Sfatul unui jurnalist sportiv: “Să nu-ţi doreşti niciodată să-ţi întâlneşti idolii”

Pe Emanuel Roşu, zis @Emishor, atât în offline, cât şi în online, l-am cunoscut la GSP. Am fost colegi o perioadă. Nu ne-am întâlnit niciodată faţă în faţă, relaţia noastră derulându-se doar prin intermediul messenger-twitter-facebook, dar îmi permit să-l consider prieten. Internetul, iată, îţi dă şansa asta: să-ţi faci prieteni şi fără să fi băut o bere cu ei.

Emişor e un bucovinean “miticizat”, revoltător de tânăr – are doar 24 de ani, dar din care patru de experienţă -, plin de umor, deştept foc, tobă de fotbal şi – veţi vedea – foarte talentat. A lucrat între noiembrie 2007 şi decembrie 2010 la Gazeta Sporturilor. A demisionat la sfârşitul lui 2010, dar a fost “recuperat” rapid de Sport.ro, unde “prestează” din ianuarie 2011. De multe ori, însă, “chingile” locurilor de muncă nu l-au lăsat să se exprime la adevărata lui valoare (deşi a produs unele texte memorabile în toţi anii ăştia – cel puţin pentru mine). L-am rugat să o facă pentru Ellun.es şi a reuşit să-mi producă cel mai bun text care a fost vreodată publicat pe blogul ăsta. Doar nu degeaba l-am făcut mare, incluzându-l pe locul 2 în clasamentul celor mai urmăriţi jurnalişti sportivi români pe Twitter.

“Scrie, bă, despre cum e să fii jurnalist sportiv în 2011″, i-am zis, când m-a întrebat despre ce să fie textul. Pentru că eu am o problemă cu felul, complet fals, stereotipic şi dăunător în care sunt percepuţi ziariştii în online (despre motivele acestei percepţii eronate, însă, altădată) şi încerc, pe cât pot, să “ajut” la reabilitarea unei imagini pe nedrept, de multe ori, pătate. A acceptat şi a ieşit minunăţia de mai jos. Să mai spuneţi că nu avem jurnalişti talentaţi în România…

************************************************************************************************

Cum e să fii jurnalist sportiv în România, în 2011? Well, habar n-am. Nu încerc vreo glumă proastă. E doar situația în care cuvintele nu prea te ajută. Ideile nici atât, pentru că se anulează unele pe celelalte. Urmează explicațiile.

N-am fost niciodată ziarist. După 3 ani de gsp, mi-am dat seama că nici n-aveam cum să-mi doresc asta. Am ajuns în zonă printr-un noroc explicabil doar de calculele de Sus. La fel ca Bebe la Man. United sau ca majoritatea jucătorilor Stelei în dream-team-ul lui Iliesta.

Copiii își construiesc vise. Pe măsură ce cresc, fie le alimentează din viață, fie le abandonează pentru că li se spune că n-au nicio șansă să le transforme în realitate. Eu încă visez.

Până la golul lui Hagi din România – Columbia n-am stat deloc cu magnetul lângă fotbal. După, am început să nu mai pricep decât asta de la vârstele prin care am trecut. Am trecut prin faza sutelor de dubluri de la albumele Panini, a meciurilor din Serie A de pe PRO TV și a RAN-ului de pe Sat 1 din care n-am înțeles niciodată nimic altceva decât golurile. N-am ieșit în nicio zi de luni din casă așteptând Eurogoals pe Eurosport și nu mi-a venit să cred că Prima dă Premier League. Nici că TVR a cumpărat drepturile de Primera, unde Figo îmi plăcea mult ca barcelonez. Asta a fost viața mea. A, ba nu. Am uitat de rezumatele din Ligue 1 de pe TV5 și de golurile magice ale polonezilor la TVP. Din ultimele nu prindeam decât jumătatea plictisitoare a programului pentru că trebuia să intre canalul ‘cu prostii’ la care n-aveam voie să mă uit. Clasic.

Cum să ratez Procesul Etapei, la care forțam telecomanda pe sunet minim ca să nu dau de bănuit că nu dorm? Puneți emisiunea lu’ NEA OVIDIU mai sus în topul priorităților. Traian Tomescu, good MM, Sechelariu, Chivorchian, Gheorghe Ștefan, frații Romanescu, Gică Hagi superstar sau Gică Popescu sunt ăia despre care am aflat că pot să și vorbească. Numele sunt aleatoriu alese și mi-au venit pe sistemul Tourette. Dacă l-aș fi avut, probabil s-ar fi concentrat pe nume de-astea, și nu pe lucruri spurcate.

Ok, știu că nu voi fi predat în școli și nici nu am de gând să-mi public memoriile. Încă. Dar, cred că povestea mea își poate da copy-paste, la fel ca guma Turbo și ca Brifcorul, într-ale unora din cei care vor citi asta.

După anii ăștia, am avut ocazia să-mi confrunt visul. Și să-i cunosc pe unii dintre oamenii pentru care preferam să uit de Snickers ca să-mi iau Pro Sport-ul. La fel ca acționarul majoritar al blogului, am trăit cu impresia jurnalismului ideal. În care pasiunea te învață să folosești cuvintele și mintea să transmiți inspirat ceea ce oamenii așteaptă la coada din fața tarabei. Ideal mi se pare abia acum mecanismul, atunci aș fi dat în cineva care s-ar fi pus cu visul meu.

Diversitatea mass-media te dă cu capul de masă ca să-ți revii. Am vrut să folosesc presă în loc de mass-media, dar mi se părea că aș fi intrat și eu în afacerea cunoscătorilor care devin penibili. Societatea își împrumuta efectul tuturor mediilor în care se acceptă caractere fără filtru de calitate. Până la urmă, ziarul devine doar un loc de muncă. Unul la care vii pe limită de ore și din care aștepți să pleci pentru că hobby-urile ți-au evoluat. Și pentru că pe nimeni nu mai interesează decât să apară ceva. Indiferent dacă e adevărat sau nu, dacă se joacă pe miză de libertate sau loc de muncă, dacă se lucrează pe ritmuri de glume proaste făcute de Gigi sau pe incultură de toate felurile a ăluia care-și trece numele sub titlu.

Să nu-ți dorești niciodată să-ți întâlnești idolii. Ca să mai poți visa.