În 1998 a părăsit redacţia cotidianului El Mundo din Madrid, fiind numit primul său corespondent în Asia. A dictat ştiri (pe vremea aceea încă se dictau ştirile) de la revoltele din Indonezia, Filipine, Nepal sau Birmania. S-a visat trimis special la cele care doar clocoteau, în China sau Coreea de Nord. A acoperit războaiele din Timorul Oriental, Kaşmir, Sri Lanka şi Afganistan. Moartea lui Bin Laden. Marile tsunamiuri din Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Criza nucleară de la Fukushima…
A scris pe blogul său ceea ce-ar fi trebuit să spună mercenari, vinovaţi de genocid şi asasini în serie. A încercat să dea glas victimelor. A avut norocul să-i intervieveze pe Dalai Lama, Corazon Aquino, Aung San Suu Kyi. Şi pe mulţi alţii, care poate ar fi meritat şi ei un Nobel, dar cărora nu le pasă că nu l-au primit.
Articolele sale au fost publicate în Corriere della Sera, The Guardian sau Toronto Star. A colaborat cu The Sunday Times, Esquire, CNN, BBC şi RFI International.
În 2007 a publicat prima sa carte, “Fiii musonului”. A fost respinsă de cinci edituri, dar după ce a fost publicată a primit premiul pentru “Cea mai bună carte de literatură de călătorie” din Spania şi a fost tradusă în mai multe limbi. Ultima sa carte este “Butoanele din Kabul” (2010).
“Ziarist. Aproape scriitor”
Se numeşte David Jimenez. Este catalan, are 40 de ani, se autocaracterizează ca “ziarist, aproape scriitor” şi m-am gândit că, după Enrique Meneses, este un alt jurnalist pe care îl citesc, îl admir şi de la care am învăţat câte ceva, pe care vreau să vi-l prezint şi vouă. Cum spunea el, într-un alt context, “cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla este să învăţaţi ceva. Despre jurnalism. Şi despre viaţă”.
David este un jurnalist din garda veche. Dar, ca şi Meneses, ştie că soluţia pentru a rezista în lumea aceasta, a presei, este să te adaptezi. Este atehnic. Dar ştia că trebuie să-şi facă un blog. Şi un cont de twitter. Şi unul de facebook. Pentru a supravieţui în această meserie. Deşi nu este omul care ar rămâne vreodată fără un loc de muncă. O să vedeţi de ce. Dacă nu v-aţi dat seama deja, citindu-i bornele carierei. În 1 decembrie a scris un articol-eveniment: “Curve şi jurnalişti”. Un text senzaţional. L-am căutat atunci, pe facebook şi twitter, i-am scris şi i-am cerut voie să-l traduc. Să audă şi românii (jurnalişti sau nu) ce spune el acolo. Nu mi-a răspuns atunci. Pe 4 ianuarie a scris un alt text, cel puţin la fel de bun ca primul: “Sinuciderea presei”. L-am dat pe twitter, dar nu ştiu câţi l-au citit şi nici câţi au înţeles ceva din el. L-am căutat iar: “David, te rog să-mi dai permisiunea să public textele tale, traduse, la mine pe blog. Sunt câţiva oameni care, cred eu, ar trebui să citească lucrurile astea”.
Şi, şoc!, ieri mi-a răspuns. Pe twitter, apoi pe mail: “Ar fi o onoare pentru mine!”.
Bă, jnebun? Un jurnalist cu reputaţia şi cariera lui îi spunea unui hater anonim, prost, fără argumente, retard, invidios, fricos, manipulabil şi care doarme cu uşa închisă, ba mai mult e şi român: “Aş fi onorat”.
Ăsta ori nu i-a citit pe Zoso, Arhi, Visurât şi Ciubotaru, ori e prost. Înclin spre prima variantă. Numai pentru că sunt hater, nu pentru că ar fi adevărat. Înţelegeţi voi… “Aş vrea să vorbim mai multe pe messenger”, îi zic. “Eu sunt cam ignorant în ceea ce priveşte tehnologia, aşa că nu am messenger. Este un miracol că am deschis un cont de twitter şi un blog. Am avut nevoie de ajutorul prietenilor pentru astea”. Şi, totuşi, le-a făcut. Pfff…
Şi continuă, convingându-mă tot mai mult că e un naiv, care are nevoie urgent de o cură de “dezmeticire” în blogosfera română (Lasă, nene, Asia şi războaiele. Hai să trăieşti sub ameninţarea palmelor lui Ciubi, sau a pistolului cu bile al lui Visu’!): “Îţi mulţumesc pentru cuvintele amabile pe care le-ai spus despre textele mele. Mailul meu îţi rămâne la dispoziţie şi aş fi încântat dacă am continua să ţinem legătura. Îţi doresc tot binele din lume în 2012. Te îmbrăţişez. David”.
“Managerii de presă ori nu vor, ori nu ştiu să schimbe lucrurile”
“Speranţa mea este ca ceea ce scriu pe blog să ajute la schimbarea lucrurilor în presă, dar sunt cam pesimist. Cred că managerii de presă nu vor sau nu ştiu să facă lucrurile altfel. Un păcat, pentru că eu iubesc cu adevărat meseria asta şi cred că este fundamental să o reinventăm pentru a putea supravieţui”. Da, maestre. Şi eu am tot zis chestiile astea, dar nu am talentul tău şi nici recunoaşterea ta, pentru a putea schimba ceva. În plus, voi vă plângeţi, deşi în Spania mai există încă 14 milioane de oameni care cumpără, zilnic, presă tipărită. La noi – au spus-o alţii, mai deştepţi – lumea pariază că vom fi prima ţară din lume care va rămâne fără ziare pe hârtie.
Pentru că am încuviinţarea lui David, voi traduce şi voi adapta (căci, din loc în loc, sunt unele expresii care nu au sens în limba română sau şi-ar pierde farmecul traduse mot-a-mot) aici, mai la vale, articolul său de pe 1 decembrie: “Curve şi jurnalişti”:
“Ziarul la care lucram i-a propus acum câţiva ani lui Camilo José Cela (scriitor spaniol, 1916-2002, câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 1989, printre altele – nota mea) o colaborare, iar Nobelul spaniol a răspuns că o va face, pentru o anumită sumă de bani. Când din redacţie au încercat să negocieze preţul, răspunsul său a fost să trimită articolul gratis şi, la finalul său, a conchis că scriitorii sunt precum toreadorii şi curvele, ‘care pot să lupte cu tauri la festivaluri sau să se fută din plăcere, dar fără a scădea vreodată preţul’.
Mi-am adus aminte de această anecdotă pentru că văd că redevine o modă în rândul publicaţiilor să ceară articole, fotografii şi înregistrări video în schimbul a… nimic. Se presupune că jurnaliştii suntem atât de disperaţi să muncim degeaba, poate cu speranţa că clientul va rămâne mulţumit de serviciu şi se va întoarce pentru mai mult.
Doar că nu se mai întoarce sau, dacă o face, pune aceleaşi condiţii.
Banii pe care îi oferă cei care totuşi plătesc s-au redus la sume atât de nedemne, atât de în dezacord cu efortul şi meritul muncii, că-ţi vine să le răspunzi la fel ca Cela. Nu trimiţându-le articolul gratis, ci pe redactorul-şef la mă-sa. Iar cei care îşi freacă mâinile, în urma implementării jurnalismului low-cost, cred că nu-şi citesc propriile publicaţii. Este posibil să fi ajuns toţi în momentul acela în care jurnaliştii, la fel ca şi companiile aeriene, au ajuns să sacrifice calitatea serviciului pentru preţuri? Ce anume îi forţează să producă ‘jurnalism de mezelărie’ pentru a supravieţui?
Eu vorbesc despre asta de la o distanţă confortabilă. Am avut norocul să îmi încep cariera în jurnalism într-o perioadă de prosperitate. Ziarul la care lucrez, El Mundo, m-a tratat mereu bine. Dar publicaţiile nu pot supravieţui fără ‘mercenarii’ din oficiu, colaboratorii şi reporterii profesionişti care se luptă pentru a obţine cele mai bune subiecte şi cele mai bune fotografii, pentru că trăiesc sub ameninţarea concedierii. Ne face mai buni pe cei care ne-am acomodat cu salariul. Cu publicaţia la care prestăm. Şi cu profesia.
De aceea este atât de nedrept ca sute dintre aceşti ziarişti să aibă luni întregi în care nu sunt plătiţi sau să li se sugereze să muncească gratis, spunându-li-se că munca lor nu valorează nimic. “E criză”, este placa ce sună din birourile şefilor. Deşi nimeni nu-şi aminteşte ca, în timpurile de prosperitate, cineva să fi ridicat receptorul şi să spună: “Uite, pentru că totul merge atât de bine, am decis să te plătim dublu pentru ultimul reportaj, ăla în care aproape ţi-au zburat capul în Kandahar”.
Criza serveşte pentru a nu mai respecta profesioniştii meseriei şi cititorii. Pentru a trimite oameni în mijlocul unui război fără nicio asigurare de viaţă. Pentru a le cere să scrie despre Congo din Alcobendas (oraş lângă Madrid – nota mea), fără a renunţa, însă, la a trimite trei reporteri la un meci de fotbal şi jumătate de redacţie la ultima nuntă a ‘tontocraţiei’. Criza este folosită pentru a concedia veterani ai meseriei, care făceau o treabă de calitate (JURNALISM) şi a-i înlocui cu tineri mai ieftini şi mai uşor de exploatat, care fac cinci lucruri în acelaşi timp, dar niciunul dintre ele jurnalism.
Obişnuiam să le spun viitorilor reporteri că au ales cea mai bună meserie din lume. Una săracă, fără câştiguri mari, desigur, dar totodată una dintre puţinele care nu cunoşteau şomajul. “Nimeni nu a auzit de o mare exclusivitate sau de un reportaj care nu au fost publicate”, le spuneam în câte-o facultate. “Fă-ţi bagajele. Du-te într-un loc din lumea asta unde se întâmplă lucruri şi începe să le povesteşti. Cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să înveţi câte ceva, despre jurnalism şi despre viaţă”.
Pentru prima oară mă îndoiesc de valabilitatea sfatului meu. Unde să te duci când interesează tot mai puţin ce se întâmplă în afara cartierului şi dincolo de luptele de cocoşi care sunt politica naţională? Ce poveşti să vinzi dacă banii oferiţi nu-ţi acoperă cursa cu taxiul şi, cu dificultate, factura la lumină? Ce să înveţi când ceea ce se cere din multe redacţii este rapiditate şi cantitate, ignorând calitatea?
Poate că Cela avea dreptate şi jurnaliştii sunt meniţi să fie precum curvele: să muncească fără program, fără garanţii, de multe ori noaptea, oferindu-şi serviciile unui cât mai mare număr de clienţi posibil şi suportându-i pe beneficiarii care încearcă să obţină reduceri de preţuri sau încearcă să obţină serviciul gratis, promiţând să aducă bani şi respect cu sine la următoarea vizită. Doar că ori nu se mai întorc, ori, dacă se întorc, îşi uită ambele promisiuni. Din nou”.
Mulţumesc pentru ajutor, în traducerea unor fraze şi metafore mai complicate, prietenei şi concetăţenei mele Vasilica (blog). Următorul articol scris de David pentru care am primit aprobarea să-l preiau, “Sinuciderea ziarului”, îl voi publica în decursul zilelor următoare.
Surse foto: davidjimenezblog.com, contul personal de facebook al lui David Jimenez.
Superb! Ma bucur ca exista inca jurnalisti in adevaratul sens al cuvantului, si ma bucur ca traduci cele scrise de el, deoarece nu prea inteleg spaniola.
Pacat ca presa se degradeaza pe zi ce trece si accentul e pus pe scandal, senzational si asa zise “vedete”.
mi’a placut mult articolul lui David, si povestea experientei tale cu el dar nu’mi place cand normalitatea si comportamentul civilzat, prietenos, deschis, sunt considerate ceva iesit din comun. poate ca pare greu de crezut, dar (pentru unii) e firesc sa se comporte asa.
Ştiu. Asta voiam să subliniez şi eu. Evident, în stilul meu, de hater
O paralelă între cei care contează la noi şi cei care contează la alţii. Atâta tot.
Cu sau fără legătură cu postul, ce zici de un link exchange cu un gazetar bătrîn, dar nu neapărat conservator? Eu te-am lipit la mine. Ahoe!
Eu nu fac link exchange, că “once you pop, you’ll never stop”, dar la următoarea upgradare te iau în calcul. Şi, btw, mie nu trebuia să mi te prezinţi
Că ne cunoaştem.
Hai noroc si la multi ani. Nu prea citesc articole lungi in ultima vreme pentru ca cele pe care le intalnesc in mod normal nu fac decat sa imi manance timpul aiurea, dar tre sa te felicit pentru articol si sa inghit in sec uitandu-ma in spate la ce am invatat la facultatea de jurnalism, la ce am invatat prin redactiile prin care am trecut si la ce e acum in presa. Multam inca o data
Păi, poate nu ar trebui să-l ratezi nici pe cel cu Enrique Meneses.
foarte interesante și informative articolele din seria “jurnalism ca la carte în Spania”. la cât mai mult(e)
Mersi, Camil. Din păcate, nu e “jurnalism ca la carte în Spania”, ci “în lume”, dar eu doar de aici pot aduce mărturii. Din alte părţi pot s-o facă alţii, care-s acolo… Încerc să schimb ceva cu astea, deşi probabil nu voi reuşi. Dar măcar ştiu că voi fi împăcat că “îmi voi fi făcut partea mea”, atunci când va fi prea târziu.
Bună treabă ai făcut! Tristă treabă zice nenea ăsta acolo. Şi adevărată…
Mersi, Florin. Acum câţiva ani, peste 10, când o vedeam pe verişoara mea strângând hârtii de pe jos, de pe stradă şi aruncându-le la coş îi spuneam: E inutil ce faci, lumea va continua să arunce pe jos, iar faptul că tu iei două hârtii şi le pui în container nu o să schimbe lumea. Mi-a răspuns: Posibil, dar dacă de fiecare dată mă vede câte un singur om făcând asta şi va începe să facă şi el, în timp se poate schimba ceva, prin puterea exemplului. Acelaşi lucru îl încerc eu acum.
Felicitari !!
“Ce să înveţi când ceea ce se cere din multe redacţii este rapiditate şi cantitate, ignorând calitatea?” Exact asta clamez eu vis a vis de România, pentru că aici ştiu cum se lucrează. Dar degeaba. Patronii de presă spun despre calitate că nu se vinde şi merg pe tot ce e mercantil posibil, iar apoi se plâng că nu au ce alege dintre studenţii la jurnalism, care întamplarea face că rumegă procăriile puerile ale “veteranilor”.
Bravo, ești un hater de treabă
Peste câţiva ani, când mă voi face eu mare, mare, poate voi prinde puterea să povestesc cu aceeaşi lejeritate ultimii doi ani din viaţa mea profesională. Sau tu pe a ta.
Sunt momente în care trebuie să alegi, dar cea mai bună alegere pe care am făcut-o până acum, cea care m-a făcut să mă simt împăcată cu mine, a fost tocmai “să mă fut din plăcere, dar fără să scăd preţul şi valoarea prestaţiei”, evident profesional vorbind! 
Îţi doresc să ai puterea să ţii capul sus indiferent de cât de puternică este furtuna prin care treci! Tot respectul, “căpşunare”!
Incredibil cât de mult s-a schimbat meseria asta. De la oameni care faceau ore intregi documentare pe teren pentru o stire de coloana sau (daca eram norocosi) de 2-3.000 de caractere pe capul paginii, am ajuns niște onlineri disperați care de multe ori publicăm direct știrea fără să o verificăm. Din punct de vedere al renumerației, presa românească a avut de multe ori suișuri și coborâșuri, doar că… acum trece prin cea mai neagră perioadă a ei.
Vorba Mihaelei, tot respectul! Sper să fie bine…
Da, merită apreciat demersul tău.
Cred că presa din România n-a avut vreme să înveţe ce este aceea calitate, în fond 22 de ani sunt cam puţini. A trecut firesc prin aceleaşi etape prin care trecem noi ca popor şi a ajuns, tot ca noi, să creadă că democraţia înseamnă că ai libertatea să faci orice. De aceea reporterii dau buzna la uşa omului să întrebe primii ce părere are despre faptul că i-a murit fiul în Afganistan. E doar un exemplu din lungul şir al suferinţelor unui fost consumator de presă şi aici includ, mai ales cea mai nocivă formă de presă, televiziunea.
Din punctul meu de vedere, dacă ai o selecţie bunicică, găseşti pe bloguri texte foarte bune şi nu e nevoie să treci pe la Adevărul ca să-l citeşti pe Gregoar. Cum este şi textul pe care l-ai “aşternut” tu aici. Da, ştiu, tu doar ai tradus
ma regasesc total in ce a zis acest jurnalist. Foarte misto. Mersi de traducere!
Aştept următorul articol! Felicitări pentru iniţiativă!
Felicitări pentru ideea de a traduce articolul și pentru insistența dovedită. Sunt dezarmante constările lui Jimenez, orice comentarii fiind de prisos.
P.S. Aștept cu interes și următorul material
Mbine, sa-i facem si o erata :
“de capricho” : din capriciu, si nu din placere.
“está poniendo de moda” : “devine o moda:, si nu “redevine o moda”.
“Se presupune că jurnaliştii sunt atit de disperati incit sa munceasca degeaba”, si nu “Se presupune că jurnaliştii suntem atât de disperaţi să muncim degeaba”.
“clientul va fi multumit de servicii si va reveni pentru altele”, si nu “clientul va rămâne mulţumit de serviciu şi se va întoarce pentru mai mult”.
“valoarea muncii”, si nu “meritul muncii”.
“Iar cei care îşi freacă mâinile în urma implementării jurnalismului low-cost, cred că” o virgula e-n plus.
“que los periodistas, como las líneas aéreas, terminan ajustando la calidad del servicio al precio?” “jurnalistii sfirsesc, ca si liniile aeriene, prin a ajusta calitatea serviciilor la pret”, si nu “jurnaliştii, la fel ca şi companiile aeriene, au ajuns să sacrifice calitatea serviciului pentru preţuri?”.
buscavidas este un fel de go-getter, nu se traduce drept mercenar, ca nu aia-i ideea. Eventual performerii.
Sapte sunt prea multe. Refa-l.
1. Muie
2. Felicitări pentru munca depusă
3. Muie
4. “Se asume que los periodistas estamos tan desesperados como para trabajar de balde” (Marş la google translate înapoi, dacă nici diferenţa dintre “estamos” şi “estan” nu o pricepi)
5. Muie
6. Sunt nevoit să dau dreptate unora pe care nu-i agreez foarte mult: Eşti un vierme şi o jigodie
7. Mamaia ta e ţigan?
8. Muie
9. Să nu mă apuc, într-un alt comentariu, să-ţi arăt câte rateuri ai dat cu traducerea cu gugăl la tine pe blog
10. Am zis: “Muie”?
11. Înainte de a învăţa pe alţii treaba cu virgulele, vezi aici (un singur exemplu din cele câteva zeci găsite): “Deci, in calitate de cititor as aprecia un Mateas mai putin surescitat”. Ai una în minus.
12. Muie, să nu uit.
13. “ayer hizo frío” este “ieri a fost frig”, nu “rece”
14. Muie
15. “no consigues pararte en nada que te llame la atención” = “nu reuşeşti să te opreşti asupra a nimic care să-ţi atragă atenţia”, nu “Zile in care treci prin pagini si nu gasesti nimic sa-ti reclame atentia” (Reclamaţiile la Poliţie sau la biroul de reclamaţii)
16. Muie
17. “Es difícil ver a un menor de 45 acercarse siquiera.” = “Este greu să vezi un client mai tânăr de 45 de ani măcar apropriindu-se”, nu “E improbabil sa apucati un cumparator mai tinar de 45 de ani” (Şi ai zeci de asemenea exemple)
18. Muie
19. Dacă ai impresia că eu nu o să-l mai public, te înşeli.
20. Muie
Ţi-am lăsat comentariul, deşi ai merita o flegmă-n muie, pentru că trebuie să vadă şi alţii ce prost cu pretenţii eşti. Un Vasile Manu cu două cărţi citite în plus, un Perfu cu două clase mai mult.
Cred ca-l jignesti pe Vasile Manu
Mai, da’ tu ai ceva probleme destul de grave asa.
Bea o cana de apa si respira ce drac ?!
PS. Vezi ca-n continuare-ti lipseste un trackback.
Nu lipseşte. Ţi l-am şters eu. Eu am probleme?
)
Popeasco, numa zic, coană mare, că văd că te ofticaşi ca o ţaţă şi ai turnat încă o mizerie. Internetul nu e spaţiul ăla în care furi, Popeasco. Sau dacă furi, măcar nu ai nesimţirea să zici că “ajuţi”. Coano, proasto, mamaie, vetusto… Că eu când o fut pe mă-ta, nu-ţi comentez pe blog că “l-am ajutat pe tac-tu”. Mă înţelegi pe undeva? Nu-ţi comentez la tine, că mă dor ochii. Şi n-am nici fise. Fii atentă, coană. Când tu ştii să traduci, atunci poţi să critici pe altul. Eu am specificat, dar pentru asta trebuie să citeşti mai mult decât scrii – or la tine nu e cazul -, că am adaptat expresii, caţo!
Internetul nu e nici spaţiul în care vorbeşti prostii fără să te aştepţi să ţi se răspundă, oricât ai fi matale de văduvă şi nefutută – căci, da, ştim, a trecut ceva vreme de când un bade a mai dat păianjenii la o parte. Ai avut “inspiraţia” să preiei din mers subiectul, felicitări! Dar nu ar fi fost mai nimerit, duduie, să nu o arzi prost pe aici după aia, să te mai şi mândreşti că ţi-au crescut mustăţi pe ţâţe? Numa’ zic, din nou.
Ne ştim de mult, am fost martor la multe mui pe care ţi le-ai luat. Şi, deşi mi-era milă că o bătrână senilă este violată de câţiva zdrahoni cu burţi şi care miroseau a fân şi coaie transpirate, am stat deoparte, că am considerat că-ţi meriţi muile. Deh, sunt foarte puţin sensibil la suferinţa proastelor hoaţe, coană mare.
Şi, da, ai dreptate. Nu eşti matale de vină, mamaie, că-s eu prost. Ca să fii de vină pentru ceva, tre’ să existe fapta. Nu s-a găsit cadavrul, eşti nevinovată.
Aş mai fi avut câteva, dar m-am răcorit deja, şi eşti oricum proasta internetului, deci n-are rost. Nici lui Fernando de la Caransebeş, din acelaşi areal geografic cu locul în care-ţi aştepţi pensia, nu are nevoie să-i mai spun şi eu că e prost. Că se ştie.
Mă scuzaţi că mi-am pierdut cumpătul mai devreme, doamnă. E prima oară când comentează un trans-sexual la mine pe blog şi, cum să vă zic, nu că n-aş fi tolerant, că nu este deloc problema mea cum vă futeţi în cur – ca bărbat sau ca femeie -, dar mă năpădiseră emoţiile. Mă înţelegeţi dumneavoastră, căci, ca o femeie care vă aflaţi acum, aveţi şi dumneavoastră naturelul mai sensibil, nu?
“agua fria” = apa friga? Google translate ce-ti sopteste?
Alt prost. Bine ai venit!
Mersi. Agua friga sau nu agua friga, tovarase de la Caransebes?
Sunteţi o sectă? Voi, ăştia, adepţii cucoanei Popescu, Martorii lu’ Cioabă, bonsaii logicii elementare, zic. Pot să vă răspund la întrebare cu o altă întrebare, domnule Perfu? Dumneavoastră cum spuneţi “frig” în limba spaniolă? Că văd că pe “frio” îl rezervaţi exclusiv pentru “rece”, chiar şi în termeni vădit “meteorologici”.
Hai, ca te-ai pricopsit cu niste comentatori retarzi cum numai eu pot sa am pe adevarul.ro
O să comentez şi eu ca un tâmp, excelent material, pentru că, în mod normal, orice altceva este de prisos
Mihai, Quetza…ma-sa asta e futelnita viermelui. La fel de retarda ca si el, numai cu niste carii in plus la dinti. Grosolane carii, dezgustatoare chiar
Impresia mea e ca tot el comenteaza, ca ea nu stie romaneste.
Eu zic sa nu-ti mai bati capul, lasa-l in lumea lui de schizofrenic, ca oricum e inutila o discutie cu el. E un jeg si, mai nou, un plagiator de zile mari.
Eu ma bucur tare mult ca ai inceput sa scrii mai mult si ai niste subiecte atat de misto.
E chiar mai proastă ca el. Îşi dă aere de cunoscătoare, dar habar nu are de nişte chestii elementare, pe care mă aşteptam să le ştie măcar din telenovele. Oricum, dacă asta e femeie, înseamnă că Popeasca e lesbiană? Sunt confuz