Un an de indignare: În loc de bilanţ, întoarcerea în Puerta del Sol

A fost un weekend în care Guvernul de la Madrid încerca pentru a patra oară să reformeze sistemul financiar. Unul în care buletinele meteo anunţau creşterea temperaturilor şi – practic – sosirea verii. Un sfârşit de săptămână în care campionatul de fotbal spaniol îşi decidea, în ultima etapă, participantele în cupele europene şi retrogradatele. Unul în care Bankia (mega-entitatea financiară apărută în urma fuziunii “reci” a şapte bănci, între care giganţii Caja Madrid şi Bancaja) era naţionalizată. Un weekend în care Rajoy a apărut pentru a mia oară în faţa spaniolilor pentru a-i asigura că Spania nu va repeta destinul Greciei şi nu va avea nevoie să fie salvată de UE. În care, tot pentru a mia oară, “partenerii europeni” dictau şi mai multe măsuri de austeritate, şi mai multe tăieri de bugete, şi mai mari economii, şi mai rapide reforme, şi mai, şi mai, şi mai…

A fost un weekend în care s-au întâmplat toate acestea şi încă multe altele. Dar în presa internaţională alt eveniment petrecut în Spania avea să acapareze prim planul. La un an de la declanşarea mişcării indignaţilor, aceştia reveneau în locul în care s-a născut fenomenul: în Puerta del Sol. O mişcare socială instinctivă, care şi-a tras seva din nemulţumirile şi injustiţiile sistemului şi care s-a născut pe reţelele sociale, în mai 2011, “năşită” de un bătrânel. Instinctivă şi, poate de aceea, puţin dezorientată. Dar care a decis, acum un an, că nu va mai fi ignorată.

Şi pentru că de la ultima mare revărsare pe străzi a indignaţilor spanioli s-a schimbat guvernul şi ideologia puterii, dar şi pentru că, probabil, între timp au învăţat din “greşelile” trecutului, reacţia autorităţilor a fost una mai fermă şi mai decisă ca acum un an. Asta deşi liderii politici spanioli ar putea să se considere norocoşi că starea generală de nemulţumire şi disperare s-a canalizat, de data aceasta, într-o mişcare precum 15M, majoritar pacifică. Spaniolii sunt un popor – chiar mai multe – care, în cazuri similare, în trecut, protesta prin cauciuri incendiate şi cocktailuri molotov. Ca să nu mergem şi mai în urmă, pentru a zgândări rana războiului civil, în urma căruia învingătorii şi-au cadorisit câteva decenii bune de dictatură. Dintre toţi indignaţii zbuciumatei istorii spaniole, cei de astăzi sunt cei mai prietenoşi şi mai paşnici.

Ce s-a întâmplat în acest an scurs între 15M şi 12M? S-a diluat spiritul mişcării indignaţilor? A reuşit ceva? Unde au dispărut ei în tot acest timp? Nicăieri. Au fost mereu aici, chiar şi înainte de izbucnirea spontanei mişcări, anul trecut. Şi apoi după. Furia ascunsă atâta timp, care a luat prin surprindere în mai 2011 întreaga clasă politică, s-a retras pe reţelele sociale, de unde a şi pornit. În cartiere, în parcuri, în grupuri restrânse şi mai puţin îngrijorătoare pentru conducători. Azi se împlineşte anul de la primele scandări împotriva clasei politice, sistemului economic şi marilor corporaţii: “Nu ne reprezentaţi!”, “Asta nu este salvarea, ci un şantaj!” sau “Nu e destulă pâine pentru atâţia cârnaţi!” (deh, sună mai bine în spaniolă).

De când au pus capăt taberelor din Plaza de Sol, epicentrul protestelor şi simbolul mişcării, pe 12 iunie anul trecut, indignaţii au organizat marile manifestaţii din 19 iulie şi 15 octombrie, care au internaţionalizat mişcarea şi au extins-o în peste o sută de ţări. Au inspirat mişcarea Occupy de peste Ocean. Şi au păstrat mocnit, dar nestins, focul pe Twitter, Facebook şi-n cartierele mărginaşe ale marilor oraşe.

Mișcarea s-a descentralizat, organizându-se pe grupuri restrânse şi comisii. Este adevărat că există zeci de comisii acum, care întreprind propriile lor acţiuni, dar coordonarea lor este fundamentală şi încă funcţionează. De asta se ocupă comisia de coordonare şi adunarea generală, în care indignaţii se pun de acord asupra acţiunilor comune.

Câteva din comisiile şi organizaţiile “membre” ale mişcării 15M:

Democracia Real Ya! (Democraţie reală acum!) – Platforma care a convocat, formal, manifestaţiile de la 15 mai anul trecut, momentul în care a luat fiinţă, practic, mişcarea indignaţilor. A devenit una din cele mai vizibile organizaţii ale mişcării.

No les votes! (Nu-i vota!) – Mişcare cetăţenească apărută ca urmare a nemulţumirii cauzate de crearea Legii Sinde. Cere boicotarea, la vot, a principalelor partide: PP, PSOE, CiU – cele care au creat iniţiativa legislativă.

Juventud sin Futuro (Tineret fără viitor) – Creată în februarie 2011 de către colectivele universitare madrilene, ca formă de protest faţă de sărăcia şi lipsa locurilor de muncă pentru tineri.

Plataforma de Afectados por la Hipoteca (Platforma Afectaţilor de Ipotecă) – Înfiinţată în Barcelona, în februarie 2009, ca răspuns la cadrul legal actual, care permite băncilor şi confiscarea apartamentelor, dar şi recuperarea datoriilor de la rău-platnici. Militează pentru “achitarea datoriei doar prin pierderea locuinţei”.

Plataforma por una fiscalidad justa, ambiental y solidaria (Platforma pentru o fiscalitate justă, ambientală şi solidară) – Platformă creată ca urmare a îngrijorării create de un sistem fiscal “tot mai injust şi înapoiat”.

Toma los barrios! (Pune stăpânire pe cartiere) – Iniţiativă izvorâtă în contextul organizării “campingurilor” din pieţe, începând cu Puerta del Sol. Scopul său este organizarea de întruniri populare în toate colţurile Madridului şi “de ce nu, în toată lumea”.

Da, au existat şi dispute şi lupte intestine. De curând, Democracia Real Ya! (Democraţie Reală Acum!), una din platformele care au contribuit decisiv la declanşarea mişcării indignaţilor, şi-a expulzat cinci dintre membrii proprii, deoarece aceştia creaseră o nouă asociaţie, “încălcând normele de protocol şi de democraţie internă”. Grupul dizident, acuzat de “lovitură de stat”, a fost îndepărtat.

Dincolo de aceste mici sincope, inerente într-un grup atât de eterogen, mişcarea s-a extins şi s-a ramificat. În plus, a învăţat să-şi concretizeze ideile şi nemulţumirile în acţiuni precise, în educaţie, sănătate, fiscalitate sau chestiunea locuinţelor. De altfel, în acest ultim domeniu, indignaţii au obţinut în ultimul an cele mai multe succese.


Iniţiativa “Stop desahucios” (Stop evacuărilor), impulsionată de Platforma Afectaţilor de Ipotecă (PAH, după iniţialele în spaniolă) a reuşit să se mobilizeze şi să paralizeze şi împiedice sute de evacuări ale familillor care nu mai puteau să-şi plătească ratele la locuinţe. “Trebuie să găsim soluţii rezonabile. O familie afectată de şomaj nu este capabilă să plătească 800 de euro pe ipotecă, dar poate plăti 300 de euro chirie. Încercăm, aşadar, să transformăm cazurile lor în chirii sociale. Banca rămâne cu apartamentul, dar familia continuă să locuiască în casă, în calitate de chiriaşă”, au explicat indignaţii.

Procedura e simplă. Afectaţii iau legătura cu asociaţia, membrii acesteia îşi acordă sprijinul legal şi moral pentru a evita evacuarea. Indignaţii organizează o manifestaţie publică de protest în faţa locuinţei şi încearcă să împiedice banca să-i arunce în stradă pe rău-platnici. Se ajunge, de multe ori, la ciocniri cu poliţia, deşi protestatarii încearcă să protesteze paşnic.

Şi acum? După ce dreapta (Partidul Popular) a ajuns la putere şi a luat o serie de măsuri de austeritate fără precedent, mişcarea indignaţilor a găsit motive şi mai întemeiate pentru a-şi continua odiseea. Politicile sociale au suferit cel mai mult după instalarea popularilor. Săracii au devenit şi mai săraci, şomerii s-au înmulţit (25% dintre spanioli nu mai au loc de muncă), unul din fiecare doi tineri nu are o slujbă, Guvernul a decis să taie 10 miliarde de euro numai din educaţie şi sănătate, s-a introdus co-plata în sistemul medical, taxele universitare s-au majorat cu până la 50%, profesorilor li s-au mărit normele de ore de predat…

Dar ce a durut cel mai tare a fost că, în ciuda acestor tăieri, Guvernul a găsit de cuviinţă să pompeze miliarde din banii publici în băncile care au suferit de pe urma spargerii balonului imobiliar. Asta în condiţiile în care una din cererile mişcării 15M a fost înfiinţarea unei bănci publice, care să ajute pe cei aflaţi în nevoie, cerinţă ignorată de conducătorii politici.

Mai mult, legea Sinde – împotriva “pirateriei online” – şi modificarea Codului Penal, care ajunge să considere “infracţiune” convocarea de proteste prin intermediul reţelelor sociale şi să pedepsească cu închisoarea “rezistenţa pasivă” a protestatarilor în faţa forţelor de ordine, au pus capac. Aşadar, nemulţumiţii s-au întors în stradă, în peste 80 de oraşe. Cu pancarte, cu scandări, cu bannere, cu corturi (în ciuda faptului că până acum Poliţia i-a împiedicat să “campeze” în pieţe) şi cu acele ţipete mute, cu mâinile spre cer, cea mai paşnică dar şi mai impresionantă formă de protest “brevetată” de indignaţii spanioli. Azi noapte, la ora 00.00, cei 2.000 de oameni prezenţi în Sol au întâmpinat cu aplauze sosirea zilei de 15 mai, ca o ironie amară, cu ochii pe ceasul după care întreaga Spanie îşi potriveşte Revelioanele.

Între timp, în Mostoles s-a deschis o cantină socială la care “noii săraci” îşi pot lua mâncarea acasă, în schimbul unei sume simbolice de 1 euro, “pentru ca oamenii să nu se simtă chiar atât de umiliţi”; băncile sunt păzite de poliţişti pentru că “indignaţii” au pornit campanii de retrageri masive a banilor din conturi; medici şi pacienţi, spanioli şi imigranţi, protestează pentru anularea “dreptului la servicii medicale” pentru imigranţii ilegali; iar ziariştii sunt umiliţi de cei care ar trebui să le asigure protecţia, atunci când aceştia din urmă nu recurg chiar la violenţe gratuite.

Când, de la New York, fostul laureat cu Nobel pentru Economie, Paul Krugman, prevesteşte ieşirea Greciei din Zona Euro, agravarea problemelor Spaniei şi Italiei şi, probabil, în “doar câteva luni”, moartea monedei unice europene, Europa se vede la o răscruce de drumuri: repetăm 1848 (o “primăvară a popoarelor” internaţională, cetăţenească şi socială, dar care cere muncă, angajament şi organizare) sau 1930 (premisele deja există: creşterea dispreţului şi discriminării faţă de cel slab, darwinismul social, rasismul, intoleranţa şi reînflorirea extremismului de dreapta)?

Surse foto: Levante-EMV, La Razon, El Universo, 20 minutos, HUMOR INDIGNADO 99%

* – Acum exact un an, pe 15 mai, odată cu mişcarea indignaţilor, am inaugurat şi eu blogul ăsta. Printre primele articole au fost chiar cele despre “revoluţia spaniolă” şi “mişcarea indignaţilor”. Azi am scris (abia) articolul cu numărul 100 – cel de faţă – pe Ellun.es. Atâta s-a putut. Şi aşa s-a nimerit…

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 4 – Puloverul


Rămăsesem la Clint. Tovarăşul meu din Manchester, pentru câteva săptămâni, cu care împărţeam totul. De la ţigări la… “ţigări” şi de la banii mei la… atât, doar ai mei. Într-o noapte, după ora 3, când ne-au dat afară şi de la Arroba, singura crâşmă din Oliva la care apucai să prinzi ora aia, ne-am dus în parcul din centrul oraşului, de la capătul aleii numite “Paseo”, să mai fumăm câte-o mahoarcă şi să povestim to’ felu’.

Şi a început iar al meu cu “gangstereala”. Că el e mafiot, că a fugit din Anglia pen’ că îl căuta Poliţia, Scotland Yard-ul, rivalii, duşmanii, alea alea… Eu, mai “puşcat” ca el, îl tot luam la pluă: “Da, mă, şi eu. Eram tata mafiei ţigăneşti din Bucureşti până-n Tiraspol. Dar am venit aici să culeg portocale, la derută… Să-mi piardă ăştia urma. Eu de fapt am palate în România, unu’ la Huedin, două la Bărbuleşti şi unu’ la Constanţa….”. “Ce? Nu mă crezi?”, urlă dementu’ şi se ridică, ameninţător, de pe bancă, venind spre mine, cu mâna ridicată.

Cum i-am rupt eu o coastă englezului

Acu’, eu nu ştiu dacă a fost autoapărare, autoconservare sau auto-moto-velo, dar nu am aşteptat să se apropie prea mult, m-am ridicat, aşa ameţit cum eram, l-am prins în “priză” şi l-am azvârlit peste cap, printr-un “uki-goshi”, cred, că nu mai ştiu cum se numeau procedeele de la judo. Ăsta, de unde adineauri era tot o gangstereală, începe să se vaite: “Auch, my rip! MY RIP!”. Eu nu şi nu, nu mă ridic de pe el până nu sunt sigur că s-a calmat. El scâncea ca un căţel bătut că şi-a rupt coasta… Căzuse pe o gură de canal, ieşită în relief bine de tot, aşa că dăduse cu spinarea chiar de muchia metalică a capacului. L-am ajutat, într-un final, să se ridice şi ne-am pus amândoi pe bancă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ca doi vechi prieteni. După încă o ţigară “poştită”, cu ăsta văicărindu-se încontinuu, mi-a venit “sclipitoarea” idee: Hai, bă, şi dormi la mine! Şi aşa nu ai cu ce te duce până la plajă (el locuia în Oliva Nova, partea de localitate situată chiar în buza mării, la circa 4-5 kilometri distanţă).

Şi ne-am dus. Amândoi mai rupţi în gură ca un steag de-al lui United ajuns în mâinile ălora de la City, sprijinindu-ne reciproc să nu cădem. L-am cazat pe o canapea, în salon şi eu am căzut, mort, pe cealaltă. Şi-am adormit, pe fondul “muzical” asigurat de oftaturile de durere ale ăstuia. Dimineaţa, Clint se trezise înaintea mea, camera se umpluse de “talibani”, care se uitau chiorâş la el. El nu ştia altceva decât engleză, ăia nu ştiau altceva decât arabă şi o urmă de spaniolă. Nu s-au putut întreba nimic, nu au putut comunica, doar şi-au zis câte-un “Good morning” şi-un “Salam!”. Când m-am ridicat şi eu în capul oaselor, cu capul greu, a trebuit să explic tărăşenia, să le fac cunoştinţă şi să-mi cer scuze că, după nici o lună-n casa aia, am adus deja musafiri…

Clint, văzând şi el că nu e chiar cea mai primitoare atmosferă şi cât de stânjenit eram eu, pus în situaţia respectivă, m-a anunţat, încă oftând la fiecare mişcare, la fel ca şi în seara precedentă: Eu mă duc acasă! Dă-mi şi tu, te rog, o bluză, că, uite!, s-a pornit ploaia. Aşa era, ploua bine deja, era înnorat şi un frig destul de pătrunzător. V-am zis că era prin octombrie, aşa, cred…. I-am dat un “laibăr” de-al meu, ne-am luat la revedere şi dus a fost. Am fost, apoi, nevoit, să repet scuzele şi explicaţiile datorate algerienilor… şi să mă pun înapoi la somn.

Cum a ajuns laibărul meu pe Old Trafford. Sau cel puţin aşa sper…

Pe Clint nu l-am mai văzut apoi vreo trei săptămâni. Ne-am revăzut ulterior, o singură dată, într-o zi din noiembrie, pe “Paseo”. Se pare că eu chiar îi rupsesem coasta şi ultimele trei săptămâni le-a petrecut în spital şi apoi acasă, în convalescenţă. “Mike – mi-a zis -, ai grijă. Au aflat lituanienii, prietenii mei, că m-ai bătut şi mi-ai rupt coasta şi vor să te prindă să te bată. Eu le-am spus că a fost vina mea, tu nu ai făcut decât să te aperi. Nu-ţi port pică, doar suntem prieteni… Dar ştii şi tu cum sunt gangsterii ăştia… Hai, te las, mai vorbim!”. Nu l-am mai văzut, după cum spuneam, niciodată mai apoi. Eu deja lucram, de ceva vreme, la cules portocale, cu “talibanii”, el cine ştie prin ce “bandă de gangsteri” se anturase… Sau poate plecase înapoi în Anglia. Habar n-am. Cert este că nu am avut nici o problemă cu lituanienii, niciodată.

Am rămas cu cele câteva săptămâni de “prietenie”, de beţiile şi “mariile” împărţite prin crâşme şi parcuri şi… cam atât. Ba nu! Mint! Şi am mai rămas şi fără puloverul pe care i-l dădusem în dimineaţa cu pricina şi pe care nu l-am mai recuperat niciodată… Nu îmi mai amintesc, însă, nici cum arăta bluza şi nici măcar ce culoare avea. Ştiu doar că o avea pe el atunci când ne-am văzut ultima oară şi mi-a spus de spitalizare şi lituanieni, iar mie îmi fusese jenă să i-o mai cer. Mă consolez cu ideea că poate a fost îmbrăcat cu ea la vreun meci, măcar, la Manchester şi mă pot lăuda că sfetăru’ meu a fost pe Teatrul Viselor sau măcar pe Etihad. “Da, bă, n-am fost niciodată pe Old Trafford, dar laibăru’ meu a fost…” happy

Citeşte şi:

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 1 – Abdul

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 2 – Culmea

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 3 – Clint

Sursa foto: rdnattural.es

Despre Vasile, vagabond român în Spania, în 4 acte

1. Despre “descălecatul” lui Vasile în Mallorca

Vasile Arsu venise în Spania în 2005, mânat de cele mai înflăcărate vise şi de cele mai aprinse speranţe. L-a chemat un prieten, Ghiţă Tătar: “Hai aici, că se găseşte ceva şi pentru tine, Sile!”. Era în perioada boom-ului imobiliar, când spaniolii construiau – şi erau mândri de asta – cât Germania, Franţa şi Italia la un loc. Aşa că Silică a poposit în Mallorca, înarmat cu bune intenţii şi cu valiza de lemn cu care fusese ultima oară în armată, în ’95.

Sile, originar din Pătârlagele, judeţul Buzău, avea cam pe la 40 de ani. A venit, a văzut, i-a plăcut şi, o perioadă, a învins. Adică s-a angajat. În echipa tovarăşului său Ghiţă, pe un şantier din Palma, ca “peon”, muncitor necalificat. Lua 1.200 de euro în mână, cât nu văzuse la un loc, în viaţa lui, Vasile. Ghiţă era “oficial de primera”, adică meseriaş. Lua 1.800. Avea vechime, mistria şi canciocul lui, personale, şi respectul celorlalţi muncitori: un spaniol, doi bolivieni, alţi trei români şi-un negru, nu-şi mai aminteşte Sile de unde era ăsta. O vreme a fost ca-n poveşti. Ghiţă cu nevastă-sa, Firica, îl luaseră pe Vasile în chirie, cu ei în apartament. I-au dat o cameră: 200 de euro pe lună, cu tot cu cheltuieli. Mai dădea bani la mâncare, când îi mai cerea Firica. Per total, tot rămânea cam cu 8-900 de euro pe lună, bani de trimis acasă, la mă-sa (căci Sile era holtei bătrân), de pus la saltea şi de băut.

2. Despre mărirea şi decăderea lui Vasile

Vreo trei ani i-a fost bine lui Silică. Prin 2008, maică-sa s-a prăpădit. Pe de o parte, l-a scutit de banii pe care îi trimitea lunar acasă, dar, pe de alta, toată agoniseala de la saltea s-a dus pe avion, dus-întors, şi pe înmormântarea bătrânei. “Las’ că fac alţii”, se îmbărbăta Vasile, pe drum înapoi, înghesuit într-un avion Blueair. A făcut pe dracu’. În februarie murise mă-sa, prin aprilie Ghiţă l-a luat deoparte, să-i dea vestea cea proastă: “I-a lovit pe ăştia criza, Silică. Or să dea jumate din oameni afară. Tu, ca necalificat, o să fii între cei plecaţi”. Vestea l-a dezorientat pe Vasile, ajuns, iată, la 40 şi de ani şi cu visele năruite. Bani – bani puşi deoparte – mai avea. Nu mulţi. Cât să mai stea pe capul lui Ghiţă vreo 2 luni. Apoi… Dumnezeu cu mila!

Două luni au trecut repede. Vasile, om simţit, n-a aşteptat să-l invite Firica afară din casă, când a rămas fără bani, ci a plecat de bună voie. “Unde o să te duci, Silică?”, l-a întrebat Ghiţă. “Mai stai două-trei luni, că n-o fi foc. Poate-ţi găseşti ceva şi îmi plăteşti pe urmă”, i-a mai spus Ghiţă cu jumătate de gură. N-a mai stat. Nici nu a spus unde pleacă. Şi-a luat valiza, a mulţumit pentru tot şi s-a tot dus. Era vară, aşa că dormitul pe plajă cu valiza de lemn sub cap nu era încă o problemă. De mâncat, mânca la Cantina Caritas-ului, ONG-ul Bisericii Catolice. Îi ardea buza, din când în când, după un whisky sau un rom, că tare se obişnuise cu ele cât a fost viaţa bună şi banu’ ban. Prin octombrie, a prins din zbor, într-una din zilele când mânca, alături de alţi “sintechos” (fără acoperiş, cum le zic spaniolii oamenilor străzii), la cantina săracilor, vestea că s-a deschis un cămin nou pentru oameni ai străzii.

3. Despre ideea salvatoare a lui Vasile

S-a dus acolo Sile, iar iarna a trecut cum a trecut, cu un pat şi-o masă caldă asigurate. De întors acasă n-avea cu ce şi nici de ce. Spera că o să treacă naibii criza asta, să-şi găsească iar ceva de muncă şi să o ia de la capăt. Şi aşa au trecut anii: 2009, 2010, 2011… Vara pe plajă, iarna-n cămin… Mai primea câte o monedă de la câte-un turist milostiv, mai scotocea prin gunoaie în spate la supermarketuri, şi de murit de foame nu murea. În 2011, însă, Statul a restructurat fondurile pentru asistenţă socială şi primele vizate au fost căminele pentru “homeleşi”. Iar Vasile a fost din nou, ca şi la locul de muncă, printre cei aleşi să-şi ia tălpăşiţa.

“Ce dracu’ mă fac acum?”, s-a întrebat descumpănit Vâsă. Atunci i-a venit IDEEA! Avea să comită o infracţiune, un furt, ceva… şi va merge la închisoare. “Iau 2-3 ani, stau la căldură, am păpică şi pătuţ, iar pe când ies se va fi sfârşit şi nenorocita asta de criză”, şi-a spus românul nost’. Zis şi făcut. După câteva zile, timp în care şi-a ales ţinta, Vasile dădea buzna cu un cuţit în mână în recepţia unui hotel din Palma. “Daţi-mi toţi banii!”, a strigat, uşor timorat, bărbatul, având, totuşi grijă să se posteze în aşa fel încât camerele de supraveghere să-l prindă cât mai clar în “cadru”. De aceea nici nu şi-a luat cagulă, lucru care li s-a părut ciudat chiar şi angajaţilor hotelului, cum aveau să declare, mai târziu, Poliţiei.

A plecat cu aproape o mie de euro, toţi banii din casa de marcat. O sumă modestă, căci în general turiştii plătesc cu cardul. Ajuns afară, s-a postat după colţ, aşteptând sosirea poliţiştilor, puţin iritat de întârzierea acestora. Când a auzit sirenele apropiindu-se, a ieşit din ascunzătoare şi, cu mâinile sus, s-a îndreptat spre poliţişti. Le-a înmânat banii furaţi, minus câţiva euro – îşi luase ceva de mâncare cât a aşteptat să apară agenţii -, şi a întins mâinile spre a fi încătuşat.

4. Despre Vasile, prins şi cerşetor

După câteva zile petrecute în arest, Vasile a ajuns în faţa judecătorului de gardă. Magistratul era deja obişnuit cu hoţii români şi jurămintele lor pe familii şi morminte că sunt nevinovaţi. Avea să aibă, însă, o surpriză. Parcă grăbit să ajungă cât mai repede la penitenciar, să nu care cumva să-i ocupe vreunul locul muncit din greu, Vasile a pledat din start vinovat. “Sunt un nemernic, domnule judecător. Da, sunt vinovat, locul meu este la închisoare!”, a spus Silică, lăsându-i cu gura căscată pe judecător, procuror şi funcţionari.

Magistratul a început să răsfoiască dosarul întocmit de poliţişti, descoperind “tertipurile” lui Vasile: nu a purtat cagulă, a stat mai tot timpul jafului sub camerele video, ba chiar i-a aşteptat apoi pe poliţişti şi s-a predat. Atunci a înţeles cam unde bate românul. Pentru orice eventualitate, l-a întrebat pe inculpat dacă e adevărat ceea ce bănuia. “E adevărat, domnule judecător. M-au dat afară din centrul de oameni ai străzii şi nu am unde merge. Vreau la puşcărie”. Magistratul a zâmbit: “Nu o să mergi la închisoare, vei fi judecat în stare de libertate”.

Să cadă cerul pe el, nu alta. Vasile a plusat disperat: “Dar, domnule judecător, sunt un infractor dovedit. Vă asigur că în România am nenumărate antecedente penale şi sunt unul dintre cei mai periculoşi delincvenţi! Nu am ce căuta pe străzi. Trebuie să mă trimiteţi la închisoare”. Dar n-a fost chip să-l înduplece pe magistrat. Vasile avea să fie eliberat, cu singura condiţie să se prezinte la următoarele termene ale procesului. După cum ştia Sile, din auzite şi din presă, asta ar putea însemna chiar şi un an-doi până la sentinţa finală, la cum merge justiţia spaniolă. “Futu-i! – îşi spuse – Am futut un cal în pizdă! Data viitoare jefuiesc o bancă”.

N-am idee dacă Vasile e numele adevărat al românului din povestea de mai sus. Nu ştiu câţi ani are, nici dacă e din Pătârlagele. Nici anul sau circumstanţele venirii sale în Spania. Habar nu am nici cum a ajuns pe stradă, trăind ca un vagabond şi nici ce o să facă la iarnă. Ce ştiu este că povestea jafului, a motivelor acestuia şi a procesului este adevărată şi a avut loc săptămâna trecută, în Palma de Mallorca.

Sursa foto: lahoralatina.net

Astăzi m-a vizitat un vechi prieten

De o oră a plecat de aici. A venit, scurt – era în trecere -, ne-am văzut pentru prima oară după doi ani, deşi locuim la distanţă de 150 de kilometri unul de celălalt (cam ca de la Cugir la Cluj) şi a plecat. Am stat la “o poveste”, ca în vremurile “bune”, la o cafea cu lapte şi un Fanta. Vorbeşte la fel de bine româneşte ca atunci când l-am cunoscut. Între timp, a fost şi în România. La nişte nunţi. Una la Galaţi, alta la Cugir. A fost prin Cugir, Braşov, Constanţa, Galaţi, Iaşi şi Piatra Neamţ. I-a plăcut ţara noastră. Cu toate acestea, a promis că mai vine doar când mă însor eu. Pentru că, într-o lună şi ceva, cât a stat în România, a cheltuit – spune el – peste 3.000 de euro. “Când m-am întors mai aveam zece euro. Dar a meritat. Mi-a plăcut foarte mult. Dar la voi la mare e mai scump ca aici, la Mediterana. Şi, în plus, trebuie să dai şi mulţi bani la nuntă”, spune acum, privind în urmă.

Continue reading “Astăzi m-a vizitat un vechi prieten”

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 3 – Clint

Ajuns cu Abdul în locul în care, de atunci încolo, urma să-i spun casă, am făcut cunoştinţă cu restul faunei care mai locuia în apartamentul de la etajul trei din blocul numaiştiucât de pe Avenida Valencia: patru fraţi de-ai lui Abdul (Miki, Ben Ali, Ahmed şi încă unul căruia nu-i mai reţin numele), prietena lui Miki – o ploieşteancă ce “muncea” într-un bordel (puticlub), plus fratele şi sora prietenei lui Miki (ambii fără ocupaţie la acel moment). Vom reveni, însă, asupra lor, într-un alt episod. În total, nouă oameni într-un apartament cu 3 dormitoare şi un salon (Mie îmi fusese repartizată una din canapelele din salon. Pe cealaltă dormea Ben Ali, iar pe jos celălalt român).

Cum am ajuns să frecventez barul englezesc

După ce am făcut cunoştinţă cu tot “familionul”, evident că, la lipsa mea de aptitudini lingvistice atât în spaniolă, cât şi arabă (D’oh!), am început să îmi “caut anturaj” mai mult cu cei trei români din casă. Cum, însă, ăştia nu-mi puteau satisface setea de socializare ce, peste ani, avea să mi-o astâmpere reţelele sociale (sic!), am început să ies, tot mai des, la plimbare prin micuţul orăşel, de mărimea Cugirului meu natal (dar cu deosebirea că Adrian Ilie nu avea casă în Cugir şi nici Steaua nu venea în cantonamente “la poalele Drăganei”. Să nu mai zic că nici Râul Cugir nu se compară cu Mediterana). Asta, evident, până îmi găsea Abdul de lucru…

Curând aveam să cunosc toată Oliva ca în palmă. E drept, nici nu prea aveai multe de cunoscut. Oraşul e, practic, împărţit în două: Oliva-sat şi Oliva-plajă (sau Oliva Nova). Din sat până la plajă erau vreo 4-5 kilometri şi, dacă nu aveai maşină, era destul de greu să ajungi acolo. În plus, toată “viaţa” comunităţii pulsa în sat. Aici, bulevardul central (El Paseo), pe care se plimbau şi se strângeau toţi seara, era, ca şi Bulevardul din Cugirul meu natal, buricul urbei. De-o parte şi de alta a zonei ăsteia de promenadă – acest Corso rural – erau barurile. Nimeni nu ţinea minte numele crâşmelor, referirile la acestea făcându-se în general astfel: Barul românilor, barul indian, barul englez, barul lituanienilor etc. Eh, pentru început, eu am frecventat doar barul românesc. După câteva zile, m-am aventurat, însă, în barul englezesc, “Something Something” Pub. Aici, împreună cu colegul meu de apartament român (fratele prostituatei combinate cu fratele lui Abdul – complicat, ha?), jucam câte un biliard, urmăream câte un meci de fotbal (erau ticsiţi pereţii pub-ului cu televizoare, care transmiteau meciuri din jde campionate) sau beam câte o bere englezească la draft. Încet, câte-o sorbitură, să ne ţină cât mai mult.

Continue reading “eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 3 – Clint”

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 2 – Culmea

Aşadar, abia coborât din autocar, aşteptam liniştit “să sosească Abdul”, cu care – by the way – abia acum, având ceva timp la dispoziţie, mă gândeam cum naiba o să mă înţeleg. Arabă nu ştiam, franceză am făcut 13 ani degeaba, engleză mă îndoiam că ar şti, iar în spaniolă, cum am recunoscut deja, nu ştiam decât să dau bună ziua…

Cum în sfârşit l-am cunoscut pe Abdul. Care vorbea româneşte!

Zeci de minute mai târziu, la zeci de kilometri mai la sud, Abdul a înţeles, văzând că niciun pasager cu descrierea pe care i-o făcuse soră-mea despre mine nu cobora din autocar, că probabil ar trebui să mă întrebe unde Allah sunt. M-a sunat – mai prevăzător decât am fost eu, el avea numărul meu de telefon – cam peste o oră de când aşteptam, tot mai precipitat, să sosească. “Salut, Mihai! Sunt Abdul! Unde eşti?” “Bă, lânga un sens giratoriu cu o fântâna arteziană în mijloc”. “Hmmm, ciudat. Sunt vrei trei asemenea ‘rotonde’ în Oliva. Mai dă-mi nişte indicii”. “Strada cea mai apropiată se numeşte Aveee… nidaaa del Medi… terra… neo”, spun eu, silabisind de pe plăcuţă. “Habar n-am pe unde e asta. Sigur eşti în Oliva?”. “Da, mă! Doar nu m-a minţit fata aia. Am întrebat şi eu în autocar!”, m-am sumeţit eu. “Bine. Ramâi pe loc. Te sun imediat înapoi”. În timpul ăsta, dintre telefoane, am avut o revelaţie întârziată, ca-n desenele animate sau ca-n bancul ăla, daca vreţi, cu “Să-mi bag pula, vorbeşte calu’!”. Băi, nene, îmi zic, eu tocmai am vorbit cu “talibanul” ăsta în româna. Wtf??? Nu zicea sora-mea ca e algerian? Poate aşa i-o fi porecla, mă conving tot singur, “Algerianul”… Sau poate e vreun fost student în România. Doar sunt destui arabi studenţi în ţară… Da, sigur! Asta trebuie să fie. Doar vorbea perfect româna… Hmmmm…

Continue reading “eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 2 – Culmea”

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 1 – Abdul

Pe Abdul l-am cunoscut în 2004… Venisem în Spania, la ai mei, într-o vacanţă – prima ieşire a mea din ţară – şi, încântat de tot ceea ce am văzut şi trăit aici, i-am minţit pe mama şi pe tata că mi-am îngheţat anul şi că o să rămân la Madrid o vreme. Voiam să muncesc, să fac bani, să strâng ceva la ciorap, înainte de a mă întoarce în ţară. Aşa gândeam atunci. Asta e… Şi-am rămas. Mai întâi, am muncit în construcţii, cu taică-meu, la un ţigan din Sighişoara, fost lăutar în ţară, mare “întreprinzător” în Spania. Mă plătea nesimţit de puţin – 30 de euro la zi – ceea ce pentru mine nu era cine ştie ce afacere, dat fiind că şi atunci, ca şi acum, fumam şi beam cafele ca turcu’, deci cu mare lucru nu mă alegeam din ce urma să primesc la sfârşit de lună. Dar era, totuşi, un început…

“Urma să” şi “un început” sunt cuvintele potrivite… Pentru că nu am apucat să lucrez o lună sub “tutela” romulanului. Am făcut varicelă la doar o săptămână după angajare. O adusesem cu mine din România, de unde o contractasem de la nişte nepoţei… Eu de unde să ştiu că n-am avut-o în copilărie? Deşi medicul spaniol – pe dracu, un tunisian sau egiptean, după nume – mi-a demontat tot ce ştiam eu despre boala asta şi anume că nu, nu trebuie să stai în casă, nu e niciun pericol pentru nimeni dacă ieşi pe afară şi singura problemă pe care ai putea-o avea e de ordin estetic, am fost nevoit să renunţ la primul meu “job” în Spania, cât am fost în “convalescenţă”.

Continue reading “eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 1 – Abdul”

15 motive pentru care am plecat din România şi 15 motive pentru care o să mă întorc

Pentru că mă aflu într-un moment de cumpănă, între Orient şi Occident, la fel ca Salman Rushdie (nu, nu am participat la #lecturiurbane, nici la surprinzător de asemănătorul #leerenlacalle, din Spania), şi nu am resursele “indiano-englezului” de a le împăca pe ambele, probabil că o să revin cândva – poate chiar curând – în România.

Aşa cum o spune şi motto-ul acestui blog, voi fi veşnic prins între saturaţia de nesimţirea, şmecheria, resemnarea, indolenţa şi delăsarea românească şi dorinţa de a trăi într-o ţară “normală”, unde normalitatea nu este judecată în funcţie de numărul de persoane “sus-puse” pe care le cunoşti şi nici de abilitatea de a călca pe cadavre pentru a ajunge sus. “Născut lunea. Plecat marţi din România. Mă întorc miercuri. Joi plec iar” exprimă o inadecvare la niciuna dintre cele două lumi şi, în acelaşi timp, o eternă tânjire după ambele.

Din motive pe care oricum nu o să le public vreodată pe blog şi care, acum, oricum nu au relevanţă, tind să revin în ţară. Asta mă face să îmi amintesc câteva motive pentru care vreau să mă întorc şi, totodată, îmi aduce aminte şi de cele pentru care am plecat şi, probabil, voi mai pleca, cu următoarea ocazie. La fel ca şi la “30 de momente când îţi dai seama că ai îmbătrânit“, deşi sunt mult, mult mai multe, voi încerca să fac un clasament cu câte … (câte mi-or ieşi) pentru fiecare variantă. Aşadar, să purcedem:

Continue reading “15 motive pentru care am plecat din România şi 15 motive pentru care o să mă întorc”

Error 404 – #Romanianrevolution Not Found

“The overall message of the anthem is a “call to action“; it proposes a “now or neverurge for change present in many national anthems like the French revolutionary Marseillaise. This is the reason why Nicolae Bălcescu called it the “Romanian Marseillaise“…”

(de aici).

Ştiţi la ce imn se referă cuvintele de mai sus? Cică la “Deşteaptă-te, române!”.

Zice-se că ar fi imnul naţional al României…

În 1848 Andrei Mureşanu a scris versurile, Gheorghe Ucenescu le-a pus pe muzică (Da, Daniela, cu toţii am învăţat la şcoală că a fost Anton Pann, Wikipedia ne răstoarnă, însă, sistemul de valori cu susu’ în jos). Până în 1944, românii nu au mai avut nevoie de el. Şi atunci, l-au folosit vreo trei ani. Ulterior, a căzut în uitare, aruncat, ca argintăria bunicii, în lada de zestre, în podul casei, să nu-l găsească bolşevicii.

A reapărut în 1989, a fost scos din ladă, şters de praf şi pus în vitrină, în sufragerie. După 22 ani de ţinut astfel – la fel, ca argintăria bunicii – şi scos din când în când, când soseau oaspeţi, încă se ţine bine, arată ca nou. Spre deosebire de alte imnuri, folosite zi de zi, indiferent că-s musafiri în casă sau cinează doar familia…

Continue reading “Error 404 – #Romanianrevolution Not Found”

Să fim optimişti! Se poate şi mai rău!

Un banc destul de vechi spune aşa: Diferenţa dintre pesimist şi optimist este că pesimistul spune: “Mai rău nu se poate”, în timp ce optimistul zice: “Ba se poate!”. Dacă aveţi impresia că viaţa în România e scumpă acum, să vedeţi ce va fi când vom trece la euro.

În 2002, când Germania a renunţat definitiv la mărci în favoarea euro, preţurile au rămas neschimbate. A fost înlocuit doar simbolul de după. În sensul că o marcă a devenit un euro în costul produselor, deşi până atunci rata de conversie era de 2 mărci la un euro.

Preţuri de patru ori mai mari în Spania. Salariile, aproximativ aceleaşi

Ieri, pe twitter, la spanioli, unul din subiectele fierbinţi ale zilei a fost o banală fotografie: o comparaţie făcută de un ospătar pe o bucată de carton. Simplă, dar de efect: Cum au evoluat preţurile după introducerea euro.

În 1999, înainte de adoptarea euro (în paralel, până în 2002, cu peseta), o cafea costa 80 de pesetas. Acum, în euro costă 1,20 euro (200 de pesetas). 1 kilogram de roşii costa 120 de pesetas. Acum costă 2,40 euro (400 de pesetas). O baghetă de pâine costa 25 de pesetas. Acum, aceeaşi baghetă se vinde cu 60 de eurocenţi (100 de pesetas). Un apartament costa 18 milioane de pesetas. Acum, chiar şi în plină criză, după ce preţurile au scăzut, zice-se, cu 40%, un apartament costă 300.000 de euro (50 de milioane de pesetas).

Continue reading “Să fim optimişti! Se poate şi mai rău!”