Cum am fost eu martir nerecunoscut şi ce am învăţat eu la Revoluţie

Reportaj din amintiri

Mihaela Pană vrea să ştie ce făceam pe 22 decembrie 1989. Pentru mine Revoluţia română a echivalat cu cea mai cruntă bătaie pe care am luat-o de la taică-meu vreodată. Într-un fel, glumind adesea, mereu spun că aş fi meritat certificat de revoluţionar. La urma urmei, am suferit probabil mai mult – fizic şi psihic – decât mulţi din cei care îşi urlă nemulţumirea prin Piaţa Victoriei zilele acestea.

Dar să developăm puţin filmul acelor zile… Ca să punem lucrurile în context, trebuie spus că aveam şapte ani în 1989, mergeam spre opt. Eram în clasa a doua, tocmai fusesem făcut pionier. Abia trecuse primul trimestru din anul şcolar şi eram în vacanţă. Nu mai ţin minte dacă era chiar pe 22 sau mai repede. Din ce se ştie în Cugir, oraşul nostru a fost al doilea, după Timişoara, în care s-a declanşat Revoluţia. Aşadar, eram în vacanţă şi, din ce-mi amintesc, era o iarnă încă blândă la acea dată. Nici urmă de zăpadă. Ca atare, ca în orice vacanţă, eu eram în “curtea căminului”, unde ne jucam noi, copiii din cartier. Ca să ajungi în curtea căminului, trebuia să traversezi bulevardul (singurul din Cugir), iar blocul meu era de partea cealaltă a acestei emblematice străzi cugirene.

Ca-n reclama aia la ciocolată, “am fost în fruntea tuturor”

Asta am făcut şi eu atunci. Am început să traversez bulevardul, venind de la joacă, mergând agale spre casă, fără prea mare tragere de inimă. Când am ajuns la mijlocul străzii, un vacarm de nedescris, cum până la acea vârstă eu nu mai auzisem niciodată, venea de undeva din dreapta. M-am oprit cu gura căscată în drum, uitându-mă cu un amestec de stupoare şi interes spre sursa zgomotelor infernale. O armată de oameni, în marş, urlând “Jos Ceauşescu!”, arzând fotografii cu “Tovarăşu’” – alea de se aflau pe prima pagină a oricărei cărţi – şi agitând steaguri tricolore cu gaură acolo unde eu ştiam că trebuia să fie stema. În fruntea alaiului gălăgios, mergea un Trabant, călărit de câţiva bărbaţi, cei mai vocali dintre toţi. Când i-am privit prima oară, erau la oarecare distanţă de mine, dar tot stând gură-cască în mijlocul drumului, mulţimea a ajuns lângă mine, iar în secunda următoare eram între “oameni mari”, pierdut printre picioarele lor, iar şuvoiul m-a târât cu sine, mai departe. Parcă am început să strig şi eu, că simţeam că asta trebuie să fac, dacă tot eram acolo…

În tot timpul ăsta, în haosul iscat în acele zile, evident că ai mei au intrat în panică. Unde-i copilul? Afară, la joacă! Du-te adu-l acasă! Evident, nu m-a găsit taică-meu nici în curtea căminului, nici la generală 4 şi nicăieri pe unde mai ştiau ei că-mi pierd eu vremea. Îngrijorarea a crescut, aria de căutare a copchilului şi ea… Ulterior, după câteva ore de la momentul în care eu am fost luat de “viitura” revoluţionară, m-a găsit taică-meu în faţa sediului Miliţiei, cum era cunoscută Poliţia pe vremea aia. Eu, la fel de captivat de tot ceea ce se întâmpla, mă uitam cuminte cum arde clădirea “ca o torţă”, cum ar fi fost descrisă acţiunea în presa de azi…

Cum n-am avut eu norocul să am cel mai frumos ghiozdan din librărie

Poate o nouă explicaţie ar trebui dată. În Cugir, “revoluţionarii” au dat foc sediilor Poliţiei şi Primăriei, în care se baricadaseră “securiştii”. Când i-a ajuns văpaia, oamenii din clădiri au sărit pe geamuri, unii cuprinşi de flăcări. Jos, însă, nu i-a aşteptat scăparea, pen’ că au fost linşaţi. Unui poliţist din Cugir – mărturii se găsesc pe Internet – un dement, numit “Pampa de la Vinerea” i-a tăiat urechile şi le-a mâncat. Eu nu ţin minte să fi văzut cu ochii mei aceste scene – drept e că am şi o mulţime de “pagini goale” din succesiunea acelor evenimente – dar am auzit ulterior poveştile şi, mai târziu, le-am citit şi pe Internet.

Eh, într-un asemenea “decor” m-a găsit taică-meu, deja panicat după atâtea căutări zadarnice. M-a târât de “o aripă” până acasă, ţipând la mine şi arzându-mi bucăţi după bucăţi. Acasă, ţin minte că mi-am luat-o cu cureaua şi am fost “arestat la domiciliu”, nemaiavând voie să ies pe afară. Am văzut doar de pe geamul de la bucătărie cum unii dintre “prietenii mei de joacă” se amestecaseră printre “revoluţionarii” care au spart şi devastat librăria de la colţ. Unul dintre ei, poreclit Taboc, şi-a “tras” ghiozdan nou, rechizite şi cărţi – deşi ştiu sigur că n-a citit în viaţa lui nicio carte -, iar eu am fost invidios multă vreme după aceea pe el, că a avut parte de aşa aventură. Dar mai ales pentru că avea cel mai mişto ghiozdan din librărie (pe vremea mea, acolo se vindeau ghiozdanele), la care eu doar salivasem de câteva ori, trecând pe lângă geamul magazinului.

Cum dormea Mişu neîntors, în sunet de topoare-n uşă

Zilele următoare nu au adus nici ele vreo îmbunătăţire a situaţiei. În bloc cu noi, pe acelaşi etaj, practic lângă uşa noastră, stătea un “miliţian”. Ceva grangur mare pe vremea aia, la Alba Iulia, la “judeţ”. Revoluţionarii au tăbărât şi la el acasă, ca la toţi ceilalţi “ştabi” ai vremii. Un grup de vreo 20 de astfel de “luptători pentru libertate” ne-a umplut balconul de ouă şi au început să dea cu topoarele în uşă. Pentru că aşa ştiau ei, că acolo – adică în apartamentul nostru – locuia miliţianul. Maică-mea şi soră-mea erau panicate, plângeau speriate. Taică-meu s-a pus cu toporul după uşă, spunând: Câţi pot, îi răzbesc eu primul. Apoi, Dumnezeu cu mila. Evident, în tot acest timp, eu dormeam. Singurul din casă care nu era deranjat de răcnete, de înjurături, de ameninţări, de gălăgia infernală din scara blocului şi de loviturile de topor în uşă.

Din fericire, n-a mai fost nevoie să aflăm câţi poate doborî taică-meu cu securea, că unul dintre atacatori a strigat: Bă, staţi! Nu aici stă, ci dincolo, la uşa de lângă! Iar măcelul s-a mutat cu doi metri mai în stânga. Vecinul miliţian şi soţia lui nu erau acasă. Probabil fuseseră avertizaţi din timp, că o vreme au stat “dispăruţi”. Apartamentul i-a fost devastat, însă, şi tot ce se putea fura a fost furat din el. Ţin minte că maică-mea a făcut curat a doua zi în locuinţa lor şi a pus cât de cât puţinele lucruri rămase în ordine.

Ce-am înţeles eu din Revoluţie: Că femeile sunt de neînţeles

Au urmat apoi zilele de “revoluţie urmărită la televizor”. Ştiu că toată familia: ai mei, unchi, mătuşi, bunici, au chiuit de bucurie când “Dictatorul a fost capturat”. Şi au încins, efectiv, o horă. Apoi o petrecere. Şi i-am văzut pe toţi zâmbind, apoi râzând. Erau fericiţi. Era prima oară, cred, în scurta-mi existenţă, când îi vedeam pe toţi – chiar şi pe morocănosul de bunicu-meu – bucurându-se.

Eh, cam asta ar fi, pe scurt, ce-am făcut eu atunci. Ţin minte că un coleg de-al lui taică-meu a căzut cu bicicleta, la câteva străzi distanţă de sediul în flăcări al poliţiei. A auzit împuşcături. Ecoul dintre blocuri nu l-a ajutat foarte mult să-şi dea seama de unde vine. S-a uitat, speriat, peste umăr, în spate. În acel moment “a pierdut controlul ghidonului” şi a căzut cu tot cu Tohan (sau Pegas). Ulterior, cu rănile din dotare s-a prezentat la spital, a primit hârtia doveditoare că a suferit leziuni şi a primit, ani de zile, apoi, indemnizaţie de “victimă” sau “martir al revoluţiei”. Eu, cu spinarea dungată de curea, “arestat” în casă şi care am fost în linia întâi a evenimentelor, spre deosebire de el, probabil aş fi meritat în mai mare măsură certificatul ăla de “martir”. Mă rog, el a compensat o vreme nedreptate ce mi se făcuse, dându-mi din când în când, când treceam pe acolo, câte un pahar de sifon gratis, la sifoneria pe care şi-a deschis-o imediat după Revoluţie. Iar eu am considerat că era un pact echitabil. Aveam deja alte probleme în al doilea trimestru de şcoală, în primăvara lui ’90. Nu înţelegeam de ce învăţătoarea ţipa într-una la mine şi mă bătea cu liniarul de lemn la palmă pentru că-i spuneam în continuare “tovarăşa”, când cu câteva săptămâni în urmă se enerva şi făcea ca toţi dracii dacă vreun elev nu i se adresa cu apelativul respectiv. Cam de atunci am stabilit, eu cu mintea mea, că măcar un lucru e cert: niciodată nu o să înţeleg femeile, că astea nu ştiu nici ele ce vor.

Surse foto: romanianrevolutionofdecember1989.wordpress.com, adevarul.ro, panoramio.com