Paisprezece minute

Pe 31 august 2015, la ora 23:46, cu 14 minute înaintea încheierii perioadei de mercato, Raul de Tomas a fost cedat de Real Madrid la Cordoba, urmând ca andaluzii să-i plătească salariul timp de un sezon. A doua zi, din cauza plafonului salarial impus de LFP, Cordoba a trebuit să renunțe la un alt jucător. Sorții te-au ales pe tine, Patrik. Ți-au reziliat contractul și ai devenit jucător liber.

Ai încercat să-ți găsești un alt club. N-ai reușit, iar sezonul a început fără tine în majoritatea campionatelor. Drept urmare, în iarnă, după patru luni fără echipă, ai acceptat oferta unei formații din România. Când te naști în Yaounde, ești dispus să pleci oriunde, bănuiesc… În Franța, Elveția, Spania, chiar și blestemata de România.

Despre Dinamo ai aflat doar ce ți-a povestit Florin Andone și mai știai că aici joacă Essombe, pe care îl cunoșteai din Franța, și Mevlja, cu care ai jucat în Elveția. Credeai că totul va merge bine.

Antrenorul echipei, Mircea Rednic, te-a sunat și ți-a zugrăvit în culori atât de vii proiectul său, încât n-ai ezitat: ”Am fost atras de antrenor, care mi-a vorbit și care mi-a spus că ar fi provocare pentru mine. Nu-l cunoșteam personal pe Mircea Rednic, dar am avut o comunicare bună cu el. Dinamo este un club pe care îl cunoaște toată lumea, un club important, cunosc câțiva jucători de aici. Am văzut meciuri cu Steaua, mi s-a spus că este o echipă mare, că cele două sunt rivale şi că Dinamo îşi doreşte primul loc în campionat. Am fost cucerit de această idee. Florin Andone mi-a explicat puţin despre Dinamo, dar i-am spus că nu foloseşte la nimic, că voi veni aici şi voi încerca. Cred că totul va merge bine…”

”Cred că totul va merge bine”. La patru luni de la acea declarație, ai murit la spital, îmbrăcat în tricoul cu numărul 14 al lui Dinamo, după ce ai căzut inert pe gazon, la șapte minute după ce ai intrat în teren, în ultimul meci din campionat. ”Câine” până la moarte și dincolo de ea… În urma ta a rămas un gol – singurul al tău în România, dar ce gol! – contra Stelei, echipa despre care auziseși că ar fi rivala de moarte – ”de moarte”, ce ironie! -, gol cu care ai calificat-o pe Dinamo în finala Cupei. Au rămas o țară întreagă în stare de șoc, toți colegii tăi și alți câțiva bărbați în toată firea cu lacrimi în ochi.

Și au mai rămas discuțiile despre sistemul medical românesc, despre respectarea regulamentelor, a protocoalelor, a jurământului lui Hipocrate și despre cum poți să mori la 26 de ani într-o țară din Europa civilizată, în anul de grație 2016, pentru că doctorul care putea să-ți salveze viața mânca semințe. Pentru că ambulanța care putea să-ți salveze viața nu era utilată corespunzător și, deși era la câțiva metri, a ajuns după trei minute. Pentru că cei care puteau să-ți salveze viața au tratat-o cu indolență și lipsă de profesionalism. Pentru că ai venit într-o țară în care mafia e atât de bine înrădăcinată în sistemul medical încât tot acest status-quo, care ție ți-a curmat zilele, lor le aduce milioane de euro anual în buzunare, deci sunt interesați să îl păstreze.

Și toate astea pentru 14 minute blestemate… Și nici măcar n-ai apucat să joci 14 meciuri pentru Dinamo. Du-te cu bine, Patrik! Sau era Patrick? Vezi, nici măcar nu am apucat să ne cunoaștem mai bine. Odihnește-te în pace! Aici cred că ”totul va merge bine”, în continuare…

Patrick Ekeng

10 lucruri despre El Clasico

Așa, acum că s-au disipat primele senzații, s-a mai dus din entuziasm, putem scrie la rece despre primul Clasico al sezonului, câștigat fără drept de apel de Real Madrid. Pentru mine, a fost cel mai bun meci al lui Real după returul semifinalelor UCL de anul trecut, cu Bayern.

real barca

1. Mai întâi, un semn clar că madrilenii au făcut un meci mare e faptul că am văzut, la mai mulți oameni avizați diverse păreri despre cel pe care-l consideră fiecare omul meciului. Variantele au mers de la Marcelo la Modric, de la Kroos sau James la Benzema, de la Cristiano, Pepe sau Isco la Casillas. Asta pentru că toată echipa a mers ceas.

2. Ancelotti a promis o surpriză în primul unsprezece, dar cel care a vrut să surprindă a fost Luis Enrique. Am spus de o lună încoace – cu martori – că dacă Luis Enrique e antrenor, nu-l va băga pe Luis Suarez titular. L-a băgat. În afară de pasa golului la Neymar – atenție, pasa aia ar fi fost o pasă oarecare, dacă n-ar fi fost talentul brazilianului și apatia lui Carvajal și Pepe, că aia nu era o situație iminentă de gol – uruguayanul a părut mereu în contratimp cu colegii săi, nu și-a găsit locul, părea depășit de miză, apărea când pe dreapta, când în stânga, când în centru, unde se simțea el comod ultima oară când jucase, încurcându-i mai mult pe ceilalți doi atacanți. Colac peste pupăză, a rămas și fără suflu destul de rapid. Mult mai repede decât a conștientizat Enrique, ca să-l înlocuiască.

enrique ance

3. Mathieu, fundaș stânga? O inovație care l-a costat. Mascherano? Nu e fundaș! Nu înțeleg cum, după Mondialul fantastic pe care l-a făcut la mijloc, să nu-l folosești acolo și la club. Busquets a fost și așa o umbră. Xavi, titular? La 34 de ani, nu mai poate și cu siguranță nu mai poate contra unei echipe care are la mijloc patru jucători de calibrul Kroos-Modric-James-Isco. Don Iniesta pare a fi rămas fără ”don” – aluzie accesibilă doar vorbitorilor de spaniolă (tongue). Ținând cont de vârsta lor, pur și simplu nu mai e viabil să joci cu Xavi și Iniesta împreună într-un meci de asemenea încărcătură. Cu Eibar, poți. Cu atât mai inexplicabil cu cât îl ai pe Rakitic, care a făcut un sezon fantastic până acum.

4. Despre Messi, mi se pare că presiunea doborârii recordului lui Zarra a pus prea mare presiune pe el. Îl va depăși, e doar o chestiune de timp, dar parcă prea mult își doreau fanii catalani să o facă tocmai pe Bernabeu pentru a nu-l încărca prea mult pe decarul Barcelonei.

asi gana madrid

5. Și să nu uităm că Barcelona are interdicție la transferuri în următoarele două perioade de mercato. Dacă nu va obține o ”amnistiere”, nu-i văd bine pe micuți. Echipa asta are nevoie de serioase întăriri și, dacă nu le va putea face, mă tem că urmează încă un an fără trofee.

Dar, cu siguranță, Luis Enrique știe mai mult fotbal decât mine, așa că mă opresc aici cu criticile. Oricum, situația pe mine mă coafează.

6. Dincolo, însă, jos pălăria, Don Carlo! Vulpoiul bătrân nu s-a apucat să experimenteze fix contra catalanilor și a folosit cel mai bun 11 care îi era la dispoziție și un sistem pe care a apucat să-l probeze și în meciurile anterioare.

Citeam adineauri cronicile de meci din presa spaniolă și din cea britanică. Unii comentatori ai lui Sid Lowe sunt pur și simplu senzaționali și înțeleg sportul ăsta mai bine decât o voi face eu vreodată. Mi-au rămas în minte câteva comentarii: Ancelotti, cel mai bun antrenor de la Rinus Michels încoace, Isco, fotbalistul cu cel mai consistent progres în ultimul an, Benzema – etern blamatul și înjuratul Benzema -, o combinație între Berbatov, Van Nistelrooy și Anelka, din vremea când cei trei erau la apogeu, Marcelo, unul din cei mai buni fundași laterali din lume – dacă nu cel mai bun – la ora asta, în ciuda faptului că probabil toată lumea îl va ține minte pentru acel 1-7 cu Germania, de la CM. Felul în care pistonează, neobosit, 90 de minute, în bandă, respingând acum mingi din propriul careu, pentru ca un moment mai târziu să creeze superioritate pe atacurile lui Real, e senzațional. Și țineți cont că are doar 26 de ani!

benzema

7. Kroos, dacă nu e cel mai bun mijlocaș din lume la ora asta e doar pentru că există și Modric. După acest sezon, nimeni nu va mai plânge după Xabi Alonso, deși vor mai exista poate momente când i se va simți lipsta. James chiar e mai bun – cel puțin pentru ce se vrea a fi acum Real Madrid – decât Di Maria. E mai disciplinat, mai ordonat și mai creativ decât argentinianul, căruia îi pot recunoaște însă un plus la tenacitate și capacitatea de efort.

8. Cristiano Ronaldo n-a fost în cea mai bună zi a sa, dar asta nu poate decât să mă bucure. Vorba unui fan al Barcelonei: Dacă și atunci când vasul său amiral joacă prost, Real Madrid te domină în asemenea hal, cum ar fi fost să fi jucat și el bine? La câte contraatacuri a avut Real, ceva mai multă inspirație din partea portughezului ar fi făcut ca scorul să fie și mai drastic. Cu toate acestea, să ne înțelegem, nu a făcut un meci prost. Dacă nu ai ști ce poate, ai fi zis că a jucat chiar bine. Ținând cont că se apropie de 30 de ani, este un fotbalist fabulos și ceva mă face să le dau crezare celor care spuneau că va juca până la 38 de ani.

modric ancelotti

9. Ancelotti a reușit imposibilul. A adus pacea și liniștea în vestiar. Și are o relație excelentă cu jucătorii. Ați văzut imaginea cu italianul sărutându-l pe Isco, în momentul schimbării? Dar faza cu Modric care i-a sărit în spinare lui Carletto la fluierul final? Imaginați-vă chestiile astea cu Mourinho. Imposibil! A reușit să-i integreze în angrenaj, pe rând, pe Bale, pe James, pe Kroos, pe Isco… A găsit soluții pentru a atenua plecările lui Di Maria și, mai ales, Xabi Alonso.

Dar, cel mai important, a redat încrederea unei superechipe, cu superjucători. A adus La Decima, iar asta a făcut iar din Real Madrid o echipă încrezătoare că nu-i poate sta nimeni în față, cu jucători care reușesc mai mult, pentru că-și asumă mai mult, deoarece cred că sunt capabili de mai mult, deoarece au dovedit că pot mai mult. Liga Campionilor le-a deschis chakrele, ca să zic așa, unor fotbaliști care știau că sunt cei mai buni, dar nu o demonstraseră suficient. Nici măcar lor înșiși. Acum, cu permisiunea Bayernului lui Pep, chiar cred că e foarte posibilă La Undecima anul ăsta.

ancelotti isco

10. Probleme mari va avea Ancelotti când va reveni Bale. Pe cine să scoți din echipă ca să joace galezul?

10 bis. Și dovada că ne-a ajutat iar Franco (via):

franco

*Alexandru Mieluș mi-a recondiționat textul de pe fb și mi l-a băgat în drafts. Eu doar am dat publish happy

Aici e Taksim: “Polis yok, problem yok!”. Corespondenţă din concediu de la Ţarigrad

allah

Prima parte, aici.

Toată lumea îl aşteaptă pe Erdogan să se întoarcă joi, 6 iunie, din turul făcut prin Magreb. Se vorbea că premierul turc dăduse ordin să găsească revolta înăbuşită la întoarcere şi străzile curăţate de baricade, moloz şi protestatari. Poate pentru că şi ei credeau în asta, miercuri seara manifestanţii au continuat să se baricadeze în susul străzii Inonu. Un gest simbolic, până la urmă, întrucât strada cu pricina este doar una din multele pe care poliţiştii ar avea acces – dacă ar ţine morţiş – spre zona Pieţii Taksim şi a parcului Gezi. Trei sau patru lanţuri umane, întinse pe circa 20-30 de metri dădeau din mână în mână bucăţi de pavaj şi cărămizi pentru ca, la capăt, câţiva tineri cu caschete de ingineri pe cap să consolideze ultima redută şi cea mai mai solidă în calea ipoteticei invazii a forţelor de ordine. This is Taksim!

taksim2

Pentru că deja văzuserăm cum e să fii în partea cealaltă a baricadelor şi am simţit gustul gazului lacrimogen, am ales ca de data asta să ne mutăm dincolo de linia “frontului”: de cealaltă parte a autostrăzii care desparte “zona manifestanţilor” de stadionul Inonu, de unde cu o seară în urmă poliţiştii au îndreptat tunurile cu apă şi trasoarele de gaze lacrimogene spre “indignaţi”.

Am stat circa două ore, până din cei câteva zeci de manifestanţi prezenţi la sosire s-au făcut câteva sute. Până când au început să cânte, să agite steaguri, să aplaude maşinile “prietene” care-i claxonau. Până au început să coboare în şosea, oprind autoturismele şi explicându-le şoferilor nemulţumirile lor. Câţiva poliţişti în civil, discreţi – dar nu atât de discreţi pe cât ar fi vrut, altfel nu aţi fi citit asta acum -, urmăreau de la distanţă “ostilităţile”. Unul vorbea neîntrerupt la telefon, prin hands-free. Dincolo de stadion, în penumbră, se distingeau siluetele aliniate ale forţelor de ordine, care aşteptau semnalul. Din fericire acesta nu a venit, poliţiştii “undercover” şi-au abandonat postul şi, cel puţin pentru o seară, luptele de stradă între manifestanţi şi forţele de ordine au lipsit. Spre încântarea majorităţii celor prezenţi, care şi-au scris entuziasmul pe o baracă răsturnată într-o rână: “Police yok, problem yok!”.

P1060041

Alături de noi, alţi fotoreporteri turci au aşteptat, la rândul lor, zadarnic pozele de copertă. Între noi şi ei, un blond pirpiriu, cu camera foto agăţată la gât, nu avea stare. Ryan era olandez, locuia în canada şi s-a prezentat ca “fotograf documentarist”. Şi el era în vacanţă, abia venise din România, i-a plăcut Bucureştiul “aşa şi aşa” – mai mult din politeţe – şi ne-a sfătuit să nu le spunem poliţiştilor că suntem jurnalişti. Cu o seară în urmă, toţi cei cu legitimaţii de presă fuseseră reţinuţi şi urcaţi în dube. El a avut prezenţa de spirit să le spună că e un turist – “I’m so sorry, man! I don’t know how I got here” – şi să scape.

P1050996

*
Cu Erdogan evitând elegant explicaţiile şi înfruntarea cu manifestanţii, măgăreaţa a căzut pe vicepremierul Bulent Arinc. El, care a preluat în lipsă şi prerogativele lui Erdogan, i-a primit la Ankara pe reprezentanţii primilor manifestanţi din 27 mai din parcul Gezi. În calitatea proaspăt dobândită de prim ministru, le-a cerut scuze pentru represiunea violentă suferită în primele zile de proteste.

Întoarcerea în parcul Gezi, după orele zadarnice de aşteptare în prima linie a “frontului” ne-a dezvăluit din nou cealaltă faţă a evenimentelor din Taksim. Jos, tensiune, adrenalină, violenţe, teamă, pericol, încleştare. Sus, distracţie, muzică, dans, caritate, fraternitate, relaxare. Aici, în dubele mâzgălite oamenii se odihnesc pe scaune. Colo, pe autobuzele vandalizate, tinerii se pozează în faţa sau deasupra lor. Dincoace, maşinile răsturnate şi carbonizate sunt decorul perfect pentru nişte cântece de “galerie”. Fanii Fener, Galata şi Beşiktaş continuă pactul: fără agresiuni şi fără ură în zona Pieţei Taksim. Aici suntem toţi sub acelaşi steag. Ca de obicei, în linia întâi.

fani torte

E coadă la literatură. Într-o parte a parcului, au apărut ad-hoc, tarabe de carte. Tomurile nu costă nimic. Lumea vine, îşi alege un volum-două, şi pleacă. Eu m-am ales cu un Neruda şi un Gorki, în turcă, amintire. Comercianţii” aleg câte un volum şi-i caută muşterii: “Shakespeare!”, “Gorki!, “Tolstoi!”, “Kemal Tahir!”. Şi, din mulţimea strânsă buluc, se ridică pe alocuri câte un deget, cartea trece dintr-o mână în alta şi se trece la următoarea strigare. Marile spirite se împart poporului la cea mai frumoasă licitaţie la care am asistat vreodată. De altfel, Orhan Pamuk – câştigătorul Premiului Nobel pentru literatură – şi-a exprimat, într-un comunicat, solidaritatea cu manifestanţii. Îi numeşte “speranţa de viitor” a Turciei, în antiteză cu guvernul “represiv şi autoritar”. Scandarea-motto “Erdogan istifa!” (Erdogan demisia!) va ajunge şi în cărţi. Iar cultura turcă încă n-a fost urcată-n dube.

carti gezi5

Cântecele şi voia bună sunt sparte doar de survolul unui elicopter al Poliţiei. Huiduielile se înalţă din toate colţurile parcului, şi vocile par mai multe decât oamenii. Elicopterul dispare după Intercontinental, lumea revine la ale sale. Din nou cu cântec, din nou cu dans, din nou cu “Goriot Baba! Balzac!”. Şi iar apare o mână din mulţime, revendică Balzacul şi dispare.

Din loc în loc, câte un “Sivil Initiativa”, deservit de tineri voluntari. Sandwichuri, apă, biscuiţi, fructe, sucuri, covrigi şi, dacă ai noroc, chiar şi cafea şi ceai îţi stau la dispoziţie. Îţi poţi alege orice, gratuit, iar dacă vrei o masă caldă, găseşti la câţiva paşi distanţă. Câţiva studenţi împart orez cu o fiertură din morcovi şi ceapă, cu pâine. Nişte tineri oferă oricui vrea să se oprească un pahar de ayran. Alţii gătesc ouă ochiuri în faţa ta, cu mărar, cu roşii şi măsline alături. Tot ce trebuie să faci e să le scrii un mesaj de susţinere a “revoltei” pe un ou. În faţa mea, o turistă între două vârste îşi plăteşte ochiurile cu următoarele cuvinte: “Great park! Free Turkey!”.

oua ochiuri11

E clar. Încep să-i plac tot mai mult pe turci. Mai ales pe cei strânşi aici, zi de zi, în parc. Pe unii deja încep să-i recunosc după feţe. Alţii, vecini de “camping”, ne oferă bere, ţigări, biscuiţi, seminţe. Dar cine sunteţi voi, nebuni frumoşi şi ospitalieri şi politicoşi şi nenorociţi? Şi ce vreţi voi de la toate astea?

*
Manifestanţii din Taksim s-au organizat. O platformă în care s-au “raliat” nu mai puţin de 80 de ONG-uri, fundaţii şi filiale ale partidelor politice au întocmit o listă de cerinţe adresată guvernului. Delegaţia care a plecat la Ankara i-a înmânat-o vice-lui Arinc: păstrarea parcului Gezi ca zonă verde în centrul european al Istanbulului, renunţarea la demolarea Centrului Cultural Ataturk din Piaţa Taksim, investigarea şi pedepsirea celor care au ordonat violenţele, interzicerea uzului gazelor lacrimogene, punerea în libertate a manifestanţilor arestaţi şi – poate principala solicitare: eliminarea tuturor obstacolelor care atentează la libertatea de expresie. Conform Asociaţiei pentru Respectarea Drepturilor Omului din Turcia, peste 4000 de persoane au fost rănite şi 3.300 arestate. Astăzi, a murit şi a treia persoană: un ofiţer de poliţie, căzut de pe un pod, în timpul confruntărilor din Adana. “Nimic nu poate înăbuşi sau opri aceste proteste”, susţin cei din parc.

centru taksim07

*
Nu la fel se văd lucrurile din afara Pieţei Taksim. Kayan nu stă în parc, ci la bar, întrucât e patron, şi susţine contrariul: “Revolta e gata! O să se termine”. Kayahan Yogunali e împotriva lui Erdogan, împotriva extremiştilor islamici şi împotriva celor care vor să-i fure clienţii. “Eu nu sunt de acord cu interzicerea alcoolului. Ei spun că dacă bei faci lucruri rele. Dar dacă e să fii un om rău, le faci şi fără să bei”. Deşi admite că în Coran scrie clar să nu bei şi el este un om “mers la moschee”, Kayahan nu-l suportă pe Erdogan, este între “cei 50% care nu-s cu el”, dar care sunt împărţiţi în alte două tabere. Problema e că opoziţia e divizată, în timp ce susţinătorii premierului sunt foarte uniţi.

carti gezi014

Kayhan este patronul barului Dorock, crâşma de rockeri, cu capete de morţi pe pereţi, care ne-a lăsat în prima noastră noapte în Istanbul să dormim în proprietatea lui, la rugămintea lui Onder. La 6 dimineaţa a închis localul dar ne-a spus că putem dormi liniştiţi până la 10 jumate, când vin băieţii să-l redeschidă. Apoi, în fiecare zi am continuat să venim în Dorock, unde berea e bună, cafeaua e mare şi cu lapte şi internetul e acceptabil. Iar conversaţiile cu Kayhan – “Mă puteţi adăuga pe conturile voastre de Facebook” – ne sunt utile. Aflăm că noaptea trecută în Piaţa Taksim apăruseră de nicăieri câteva steaguri ale PKK (Partidul Kurzilor) şi Kayhan cu “încă douăzeci de băieţi” s-au dus şi le-au dat jos. E mândru de asta şi, îi pare rău, nu vrea să aibă discuţii despre Coran cu noi.

Dacă în prima noapte Kayhan ne-a dat adăpost în cârciuma sa cu internet şi capete de morţi, a doua noapte ne-a găsit rupţi de oboseală în Gezi Park. Corturi şi pături peste tot, iarba era parcelată şi ocupată. Ne-am înfipt “steagul românesc” pe ultimul petec de fostă iarbă şi ne-am întins sacii de dormit şi oasele în ele. Am adormit instantaneu, deşi pământul tare al Turciei ne primise coastele cu ostilitate. În miez de noapte, pe la ora 2.00 un cântec hipnotizant mă trezeşte. Romanticul ungur a dormit mai departe. M-am ridicat în capul oaselor doar ca să văd că petrecerea continua, iar lumea făcuse cerc în jurul a doi cântăreţi din cimpoi, dansând ca în transă. După alte şase ore de somn cu nechezol, ne-am trezit în sunet de baglama. Un bătrân cu trei tineri şi-au făcut “cobza” şi vocile una. Sunteţi frumoşi, nebunilor…

mana in mana5

police62

PS: Ca de obicei, vă recomand și ce a scris tovarășul Mako, cel mai romantic ungur din Istanbul.

La Istanbul, poezia a ieşit în stradă. Corespondenţă din concediu de la Ţarigrad

twitter“Twitterul e nociv” şi “Alcoolici sunt acei oameni care beau alcool” – Recep Tayyip Erdoğan (2013)

Creştere economică fără precedent în ultimii zece ani pentru Turcia, care a bătut şi la porţile UE, fără succes, însă, momentan. Deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, România şi Bulgaria ar trebui să se ceară afară, ca la fotbal, şi să intre Turcia, „după pauză”. A crescut „bogăţia” ţării, dar nu şi echitatea socială. Erdogan a câştigat trei runde de alegeri. Întreabă un turc oarecare, de la şoferi de tir la studenţi şi de la profesori la ultraşii din galerii: Nimeni nu are niciun reproş de făcut premierului din punct de vedere economic. Utima rundă de alegeri, Erdogan a câştigat-o cu majoritate absolută, dar unii se tem tot mai mult de restricţiile aplicate alcoolului – printre altele, nu mai ai voie să bei dacă nu ai peste 24 de ani – şi permisivitatea tot mai mare faţă de vălul islamic. Turcii o văd ca pe o victorie a islamiştilor asupra caracterului laic al republicii, semnul său distinctiv încă de când Ataturk a fondat-o în urmă cu 90 de ani.

multime5

*
„Hai să mergem până în Turcia cu autostopu”, mi-a scris Mako într-un moment de plictiseală, sperând din suflet să-l refuz. „Mergem. Dar ne întoarcem până duminică? Luni trebuie să fiu la muncă”, îi răspunsei. „Da, dar sunt probleme la graniţă”, a încercat micuţul o eschivă. Şi-apoi încă una: „Da, bă, dar n-avem bani. Cu ce mergem?”. După ce i-am demontat, rând pe rând, obiecţiile la propriu-i plan, ne-am dat întâlnire la Casă. A durat câteva ore până am obţinut o sută de euro, până ne-am făcut bagajele şi până a dat Ursulean pe Facebook: „Mako şi Mateaş pleacă la Stambul”. A început cu o ploaie, cu nişte sfaturi pe reţelele de socializare: „Săpaţi şi sub muntele Sinai”, „Aduceţi sabia lui Ştefan cel Mare acasă”, „Luaţi metroul până la Eroii Revoluţiei şi apoi tramvaiele X sau Y. Baftă!”. Şi-am plecat…

S-a oprit ploaia, panoul ne-a urat o „Jilava mai aproape de tine” şi o MILFĂ (Iertaţi-mă, doamnă!) care-mi cerea să „nu-i mai spun dumneavoastră” – deşi fiul ei era la fel de înalt şi dădea şi el cu capul în plafonul maşinii exact ca mine – ne-a teleportat în Vama Giurgiu înainte să-i spună Mako „Keszenem szepen!”. 19:42.

Bulgăroaica şi cu fiul ei, Giurgiu-Ruse, nenea cu trei dinţi în gură, „Lire, leva? Ştiu puţin româneşte, hehehe. Ducem gară, autogară? Unde merge?”, ţânţarii care lăsau în urmă „blânde” cât corcoduşa, întoarcerea la punctul zero, foile A4 cu „TR” şi „Istanbul”, tiriştii români care te tratau cu sictir, cei bulgari care îţi întorceau ceafa groasă, turcii… Hakan Şukur, ciubuc, halva, Mesut Ozil, baclava, ciubuc, bazar, Gundogan, Erdogan, calabalâc, Hagi, gol!

El ţinea cu Fenerbahce şi cu Barcelona – avea tricou blaugrana -, eu i-am zis că-s cu Galata şi Real. El ne-ar fi luat, dar „Kontrol! My company! Problem! So sorry!”. Nu-i nimic, mersi, drumuri bune, alea alea…

*
De ce au ieşit turcii în stradă? De ce acum? Sunt manipulaţi – cum susţin unii – de americani, din cauză că Turcia şi-a achitat integral datoriile la FMI şi nu are de gând să facă altele? Se tem turcii să nu alunece spre fundamentalismul islamic al vecinelor de la Est? I s-a dezvoltat într-atât de mult cultul personalităţii lui Erdogan încât deja se crede rege – cum spun alţii – şi a început să se comporte ca atare? Ce a reuşit să-i aducă împreună, pentru prima dată în istoria republicii, pe socialişti şi extremiştii de dreapta, pe ultraşii Fener, Galata şi Beşiktaş, pe bătrâni şi tineri, pe studenţi şi muncitori? Orice ar fi, a început pe 26 mai, când buldozerele municipalităţii s-au lovit de un lanţ uman care refuza să lase micuţul parc Taksim Gezi să dispară sub un nou mall, mascat în reconstrucţia garnizoanei militare otomane Halil Paşa Topcu.

fani fener galata besiktas

*
Din camionul cu cisternă coboară o mogâldeaţă de om, cu un nas care nu se hotărăşte dacă să fie gogoşar sau robinet. Se apleacă în spatele cabinei, smulge oareşce de pe acolo şi dă să urce, sprinten, în cabină. „Nea şefu’”, îl strig, „matale mergi spre Istanbul?”. Nu merge, dar o ia spre Plovdiv. Dacă vrem să ne ducă până acolo, el n-are nimic împotrivă. În drum e o uriaşă parcare de tiruri, de unde nu se poate să nu găsim ceva spre Istanbul. Ţânţarii mutanţi iau decizia în locul nostru. Ne aburcăm pe scările măgăoaiei, Mako se descalţă şi se cocoaţă în patul omului şi animalul de 27 de tone se urneşte din loc. Nea Vasile e din Piteşti, i-a luat un apartament fiicei, o maşină fiului şi a divorţat de nevastă, abia revenit dintr-o cursă când a prins-o în pat cu unul de 67 de ani. Suduie când îşi aminteşte. „Am avut şi eu probleme, probleme urâte la viaţa mea”, se destăinuie nea Vasile, care la fiecare sfert de oră o bagă p-aia „păi n-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? Ce pula mea?”, deşi mai are stomac de-un covrig şi o apă pe zi, după ce l-au operat.

mako dormn

Şi dă-i, şi bagă-i, şi hâr la deal, „îi dau ţâţă”, ho la vale, „io o las, dar mă duc aşa, în ritmul meu”, nea Vasile îşi tachinează colegul, Dan, prin staţie: „Bă, zgârcitule, dai şi tu o cafea la Gurkovo?”. „Iar n-ai bani, bre? Ca de obicei”, întreabă şi-şi răspunde singur Dan. Când cârâitul staţiei se opreşte, Vasile ne face confidenţe: „Păi, ce? N-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? E omu’ şefului, dă-l dracu’. Îi trimis să mă verifice, dar eu nu ştiu?”. Ne explică apoi cum e cu „maimuţa”, cum se fură motorină, cum se fură la diagramă, cum se fură ore, cum se fură în general orice. Totul, în vederea ciorbei, hai, ciorbelor, de a doua zi. Nu cred că nea Vasile mănâncă vreodată „o ciorbă, două, mâine”.

Asta pentru că odată ajunşi în Gurkovo, un sat-oraş la răscruce de drumuri şi mijloc de Bulgarie, nea Vasile bea doar cafeaua plătită de Dan, îşi ia la revedere, ne strânge mâinile şi pleacă. Iar ciorbă mâncăm noi. Eu cu Mako. Ieftină, 0,90 euro, vreo 40.000 în lei vechi. Meniul zice că-i de burtă, dar are miros de cremă de ciuperci, iar verificările organoleptice ulterioare nu ne-au scos din dubii. O fi de burtă, o fi de ciuperci? Fierbinte, acră şi cu ardei iute e balsam, însă, şi renunţăm să ne mai punem întrebări. La felul doi cerem „kebab”, ca în meniu, bulgăroaica grasă ne confirmă: „Da, sunt mici”, iar când îi aduce vedem că ambele variante sunt corecte. Forma era de mici, gustul de kebab de vită, muştarul nicăieri şi ardeiul iute era iute. În Bulgaria nimic nu e ceea ce pare…

*
De când au început revoltele din Turcia, au început şi comparaţiile. Turcii, ca indignaţii din Madrid, ca Occupy din S.U.A., „o primăvară turcă?”, s-a întrebat media occidentală. Anna Bosch, de la TVE, ia interviuri în Piaţa Taksim. Două adolescente turcoaice se chinuie s-o dea pe spaniolă. „Nu vom da înapoi. Nu vom renunţa”, spun ele, chinuit, iar jurnalista spaniolă zâmbeşte din spatele microfonului înţelegătoare. „Mai încercăm o dată?”, le întreabă pe fete, dar la final abdică: „Traducem cu google translate” şi râde, iar turcoaicele oacheşe râd împreună cu ea. O întreb dacă i se pare că are ceva în comun mişcarea din Taksim Gezi Park cu mişcarea „15M” din Madrid. „Are ceva de acolo…”, ezită iniţial Bosch, dar imediat îmi înşiră diferenţele: „Indignaţii erau, însă, mai bine organizaţi. Aveau o organigramă, nişte atribuţii şi o agendă politică mai clare. Aici mi se par mai haotici, mai dezlânaţi şi mult mai violenţi. Indignaţii s-au caracterizat de la început ca o mişcare paşnică”. Bine ai venit în Balcani, Anna!

baricade 2

*
În Balcani, în mijlocul Balcanilor, chiar, am rămas şi eu cu Mako. Ştefan a pozat şi filmat luna – era o semilună, de fapt. Un semn clar că vom ajunge în Turcia curând -, e un romantic. După şapte ore, însă, după ce a filmat şi crepusculul, apoi şi răsăritul, romantismul, ca şi optimismul îl părăsise: „Îmi vine să plâng în mine, bă. Sunt deznădăjduit”. Vreo doi tirişti din Argeş ne-au minţit că ne iau cu ei, dar apoi au trecut pe lângă noi fără să ne bage în seamă, un nene din Oradea ne-a zis că ne duce până în vama cu Turcia, dar după 3 minute de reflexie s-a întors şi ne-a zis că de fapt nu poate şi că oricum îi e frică să nu-şi piardă slujba şi să nu ne supărăm pe el. Nu ne-am supărat. I-am luat doar rubedeniile la rând, în gând, şi ne-am întors în stradă.

Pancarte cu „TR”, cu „Istanbul” şi chiar cu „HoBa 3aropa”, să nu discriminăm bulgarii. Până la urmă s-au trezit cinci băieţi, care călătoreau împreună, spre Bursa, încărcaţi cu Mercedesuri de ultimă generaţie. Câte jumătate de milion de euro pe fiecare camion. Cornel şi Viorel ne-au luat – câte unul pe fiecare – şi ne-au dus până în vamă, în Kapitan Andreevo, un sat din România anilor 90. „De aici mai aveţi patru kilometri până în vamă, ne-au spus într-o parcare. „Noi aşteptăm actele pe maşini. Fără ele nu putem trece. Probabil vom pleca diseară, dar dacă nu vă ia nimeni până atunci, aşteptaţi-ne dincolo de graniţă”. Zece kilometri mai încolo, un control al unui poliţist cu moacă de elev mediocru, 8 (opt!) verificări superficiale ale paşapoartelor – din care şase au fost „Sunteţi pe jos? Mergeţi” – o nouă ploaie, un salt în timp din 1995 în 2015, în mallul turcesc cu budă cu turnicheţi şi o liră golirea băşicii udului, am ajuns în Turcia. „Allah ne îndrume mai departe”, am trecut instant la islamism. Ploaia ne supăra în continuare, ba ne uda, ba ne lăsa în pace. Departe, spre Est, un cer senin ne promitea un Istanbul mai bun, mai primitor. Patru jandarmi turci ne cheamă la ordine, mai mult în joacă. Toţi sunt mai tineri decât noi. „Istanbul? De ce? Cu ce?”, ne întreabă în limbajul universal al semnelor. „Hitchhiking” a fost prea mult chiar şi pentru vameşi, aşa că i-am zis, arătând cu degetul mare spre o direcţie imprecisă: „Autostop”. „Nooooo! Autostop no!!!”, mi-a urlat unul din copiii în uniformă, imitându-mi gestul, dar cu degetul mare îndreptat spre gură. „Nuuuu… Nu alcool, coaie. Autostop!”. Ne-am înţeles ca turcii, aşa că ne-a lăsat în pace, ne-a înapoiat paşapoartele şi ne-am putut îndrepta spre intrarea pe autostradă, unde, după o oră de înjurat camioane, turci, pe Mako pentru idee, pe mine pentru că am achiesat la ea etc, din vamă îşi fac apariţia două camioane familiare. Sunt Cornel şi Viorel! Există Dumnezeu, deci, şi în Turcia.

*
Primul lucru care mă frapează când ajung în zona pieţei Taksim e hotelul Intercontinental, înălţându-se maiestuos peste o pădure de voci exaltate. Îmi încord auzul, dar vocile nu strigă „Jos Băsescu!”. Deja văd primele baricade din bucăţi de pavaj, din garduri de metal şi cărămizi. De pe un zid, o băbuţă cu pumnul ridicat îmi aminteşte de Banksy.

banksy baba

Mai mergem câţiva metri şi văd căscându-se, apocaliptic, un imens tunel fără capăt, înconjurat de dărâmături, gunoaie, moloz şi saltele abandonate. Am mai văzut scenele astea. Dar atunci erau în filme. Intrăm în parc şi prima impresie care mă izbeşte e de petrecere populară, de Zilele Oraşului. Toată lumea bea bere, suc, în aer se simte miros de grătare, de castane, de porumb prăjit şi toată lumea cântă. Nu înţeleg versurile, dar sunt antrenante. O fojgăială de nedescris, un du-te vino continuu. De la o portavoce aud un discurs. Pare mobilizator, căci este întrerupt de urale şi aplauze din când în când. „Her yer Gezi. Her yer direniş!”. Eunice îmi traduce: „Gezi e peste tot. Rezistenţa e în toate oraşele”.

autobuz distrus

Aha, un fel de „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Vorbitorul are o vestă cu chipul lui Ataturk, iniţialele TGB și, dedesubt, explicația: „Asociaţia tinerilor naţionalişti turci”. „Socialiştii”, mă lămureşte Eunice din nou. „Mustafa Kemali askerlerigizi!” (Noi suntem soldaţii lui Mustafa Kemali!), cântă filiala de tineret a CHP , tinerii kemalişti. Undeva, în dreapta, un câmp de lumânărele îmi atrage atenţia. Mă uit mai atent. Flăcăruile sunt aşezate în cuvinte: „Taksim halkindlr” (Taksim aparţine naţiunii!). Din când în când, tineri se apropie, aprind câte o lumânare şi îngroaşă literele. În stânga, se cântă, se bate la tobă, se dansează. Aud în spatele meu vorbindu-se ruseşte. Nu suntem singurii. Nu sunteţi singuri.

gize parki

*
Încă trei ore, încă o ploaie torenţială şi am ajuns. Nu în Istanbul, cum credeam noi, ci într-o parcare cu 50 de kilometri mai încoace de ţinta noastră. E seară, deja, s-au făcut 24 de ore de când am plecat de acasă şi 30 şi de când ne-am trezit. Ne e somn, ne e foame, nu avem baterii la telefoane şi laptopuri, iar Mako pozează încă un apus, peste benzinărie. Se profilează nori de înc-o ploaie – parc-ar mai conta – şi ne scoatem pancarta cu Istanbul. Un Volkswagen opreşte, ne întreabă-n turcă încotro, îi răspundem că la Istanbul. El vrea să ştie unde mai exact, dar noi suntem deja pe bancheta din spate: „Mână, Zeynel!”. Zeynel vorbeşte doar turcă şi o engleză atât de săracă lexical că nici măcar nu avea cuvintele „metro”, „station”, „train” sau „what the fuck, dude?”. I-am desenat o casă, doi copaci şi un tren anemic pe sub ele. „Aaaaa, metro!”, şi-a redescoperit Zeynel cunoştinţele de limba engleză. Ne-a explicat, în legea lui, că e patron, că are o firmă de izolaţii termice şi că ne duce până la el la fabrică, iar apoi – în maxim două ore – unde vrem noi. Încuviinţăm încântaţi, mai ales că nu am înţeles nimic din ce ne-a explicat. Aşa că Zeynel formează un număr, vorbeşte câteva zeci de secunde în care aud „Bukreş”, „Romanya” şi „calabalâc” şi îmi întinde telefonul. Prietenul său de la celălalt capăt ne-a tradus propunerea lui Zeynel şi, cum omul oricum era deja la intrarea în satul în care îşi avea fabrica, am mulţumit pentru tratament.

Dar limbile se dezleagă la un çay fierbinte, Google Translate face minuni şi, dintr-o dată, suntem prieteni buni şi vechi. Îşi pune angajaţii la treabă – vreo şase-şapte băieţi şi un nene mai în vârstă, care se aliniaseră în bucătăria improvizată şi ne studiau zâmbind prietenos – şi aceştia ne pun în faţă farfurii cu ciorbă, nişte spaghete cu ceva şi o farfurie cu ardei. Cu pâine. Un festin! Mai luaţi un ceai, mai ziceţi-mi o dată ce căutaţi aici, ce faceţi, unde să vă duc? Eu îl „cuplez” cu Eunice la telefonul lui şi îi las să sporovăiască în turcă. Mako i-l dă pe Onder la aparat şi stăm liniştiţi şi ne sorbim ceaiurile. Ne-am luat secretare…

P1050918

*
Cobor câteva trepte. Un zid întreg acoperit de produse diverse, de la măşti de gaze la fructe, de la biscuiţi la celebrii covrigi simit, de la medicamente la şpreiuri deodorante. Mi se explică imediat că toate astea sunt pentru uzul protestatarilor, a oamenilor din parc, gratis. Unii le aduc şi le donează protestatarilor, alţii îşi aleg de pe zid produsele dorite. Ca-n viaţă. Întreb, să fiu sigur: „Cât costă astea?”. „Nu costă nimic. Sunt gratis”, îmi răspunde un tânăr şi-mi întinde o pungă de covrigi.

La doar trei metri distanţă, un întreprinzător locvace vinde castraveţi cu sare. Îi curăţă şi îi sărează în faţa ta. „Erdogan e un castravete. 1 liră” scrie pe un carton îngropat între curcubitacee. „Ce faci cu banii, îl întreb?”. „Sunt pentru mine!”, îmi răspunde senin, în timp ce-mi ia lira şi-mi întinde un castravete. Revoluţia tinerilor socialişti este subminată din interior de capitalismul sălbatic.

multime5

Mai merg zece metri. Măşti de gaze, o liră. Măşti Guy Fawkes, 1 liră. Felii de pepene, 1 liră. Îmi amintesc că am uitat să-l întreb pe vânzătorul de castraveţi cum îl cheamă. Mă întorc. „Zokman!”. Îi întind carneţelul şi pixul şi şi-l scrie singur. E încântat că mă interesez de el şi îmi mai oferă un castravete. Gratis. Îmi zâmbeşte ştirb şi se întoarce la a-şi striga marfa. „Dictatorul” Erdogan produce, iată, bani pentru turci. În mai multe sensuri.

castraveti 2

Mă îndepărtez de Zokman şi o iau agale printre oameni. Tinerii din TGB încep să-şi strângă gunoaiele, civilizat, în pungi de Bershka, semn că şi socialismul are micile sale slăbiciuni. La un televizor instalat în parc, printre corturi şi saltele, rulează la volum maxim un documentar despre hacktiviştii Redhack. E în turcă. Un hacker cu faţa acoperită cu o bandană roşie turk povesteşte cum luptă cu sistemul opresiv. El şi tovarăşii săi anonimi s-au infiltrat în sistemul informatic al poliţiei. Pentru o zi, toate amenzile au ieşit cu aceeaşi oră: 20:13. Lumea râde şi aplaudă admirativ. Ne aşezăm pe o bancă să ne tragem sufletul. Lângă mine, un bărbat moţăie şi capul îi cade în piept la intervale. Mă simte lângă el şi-mi cade cu capul pe umăr. „Mako, fă-ne o poză!”, spun. Bărbatul se trezeşte, scoate un pachet de ţigări şi ne întinde câte o ţigară şi bricheta. E felul lui de a ne spune că judecăm oamenii pripit. Alături, un domn elegant, cu ochelari, ţine un discurs unui auditoriu restrâns: trei tineri, îmbrăcaţi în trei tricouri diferite. Mă uit mai atent: unul e cu Beşiktaş, unul cu Galatasaray, al treilea cu Fener. Dă-te, că-i trucaj! Nu, nu e… Nu mai e loc de rivalităţi. Nu aici, nu acum.

Onder îşi face apariţia, ne salutăm şi plecăm spre bulevardul Inonu, care coboară din Taksim spre stadionul lui Beşiktaş şi către Palatul Dolmabahce, unde premierul îşi ţine uneori şedinţele. Strada nu a fost, aşadar, aleasă întâmplător. În piaţă, sus, prima baricadă. Trei tineri cu feţele acoperite se ţin de umeri în vârful grămezii de moloz şi fiare. Sub ei, mototolit, un fost banner publicitar: „Good things happen. Opening soon!”.

coming soon

Coborâm printre sutele de tineri cu măşti de gaze, măşti chirurgicale sau doar bandane legate peste gură şi nas. Unii urcă, alţii coboară, toţi vociferează. Sunt exaltaţi. Mi se ridică părul pe mâini. E imposibil să nu simţi că spiritul lor de frondă te pătrunde. Deşi i-am văzut şi pe indignaţii spanioli, turcii mi se par mai aproape, mai „de-ai casei”. Nu pot explica de ce. Trecem, pe rând, de carcase de autobuze, de maşini carbonizate, de garduri răsturnate. Sunt baricadele mişcării Taksim Gezi. Sunt 14 la număr, iar noi coborâm, agale, pe lângă ele, tot mai jos. Încep să mă usture ochii. Senzaţia e difuză la început. Ştiu că n-am dormit de 36 de ore aproape şi cred că mă ia cu ameţeli din cauza asta. Apoi încep să-l simt în nas, în gură… E norul de gaz lacrimogen împrăştiat de poliţie, iar noi coborâm în pântecul lui. Şapte baricade lăsate în urmă, apoi opt. Încep să tuşesc. Onder îmi întinde o bandană. E tot ce are. Îmi acopăr nasul şi gura, dar ochii sunt compromişi. Abia îi mai pot ţine deschişi şi ustură ca dracu’.

De-a lungul traseului la vale, de-o parte şi de alta, stau oameni cu PET-uri şi pulverizatoare cu soluţie anti gaz. E un amestec de medicamente de ulcer – Rennie – şi apă. Face bine la arsuri. Alţii împart suc de lămâie. Îmi întind toţi câte o sticlă de pe margine, iar eu mă simt ca la Turul Franţei. Înaintez, orbit, spre un pulverizator îndreptat spre mine. Două jeturi îmi ţâşnesc fix în albul ochilor. „Trebuia să închizi ochii”, îmi spune Mako, „şi apoi să-i deschizi”. Acum e şi mai rău. Mă ustură şi mai abitir. Strâng tare din pleoape şi ţin ochii închişi. Tot n-aş vedea nimic de pâcla de pe ei.

oamenii pozeaza cu autobuzul distrus

Tumultul din jur anunţă un raid iminent al poliţiei. Trebuie să deschid ochii, altfel nu văd nici pe unde calc. Dintr-o dată parcă e mai bine. Usturimea a dispărut, îmi mai simt numai gâtul şi gura înţepate. Reîncepem coborârea. Ajungem la baricada a zecea. Deja aerul e mai înţepător ca un ardei iute înfipt în ochi. Dintr-o dată, din faţă, dau buzna valuri de oameni mascaţi, alergând la deal. Înţeleg că vin poliţiştii. Se aud nişte detunături şi nişte jerbe de fum cad deasupra noastră, în faţă, în spate. O luăm cu mulţimea la deal, înapoi. Ochii îmi sunt picuraţi cu smoală topită. La recomandarea lui Onder, ne scurgem pe lângă ziduri, altfel ne călcăm în picioare unii pe alţii. Încerc să-i urmez sfatul, să urc calm, dar nu pot. Simt că trebuie să ies din zona asta, să ajung sus, la aer, să respir, să deschid ochii, să-mi opresc tusea.

O luăm la goană. La un colţ, nişte co-protestatari ne trag pe o străduţă lăturalnică. Ne continuăm fuga pe o stradă paralelă. Fugim toţi, ca apucaţii, deşi nu ne urmăreşte nimeni. E doar norul de gaz nenorocit care ne pune pe goană ca la maraton. Aici parcă pot respira mai bine. Îl regăsesc pe Mako, filmând scena. „Ţine puţin de ăsta”, îmi spune cu mâna tremurândă şi continui să filmez eu cu telefonul. Îl reperăm pe Onder urcând calm, expert, spre culmea dealului. Ne întreabă şi-l întrebăm, deodată, unde e Eunice. Rămăsese în urmă, dar când am sunat-o era în siguranţă. Pe ultimii metri de urcare, o mână prietenă îmi oferă din nou maglavaisul anti gaz. De data asta fac palmele căuş şi mă spăl pe ochi ca la izvor. Binecuvântare! Mă uit în urmă: adolescenţi – copii, copile – urcând în urma noastră. Unii alergând, alţii agale. Unii clătinându-se orbiţi şi bătându-se de copaci ca fluturii de lampă, alţii sprijiniţi sau sprijinindu-şi prieteni care au inhalat doze prea mari. La capătul străzii Inonu, în dreptul ultimei baricade, pe o terasă lumea îşi continuă nesingherită viaţa. Oamenii beau cafele, beri Efes, râd şi, probabil, îşi povestesc ziua. Pare o terasă oarecare din Centrul Vechi. Revoluţia asta parcă nu e, totuşi, a tuturor.

masina distrusa

*
Zeynel îi acordă primul interviu face to face pe Google Translate din istoria presei lui Mako. Sunt foarte obosit. Aud vag că America e de vină, banii de la FMI, politicieni corupţi, mass media care dezinformează… Zeynel, kurdule, spune drept, ce părere ai despre protestatari? Proastă! Deci eşti cu Erdogan? E cel mai bun turc din 1923 încoace, spune patronul firmei Kaizo, producătoare de izolaţii termice, materiale izolatoare pentru acoperişuri şi izolaţii celulozice, în curând şi pe piaţa din România. Cum-necum, noul nostru prieten se decide să plecăm.

Ne anunţă că „mâine pleacă la graniţa cu Siria, singur-singurel” şi de-aia şi-a pus angajaţii să-i spele maşina. Ne înţelegem la telefon cu Eunice şi Zeynel străbate metropola în căutarea noii noastre prietene. O găsim, ne urcăm în maşină, ne folosim de cunoştinţele ei de turcă pentru a purta prima conversaţie inteligibilă a zilei cu amicul nostru. „Vă invidiază că aţi avut curaj să veniţi cu ocazie până aici”. Noi îl respectăm că, deşi e contra manifestanţilor, ne duce cuminte până la intrarea în Piaţa Taksim şi nu încearcă să ne influenţeze în vreun fel ceea ce vom scrie. Ne luăm la revedere. Adio, Zeynel. De fapt, la revedere, că acum suntem prieteni pe Facebook.

flutura steagukl

*
Problema o fi la americani – după cum susţin unii – dar Starbucks, o firmă americană, a simţit oportunitatea. Când zeci de restaurante, baruri şi hoteluri din preajma pieţei Taksim şi-au închis porţile pe termen nedeterminat pentru că prea mulţi protestatari dădeau buzna în localuri când poliţiştii trăgeau cu proiectile cu gaze, compania din Seattle a făcut o mişcare de marketing genială. A deschis larg porţile manifestanţilor gazaţi şi a înfiinţat un post de prim ajutor în interior. „Pentru noi, prioritare sunt siguranţa şi sănătatea clienţilor şi angajaţilor noştri”, se arată în comunicatul Starbucks. Profit? Profit!

autobuz distrus

Pe lângă Starbucks întregim şi noi gaşca, în piaţa Taksim. Acum am văzut şi cum e să fii protestatar în Turcia. Now what? Eunice îşi ia o apă, eu îmi iau o apă, de la acelaşi vânzător ambulant. Ea a vorbit în turcă, a costat-o 75 de kuruşi. Eu am cerut în engleză, a costat o liră. E scump să fii străin în Constantinopol. Hai într-un bar, să bem o cafea, să ne spălăm, să ne schimbăm. „Puţim ca doi boschetari”, remarcă Mako. Onder insistă să luăm 40 de lire – pula mea, e un milion! – în cazul în care nu ne revedem curând. Îi luăm, dar numai dacă Eunice rămâne cu noi. Şi aşa taximetriştii i-au cerut între 35 şi 60 de lire să o ducă până în staţia de autobuz de unde trebuia să ia o cursă spre casă, la periferia Istanbulului. O luăm în jos, de cealaltă parte a pieţei, pe strada Istiklal. Seamănă izbitor cu Callao. Iar Taksimul pare Puerta del Sol. M-am săturat de simboluri.

la poesie

În drum spre barul în care Mako îşi va scrie textul şi eu voi fi prea obosit să încheg două fraze, lumea dansează, cântă, bătrânii poartă măşti de gaze, iar îndrăgostiţii se plimbă cu măşti chirurgicale pe faţă. Pe o uşă, în spatele unor tineri odihnindu-se pe nişte trepte, stă scris: „La poesie dans la rue. 1 iunie 2013”.

PS: E miercuri, ora 17:35. În Piaţa Taksim sunt 10.000 de oameni, iar Internetul a fost tăiat în tot centrul. Bateria mi-e pe terminate, iar videourile refuză să se uploadeze în timp util. Voi reveni, mai târziu, cu clipurile Youtube. Până una-alta, citiţi-l pe Ştefan Mako. Şi mulţumiri speciale lui Eunice, fără de care acest text, cu poze şi video incluse, nu ar fi fost posibil.

Gimnasta care și-a refuzat soarta

Un text de Valentin Şerbănuţ

Pe vremea împușcatului, era simplu să fii gimnastă. Până la 14 ani, se ocupau alții să ai mereu 17 ani. Și când treceai de 18, tot aceiași oameni se ocupau să te facă de 16 ani. Și când îți trosnea glezna, când te lăsau genunchii și hernia de disc nu te mai lăsa să dormi noaptea, puteai să te retragi într-o sală de sport din Moldova, unde să găsești tinerele talente cu foamea în gât visând să fie ca tine, o amărâtă de profesoară cu trei-patru medalii luate prin concursuri și un video pe care să se pună praful.
Erau și cazuri rare în care puteai să o iei la sănătoasa din țara asta, cu bocceluța-n spinare, tot o fugă până-n America. Dar ca să nu te vadă nimeni, trebuia să iei un zece la Olimpiadă și să te iubești puțin cu fiul mai neastâmpărat al primului tovarăș.

raluca haidu ofsaid.ro

Vremea a trecut, tovarășii comuniști sunt azi capușe capitaliste și soarta sportivelor noastre de performanță este alta. Acum nimeni nu le mai vrea în sală după ce se retrag. Ca să fii profesor de sport, trebuie să îți dai licența în seducție de minore, trebuie să aplici pentru un post și sunt tare puține, că țara asta tot construiește săli de sport dar niciodată nu ajung să fie operaționale.

Așa că gimnastele devin actrițe pe cele mai vizitate siteuri video ale lumii. Youporn.com, pornhub.com și alte pornuri le aduc gloria de altă dată. Zeci de mii de vizualizări și mai mereu, nota lor e zece. Și până la urmă unde e problema? Fetele se distrează, vanitatea lor e gâdilată frumos de câte o cravașă aplicată pe fundulețul bombat și musculos, iar boșorogii care vor un show privat plătesc pentru o oră mai mult decât câștigă profesorii pedofili într-o lună.

Totul merge bine până când niște neghiobi de ipocriți dau peste clipurile respective când o freacă (uneori la propriu) prin redacțiile cancanurilor de tot felul. Și de acolo începe oroarea națională. Vaaaai! Sportivele noastre de aur pun curul pe net pentru câțiva dolari, se trag reportaje cu familiile șocate, vedem câte o mamă tocmai ieșită din cotețul de găini unde și-a verificat orătăniile de ouă cu mâna goală cum plânge că nu și-a educat fata să se f**ă. P-ormă intră pe fir Măruță maneluță, face o săptămână de hapilici până i se aprind călcâiele lui Pepe, la antene Gâdea și Badea ajung la concluzia că Băsescu e responsabil, apoi trecem cu toții mai departe, familia acceptă sau nu situația și fata își vede cariera liberă în față, un drum deschis spre viitorul titlu de „anal queen”.

Și-acum, să trecem la Raluca Haidu (foto), gimnastă de performanță aflată la 18 ani reali, care tocmai a anunțat că se retrage din sport pentru că are de dat BAC-ul în vară și pe urmă vrea să facă facultate. Fata asta chiar este gata să lase Petrila în urmă și, poate că va duce dorul sălii din Deva sau chiar al maneliștilor locali cu beemveuri înmatriculate în Bulgaria, dar măcar vrea să își facă un viitor de care să fie mândră și familia ei.

Credeți că a băgat-o cineva în seamă? Da, câteva siteuri din Hunedoara, câteva portaluri din Timișoara și cam atât.

Aș dezbate mai pe larg, dar începe „Capatos” și tare-s curios să-l văd pe Mitea la păcănele, să aflu din gura Biancăi Drăgușanu cât de mare o are Victor Slav sau să studiez metodele de antrenament nocturn ale viitorului pugilist Nilă cu faimoasa Cruduță.

*Îmi pare rău că nu am publicat textul ăsta ceva mai devreme. Valentin Șerbănuț, un ziarist pe care l-am respectat mereu și îl consider prieten încă de când jucam la echipe rivale, sătul să mă rog de el să-mi trimită un text pentru blog, mi l-a “înmânat” pe la începutul lunii februarie. Cum era perioada post-celebra-mi-bătaie, am preferat să aştept să se liniştească lucrurile pentru a nu fi din nou acuzat că “am scris pentru trafic”. Acum, că respectivul trafic a revenit la normal, e timpul să-l postez. Chiar dacă subiectul – unul dintre ele, cel puţin – e unul cu o vechime de peste o lună, Vali a ştiut să-l scrie într-o manieră “atemporală”. Mersi, Vali, şi sper că acest “delay” nu te va face să te opreşti aici cu furnizatul de astfel de materiale de calitate.

Sursa foto: Ofsaid.ro

Cine să mai înţeleagă femeile?

poza20min

Twitterul e minciună

Am recunoscut-o imediat ce s-a urcat în taxi-ul meu. O urmăream pe Twitter. Acum ceva timp mi-a apărut în timeline un tweet ingenios al ei şi am decis să o urmăresc. Fotografia sa de profil coincidea. Am ascultat destinaţia şi am pus maşina în mişcare. La primul semafor am văzut că tasta ceva. Am presupus că scrie un tweet, aşa că am intrat pe profilul ei de pe mobil şi am citit: “Într-un taxi, în drum spre muncă. Oh, dacă taximetristul ar da muzica mai tare, ar bloca uşile şi m-ar răpi, să mă ducă departe…”. Am dat muzica mai tare, am blocat uşile şi am accelerat rapid în direcţia contrară celei spuse de ea. A tresărit: “Ce faci?”, m-a întrebat. “Te răpesc”, am spus. “Mă urmăreşti pe Twitter?”, m-a întrebat din nou. “Ce e ăla Twitter?”, am răspuns. Atunci fata a început să ţipe ca o nebună. La naiba, cine să mai înţeleagă femeile?

Un articol scris de Daniel Diaz, blogger 20 minutos

Miliţia şi-a externalizat serviciile: Acum, la secţie te bat interlopii

cascheta
Vă amintiţi celebrul banc cu ăla de-şi ia bătaie indiferent că are sau n-are bască? Eh, aşa stau lucrurile – mai nou – şi în plin centrul capitalei statului membru UE România. Duminică dimineaţa, pe la 6.00, eu n-aveam bască… Nici prietenul care mă însoţea. Și nici alți câțiva tineri în ADN-ul cărora s-au împletit ghinioanele de a se naște în România și de a decide să iasă la bere în Centrul Vechi.

“Ieşi în pizda mă-tii afară, bă! N-auzi?”. Auzeam, dar nu înţelegeam cum și cu ce drept îmi cer niște badigarzi ai unor cârciumi în care nu mă aflam și nu mă aflasem să ies afară din sediul Poliţiei. “Pleacă, mă, pulă, de aici! Nu înţelegi?”. Nu înţelegeam. De ce şi cu ce drept trebuia să fiu eu evacuat de pe o stradă – domeniu public, cică – atunci când şi pentru că voiau muşchii unor cefelate care au ajuns să se considere noii stăpâni ai oraşului.

Unde mi se confirmă că şaorma nu e sănătoasă

Dracu’ m-a pus să vreau şoarmă la şase dimineaţa. Ştiam că dăunează sănătăţii, dar nu mă gândeam că după lipia aia cu #detoate or să mă doară braţele, ceafa, coastele şi celelalte zone ale corpului meu în care unii au decis – cu autoritate de la Poliţie – să-şi înfunde ciocatele. În faţa şaormeriei mă aflam, deci, când un grup pestriţ, de miliţieni întovărăşiţi cu interlopi zişi badigarzi, cu muşchi mulţi şi cuvinte puţine, remorcau un alt grup, alcătuit din vreo cinci tineri, spre sediul Poliţiei Centrului Vechi. Băieţii erau însoţiţi “regulamentar” spre “circă”, cu picioare-n cur, trageri de păr, şprei cu piper în ochi, palme, pumni şi ghionturi în coaste. Urlete, ţipete, “numaidabă”-uri, “decedaţibă”-uri şi “Auuuu”-uri prelungi însoţeau ciudatul alai care s-a ascuns după “termopanul” sediului poliţiei.

Aici, micuţii au dispărut după o claie de matahale şi uniforme care continuau să le îndese “dreptate” şi “justiţie” în capete, fălci, burţi şi ficaţi. Plus alte câteva porţii de şprei cu piper în ochi, care nu păreau să-şi facă treaba şi să-i orbească pe băieţi. Altfel de ce ar fi stins miliţienii lumina în sediu, când au observat că de partea cealaltă a vitrinei ne strânseserăm câţiva privitori şocaţi la “măcelul” dinăuntru? Da, poliţienii au stins lumina, ca să definitiveze bătaia aplicată celor cinci băieţi în beznă. Apoi, răcoriţi, troglodiţii de badigarji au părăsit incinta, iar “agresaţii” cu ochii roşii, orbiţi de jeturile cu piper, au fost lăsaţi să plece. A durat câteva minute toată scena. Niciun proces verbal, nu tu legitimarea lor de către miliţiştii rămaşi după ieşirea interlopilor cu trei clase, nimic… Bine, bine, dar atunci de ce au fost târâţi în sediul Poliţiei? Doar ca să fie bătuţi? De ce erau acuzaţi? Ce-au făcut, nenorociţii?

Unde mi se confirmă că spiritul civic, la fel ca şaorma, dăunează sănătăţii

Asta am încercat să aflu şi eu – fute-mi-aş spiritul civic să-mi fut – când am intrat în sediu şi i-am întrebat pe miliţieni de când se practică această metodă în România (scuze, fusei plecat o vreme, lăsasem ţara în UE la plecare) şi – mai ales – cu ce drept nişte interlopi bat oameni în chiar sediul poliţiei. Am fost “invitat politicos” afară, în sensul că mi-au închis uşa în nas. Am încercat şi a doua oară, repetând întrebarea. Acelaşi (non)-răspuns. A treia oară am îndrăznit să menţionez şi că sunt jurnalist şi sunt sincer îngrijorat şi interesat de răspunsul la întrebarea respectivă.

N-am scos-o la capăt aşa că am decis să schimb puţin tactica. Am cerut să depun o plângere, întrucât mă aflam în sediul Poliţiei şi voiam să denunţ un caz de agresiune la care tocmai luasem parte. Nu mai ştiu dacă cefelelateşigoale au fost invitate de poliţieni sau au intervenit din proprie iniţiativă, dar m-am simţit luat pe sus de multe braţe vânjoase care încercau să mă dea afară din – repet – sediul Poliţiei, cu forţa. M-am opus, am refuzat să fiu scos, m-am înfipt cu ambele mâini în tocurile uşii, dar în cele din urmă “micuţii” au reuşit să se opintească suficient în mine, dinspre interior, încât să mă azvârle afară. Amănunt important: în tot acest timp, miliţiştii stăteau şi urmăreau scena fără a schiţa vreun gest.

Afară, energumenii se oţărau la mine să plec “în pizda mamei” şi “în pula lor” acasă. Deşi credeam că strada Şelari e pe domeniul public şi că aveam voie să mă aflu acolo chiar dacă eram în faţa secţiei de Miliţie, aveam să aflu că mă înşelam groaznic. Am refuzat şi să plec acasă, decis să sun la 112 pentru a reclama agresiunea la care luasem parte, dacă tot nu era de competenţa poliţiei Centrului Vechi, cum tocmai aflasem “the hard way”. Am fost ameninţat cu nelipsitul şprei cu piper. “Ştii ce-i ăsta, bă?”, mi-l arăta un interlopuţ (cred că ăsta e diminutivul), agitându-l şi agitându-se corespunzător. Spre sincera lui stupoare, ştiam. “E şpreiul ăla cu piper cu care i-ai orbit şi pe ăia cinci copii de adineauri, boule. Normal că ştiu”, îi zic. “Vrei şi tu?”. Nu voiam. “N-ai voie, tete, să-l foloseşti, decât dacă eşti în pericol, dacă te agresez eu pe tine, or până acum doar tu m-ai agresat pe mine”, îi spun, succint, şi ce anume presupune meseria lui. A fost la fel de surprins şi tremura nervos, mai să-mi ardă una. Avea să aibă plăcerea în următoarele minute… Dar să nu anticipăm…

Unde am descoperit că vorba lungă e sărăcia omului. Omul am fost eu, vorba au scurtat-o ei

Am sunat, aşadar, la 112 şi am început să expun faptele operatoarei. N-am apucat să devin prea intim cu doamna, întrucât, într-un moment în care mă îndepărtam uşor pentru a discuta în linişte la telefon, m-am trezit cu o lovitură în urechea stângă. Unul din badigarzi, nemulţumit că ciracii lui pierd prea mult timp cu vorbele (v-am zis că au probleme de stoc), a decis să facă singurul lucru pe care îl ştia. Şocul m-a făcut să-mi scap telefonul din mâna dreaptă, înainte să mi se confirme că va fi trimis un echipaj. Apoi, imediat, o “bucată” şi în urechea dreaptă. Apoi, iar din stânga una. După aia le-am pierdut numărul pentru că se abătuse o ploaie de lovituri asupra mea. Am căzut jos, am dat cu capul de caldarâm (- Ce faci când iei prima bătaie în Bucureşti? – Iei o piatră în gură! – Hahahaha!) şi am apucat să iau poziţia fătului, apărându-mi cu coatele faţa şi capul, în timp ce ciocatele şi bocancii cefelorlateşifărăimaginaţielaîncălţăminte îmi distribuiau lovituri în părţile rămase expuse.

M-au bătut până maestrul Dem Rădulescu – Dumnezeu să-l ierte! – m-ar fi compătimit, dar ei nu. Ar mai fi dat, dar interveniseră băieţii bătuţi în “lotul” dinaintea mea şi prietenul meu, care, culmea, deşi lucrează în Ministerul de Interne, şi-a luat şi el câteva bucăţi pentru “insolenţă”. Am recuperat telefonul de pe jos, l-am reasamblat (avantajul de a nu mai avea smartphone) şi am sunat iar la 112. Mi-am cerut scuze doamnei, “să nu creadă că-i închisesem telefonul în nas, dar mă luaseră la tocat nişte băieţi” şi am apucat să-i rezum situaţia. Mi-a promis că-n 5-10 minute vine echipaju’. Din nou, important: la tot “măcelul” al cărui personaj principal fără voie fusesem, miliţienii au asistat neperturbaţi.

Unde încercam să-mi dau seama în ce parte a Ceceniei am ajuns

Jigodiile, după ce mă “frăgeziseră”, dispăruseră care pe unde. Cert e că nu le mai vedeam prin preajmă. A apărut, într-un final, maşina de poliţie, cu semnalele luminoase pornite, a trecut elegant pe lângă noi, claxonându-ne uşor, chiar, să ne dăm din drum, i-a “recuperat” pe cei doi poliţieni-spectatori de până atunci şi a demarat. În trombă, vorba ceea… Sediul poliţiei a fost închis, aşadar, ca un magazin alimentar la căderea serii, miliţiştii s-au “uşchit”, badigarjii au dispărut iar eu, împreună cu ceilalţi “protagonişti” ai “bătăii ca-n Şapte Cai” (cc presa română), am rămas proşti în mijlocul drumului.

Am încercat să-mi dau seama ce tocmai mi se întâmplase, în ce parte a Ceceniei mă aflam? Sau în ce stat de lumea a treia am aterizat fără să ştiu… Dar nu reuşeam să trec peste faptul că tocmai fusesem bătut de nişte interlopi, în plină stradă, în plin centrul capitalei unei ţări UE, ÎN FAŢA ŞI SUB OCHII POLIŢŞTILOR, ÎN TIMP CE VORBEAM CU ALŢI POLIŢIŞTI LA TELEFON ŞI ÎN TIMP CE EU ÎNSUMI ERAM ÎNSOŢIT DE UN să-i zicem POLIŢIST! Este că e halucinant?

Ulterior, am aflat şi “motivul” pentru care fuseseră bătuţi cei de dinaintea mea, pentru care intervenisem: nu au lăsat bacşiş!! Aşa că, data viitoare, să ştiţi că bacşişul, în Bucureşti, este de fapt TAXĂ DE PROTECŢIE, te apără de bătaia badigarzilor cu concubinajul şi acordul poliţiei. Iar dacă sunteţi norocoşi, ca mine, bătaia vă va fi administrată CHIAR ÎN FAŢA ORGANELOR. Dacă sunteţi ŞI MAI NOROCOŞI (caz în care ar trebui să jucaţi la LOTO!), ca băieţii de care vă spuneam, puteţi fi bătuţi într-un cadru select, la căldură, ÎN CHIAR SEDIUL POLIŢIEI!

Unde am văzut că un telefon, la vremea lui, face cât ore întregi de căciulit pe la porţi

În fine, am reuşit să ajungem la sediul Poliţiei numărul 10, de pe Bulevardul Unirii, după un al treilea apel la 112, de unde am fost “trimişi la plimbare” iniţial, pe motivul că “nu e nimeni care să vă ia declaraţiile”. Ulterior, poate fără legătură cu faptul că o domnişoară reporter la o televiziune de ştiri l-a sunat pe însuşi şeful Secţiei 10, povestindu-i întâmplarea, după două ore ne-a primit chiar domnul comisar şef-adjunct Marius Stancu, care i-a – citez – “adus de acasă” şi pe ceilalţi comisari ai secţiei, iar “cazul” a început să fie tratat cum ar fi normal într-un stat civilizat. Lucru pentru care le mulţumesc.

Am dat declaraţii, am scris de mână cât nu mai scrisesem de ani de zile, am identificat câţiva dintre “agresori”, am făcut plângeri penale, am fost îndrumat la Institutul de Medicină Legală, mi s-a dat dreptate, am simţit – repet – cum îmi dispărea frustrarea văzând că există şi poliţişti care îşi fac cu adevărat meseria.

Nu mi-a plăcut că li s-au găsit scuze miliţiştilor care au permis să se întâmple astfel de lucruri (am înţeles că sunt tot mai frecvente). Nu mă interesează că sunt “abia ieşiţi de pe băncile şcolii”, că “nu au tact, nu au autoritate, nu ştiu să se impună”, că “salariile sunt mici”, că “nu sunt bani” etc.

Nu vreau să ia bătaie şi alţii, în continuare, de la nişte interlopi, aşteptând ca miliţienii din Centrul Vechi să se “maturizeze” şi să “capete experienţă”. Nu vreau să capete experienţă pe coastele mele rupte.

Nu mă interesează că nişte caricaturi de poliţişti impotenţi din Centrul Vechi au legat “cârdăşie” cu interlopii pentru ca aceştia să ajute agenţii “la nevoie”. “Întrajutorarea” aceasta a dus la asta: cefelegroase şi-au luat, cu timpul, atribuţii de poliţişti, ajungând să facă ei “ordine” – ordinea lor – în chiar sediul Poliţiei! Oameni bătuţi fără vorbă multă, fără explicaţii, fără vină, doar pentru că ei pot şi pentru că “sunt mână în mână” cu poliţia.

Unde am aflat că şi badigarzii e oameni şi are momente de rătăcire

Unul dintre badigarzii aflaţi de faţă la evenimentele de duminică dimineaţa s-a justificat astfel pentru cele întâmplate: “Şefu’… m-am pierdut cu firea”. Nu ştiu voi, dar eu nu vreau ca de fiecare dată când o gorilă din asta se pierde cu firea să se lase cu “omorul” câte unui om nevinovat.

Să nu amintesc de faptul că, în urmă cu o săptămână, asistasem, în acelaşi Centru Vechi, cum un cetăţean tânăr, de naţionalitate conlocuitoare, încerca să îşi afunde mâna în poşetele unor fete care mergeau înaintea mea, fără să bănuiască nimic. Am strigat, le-am atenţionat pe fete, l-am pus pe fugă pe Jardel şi am împiedicat furtul. De la o distanţă sigură, de după maşini, şuţul mi-a strigat: “Ce vrei, bă? Vrei cuţit în centru?”. La 20 de metri distanţă erau aceiaşi vajnici poliţişti ai Centrului Vechi. De data aceea – îmi dau seama acum – am scăpat ieftin…

Gata, că şi aşa e prea lung textul. Vorba lui Creangă, via Goma: “Mi-a ieşit atât de lung pentru că n-am avut timp să-l fac mai scurt”. Până una-alta, să aveţi mereu la voi bani în plus, pentru bacşiş şi o bască în buzunar. Just in case…

Dogville cu măicuțe

Guest post de @MitrutDocan

O fi vorba despre familiaritatea peisajului. Cîmpul ars, dealul cu noroi gros, frigul continuu, mănăstirea mai mult săracă, decît îngrijită, vuietul vîntului și zgomotul ciclic produs de avioane. Sau o fi vorba despre oameni. Accentul moldovenesc, îmbrăcămintea ponosită, frica tîmpă, sistemul medical de doi lei sau permanenta Dacie. Oricare dintre motive, în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, m-am simțit ca “acasă”.

Introducere

Povestea de la Tanacu este cunoscută, dar filmul deviază ușor de la realitate, deci o să schițez puțin coordonatele. Pe scurt, o “neînțelegere” de la mănăstirea Dealu’ Nou, județul Vaslui, duce la un ritual de pseudo-exorcizare a unei tinere, care este înfometată, legată cu lanțuri de o targă în formă de cruce și ținută în frigul iernii, pînă cînd își dă duhul. Totul se petrece sub privirile prietenei din copilărie, călugărită între timp, și cu “binecuvîntarea” părintelui și a celorlalte măicuțe. Departe de mine puterea de a analiza serios filmul, dar sînt cîteva aspecte care m-au tulburat pentru cîteva ore bune.

Banalitatea răului

Izolarea, prostia, bezna. Părintele e limpede în exprimare și face cunoscute valorile mănăstirii încă de la poartă, acolo unde țintuiește o tablă pe care scrie cu majuscule un “NIMENI DE ALTĂ RELIGIE NU POATE INTRA”, completat de prost-înțelesul “CREDE ȘI NU CERCETA”. Mănăstirea e exclusivistă, toleranța există, dar “are limite”, măicuțele sînt libere să facă orice, atîta timp cît “sî cadi”, iar “Tati” și “Mami” veghează orwellian buna desfășurare a slujbelor zilnice. Dealul devine graniță, poartă spre altă lume. Noaptea simțurilor le întunecă veșmintele, Dumnezeu e distant, plecat dintre noi, dar vindicativ, iar măicuțele își întrețin credința cu frica și convingerea că “nu îi nevoie di oameni, dacî nu-l ai pi Dumnezeu în suflet”. Părintele nu a prea înțeles că ortodoxia și drepturile omului merg mînă în mînă, dar are har, o poveste cu un înger apărut la termocentrală și o icoană făcătoare de minuni în altar.

Peisajul lui Mungiu e apăsător, religia se transformă într-o dictatură oarbă, iar normalitatea devine cel mai agasant lucru. Am ieșit din sală supărat că recunosc personajele, că le-am văzut, oarecum, la o mănăstire din Comănești, tot pe un deal, într-o primăvară în care am dus munca de voluntariat pentru două săptămîni. Stareți osificați în lipsa de interpretare inteligentă a Scripturilor, propovăduitori ai fundamentalismului, speculanți ai fricii de molime specifică Evului Mediu și închipuiți substituenți ai lui Dumnezeu.

Alt păcat originar

În toată această bezna, părintele găsește resurse să pară, pentru jumătate de film, rațional. Alinei i se oferă șansa de a pleca din mănăstire, dar refuză din nevoia de a rămîne lîngă prietena ei. E dată peste cap și mai mult de absența afecțiunii, dispărută complet din măruntaiele măicuțelor, și clachează nervos. Dincolo se zidurile bisericii, intervine ispita. “Mămica” lucrează pe lîngă părintele, fiindcă e convinsă și convinge pe toată lumea că acesta are un mare dar, îi cere să-și extindă puterile, să se substituiască Dumnezeului, să părăsească fundamentalismul pasiv printr-o dovadă evidentă a puterii credinței: vindecarea Alinei. Iar izolarea dealurilor oferă liniștea necesară unei asemenea operațiuni, ba mai mult, reintroduce starea de natură. Popa devine un fel de Robinson Crusoe, un împărat al muștelor, ce acordă propriei rațiuni putere de lege. “Ciorili pi care li fuți, părinti” definește perfect voinței omului tulburat de propria putere, tentaculele lui întinse pentru întregirea propriilor neîmpliniri, de la biserica nepictată la lipsa dialogului cu episcopul.

Alina moare în 3 zile, de vineri pînă duminică, într-o ironie subtilă a Divinității. A lăsat în spate o cruce “care miroase”, un maxilar încleștat și un sistem judiciar care promite 20 de ani de carceră, dar dă drumul vinovaților după doi. Mai mult de atît, a confirmat o expresia teribilă ca “bătaia e ruptă din Rai”, în ceea ce s-a transformat treptat într-un Dogville cu măicuțe. Mi-a rămas în minte imaginea peștilor proaspeți, care se zbat în chiuveta bucătăriei mănăstirii, corelată cu aprecierea justă, dar oarecum ciudată în situația dată, a unei măicuțe: “Ca să se facă bine, sînt mai buni vii”.

După dealuri a arătat un neam lipsit de responsabilitate, instituții ce își pasează pacienții, indiferente în oricare dintre vizite. Medicii fug, doctorii de pe ambulanță nu acordă ajutor din lipsă de fonduri, preoții nu știu să vindece suflete, fiindcă sînt indispuși să asculte. Iar timpul apăsător, de societate încremenită în fapte și gînduri, cu cele două ore jumătate de peliculă neîntrerupte, are un efect groaznic. Pînă la urmă, părintele e peste tot, în mine, în tine, în educația precară, în lipsa justiției, în perpetuarea continuă a credinței prost-înțelese. Filmul lui Mungiu m-a tulburat prin iminenta lui repetare.

Kong Nyong, copilul care a supravieţuit vulturului

Cum se numea bărbatul care s-a pus, cu sacoşele în mâini, în calea tancurilor din Tiananmen? Cine era adolescenta afgană pe care a fotografiat-o Steve McCurry în 1984 şi care a devenit “icon”-ul refugiaţilor din întreaga lume? Cine era bărbatul care s-a aruncat în gol din unul din turnurile gemene, la atentatele din septembrie 2001? Ce s-a întâmplat cu copilul subnutrit din celebra fotografie cu vulturul aflat la pândă, distinsă cu premiul Pulitzer a lui Kevin Carter?

Nu sunt acestea câteva din întrebările pe care fiecare ni le punem atunci când privim unele din cele mai celebre fotografii din istoria recentă? Pentru că toate aceste mari fotografii sunt înconjurate – chiar şi acum, în epoca internetului şi a informaţiei – de o mulţime de mituri ţesute în jurul lor.

Cum e cazul fotografiei copilului sudanez, ghemuit sub privirile flămânde ale unui vultur, care, an de an, în fiecare lună martie, este “aniversată” în presa din întreaga lume. Cu toate acestea, povestea din jurul ei continuă să fie una în mare parte falsă.

Ştim că fotografia a fost realizată în martie 1993, în Sudan, în apropierea unei tabere ONU. Că a fost realizată de fotograful Kevin Carter, a fost publicată prima oară în The New York Times şi că a primit Premiul Pulitzer un an mai târziu. Mai ştim că fotograful s-a sinucis peste alte câteva luni, spune-se măcinat de remuşcări pentru că nu ar fi salvat copilul din ghearele vulturului şi pentru că un val de indignare şi de critici s-a abătut asupra lui din această cauză.

“Kevin Carter a fotografiat această ipostază şocantă, însă nu a reuşit să o ducă la un centru de ajutor, pentru că era însoţit de zeci de soldaţi în momentul în care a făcut poza.

Cei de la New York Times au publicat un material în care arătau cu degetul către Carter, acuzându-l că nu s-a asigurat că fetiţa este în siguranţă, dusă la un centru de recuperare – care potrivit unor surse s-ar fi aflat la numai câteva sute de metri depărtare.

Tumultul care a luat naştere de la publicarea acestei imagini a fost unul impresionant, iar Carter nu era pregătit să fie în mijlocul lui. Astfel, măcinat de gândul că ar fi putut face mai mult, că i-ar fi putut salva viaţa fetiţei, Kevin Carter s-a sinucis la puţin timp după ce a primit premiul Pulitzer pentru fotografie”.

Fragmentul de mai sus l-am găsit publicat, în limba română, pe site-ul Antenei 3, într-un articol de acum două luni. Şi alte publicaţii, bloguri şi site-uri, de la noi sau de aiurea, spun cam la fel povestea. Dar…

Nu e uşor să te opui legendelor. Cu atât mai puţin atunci când este vorba de astfel de tragedii. Dar, uneori, e bine să încerci să repui adevărul în drepturi. Chiar şi la – azi-mâine – douăzeci de ani de la acel moment.

Fotograful sudafrican Kevin Carter a vizitat, pentru prima oară în viaţa sa, satul sudanez Ayod în 1993, pentru a documenta foametea şi războiul din această ţară. Înainte de a pleca, a văzut o mogâldeaţă subnutrită, ghemuită în ţărână, în acelaşi plan cu un vultur, metaforă reprezentativă a ceea ce se întâmpla atunci în acele locuri, una din cele mai mari catastrofe umanitare ale secolului XX.

Carter a aşteptat 20 de minute ca vulturul să-şi întindă aripile, pentru un efect şi mai dramatic, dar până la urmă, a apăsat pe declanşator. Apoi a alungat vulturul, s-a aşezat sub un copac şi şi-a aprins o ţigară, mişcat de ceea ce probabil i-a trecut prin minte privind intens scena în acele 20 de minute de aşteptare. Unele surse vorbesc că ar fi izbucnit în lacrimi…

Sudafricanul a părăsit Ayod convins că a reuşit o fotografie rară, valoroasă. Aşa a fost. The New York Times a publicat-o după doar câteva zile, cu un efect şi într-un context de care el nu a avut habar. Opinia publică a fost ultragiată, reproşându-i că nu a făcut nimic pentru a salva copilul din ghearele vulturului. Îl acuzau că el este adevăratul ucigaş din poză, nu pasărea. La un an distanţă, a câştigat premiul Pulitzer şi apoi s-a sinucis.

Nimeni nu l-a văzut, însă, murind pe acel copil şi însăşi imaginea dezminte acest destin tragic. Cel puţin în parte. La o privire mai atentă, se poate observa pe mâna dreaptă a micuţului o brăţară din plastic, cum aveau toţi copiii din tabăra de ajutor şi hrană, instalată nu la sute de metri sau un kilometru, ci chiar la câţiva paşi de locul cu pricina. În fotografia mărită, se observă şi se poate citi pe brăţara, cu albastru pe alb, codul “T3”.

Carter a fost criticat că nu a ajutat copilul şi întreaga lume l-a considerat mort, deşi nici fotograful însuşi nu l-a văzut murind. A făcut fotografia şi a plecat, după câteva minute. Realitatea este că minorul era tratat şi îngrijit în tabăra în care lucrau voluntarii francezi ai unui ONG. Deci nu era o tabără ONU.

O reabilitare necesară, după aproape două decenii

Anul trecut, cotidianul spaniol El Mundo a plecat în căutarea adevărului. Ajuns în Aydo, jurnalistul Alberto Rojas a reconstituit piesele puzzle-ului. Florence Mourin coordona echipa medicală din acel dispensar improvizat, la acea dată: “Se foloseau două litere: T, pentru copiii cu subnutriţie severă, şi S, pentru cei care aveau nevoie doar de alimentaţie suplimentară. Numărul indică ordinea sosirii în tabără”. Adică minorul din fotografie avea subnutriţie severă şi a sosit al treilea în centru. A! Şi a supravieţuit vulturului, foametei şi legendelor create de occidentalii indignaţi.

Plecând de la aceste premise şi sperând că acel copil, acum adult, încă mai trăieşte, jurnalistul spaniol a plecat în căutarea lui. Întrebând mai mulţi săteni despre băiat şi înarmat cu sute de copii ale celebrei fotografii, a găsit o primă pistă. O femeie care lucra, alături de voluntari, în anul 1993, pe nume Mary Nyaluk, i-a spus mai întâi că nu e vorba de o fetiţă, ci de un băiat. Şi că se numeşte Kong Nyong şi locuieşte în afara satului.

De aici până la locuinţa lui Kong a mai fost un pas. Aici, ziaristul El Mundo a găsit familia copilului. Tatăl său l-a identificat, a confirmat faptul că a supravieţuit vulturului şi că a trăit şi a ajuns la maturitate conştient de faima sa în lumea occidentală. Din păcate, avea să afle Alberto Rojas, Kong Nyong a murit în 2008 de febră galbenă.

Later Edit: În fotografie e tatăl lui Kong, pozat anul trecut, de jurnalistul El Mundo. Mersi, Marius.

Reportajul realizat de El Mundo repară o nedreptate care i s-a făcut lui Carter. Acesta nu a abandonat copilul într-o situaţie de pericol. Era deja în tabăra ONG-ului francez, se afla sub îngrijire, iar vulturul fusese alungat înainte să plece de la faţa locului. Dovadă că Nyong a şi supravieţuit momentului şi chiar a devenit o mică vedetă locală.

În plus, mai mulţi fotografi consultaţi de spanioli susţin că Kevin Carter ar fi aplicat un efect fotografiei, făcând să pară vulturul mult mai aproape şi ca şi cum ar sta la pândă, când, în realitate, între pasăre şi copil distanţa era de peste 20 de metri. Cel puţin aşa susţin fotografii Jose Maria Arenzana şi Luis Davilla, care au realizat, la viaţa lor, fotografii cu o tehnică similară celei folosite de Carter, în aceeaşi zonă, cu un teleobiectiv.

Iar în ceea ce priveşte sinuciderea lui Carter, reportajul realizat de spanioli susţine că fotograful nu şi-a luat viaţa din cauza acelei fotografii şi a criticilor primite. Se pare că sudafricanul era o persoană foarte depresivă şi care mai încercase o dată, cu zece ani înainte de acel moment, să se omoare.

Surse foto şi info: brainz.org, wikipedia.org, elmundo.es, antena3.ro

Când fotbalul opreşte pulsul oraşului

Despre meciul de aseară probabil va scrie toată lumea azi, aşa că nu vă mai plictisesc şi eu cu o cronică a finalei. În schimb, vă supun atenţiei un experiment (gândit de alţii, eu doar l-am plagiat, după doi ani), ca să vedeţi unde eram eu când voi (şi – veţi vedea – toată lumea, de altfel) vă uitaţi la demonstraţia de fotbal a spaniolilor.

Acum doi ani, fiin’că n-aveam blog, publicam pe Adevarul.es o galerie foto preluată de pe Kurioso.es, un experiment realizat de băieţii de la site-ul respectiv, experiment numit “La España Fantasma”, care între timp s-a transformat într-o carte şi un DVD, din câte văd. Ideea era următoarea: “Hai să ieşim pe străzi în timpul finalei Campionatului Mondial, jucate de Spania, când toată ţara e în faţa televizoarelor, să vedem cum arată oraşele în acele două ore”. Şi arătau aşa, ca-n pozele şi-n clipul de mai jos:

Eh, pentru că nu mă dă originalitatea afară din casă şi pentru că domnul Ponta a plagiat şi tot a ajuns prim-ministru al unei ţări UE, anul acesta am făcut şi eu experimentul. Cu propriile-mi mijloace şi constrâns de câteva inconveniente: eu nu am putut poza decât Castellonul, evident, şi sunt şi un fotograf mediocru. Dar tot au ieşit nişte poze interesante (că fotografii nu le pot spune). Aşadar, iată cum arătau străzile din Castellon de la Plana (un orăşel de mărimea şi aproximativ cu populaţia Aradului) în timpul celei de-a doua reprize din finala Spania-Italia de aseară:

Dacă aici v-am arătat cum fotbalul pustieşte străzile, dincoace puteţi vedea cum le şi umple la loc, iar aici am scris nişte chestii despre meci.

Şi aşa arătau străzile din Castellon după ce s-a terminat meciul şi Spania a câştigat finala: