Pentru că am promis că voi reveni şi cu al doilea material scris de David Jimenez, în ciuda faptului că o doamnă puţin şuie s-a grăbit să traducă ea (cu Google Translate, cred, date fiind rezultatele) textul, iată, mă ţin de cuvânt şi postez şi articolul “Sinuciderea ziarului“, scris în data de 4 ianuarie. Între timp, am primit pe mail felicitări şi mulţumiri de la însuşi autorul acestor texte, pentru faptul că, citez: “datorită ţie, textele mele au putut fi citite şi în România”, ceea ce nu poate decât să mă bucure şi să mă onoreze. Sper că şi acest text va fi la fel de bine primit şi la fel de apreciat, căci, ca şi în precedentul, sunt spuse multe adevăruri, pe care, chiar dacă mulţi dintre noi le ştiam deja, eu, unul, recunosc, nu m-aş fi priceput să le scriu atât de bine.
Sinuciderea ziarului
Întreabă-ne pe noi, cei care muncim în domeniul acesta, al tipăririi de ziare şi îţi vom spune că ştim formula care ne va salva de la moarte. Miza pe teme proprii. Asumarea faptului că deja nu mai putem să concurăm în privinţa ştirilor de actualitate şi oferirea, în schimb, a unor analize în profunzime şi superreportaje care să aducă plusvaloare. Să încetăm să mai publicăm ştirile de ieri. De aceea, pe 26 decembrie, toţi am decis că tema principală a primei pagini nu va fi ştirea de ieri. Am ales, în locul ei, una de alaltăieri.
“Regele se arată foarte îngrijorat de daunele aduse Coroanei de Cazul Urdangarin”, informa lunea trecută El Pais, cu privire la discursul monarhului de sâmbătă (duminică n-a fost ediţie). “Regele a trecut examenul”, titra El Mundo. “Justiţia este egală pentru toţi”, sublinia ABC, cu referire la deja celebra frază rostită de rege. E greu de imaginat vreun cititor cumpărând ziarul pentru a se informa despre ceva petrecut cu două zile în urmă, care a fost televizat în direct de toate canalele, analizat pe larg pe toate siteurile şi comentat până la saţietate pe reţelele sociale. Că a fost, cu toate astea, ştirea de pe prima pagină în toate ziarele demonstrează că nu este întru totul adevărat că este criza cea care ucide ziarele, deşi, fără îndoială, a contribuit mult la depresia nostră cronică. Asistăm la o tentativă de sinucidere.
Pacientului i s-a spus că trebuie să-şi abandoneze viaţa sedentară şi să facă puţină mişcare. El ştie că este aşa, ba chiar se ridică de pe canapea din când în când, dar inerţia îl aruncă de fiecare dată înapoi spre proastele-i obiceiuri. A făcut lucrurile în felul său pentru atâta timp că nici măcar apropierea sfârşitului nu-i provoacă vreo reacţie. Continuăm să tipărim discursul Regelui două zile mai târziu în acelaşi fel în care dedicăm, cu religiozitate, o pagină întreagă “Operaţiunii Plecarea în vacanţa din Săptămâna Mare” şi două pagini vremii. Îi spunem cititorului că ieri a fost frig, când el citeşte pe Internet că deja a ieşit soarele. Că ieri a fost un cutremur, când deja azi e criză nucleară. Că ultimul atentat ar fi putut fi comis de Iluminaţii în Acţiune, când liderul lor deja a revendicat atentatul pe Twitter.
Recenta dispariţie a ziarului ADN (cotidian gratuit – nota mea) şi falimentul cotidianului Publico nu par, nici ele, să determine schimbarea radicală cerută de situaţie. Vina este a crizei. A firmelor care nu mai cumpără reclamă. A internetului. A cititorului, care nu mai vrea să plătească. Vina este a oricui, mai puţin a noastră sau a produsului nostru. Dacă un restaurant rămâne fără clienţi, se presupune că mâncarea sau servirea au devenit proaste. Dacă ziarele pierd cititori, problema este a clienţilor noştri, care sunt nişte zgârciţi. Nu cumva le oferim un produs pentru care ei consideră că nu mai merită să bage mâna în buzunar? Că, în timp ce noi ne ocupăm cu analizarea, evaluarea şi criticarea muncii celorlalţi (politicieni, sportivi, actori… ) , omitem să facem acelaşi lucru şi cu cei care ne sunt cel mai aproape: noi înşine?
Două treimi din conţinutul ziarelor este acelaşi, indiferent de numele publicaţiei cumpărate şi se diferenţiază doar prin ornamentele ideologice. Sunt zile în care toţi editorialiştii aceluiaşi ziar spun acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. Zile în care frunzăreşti paginile şi nu reuşeşti să te opreşti asupra a nimic care să-ţi atragă atenţia. Zile în care vezi pe prima pagină declaraţii ale politicienilor care se repetă de atâtea ori, spunând aceleaşi lucruri, că nu-ţi rămâne decât să conchizi că au parazitat prima pagină: ştiu ce trebuie să spună şi cum pentru a rămâne “lipiţi” de ea.
Un corespondent, în Pinto (oraş situat la 20 de kilometri sud de capitală, în Comunitatea Autonomă Madrid, despre care s-a crezut mult timp că este chiar în centrul geografic al Peninsulei Iberice, de aici şi numele: Pinto – punto, punctum-în latină) sau în Kabul, ştie că este foarte probabil ca ştirea zilei să ocupe prima pagină dimineaţa următoare, deşi a fost repetată de o mie de ori pe agenţii şi a fost deja postată pe site-ul publicaţiei. Dacă, din contră, trimite un reportaj atemporal şi care nu e legat de actualitate, nu contează cât de bun sau exclusiv este, posibilităţile sale de a fi publicat sunt reduse. Chiar tind spre zero, dacă politicienii dintotdeauna şi-au spus unul altuia ceva mai mârlănesc decât cu o zi în urmă.
Rezultatul îl puteţi verifica stând la o cafea vizavi de un chioşc de ziare. E greu să vezi pe cineva mai tânăr de 45 de ani măcar apropiindu-se de tarabă. Ziarele au fost puse în umbră de produsele promoţionale care le însoţesc. Exclusivităţile zilei precedente nu mai învelesc peştele de dimineaţă: acum învelesc ultimul set de ceşti, oferit cu speranţa că cititorii nu ne vor abandona. Dat fiind că îi cam pierdem, oricum, în timp ce ne spun că produsul nostru nu este suficient de bun, poate ar fi timpul să ne lăsăm supravieţuirea pe mâna jurnalismului pur şi atât. Unul tot mai diferenţiat de concurenţă, şi nu doar ideologic. Unul independent de agendele politice ale partidelor şi rutinelor informative. Cu reportaje pe care cititorul să nu le poată găsi nicăieri în altă parte. Un ziar tot mai bine scris, prezentat sugestiv şi fără senzaţionalism în această vitrină care este cea mai bună marfă a noastră: prima pagină.
Întreabă-ne pe noi, cei care facem ziare tipărite şi îţi vom spune că ştim perfect formula care ne va salva de la dispariţie. Este exact aceea pe care refuzăm să o aplicăm. Când, în cele din urmă, ne vom decide s-o facem, este posibil să fie prea târziu şi ne vom trezi puşi în situaţia de a ne publica ştirea propriei morţi. Cu o zi întârziere.
Surse foto: sigueleyendo.es, elmundo.es, periodistadigital.com, tribunalatina.com
espre sinuciderea ziarului tiparit + Despre jurnalisti si [...]
Situaţia din România este sensibil diferită. La noi, ştirile, care ar trebui să fie transmise în aceeaşi limbă, sunt de cele mai multe ori emise în funcţie de culoarea mijlocului de comunicare. În rest, sunt de acord cu David în ceea ce priveşte scormonirea unor versiuni speciale cu care ar trebui să vină pe piaţă presa scrisă.
În Spania ziarele sunt şi mai diferenţiate ideologic, cum spune şi el. Aici măcar sunt pe faţă: El Pais, Publico – de stânga, El Mundo, ABC – de dreapta… De aceea a şi dat faliment Publico. Au ieşit de la guvernare socialiştii, au pierdut alegerile. El zice de aceleaşi ştiri publicate, nu că ar fi publicate în acelaşi fel. Dacă citeşti despre Rajoy (noul prim ministru) într-un ziar de stânga şi într-un ziar de dreapta, vei găsi tratat complet diferit acelaşi discurs
And so on…
O ştire ar trebui să fie ştire indiferent de culoarea mijlocului. Interpretările editorialiştilor ar trebui să se facă diferenţiat de la un ziar la altul. Dar aici se cam confundă ştirea cu opinia şi de cele mai multe ori ştirile sunt diferite de la un canal la altul în funcţie de cum pică mai bine politicii editoriale. Aici, mediul îmbracă ştirea, nu ştirea îmbracă mediul, dacă mă fac mai bine înţeleasă aşa.
Păi te-ai făcut înţeleasă de prima oară. Eu îţi ziceam că aşa e şi aici. Să-ţi dau un exemplu. Dacă ministrul de Interne anunţă că au fost 100 de accidente săptămâna trecută pe şoselele Spaniei, El Mundo (de dreapta, deci pro-guvern) va anunţa ştirea astfel: “DOAR 100 de accidente, în scădere cu 45% faţă de bla bla bla luna trecută”, de exemplu. Un ziar de stânga, chitit să arate că ăştia de dreapta nu fac nimic bine, va scrie: “100 de morţi pe şoselele Spaniei!! Siguranţa rutieră lasă încă de dorit! Bla bla bla”. E o ştire ipotetică în exemplul meu, voiam să subliniez că informaţia este aceeaşi, în ambele, “100 de morţi”, doar prezentată în funcţie de ideologia publicaţiei.
Când, în cele din urmă, ne vom decide s-o facem, este posibil să fie prea târziu şi ne vom trezi puşi în situaţia de a ne publica ştirea propriei morţi. Cu o zi întârziere.
Crunt, ai spus tu că articolul ăsta e şi mai tare ca precedentul.
Cum să-ţi spun eu Mihai, e un mare fel faptul că tu ai tradus şi adaptat două texte de pus în ramă. Eu le-am citit, le apreciez, sper să le citească şi presa din România. Cu o zi înainte de deces, dacă se poate.
jignesti doamnele! Aia e cea mai urata doamna pe care am vazut-o vreodata! De prostie nici nu are rost sa mai vorbim: atat ii duce neuronul vesel.
Nu e vina ziaristilor.
Nici pana acum nu se cumpara continutul ziarului (informatia). Lumea dadea bani pentru ca este normal sa dai dai bani pe ceva fizic. Acum ziarele nu prea mai au ce sa vanda, pentru ca ceea ce vindeau ele (hartia,mediul) a fost inlocuit de internet.
Sunt la jurnalism și mulți dintre colegii mei refuză să citească un reportaj dacă e mai mare de 3.000 de semne. Nu vreau să contrazic realitatea semnalată in articol, dar poate ca e prea tarziu ca un ziar sa vina cu un continut de calitate in detrimentul stirilor universale din restul ziarelor. Pentru ca suntem obisnuiti cu texte usoare, simple, care nu ne dau de gandit mai mult decat cititul in diagonala. Sincer nu cred in reusita unei publicatii care difera de celelalte. Altfel, nu vad de ce nu ne-am uita la TVR Cultural si ne uitam la Prima tv (audientele spun asta).
Flori, e dreptul tău să crezi altceva. Doar că aici nu e cazul. El nu spune nicăieri că trebuie să fie texte de mii de kilometri lungime, ci doar să fie ceva diferit decât ce dau siteurile şi televiziunile. Ele dau ştirea, tu vino cu analiza ştirii respective, să înţeleagă lumea contextul în care s-a întâmplat. Eu nu sunt anti texte lungi, dar eu sunt mai old-school. Doar că, repet, el nu spune că trebuie să fie un reportaj lung, ci că trebuie să fie un reportaj.
Scuze încă o dată că ţi-a intrat comentariul în Spam