Dogville cu măicuțe

Guest post de @MitrutDocan

O fi vorba despre familiaritatea peisajului. Cîmpul ars, dealul cu noroi gros, frigul continuu, mănăstirea mai mult săracă, decît îngrijită, vuietul vîntului și zgomotul ciclic produs de avioane. Sau o fi vorba despre oameni. Accentul moldovenesc, îmbrăcămintea ponosită, frica tîmpă, sistemul medical de doi lei sau permanenta Dacie. Oricare dintre motive, în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, m-am simțit ca “acasă”.

Introducere

Povestea de la Tanacu este cunoscută, dar filmul deviază ușor de la realitate, deci o să schițez puțin coordonatele. Pe scurt, o “neînțelegere” de la mănăstirea Dealu’ Nou, județul Vaslui, duce la un ritual de pseudo-exorcizare a unei tinere, care este înfometată, legată cu lanțuri de o targă în formă de cruce și ținută în frigul iernii, pînă cînd își dă duhul. Totul se petrece sub privirile prietenei din copilărie, călugărită între timp, și cu “binecuvîntarea” părintelui și a celorlalte măicuțe. Departe de mine puterea de a analiza serios filmul, dar sînt cîteva aspecte care m-au tulburat pentru cîteva ore bune.

Banalitatea răului

Izolarea, prostia, bezna. Părintele e limpede în exprimare și face cunoscute valorile mănăstirii încă de la poartă, acolo unde țintuiește o tablă pe care scrie cu majuscule un “NIMENI DE ALTĂ RELIGIE NU POATE INTRA”, completat de prost-înțelesul “CREDE ȘI NU CERCETA”. Mănăstirea e exclusivistă, toleranța există, dar “are limite”, măicuțele sînt libere să facă orice, atîta timp cît “sî cadi”, iar “Tati” și “Mami” veghează orwellian buna desfășurare a slujbelor zilnice. Dealul devine graniță, poartă spre altă lume. Noaptea simțurilor le întunecă veșmintele, Dumnezeu e distant, plecat dintre noi, dar vindicativ, iar măicuțele își întrețin credința cu frica și convingerea că “nu îi nevoie di oameni, dacî nu-l ai pi Dumnezeu în suflet”. Părintele nu a prea înțeles că ortodoxia și drepturile omului merg mînă în mînă, dar are har, o poveste cu un înger apărut la termocentrală și o icoană făcătoare de minuni în altar.

Peisajul lui Mungiu e apăsător, religia se transformă într-o dictatură oarbă, iar normalitatea devine cel mai agasant lucru. Am ieșit din sală supărat că recunosc personajele, că le-am văzut, oarecum, la o mănăstire din Comănești, tot pe un deal, într-o primăvară în care am dus munca de voluntariat pentru două săptămîni. Stareți osificați în lipsa de interpretare inteligentă a Scripturilor, propovăduitori ai fundamentalismului, speculanți ai fricii de molime specifică Evului Mediu și închipuiți substituenți ai lui Dumnezeu.

Alt păcat originar

În toată această bezna, părintele găsește resurse să pară, pentru jumătate de film, rațional. Alinei i se oferă șansa de a pleca din mănăstire, dar refuză din nevoia de a rămîne lîngă prietena ei. E dată peste cap și mai mult de absența afecțiunii, dispărută complet din măruntaiele măicuțelor, și clachează nervos. Dincolo se zidurile bisericii, intervine ispita. “Mămica” lucrează pe lîngă părintele, fiindcă e convinsă și convinge pe toată lumea că acesta are un mare dar, îi cere să-și extindă puterile, să se substituiască Dumnezeului, să părăsească fundamentalismul pasiv printr-o dovadă evidentă a puterii credinței: vindecarea Alinei. Iar izolarea dealurilor oferă liniștea necesară unei asemenea operațiuni, ba mai mult, reintroduce starea de natură. Popa devine un fel de Robinson Crusoe, un împărat al muștelor, ce acordă propriei rațiuni putere de lege. “Ciorili pi care li fuți, părinti” definește perfect voinței omului tulburat de propria putere, tentaculele lui întinse pentru întregirea propriilor neîmpliniri, de la biserica nepictată la lipsa dialogului cu episcopul.

Alina moare în 3 zile, de vineri pînă duminică, într-o ironie subtilă a Divinității. A lăsat în spate o cruce “care miroase”, un maxilar încleștat și un sistem judiciar care promite 20 de ani de carceră, dar dă drumul vinovaților după doi. Mai mult de atît, a confirmat o expresia teribilă ca “bătaia e ruptă din Rai”, în ceea ce s-a transformat treptat într-un Dogville cu măicuțe. Mi-a rămas în minte imaginea peștilor proaspeți, care se zbat în chiuveta bucătăriei mănăstirii, corelată cu aprecierea justă, dar oarecum ciudată în situația dată, a unei măicuțe: “Ca să se facă bine, sînt mai buni vii”.

După dealuri a arătat un neam lipsit de responsabilitate, instituții ce își pasează pacienții, indiferente în oricare dintre vizite. Medicii fug, doctorii de pe ambulanță nu acordă ajutor din lipsă de fonduri, preoții nu știu să vindece suflete, fiindcă sînt indispuși să asculte. Iar timpul apăsător, de societate încremenită în fapte și gînduri, cu cele două ore jumătate de peliculă neîntrerupte, are un efect groaznic. Pînă la urmă, părintele e peste tot, în mine, în tine, în educația precară, în lipsa justiției, în perpetuarea continuă a credinței prost-înțelese. Filmul lui Mungiu m-a tulburat prin iminenta lui repetare.

2 Replies to “Dogville cu măicuțe”

  1. Si atunci vin eu, un nimeni de pe o strada straina dintr-o tara straina si-l intreb pe “credinciosul” ortodox roman: ai citit despre acest caz dar despre niste asezaminte de copii bolnavi sau parasiti ori de camine pentru batrani finantate EXCLUSIV din banii BOR nu ai citit,pentru ca nu exista asa ceva. Dar de averea bisericii stii ceva? Despre paduri si munti intregi, despre sute de hectare, podgorii, palate, profituri de miliarde? Si tu mai bagi mana in buzunar ca sa se construiasca o pleasca de beton cu rang de Catedrala? Te duci sa stai ca boul la coada sa pupi cadavre cu rang de moaste?
    Cazul de la Tanacu m-a marcat profund. Nu atat crasa incultura a unei persoane care accepta sa fie supusa la asa ceva, cat aerul ala atoatestiitor si serios al bestiilor alora care au omorat-o: “Lasa ca stim noi mai bine cum se izbaveste un suflet, taie-o acasa!”. Si au ucis-o si au facut puscarie doar un pic si BOR s-a spalat pe maini, ca de obicei, prin niste declaratii ale tipului aluia care e purtator de cuvant si caruia i-as sparge fata cu piatra cubica din doua-n doua ore, ca tare gretos mai e. Nu am vazut inca filmul, ca sunt departe, dar realitatea bate fictiunea. Aia e…

       4 likes

  2. @dongabone
    pana gasesti filmul, iti recomand sa citesti cele 2 carti scrise de Tatiana Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu și Cartea Judecatorilor. In special prima, ea fiind cea care sta la baza scenariului

       1 likes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *