda cândva “cea mai bună echipă din România”, atunci când încă nu începuse să-i “pese de sport poate prea mult” şi de propriii oameni poate prea puţin.

************************************************************************************************

“S-au descotorosit de tine la fel cum a fost îndepărtat Raul de la Real Madrid”, i-am spus ieri, la telefon, cu părere de rău. “E curios, cum tot la fotbal ajungem, indiferent despre ce vorbim”, a spus el, iar răspunsul său mi-a sunat ca un oftat.

Dar cum să nu alunece, invariabil, discuţia spre fotbal, atunci când stai de vorbă cu unul dintre cei mai buni jurnalişti de sport din România? Ba, mai mult, în opinia mea, unul din cei mai buni zece ziarişti români, indiferent de domeniu. După 12 ani în care a fost loial Gazetei Sporturilor, “poate prea mult”, aş spune acum, i s-au dat 12 zile termen să-şi strângă lucrurile şi să se despartă pentru totdeauna de redacţia în care, mai tot timpul, ajungea primul şi din care, de multe ori, pleca ultimul. Nu două luni, nu o lună, ci 12 zile! “Echitabil”, nu-i aşa? La “cursul de schimb” al GSP fiecare an în care i-ai dat totul, sacrificându-ţi, adesea, familia şi viaţa personală îţi “cumpără” o zi de răgaz.

În loc de “Dragă Tolo…”

Cătăline, ştiu că e posibil ca de mine să nici nu-ţi mai aduci aminte. La fel cum nici Florentino Perez nu şi-l mai aminteşte, probabil, pe Gravesen. Eu nu mi l-aş fi putut imagina niciodată pe Alin în altă parte decât la Gazeta Sporturilor. Cum nu mi l-aş fi imaginat, până acum un an şi jumătate, nici pe Raul Gonzalez Blanco în alt tricou decât cel… “blanco”, cu numărul 7. În cei trei ani şi trei luni în care Alin mi-a fost şef, apoi coleg, de la el (ca şi de la Radu) am învăţat despre corectitudinea omului Tolontan, despre familia GSP şi despre cea mai bună echipă din presa sportivă. Aşa am ajuns să mă molipsesc şi eu de respect, admiraţie şi – de ce nu? – invidie colegială pentru cel mai bun manager din presa română. Şi, tot după părerea mea, pentru cel mai bun jurnalist al României. Da, despre tine e vorba.

Nu vreau să dau nume de “jucători” care ţi-au rămas în “lot”, în timp ce pentru Alin n-a mai fost loc nici “pe bancă”, dar probabil Pleşan se simte stingher să bea singur vodcă rusească acum, de la mama ei, fără amicul său de la Gazetă. Probabil, citez,”e mai uşor să operezi la distanţă, decât să o faci acolo, aproape”. Pe unul de la Bucureşti ar fi trebuit să-l priveşti în ochi, pe cel la Cluj îl puteai concedia prin telefon (cum ai şi făcut, de altfel). Dacă simţeai că începe să-i tremure vocea, la o adică puteai da vina pe semnalul prost şi să închizi.

Cea mai bună echipă e cea mai bună doar cât are cei mai buni jucători

N-o ascund, îl admir pe Alin aproape la fel de mult pe cât te admira el pe tine şi am avut de învăţat de la el aşa cum el a avut de învăţat de la tine. Diferenţa este că, atunci când eu am plecat, el a încercat să mă oprească şi mi-a spus că GSP face o mare greşeală că-mi dă drumul. Lui nu doar că nu i-ai spus şi tu la fel – pentru că n-a fost cazul, el n-ar fi plecat niciodată de bunăvoie -, dar chiar tu i-ai făcut vânt pe scări. Că m-ai dezamăgit pe mine şi că m-ai pierdut, acum, şi ca cititor, pagubă-n ciuperci. Dar că l-ai dezamăgit pe un om care a crezut în tine, pe un “general” de-al tău, cum ar spune Becali (această nouă “politică editorială” a Gazetei), doare mai mult decât pierderea unui job.

Ştii şi tu foarte bine că cea mai bună echipă este cea mai bună pentru că e alcătuită din cei mai buni, iar când rămâne fără cei mai buni, încetează să fie cea mai bună. Iar Alin era unul dintre cei mai buni. Nu avea nevoie de mine ca avocat, editorialele, cronicile şi reportajele sale vorbesc în numele lui. Nu o să îţi spun eu despre cum muncea Alin, cu cât profesionalism şi meticulozitate documenta un text, despre câtă inspiraţie storcea într-o cronică, pornind de la titlu şi încheind cu “punch-line”-ul de final, din cel puţin două motive: 1. Au făcut-o deja alţii, citaţi mai sus. 2. Tu ştii toate astea – sau ar trebui să le ştii – cel mai bine dintre toţi. Dar pot să-ţi spun că ai făcut o mare greşeală. Azi Perez nu şi-l mai aminteşte pe Gravesen, dar îl regretă pe Raul. Mă tem că şi tu-l vei regreta pe Raul al tău.

Până la urmă nu mi-a ieşit: tot am fost patetic şi iar am scris prea mult, încât va trebui să-mi taie Alin din el pentru ziar. Nu-i nimic, pe site poate intra integral. Şi tot nu am fost în stare să cuprind tot ce aş fi vrut să-ţi spun. Măcar am pus smiley-uri prin text, să-ţi fie familiar.

Ah, Cătăline… Înainte să închei, aş vrea să-ţi propun un lucru. Gândeşte-te doar un minut la asta: Cum ar fi fost dacă Nea Vanea, la 37 de ani, ar fi avut “ghinionul” unei “crize” ca cea de-acum şi de un şef ca Tolontan la “Sportul Popular”?

************************************************************************************************

PS: Ovidiu, Emil, Ionel, Liviu, mă bucur să văd că mai există solidaritate în presă. Eu, unul, de mult nu am mai văzut astfel de reacţii venite în sprijinul unui coleg de breaslă, iar ăsta este un alt amănunt care spune multe despre valoarea lui Alin, atât ca om, cât şi ca ziarist. Până una-alta, spre bucuria mea şi, sper, ca urmare a insistenţelor mele , Alin Fornade este, de ieri, şi pe Twitter.

PPS: Pe lângă cei patru pomeniţi iniţial, au mai scris despre asta: Daniel şi Vasile

Sursă foto: UCluj.ro