Aici e Taksim: “Polis yok, problem yok!”. Corespondenţă din concediu de la Ţarigrad

allah

Prima parte, aici.

Toată lumea îl aşteaptă pe Erdogan să se întoarcă joi, 6 iunie, din turul făcut prin Magreb. Se vorbea că premierul turc dăduse ordin să găsească revolta înăbuşită la întoarcere şi străzile curăţate de baricade, moloz şi protestatari. Poate pentru că şi ei credeau în asta, miercuri seara manifestanţii au continuat să se baricadeze în susul străzii Inonu. Un gest simbolic, până la urmă, întrucât strada cu pricina este doar una din multele pe care poliţiştii ar avea acces – dacă ar ţine morţiş – spre zona Pieţii Taksim şi a parcului Gezi. Trei sau patru lanţuri umane, întinse pe circa 20-30 de metri dădeau din mână în mână bucăţi de pavaj şi cărămizi pentru ca, la capăt, câţiva tineri cu caschete de ingineri pe cap să consolideze ultima redută şi cea mai mai solidă în calea ipoteticei invazii a forţelor de ordine. This is Taksim!

taksim2

Pentru că deja văzuserăm cum e să fii în partea cealaltă a baricadelor şi am simţit gustul gazului lacrimogen, am ales ca de data asta să ne mutăm dincolo de linia “frontului”: de cealaltă parte a autostrăzii care desparte “zona manifestanţilor” de stadionul Inonu, de unde cu o seară în urmă poliţiştii au îndreptat tunurile cu apă şi trasoarele de gaze lacrimogene spre “indignaţi”.

Am stat circa două ore, până din cei câteva zeci de manifestanţi prezenţi la sosire s-au făcut câteva sute. Până când au început să cânte, să agite steaguri, să aplaude maşinile “prietene” care-i claxonau. Până au început să coboare în şosea, oprind autoturismele şi explicându-le şoferilor nemulţumirile lor. Câţiva poliţişti în civil, discreţi – dar nu atât de discreţi pe cât ar fi vrut, altfel nu aţi fi citit asta acum -, urmăreau de la distanţă “ostilităţile”. Unul vorbea neîntrerupt la telefon, prin hands-free. Dincolo de stadion, în penumbră, se distingeau siluetele aliniate ale forţelor de ordine, care aşteptau semnalul. Din fericire acesta nu a venit, poliţiştii “undercover” şi-au abandonat postul şi, cel puţin pentru o seară, luptele de stradă între manifestanţi şi forţele de ordine au lipsit. Spre încântarea majorităţii celor prezenţi, care şi-au scris entuziasmul pe o baracă răsturnată într-o rână: “Police yok, problem yok!”.

P1060041

Alături de noi, alţi fotoreporteri turci au aşteptat, la rândul lor, zadarnic pozele de copertă. Între noi şi ei, un blond pirpiriu, cu camera foto agăţată la gât, nu avea stare. Ryan era olandez, locuia în canada şi s-a prezentat ca “fotograf documentarist”. Şi el era în vacanţă, abia venise din România, i-a plăcut Bucureştiul “aşa şi aşa” – mai mult din politeţe – şi ne-a sfătuit să nu le spunem poliţiştilor că suntem jurnalişti. Cu o seară în urmă, toţi cei cu legitimaţii de presă fuseseră reţinuţi şi urcaţi în dube. El a avut prezenţa de spirit să le spună că e un turist – “I’m so sorry, man! I don’t know how I got here” – şi să scape.

P1050996

*
Cu Erdogan evitând elegant explicaţiile şi înfruntarea cu manifestanţii, măgăreaţa a căzut pe vicepremierul Bulent Arinc. El, care a preluat în lipsă şi prerogativele lui Erdogan, i-a primit la Ankara pe reprezentanţii primilor manifestanţi din 27 mai din parcul Gezi. În calitatea proaspăt dobândită de prim ministru, le-a cerut scuze pentru represiunea violentă suferită în primele zile de proteste.

Întoarcerea în parcul Gezi, după orele zadarnice de aşteptare în prima linie a “frontului” ne-a dezvăluit din nou cealaltă faţă a evenimentelor din Taksim. Jos, tensiune, adrenalină, violenţe, teamă, pericol, încleştare. Sus, distracţie, muzică, dans, caritate, fraternitate, relaxare. Aici, în dubele mâzgălite oamenii se odihnesc pe scaune. Colo, pe autobuzele vandalizate, tinerii se pozează în faţa sau deasupra lor. Dincoace, maşinile răsturnate şi carbonizate sunt decorul perfect pentru nişte cântece de “galerie”. Fanii Fener, Galata şi Beşiktaş continuă pactul: fără agresiuni şi fără ură în zona Pieţei Taksim. Aici suntem toţi sub acelaşi steag. Ca de obicei, în linia întâi.

fani torte

E coadă la literatură. Într-o parte a parcului, au apărut ad-hoc, tarabe de carte. Tomurile nu costă nimic. Lumea vine, îşi alege un volum-două, şi pleacă. Eu m-am ales cu un Neruda şi un Gorki, în turcă, amintire. Comercianţii” aleg câte un volum şi-i caută muşterii: “Shakespeare!”, “Gorki!, “Tolstoi!”, “Kemal Tahir!”. Şi, din mulţimea strânsă buluc, se ridică pe alocuri câte un deget, cartea trece dintr-o mână în alta şi se trece la următoarea strigare. Marile spirite se împart poporului la cea mai frumoasă licitaţie la care am asistat vreodată. De altfel, Orhan Pamuk – câştigătorul Premiului Nobel pentru literatură – şi-a exprimat, într-un comunicat, solidaritatea cu manifestanţii. Îi numeşte “speranţa de viitor” a Turciei, în antiteză cu guvernul “represiv şi autoritar”. Scandarea-motto “Erdogan istifa!” (Erdogan demisia!) va ajunge şi în cărţi. Iar cultura turcă încă n-a fost urcată-n dube.

carti gezi5

Cântecele şi voia bună sunt sparte doar de survolul unui elicopter al Poliţiei. Huiduielile se înalţă din toate colţurile parcului, şi vocile par mai multe decât oamenii. Elicopterul dispare după Intercontinental, lumea revine la ale sale. Din nou cu cântec, din nou cu dans, din nou cu “Goriot Baba! Balzac!”. Şi iar apare o mână din mulţime, revendică Balzacul şi dispare.

Din loc în loc, câte un “Sivil Initiativa”, deservit de tineri voluntari. Sandwichuri, apă, biscuiţi, fructe, sucuri, covrigi şi, dacă ai noroc, chiar şi cafea şi ceai îţi stau la dispoziţie. Îţi poţi alege orice, gratuit, iar dacă vrei o masă caldă, găseşti la câţiva paşi distanţă. Câţiva studenţi împart orez cu o fiertură din morcovi şi ceapă, cu pâine. Nişte tineri oferă oricui vrea să se oprească un pahar de ayran. Alţii gătesc ouă ochiuri în faţa ta, cu mărar, cu roşii şi măsline alături. Tot ce trebuie să faci e să le scrii un mesaj de susţinere a “revoltei” pe un ou. În faţa mea, o turistă între două vârste îşi plăteşte ochiurile cu următoarele cuvinte: “Great park! Free Turkey!”.

oua ochiuri11

E clar. Încep să-i plac tot mai mult pe turci. Mai ales pe cei strânşi aici, zi de zi, în parc. Pe unii deja încep să-i recunosc după feţe. Alţii, vecini de “camping”, ne oferă bere, ţigări, biscuiţi, seminţe. Dar cine sunteţi voi, nebuni frumoşi şi ospitalieri şi politicoşi şi nenorociţi? Şi ce vreţi voi de la toate astea?

*
Manifestanţii din Taksim s-au organizat. O platformă în care s-au “raliat” nu mai puţin de 80 de ONG-uri, fundaţii şi filiale ale partidelor politice au întocmit o listă de cerinţe adresată guvernului. Delegaţia care a plecat la Ankara i-a înmânat-o vice-lui Arinc: păstrarea parcului Gezi ca zonă verde în centrul european al Istanbulului, renunţarea la demolarea Centrului Cultural Ataturk din Piaţa Taksim, investigarea şi pedepsirea celor care au ordonat violenţele, interzicerea uzului gazelor lacrimogene, punerea în libertate a manifestanţilor arestaţi şi – poate principala solicitare: eliminarea tuturor obstacolelor care atentează la libertatea de expresie. Conform Asociaţiei pentru Respectarea Drepturilor Omului din Turcia, peste 4000 de persoane au fost rănite şi 3.300 arestate. Astăzi, a murit şi a treia persoană: un ofiţer de poliţie, căzut de pe un pod, în timpul confruntărilor din Adana. “Nimic nu poate înăbuşi sau opri aceste proteste”, susţin cei din parc.

centru taksim07

*
Nu la fel se văd lucrurile din afara Pieţei Taksim. Kayan nu stă în parc, ci la bar, întrucât e patron, şi susţine contrariul: “Revolta e gata! O să se termine”. Kayahan Yogunali e împotriva lui Erdogan, împotriva extremiştilor islamici şi împotriva celor care vor să-i fure clienţii. “Eu nu sunt de acord cu interzicerea alcoolului. Ei spun că dacă bei faci lucruri rele. Dar dacă e să fii un om rău, le faci şi fără să bei”. Deşi admite că în Coran scrie clar să nu bei şi el este un om “mers la moschee”, Kayahan nu-l suportă pe Erdogan, este între “cei 50% care nu-s cu el”, dar care sunt împărţiţi în alte două tabere. Problema e că opoziţia e divizată, în timp ce susţinătorii premierului sunt foarte uniţi.

carti gezi014

Kayhan este patronul barului Dorock, crâşma de rockeri, cu capete de morţi pe pereţi, care ne-a lăsat în prima noastră noapte în Istanbul să dormim în proprietatea lui, la rugămintea lui Onder. La 6 dimineaţa a închis localul dar ne-a spus că putem dormi liniştiţi până la 10 jumate, când vin băieţii să-l redeschidă. Apoi, în fiecare zi am continuat să venim în Dorock, unde berea e bună, cafeaua e mare şi cu lapte şi internetul e acceptabil. Iar conversaţiile cu Kayhan – “Mă puteţi adăuga pe conturile voastre de Facebook” – ne sunt utile. Aflăm că noaptea trecută în Piaţa Taksim apăruseră de nicăieri câteva steaguri ale PKK (Partidul Kurzilor) şi Kayhan cu “încă douăzeci de băieţi” s-au dus şi le-au dat jos. E mândru de asta şi, îi pare rău, nu vrea să aibă discuţii despre Coran cu noi.

Dacă în prima noapte Kayhan ne-a dat adăpost în cârciuma sa cu internet şi capete de morţi, a doua noapte ne-a găsit rupţi de oboseală în Gezi Park. Corturi şi pături peste tot, iarba era parcelată şi ocupată. Ne-am înfipt “steagul românesc” pe ultimul petec de fostă iarbă şi ne-am întins sacii de dormit şi oasele în ele. Am adormit instantaneu, deşi pământul tare al Turciei ne primise coastele cu ostilitate. În miez de noapte, pe la ora 2.00 un cântec hipnotizant mă trezeşte. Romanticul ungur a dormit mai departe. M-am ridicat în capul oaselor doar ca să văd că petrecerea continua, iar lumea făcuse cerc în jurul a doi cântăreţi din cimpoi, dansând ca în transă. După alte şase ore de somn cu nechezol, ne-am trezit în sunet de baglama. Un bătrân cu trei tineri şi-au făcut “cobza” şi vocile una. Sunteţi frumoşi, nebunilor…

mana in mana5

police62

PS: Ca de obicei, vă recomand și ce a scris tovarășul Mako, cel mai romantic ungur din Istanbul.

La Istanbul, poezia a ieşit în stradă. Corespondenţă din concediu de la Ţarigrad

twitter“Twitterul e nociv” şi “Alcoolici sunt acei oameni care beau alcool” – Recep Tayyip Erdoğan (2013)

Creştere economică fără precedent în ultimii zece ani pentru Turcia, care a bătut şi la porţile UE, fără succes, însă, momentan. Deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, România şi Bulgaria ar trebui să se ceară afară, ca la fotbal, şi să intre Turcia, „după pauză”. A crescut „bogăţia” ţării, dar nu şi echitatea socială. Erdogan a câştigat trei runde de alegeri. Întreabă un turc oarecare, de la şoferi de tir la studenţi şi de la profesori la ultraşii din galerii: Nimeni nu are niciun reproş de făcut premierului din punct de vedere economic. Utima rundă de alegeri, Erdogan a câştigat-o cu majoritate absolută, dar unii se tem tot mai mult de restricţiile aplicate alcoolului – printre altele, nu mai ai voie să bei dacă nu ai peste 24 de ani – şi permisivitatea tot mai mare faţă de vălul islamic. Turcii o văd ca pe o victorie a islamiştilor asupra caracterului laic al republicii, semnul său distinctiv încă de când Ataturk a fondat-o în urmă cu 90 de ani.

multime5

*
„Hai să mergem până în Turcia cu autostopu”, mi-a scris Mako într-un moment de plictiseală, sperând din suflet să-l refuz. „Mergem. Dar ne întoarcem până duminică? Luni trebuie să fiu la muncă”, îi răspunsei. „Da, dar sunt probleme la graniţă”, a încercat micuţul o eschivă. Şi-apoi încă una: „Da, bă, dar n-avem bani. Cu ce mergem?”. După ce i-am demontat, rând pe rând, obiecţiile la propriu-i plan, ne-am dat întâlnire la Casă. A durat câteva ore până am obţinut o sută de euro, până ne-am făcut bagajele şi până a dat Ursulean pe Facebook: „Mako şi Mateaş pleacă la Stambul”. A început cu o ploaie, cu nişte sfaturi pe reţelele de socializare: „Săpaţi şi sub muntele Sinai”, „Aduceţi sabia lui Ştefan cel Mare acasă”, „Luaţi metroul până la Eroii Revoluţiei şi apoi tramvaiele X sau Y. Baftă!”. Şi-am plecat…

S-a oprit ploaia, panoul ne-a urat o „Jilava mai aproape de tine” şi o MILFĂ (Iertaţi-mă, doamnă!) care-mi cerea să „nu-i mai spun dumneavoastră” – deşi fiul ei era la fel de înalt şi dădea şi el cu capul în plafonul maşinii exact ca mine – ne-a teleportat în Vama Giurgiu înainte să-i spună Mako „Keszenem szepen!”. 19:42.

Bulgăroaica şi cu fiul ei, Giurgiu-Ruse, nenea cu trei dinţi în gură, „Lire, leva? Ştiu puţin româneşte, hehehe. Ducem gară, autogară? Unde merge?”, ţânţarii care lăsau în urmă „blânde” cât corcoduşa, întoarcerea la punctul zero, foile A4 cu „TR” şi „Istanbul”, tiriştii români care te tratau cu sictir, cei bulgari care îţi întorceau ceafa groasă, turcii… Hakan Şukur, ciubuc, halva, Mesut Ozil, baclava, ciubuc, bazar, Gundogan, Erdogan, calabalâc, Hagi, gol!

El ţinea cu Fenerbahce şi cu Barcelona – avea tricou blaugrana -, eu i-am zis că-s cu Galata şi Real. El ne-ar fi luat, dar „Kontrol! My company! Problem! So sorry!”. Nu-i nimic, mersi, drumuri bune, alea alea…

*
De ce au ieşit turcii în stradă? De ce acum? Sunt manipulaţi – cum susţin unii – de americani, din cauză că Turcia şi-a achitat integral datoriile la FMI şi nu are de gând să facă altele? Se tem turcii să nu alunece spre fundamentalismul islamic al vecinelor de la Est? I s-a dezvoltat într-atât de mult cultul personalităţii lui Erdogan încât deja se crede rege – cum spun alţii – şi a început să se comporte ca atare? Ce a reuşit să-i aducă împreună, pentru prima dată în istoria republicii, pe socialişti şi extremiştii de dreapta, pe ultraşii Fener, Galata şi Beşiktaş, pe bătrâni şi tineri, pe studenţi şi muncitori? Orice ar fi, a început pe 26 mai, când buldozerele municipalităţii s-au lovit de un lanţ uman care refuza să lase micuţul parc Taksim Gezi să dispară sub un nou mall, mascat în reconstrucţia garnizoanei militare otomane Halil Paşa Topcu.

fani fener galata besiktas

*
Din camionul cu cisternă coboară o mogâldeaţă de om, cu un nas care nu se hotărăşte dacă să fie gogoşar sau robinet. Se apleacă în spatele cabinei, smulge oareşce de pe acolo şi dă să urce, sprinten, în cabină. „Nea şefu’”, îl strig, „matale mergi spre Istanbul?”. Nu merge, dar o ia spre Plovdiv. Dacă vrem să ne ducă până acolo, el n-are nimic împotrivă. În drum e o uriaşă parcare de tiruri, de unde nu se poate să nu găsim ceva spre Istanbul. Ţânţarii mutanţi iau decizia în locul nostru. Ne aburcăm pe scările măgăoaiei, Mako se descalţă şi se cocoaţă în patul omului şi animalul de 27 de tone se urneşte din loc. Nea Vasile e din Piteşti, i-a luat un apartament fiicei, o maşină fiului şi a divorţat de nevastă, abia revenit dintr-o cursă când a prins-o în pat cu unul de 67 de ani. Suduie când îşi aminteşte. „Am avut şi eu probleme, probleme urâte la viaţa mea”, se destăinuie nea Vasile, care la fiecare sfert de oră o bagă p-aia „păi n-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? Ce pula mea?”, deşi mai are stomac de-un covrig şi o apă pe zi, după ce l-au operat.

mako dormn

Şi dă-i, şi bagă-i, şi hâr la deal, „îi dau ţâţă”, ho la vale, „io o las, dar mă duc aşa, în ritmul meu”, nea Vasile îşi tachinează colegul, Dan, prin staţie: „Bă, zgârcitule, dai şi tu o cafea la Gurkovo?”. „Iar n-ai bani, bre? Ca de obicei”, întreabă şi-şi răspunde singur Dan. Când cârâitul staţiei se opreşte, Vasile ne face confidenţe: „Păi, ce? N-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? E omu’ şefului, dă-l dracu’. Îi trimis să mă verifice, dar eu nu ştiu?”. Ne explică apoi cum e cu „maimuţa”, cum se fură motorină, cum se fură la diagramă, cum se fură ore, cum se fură în general orice. Totul, în vederea ciorbei, hai, ciorbelor, de a doua zi. Nu cred că nea Vasile mănâncă vreodată „o ciorbă, două, mâine”.

Asta pentru că odată ajunşi în Gurkovo, un sat-oraş la răscruce de drumuri şi mijloc de Bulgarie, nea Vasile bea doar cafeaua plătită de Dan, îşi ia la revedere, ne strânge mâinile şi pleacă. Iar ciorbă mâncăm noi. Eu cu Mako. Ieftină, 0,90 euro, vreo 40.000 în lei vechi. Meniul zice că-i de burtă, dar are miros de cremă de ciuperci, iar verificările organoleptice ulterioare nu ne-au scos din dubii. O fi de burtă, o fi de ciuperci? Fierbinte, acră şi cu ardei iute e balsam, însă, şi renunţăm să ne mai punem întrebări. La felul doi cerem „kebab”, ca în meniu, bulgăroaica grasă ne confirmă: „Da, sunt mici”, iar când îi aduce vedem că ambele variante sunt corecte. Forma era de mici, gustul de kebab de vită, muştarul nicăieri şi ardeiul iute era iute. În Bulgaria nimic nu e ceea ce pare…

*
De când au început revoltele din Turcia, au început şi comparaţiile. Turcii, ca indignaţii din Madrid, ca Occupy din S.U.A., „o primăvară turcă?”, s-a întrebat media occidentală. Anna Bosch, de la TVE, ia interviuri în Piaţa Taksim. Două adolescente turcoaice se chinuie s-o dea pe spaniolă. „Nu vom da înapoi. Nu vom renunţa”, spun ele, chinuit, iar jurnalista spaniolă zâmbeşte din spatele microfonului înţelegătoare. „Mai încercăm o dată?”, le întreabă pe fete, dar la final abdică: „Traducem cu google translate” şi râde, iar turcoaicele oacheşe râd împreună cu ea. O întreb dacă i se pare că are ceva în comun mişcarea din Taksim Gezi Park cu mişcarea „15M” din Madrid. „Are ceva de acolo…”, ezită iniţial Bosch, dar imediat îmi înşiră diferenţele: „Indignaţii erau, însă, mai bine organizaţi. Aveau o organigramă, nişte atribuţii şi o agendă politică mai clare. Aici mi se par mai haotici, mai dezlânaţi şi mult mai violenţi. Indignaţii s-au caracterizat de la început ca o mişcare paşnică”. Bine ai venit în Balcani, Anna!

baricade 2

*
În Balcani, în mijlocul Balcanilor, chiar, am rămas şi eu cu Mako. Ştefan a pozat şi filmat luna – era o semilună, de fapt. Un semn clar că vom ajunge în Turcia curând -, e un romantic. După şapte ore, însă, după ce a filmat şi crepusculul, apoi şi răsăritul, romantismul, ca şi optimismul îl părăsise: „Îmi vine să plâng în mine, bă. Sunt deznădăjduit”. Vreo doi tirişti din Argeş ne-au minţit că ne iau cu ei, dar apoi au trecut pe lângă noi fără să ne bage în seamă, un nene din Oradea ne-a zis că ne duce până în vama cu Turcia, dar după 3 minute de reflexie s-a întors şi ne-a zis că de fapt nu poate şi că oricum îi e frică să nu-şi piardă slujba şi să nu ne supărăm pe el. Nu ne-am supărat. I-am luat doar rubedeniile la rând, în gând, şi ne-am întors în stradă.

Pancarte cu „TR”, cu „Istanbul” şi chiar cu „HoBa 3aropa”, să nu discriminăm bulgarii. Până la urmă s-au trezit cinci băieţi, care călătoreau împreună, spre Bursa, încărcaţi cu Mercedesuri de ultimă generaţie. Câte jumătate de milion de euro pe fiecare camion. Cornel şi Viorel ne-au luat – câte unul pe fiecare – şi ne-au dus până în vamă, în Kapitan Andreevo, un sat din România anilor 90. „De aici mai aveţi patru kilometri până în vamă, ne-au spus într-o parcare. „Noi aşteptăm actele pe maşini. Fără ele nu putem trece. Probabil vom pleca diseară, dar dacă nu vă ia nimeni până atunci, aşteptaţi-ne dincolo de graniţă”. Zece kilometri mai încolo, un control al unui poliţist cu moacă de elev mediocru, 8 (opt!) verificări superficiale ale paşapoartelor – din care şase au fost „Sunteţi pe jos? Mergeţi” – o nouă ploaie, un salt în timp din 1995 în 2015, în mallul turcesc cu budă cu turnicheţi şi o liră golirea băşicii udului, am ajuns în Turcia. „Allah ne îndrume mai departe”, am trecut instant la islamism. Ploaia ne supăra în continuare, ba ne uda, ba ne lăsa în pace. Departe, spre Est, un cer senin ne promitea un Istanbul mai bun, mai primitor. Patru jandarmi turci ne cheamă la ordine, mai mult în joacă. Toţi sunt mai tineri decât noi. „Istanbul? De ce? Cu ce?”, ne întreabă în limbajul universal al semnelor. „Hitchhiking” a fost prea mult chiar şi pentru vameşi, aşa că i-am zis, arătând cu degetul mare spre o direcţie imprecisă: „Autostop”. „Nooooo! Autostop no!!!”, mi-a urlat unul din copiii în uniformă, imitându-mi gestul, dar cu degetul mare îndreptat spre gură. „Nuuuu… Nu alcool, coaie. Autostop!”. Ne-am înţeles ca turcii, aşa că ne-a lăsat în pace, ne-a înapoiat paşapoartele şi ne-am putut îndrepta spre intrarea pe autostradă, unde, după o oră de înjurat camioane, turci, pe Mako pentru idee, pe mine pentru că am achiesat la ea etc, din vamă îşi fac apariţia două camioane familiare. Sunt Cornel şi Viorel! Există Dumnezeu, deci, şi în Turcia.

*
Primul lucru care mă frapează când ajung în zona pieţei Taksim e hotelul Intercontinental, înălţându-se maiestuos peste o pădure de voci exaltate. Îmi încord auzul, dar vocile nu strigă „Jos Băsescu!”. Deja văd primele baricade din bucăţi de pavaj, din garduri de metal şi cărămizi. De pe un zid, o băbuţă cu pumnul ridicat îmi aminteşte de Banksy.

banksy baba

Mai mergem câţiva metri şi văd căscându-se, apocaliptic, un imens tunel fără capăt, înconjurat de dărâmături, gunoaie, moloz şi saltele abandonate. Am mai văzut scenele astea. Dar atunci erau în filme. Intrăm în parc şi prima impresie care mă izbeşte e de petrecere populară, de Zilele Oraşului. Toată lumea bea bere, suc, în aer se simte miros de grătare, de castane, de porumb prăjit şi toată lumea cântă. Nu înţeleg versurile, dar sunt antrenante. O fojgăială de nedescris, un du-te vino continuu. De la o portavoce aud un discurs. Pare mobilizator, căci este întrerupt de urale şi aplauze din când în când. „Her yer Gezi. Her yer direniş!”. Eunice îmi traduce: „Gezi e peste tot. Rezistenţa e în toate oraşele”.

autobuz distrus

Aha, un fel de „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Vorbitorul are o vestă cu chipul lui Ataturk, iniţialele TGB și, dedesubt, explicația: „Asociaţia tinerilor naţionalişti turci”. „Socialiştii”, mă lămureşte Eunice din nou. „Mustafa Kemali askerlerigizi!” (Noi suntem soldaţii lui Mustafa Kemali!), cântă filiala de tineret a CHP , tinerii kemalişti. Undeva, în dreapta, un câmp de lumânărele îmi atrage atenţia. Mă uit mai atent. Flăcăruile sunt aşezate în cuvinte: „Taksim halkindlr” (Taksim aparţine naţiunii!). Din când în când, tineri se apropie, aprind câte o lumânare şi îngroaşă literele. În stânga, se cântă, se bate la tobă, se dansează. Aud în spatele meu vorbindu-se ruseşte. Nu suntem singurii. Nu sunteţi singuri.

gize parki

*
Încă trei ore, încă o ploaie torenţială şi am ajuns. Nu în Istanbul, cum credeam noi, ci într-o parcare cu 50 de kilometri mai încoace de ţinta noastră. E seară, deja, s-au făcut 24 de ore de când am plecat de acasă şi 30 şi de când ne-am trezit. Ne e somn, ne e foame, nu avem baterii la telefoane şi laptopuri, iar Mako pozează încă un apus, peste benzinărie. Se profilează nori de înc-o ploaie – parc-ar mai conta – şi ne scoatem pancarta cu Istanbul. Un Volkswagen opreşte, ne întreabă-n turcă încotro, îi răspundem că la Istanbul. El vrea să ştie unde mai exact, dar noi suntem deja pe bancheta din spate: „Mână, Zeynel!”. Zeynel vorbeşte doar turcă şi o engleză atât de săracă lexical că nici măcar nu avea cuvintele „metro”, „station”, „train” sau „what the fuck, dude?”. I-am desenat o casă, doi copaci şi un tren anemic pe sub ele. „Aaaaa, metro!”, şi-a redescoperit Zeynel cunoştinţele de limba engleză. Ne-a explicat, în legea lui, că e patron, că are o firmă de izolaţii termice şi că ne duce până la el la fabrică, iar apoi – în maxim două ore – unde vrem noi. Încuviinţăm încântaţi, mai ales că nu am înţeles nimic din ce ne-a explicat. Aşa că Zeynel formează un număr, vorbeşte câteva zeci de secunde în care aud „Bukreş”, „Romanya” şi „calabalâc” şi îmi întinde telefonul. Prietenul său de la celălalt capăt ne-a tradus propunerea lui Zeynel şi, cum omul oricum era deja la intrarea în satul în care îşi avea fabrica, am mulţumit pentru tratament.

Dar limbile se dezleagă la un çay fierbinte, Google Translate face minuni şi, dintr-o dată, suntem prieteni buni şi vechi. Îşi pune angajaţii la treabă – vreo şase-şapte băieţi şi un nene mai în vârstă, care se aliniaseră în bucătăria improvizată şi ne studiau zâmbind prietenos – şi aceştia ne pun în faţă farfurii cu ciorbă, nişte spaghete cu ceva şi o farfurie cu ardei. Cu pâine. Un festin! Mai luaţi un ceai, mai ziceţi-mi o dată ce căutaţi aici, ce faceţi, unde să vă duc? Eu îl „cuplez” cu Eunice la telefonul lui şi îi las să sporovăiască în turcă. Mako i-l dă pe Onder la aparat şi stăm liniştiţi şi ne sorbim ceaiurile. Ne-am luat secretare…

P1050918

*
Cobor câteva trepte. Un zid întreg acoperit de produse diverse, de la măşti de gaze la fructe, de la biscuiţi la celebrii covrigi simit, de la medicamente la şpreiuri deodorante. Mi se explică imediat că toate astea sunt pentru uzul protestatarilor, a oamenilor din parc, gratis. Unii le aduc şi le donează protestatarilor, alţii îşi aleg de pe zid produsele dorite. Ca-n viaţă. Întreb, să fiu sigur: „Cât costă astea?”. „Nu costă nimic. Sunt gratis”, îmi răspunde un tânăr şi-mi întinde o pungă de covrigi.

La doar trei metri distanţă, un întreprinzător locvace vinde castraveţi cu sare. Îi curăţă şi îi sărează în faţa ta. „Erdogan e un castravete. 1 liră” scrie pe un carton îngropat între curcubitacee. „Ce faci cu banii, îl întreb?”. „Sunt pentru mine!”, îmi răspunde senin, în timp ce-mi ia lira şi-mi întinde un castravete. Revoluţia tinerilor socialişti este subminată din interior de capitalismul sălbatic.

multime5

Mai merg zece metri. Măşti de gaze, o liră. Măşti Guy Fawkes, 1 liră. Felii de pepene, 1 liră. Îmi amintesc că am uitat să-l întreb pe vânzătorul de castraveţi cum îl cheamă. Mă întorc. „Zokman!”. Îi întind carneţelul şi pixul şi şi-l scrie singur. E încântat că mă interesez de el şi îmi mai oferă un castravete. Gratis. Îmi zâmbeşte ştirb şi se întoarce la a-şi striga marfa. „Dictatorul” Erdogan produce, iată, bani pentru turci. În mai multe sensuri.

castraveti 2

Mă îndepărtez de Zokman şi o iau agale printre oameni. Tinerii din TGB încep să-şi strângă gunoaiele, civilizat, în pungi de Bershka, semn că şi socialismul are micile sale slăbiciuni. La un televizor instalat în parc, printre corturi şi saltele, rulează la volum maxim un documentar despre hacktiviştii Redhack. E în turcă. Un hacker cu faţa acoperită cu o bandană roşie turk povesteşte cum luptă cu sistemul opresiv. El şi tovarăşii săi anonimi s-au infiltrat în sistemul informatic al poliţiei. Pentru o zi, toate amenzile au ieşit cu aceeaşi oră: 20:13. Lumea râde şi aplaudă admirativ. Ne aşezăm pe o bancă să ne tragem sufletul. Lângă mine, un bărbat moţăie şi capul îi cade în piept la intervale. Mă simte lângă el şi-mi cade cu capul pe umăr. „Mako, fă-ne o poză!”, spun. Bărbatul se trezeşte, scoate un pachet de ţigări şi ne întinde câte o ţigară şi bricheta. E felul lui de a ne spune că judecăm oamenii pripit. Alături, un domn elegant, cu ochelari, ţine un discurs unui auditoriu restrâns: trei tineri, îmbrăcaţi în trei tricouri diferite. Mă uit mai atent: unul e cu Beşiktaş, unul cu Galatasaray, al treilea cu Fener. Dă-te, că-i trucaj! Nu, nu e… Nu mai e loc de rivalităţi. Nu aici, nu acum.

Onder îşi face apariţia, ne salutăm şi plecăm spre bulevardul Inonu, care coboară din Taksim spre stadionul lui Beşiktaş şi către Palatul Dolmabahce, unde premierul îşi ţine uneori şedinţele. Strada nu a fost, aşadar, aleasă întâmplător. În piaţă, sus, prima baricadă. Trei tineri cu feţele acoperite se ţin de umeri în vârful grămezii de moloz şi fiare. Sub ei, mototolit, un fost banner publicitar: „Good things happen. Opening soon!”.

coming soon

Coborâm printre sutele de tineri cu măşti de gaze, măşti chirurgicale sau doar bandane legate peste gură şi nas. Unii urcă, alţii coboară, toţi vociferează. Sunt exaltaţi. Mi se ridică părul pe mâini. E imposibil să nu simţi că spiritul lor de frondă te pătrunde. Deşi i-am văzut şi pe indignaţii spanioli, turcii mi se par mai aproape, mai „de-ai casei”. Nu pot explica de ce. Trecem, pe rând, de carcase de autobuze, de maşini carbonizate, de garduri răsturnate. Sunt baricadele mişcării Taksim Gezi. Sunt 14 la număr, iar noi coborâm, agale, pe lângă ele, tot mai jos. Încep să mă usture ochii. Senzaţia e difuză la început. Ştiu că n-am dormit de 36 de ore aproape şi cred că mă ia cu ameţeli din cauza asta. Apoi încep să-l simt în nas, în gură… E norul de gaz lacrimogen împrăştiat de poliţie, iar noi coborâm în pântecul lui. Şapte baricade lăsate în urmă, apoi opt. Încep să tuşesc. Onder îmi întinde o bandană. E tot ce are. Îmi acopăr nasul şi gura, dar ochii sunt compromişi. Abia îi mai pot ţine deschişi şi ustură ca dracu’.

De-a lungul traseului la vale, de-o parte şi de alta, stau oameni cu PET-uri şi pulverizatoare cu soluţie anti gaz. E un amestec de medicamente de ulcer – Rennie – şi apă. Face bine la arsuri. Alţii împart suc de lămâie. Îmi întind toţi câte o sticlă de pe margine, iar eu mă simt ca la Turul Franţei. Înaintez, orbit, spre un pulverizator îndreptat spre mine. Două jeturi îmi ţâşnesc fix în albul ochilor. „Trebuia să închizi ochii”, îmi spune Mako, „şi apoi să-i deschizi”. Acum e şi mai rău. Mă ustură şi mai abitir. Strâng tare din pleoape şi ţin ochii închişi. Tot n-aş vedea nimic de pâcla de pe ei.

oamenii pozeaza cu autobuzul distrus

Tumultul din jur anunţă un raid iminent al poliţiei. Trebuie să deschid ochii, altfel nu văd nici pe unde calc. Dintr-o dată parcă e mai bine. Usturimea a dispărut, îmi mai simt numai gâtul şi gura înţepate. Reîncepem coborârea. Ajungem la baricada a zecea. Deja aerul e mai înţepător ca un ardei iute înfipt în ochi. Dintr-o dată, din faţă, dau buzna valuri de oameni mascaţi, alergând la deal. Înţeleg că vin poliţiştii. Se aud nişte detunături şi nişte jerbe de fum cad deasupra noastră, în faţă, în spate. O luăm cu mulţimea la deal, înapoi. Ochii îmi sunt picuraţi cu smoală topită. La recomandarea lui Onder, ne scurgem pe lângă ziduri, altfel ne călcăm în picioare unii pe alţii. Încerc să-i urmez sfatul, să urc calm, dar nu pot. Simt că trebuie să ies din zona asta, să ajung sus, la aer, să respir, să deschid ochii, să-mi opresc tusea.

O luăm la goană. La un colţ, nişte co-protestatari ne trag pe o străduţă lăturalnică. Ne continuăm fuga pe o stradă paralelă. Fugim toţi, ca apucaţii, deşi nu ne urmăreşte nimeni. E doar norul de gaz nenorocit care ne pune pe goană ca la maraton. Aici parcă pot respira mai bine. Îl regăsesc pe Mako, filmând scena. „Ţine puţin de ăsta”, îmi spune cu mâna tremurândă şi continui să filmez eu cu telefonul. Îl reperăm pe Onder urcând calm, expert, spre culmea dealului. Ne întreabă şi-l întrebăm, deodată, unde e Eunice. Rămăsese în urmă, dar când am sunat-o era în siguranţă. Pe ultimii metri de urcare, o mână prietenă îmi oferă din nou maglavaisul anti gaz. De data asta fac palmele căuş şi mă spăl pe ochi ca la izvor. Binecuvântare! Mă uit în urmă: adolescenţi – copii, copile – urcând în urma noastră. Unii alergând, alţii agale. Unii clătinându-se orbiţi şi bătându-se de copaci ca fluturii de lampă, alţii sprijiniţi sau sprijinindu-şi prieteni care au inhalat doze prea mari. La capătul străzii Inonu, în dreptul ultimei baricade, pe o terasă lumea îşi continuă nesingherită viaţa. Oamenii beau cafele, beri Efes, râd şi, probabil, îşi povestesc ziua. Pare o terasă oarecare din Centrul Vechi. Revoluţia asta parcă nu e, totuşi, a tuturor.

masina distrusa

*
Zeynel îi acordă primul interviu face to face pe Google Translate din istoria presei lui Mako. Sunt foarte obosit. Aud vag că America e de vină, banii de la FMI, politicieni corupţi, mass media care dezinformează… Zeynel, kurdule, spune drept, ce părere ai despre protestatari? Proastă! Deci eşti cu Erdogan? E cel mai bun turc din 1923 încoace, spune patronul firmei Kaizo, producătoare de izolaţii termice, materiale izolatoare pentru acoperişuri şi izolaţii celulozice, în curând şi pe piaţa din România. Cum-necum, noul nostru prieten se decide să plecăm.

Ne anunţă că „mâine pleacă la graniţa cu Siria, singur-singurel” şi de-aia şi-a pus angajaţii să-i spele maşina. Ne înţelegem la telefon cu Eunice şi Zeynel străbate metropola în căutarea noii noastre prietene. O găsim, ne urcăm în maşină, ne folosim de cunoştinţele ei de turcă pentru a purta prima conversaţie inteligibilă a zilei cu amicul nostru. „Vă invidiază că aţi avut curaj să veniţi cu ocazie până aici”. Noi îl respectăm că, deşi e contra manifestanţilor, ne duce cuminte până la intrarea în Piaţa Taksim şi nu încearcă să ne influenţeze în vreun fel ceea ce vom scrie. Ne luăm la revedere. Adio, Zeynel. De fapt, la revedere, că acum suntem prieteni pe Facebook.

flutura steagukl

*
Problema o fi la americani – după cum susţin unii – dar Starbucks, o firmă americană, a simţit oportunitatea. Când zeci de restaurante, baruri şi hoteluri din preajma pieţei Taksim şi-au închis porţile pe termen nedeterminat pentru că prea mulţi protestatari dădeau buzna în localuri când poliţiştii trăgeau cu proiectile cu gaze, compania din Seattle a făcut o mişcare de marketing genială. A deschis larg porţile manifestanţilor gazaţi şi a înfiinţat un post de prim ajutor în interior. „Pentru noi, prioritare sunt siguranţa şi sănătatea clienţilor şi angajaţilor noştri”, se arată în comunicatul Starbucks. Profit? Profit!

autobuz distrus

Pe lângă Starbucks întregim şi noi gaşca, în piaţa Taksim. Acum am văzut şi cum e să fii protestatar în Turcia. Now what? Eunice îşi ia o apă, eu îmi iau o apă, de la acelaşi vânzător ambulant. Ea a vorbit în turcă, a costat-o 75 de kuruşi. Eu am cerut în engleză, a costat o liră. E scump să fii străin în Constantinopol. Hai într-un bar, să bem o cafea, să ne spălăm, să ne schimbăm. „Puţim ca doi boschetari”, remarcă Mako. Onder insistă să luăm 40 de lire – pula mea, e un milion! – în cazul în care nu ne revedem curând. Îi luăm, dar numai dacă Eunice rămâne cu noi. Şi aşa taximetriştii i-au cerut între 35 şi 60 de lire să o ducă până în staţia de autobuz de unde trebuia să ia o cursă spre casă, la periferia Istanbulului. O luăm în jos, de cealaltă parte a pieţei, pe strada Istiklal. Seamănă izbitor cu Callao. Iar Taksimul pare Puerta del Sol. M-am săturat de simboluri.

la poesie

În drum spre barul în care Mako îşi va scrie textul şi eu voi fi prea obosit să încheg două fraze, lumea dansează, cântă, bătrânii poartă măşti de gaze, iar îndrăgostiţii se plimbă cu măşti chirurgicale pe faţă. Pe o uşă, în spatele unor tineri odihnindu-se pe nişte trepte, stă scris: „La poesie dans la rue. 1 iunie 2013”.

PS: E miercuri, ora 17:35. În Piaţa Taksim sunt 10.000 de oameni, iar Internetul a fost tăiat în tot centrul. Bateria mi-e pe terminate, iar videourile refuză să se uploadeze în timp util. Voi reveni, mai târziu, cu clipurile Youtube. Până una-alta, citiţi-l pe Ştefan Mako. Şi mulţumiri speciale lui Eunice, fără de care acest text, cu poze şi video incluse, nu ar fi fost posibil.

Miliţia şi-a externalizat serviciile: Acum, la secţie te bat interlopii

cascheta
Vă amintiţi celebrul banc cu ăla de-şi ia bătaie indiferent că are sau n-are bască? Eh, aşa stau lucrurile – mai nou – şi în plin centrul capitalei statului membru UE România. Duminică dimineaţa, pe la 6.00, eu n-aveam bască… Nici prietenul care mă însoţea. Și nici alți câțiva tineri în ADN-ul cărora s-au împletit ghinioanele de a se naște în România și de a decide să iasă la bere în Centrul Vechi.

“Ieşi în pizda mă-tii afară, bă! N-auzi?”. Auzeam, dar nu înţelegeam cum și cu ce drept îmi cer niște badigarzi ai unor cârciumi în care nu mă aflam și nu mă aflasem să ies afară din sediul Poliţiei. “Pleacă, mă, pulă, de aici! Nu înţelegi?”. Nu înţelegeam. De ce şi cu ce drept trebuia să fiu eu evacuat de pe o stradă – domeniu public, cică – atunci când şi pentru că voiau muşchii unor cefelate care au ajuns să se considere noii stăpâni ai oraşului.

Unde mi se confirmă că şaorma nu e sănătoasă

Dracu’ m-a pus să vreau şoarmă la şase dimineaţa. Ştiam că dăunează sănătăţii, dar nu mă gândeam că după lipia aia cu #detoate or să mă doară braţele, ceafa, coastele şi celelalte zone ale corpului meu în care unii au decis – cu autoritate de la Poliţie – să-şi înfunde ciocatele. În faţa şaormeriei mă aflam, deci, când un grup pestriţ, de miliţieni întovărăşiţi cu interlopi zişi badigarzi, cu muşchi mulţi şi cuvinte puţine, remorcau un alt grup, alcătuit din vreo cinci tineri, spre sediul Poliţiei Centrului Vechi. Băieţii erau însoţiţi “regulamentar” spre “circă”, cu picioare-n cur, trageri de păr, şprei cu piper în ochi, palme, pumni şi ghionturi în coaste. Urlete, ţipete, “numaidabă”-uri, “decedaţibă”-uri şi “Auuuu”-uri prelungi însoţeau ciudatul alai care s-a ascuns după “termopanul” sediului poliţiei.

Aici, micuţii au dispărut după o claie de matahale şi uniforme care continuau să le îndese “dreptate” şi “justiţie” în capete, fălci, burţi şi ficaţi. Plus alte câteva porţii de şprei cu piper în ochi, care nu păreau să-şi facă treaba şi să-i orbească pe băieţi. Altfel de ce ar fi stins miliţienii lumina în sediu, când au observat că de partea cealaltă a vitrinei ne strânseserăm câţiva privitori şocaţi la “măcelul” dinăuntru? Da, poliţienii au stins lumina, ca să definitiveze bătaia aplicată celor cinci băieţi în beznă. Apoi, răcoriţi, troglodiţii de badigarji au părăsit incinta, iar “agresaţii” cu ochii roşii, orbiţi de jeturile cu piper, au fost lăsaţi să plece. A durat câteva minute toată scena. Niciun proces verbal, nu tu legitimarea lor de către miliţiştii rămaşi după ieşirea interlopilor cu trei clase, nimic… Bine, bine, dar atunci de ce au fost târâţi în sediul Poliţiei? Doar ca să fie bătuţi? De ce erau acuzaţi? Ce-au făcut, nenorociţii?

Unde mi se confirmă că spiritul civic, la fel ca şaorma, dăunează sănătăţii

Asta am încercat să aflu şi eu – fute-mi-aş spiritul civic să-mi fut – când am intrat în sediu şi i-am întrebat pe miliţieni de când se practică această metodă în România (scuze, fusei plecat o vreme, lăsasem ţara în UE la plecare) şi – mai ales – cu ce drept nişte interlopi bat oameni în chiar sediul poliţiei. Am fost “invitat politicos” afară, în sensul că mi-au închis uşa în nas. Am încercat şi a doua oară, repetând întrebarea. Acelaşi (non)-răspuns. A treia oară am îndrăznit să menţionez şi că sunt jurnalist şi sunt sincer îngrijorat şi interesat de răspunsul la întrebarea respectivă.

N-am scos-o la capăt aşa că am decis să schimb puţin tactica. Am cerut să depun o plângere, întrucât mă aflam în sediul Poliţiei şi voiam să denunţ un caz de agresiune la care tocmai luasem parte. Nu mai ştiu dacă cefelelateşigoale au fost invitate de poliţieni sau au intervenit din proprie iniţiativă, dar m-am simţit luat pe sus de multe braţe vânjoase care încercau să mă dea afară din – repet – sediul Poliţiei, cu forţa. M-am opus, am refuzat să fiu scos, m-am înfipt cu ambele mâini în tocurile uşii, dar în cele din urmă “micuţii” au reuşit să se opintească suficient în mine, dinspre interior, încât să mă azvârle afară. Amănunt important: în tot acest timp, miliţiştii stăteau şi urmăreau scena fără a schiţa vreun gest.

Afară, energumenii se oţărau la mine să plec “în pizda mamei” şi “în pula lor” acasă. Deşi credeam că strada Şelari e pe domeniul public şi că aveam voie să mă aflu acolo chiar dacă eram în faţa secţiei de Miliţie, aveam să aflu că mă înşelam groaznic. Am refuzat şi să plec acasă, decis să sun la 112 pentru a reclama agresiunea la care luasem parte, dacă tot nu era de competenţa poliţiei Centrului Vechi, cum tocmai aflasem “the hard way”. Am fost ameninţat cu nelipsitul şprei cu piper. “Ştii ce-i ăsta, bă?”, mi-l arăta un interlopuţ (cred că ăsta e diminutivul), agitându-l şi agitându-se corespunzător. Spre sincera lui stupoare, ştiam. “E şpreiul ăla cu piper cu care i-ai orbit şi pe ăia cinci copii de adineauri, boule. Normal că ştiu”, îi zic. “Vrei şi tu?”. Nu voiam. “N-ai voie, tete, să-l foloseşti, decât dacă eşti în pericol, dacă te agresez eu pe tine, or până acum doar tu m-ai agresat pe mine”, îi spun, succint, şi ce anume presupune meseria lui. A fost la fel de surprins şi tremura nervos, mai să-mi ardă una. Avea să aibă plăcerea în următoarele minute… Dar să nu anticipăm…

Unde am descoperit că vorba lungă e sărăcia omului. Omul am fost eu, vorba au scurtat-o ei

Am sunat, aşadar, la 112 şi am început să expun faptele operatoarei. N-am apucat să devin prea intim cu doamna, întrucât, într-un moment în care mă îndepărtam uşor pentru a discuta în linişte la telefon, m-am trezit cu o lovitură în urechea stângă. Unul din badigarzi, nemulţumit că ciracii lui pierd prea mult timp cu vorbele (v-am zis că au probleme de stoc), a decis să facă singurul lucru pe care îl ştia. Şocul m-a făcut să-mi scap telefonul din mâna dreaptă, înainte să mi se confirme că va fi trimis un echipaj. Apoi, imediat, o “bucată” şi în urechea dreaptă. Apoi, iar din stânga una. După aia le-am pierdut numărul pentru că se abătuse o ploaie de lovituri asupra mea. Am căzut jos, am dat cu capul de caldarâm (- Ce faci când iei prima bătaie în Bucureşti? – Iei o piatră în gură! – Hahahaha!) şi am apucat să iau poziţia fătului, apărându-mi cu coatele faţa şi capul, în timp ce ciocatele şi bocancii cefelorlateşifărăimaginaţielaîncălţăminte îmi distribuiau lovituri în părţile rămase expuse.

M-au bătut până maestrul Dem Rădulescu – Dumnezeu să-l ierte! – m-ar fi compătimit, dar ei nu. Ar mai fi dat, dar interveniseră băieţii bătuţi în “lotul” dinaintea mea şi prietenul meu, care, culmea, deşi lucrează în Ministerul de Interne, şi-a luat şi el câteva bucăţi pentru “insolenţă”. Am recuperat telefonul de pe jos, l-am reasamblat (avantajul de a nu mai avea smartphone) şi am sunat iar la 112. Mi-am cerut scuze doamnei, “să nu creadă că-i închisesem telefonul în nas, dar mă luaseră la tocat nişte băieţi” şi am apucat să-i rezum situaţia. Mi-a promis că-n 5-10 minute vine echipaju’. Din nou, important: la tot “măcelul” al cărui personaj principal fără voie fusesem, miliţienii au asistat neperturbaţi.

Unde încercam să-mi dau seama în ce parte a Ceceniei am ajuns

Jigodiile, după ce mă “frăgeziseră”, dispăruseră care pe unde. Cert e că nu le mai vedeam prin preajmă. A apărut, într-un final, maşina de poliţie, cu semnalele luminoase pornite, a trecut elegant pe lângă noi, claxonându-ne uşor, chiar, să ne dăm din drum, i-a “recuperat” pe cei doi poliţieni-spectatori de până atunci şi a demarat. În trombă, vorba ceea… Sediul poliţiei a fost închis, aşadar, ca un magazin alimentar la căderea serii, miliţiştii s-au “uşchit”, badigarjii au dispărut iar eu, împreună cu ceilalţi “protagonişti” ai “bătăii ca-n Şapte Cai” (cc presa română), am rămas proşti în mijlocul drumului.

Am încercat să-mi dau seama ce tocmai mi se întâmplase, în ce parte a Ceceniei mă aflam? Sau în ce stat de lumea a treia am aterizat fără să ştiu… Dar nu reuşeam să trec peste faptul că tocmai fusesem bătut de nişte interlopi, în plină stradă, în plin centrul capitalei unei ţări UE, ÎN FAŢA ŞI SUB OCHII POLIŢŞTILOR, ÎN TIMP CE VORBEAM CU ALŢI POLIŢIŞTI LA TELEFON ŞI ÎN TIMP CE EU ÎNSUMI ERAM ÎNSOŢIT DE UN să-i zicem POLIŢIST! Este că e halucinant?

Ulterior, am aflat şi “motivul” pentru care fuseseră bătuţi cei de dinaintea mea, pentru care intervenisem: nu au lăsat bacşiş!! Aşa că, data viitoare, să ştiţi că bacşişul, în Bucureşti, este de fapt TAXĂ DE PROTECŢIE, te apără de bătaia badigarzilor cu concubinajul şi acordul poliţiei. Iar dacă sunteţi norocoşi, ca mine, bătaia vă va fi administrată CHIAR ÎN FAŢA ORGANELOR. Dacă sunteţi ŞI MAI NOROCOŞI (caz în care ar trebui să jucaţi la LOTO!), ca băieţii de care vă spuneam, puteţi fi bătuţi într-un cadru select, la căldură, ÎN CHIAR SEDIUL POLIŢIEI!

Unde am văzut că un telefon, la vremea lui, face cât ore întregi de căciulit pe la porţi

În fine, am reuşit să ajungem la sediul Poliţiei numărul 10, de pe Bulevardul Unirii, după un al treilea apel la 112, de unde am fost “trimişi la plimbare” iniţial, pe motivul că “nu e nimeni care să vă ia declaraţiile”. Ulterior, poate fără legătură cu faptul că o domnişoară reporter la o televiziune de ştiri l-a sunat pe însuşi şeful Secţiei 10, povestindu-i întâmplarea, după două ore ne-a primit chiar domnul comisar şef-adjunct Marius Stancu, care i-a – citez – “adus de acasă” şi pe ceilalţi comisari ai secţiei, iar “cazul” a început să fie tratat cum ar fi normal într-un stat civilizat. Lucru pentru care le mulţumesc.

Am dat declaraţii, am scris de mână cât nu mai scrisesem de ani de zile, am identificat câţiva dintre “agresori”, am făcut plângeri penale, am fost îndrumat la Institutul de Medicină Legală, mi s-a dat dreptate, am simţit – repet – cum îmi dispărea frustrarea văzând că există şi poliţişti care îşi fac cu adevărat meseria.

Nu mi-a plăcut că li s-au găsit scuze miliţiştilor care au permis să se întâmple astfel de lucruri (am înţeles că sunt tot mai frecvente). Nu mă interesează că sunt “abia ieşiţi de pe băncile şcolii”, că “nu au tact, nu au autoritate, nu ştiu să se impună”, că “salariile sunt mici”, că “nu sunt bani” etc.

Nu vreau să ia bătaie şi alţii, în continuare, de la nişte interlopi, aşteptând ca miliţienii din Centrul Vechi să se “maturizeze” şi să “capete experienţă”. Nu vreau să capete experienţă pe coastele mele rupte.

Nu mă interesează că nişte caricaturi de poliţişti impotenţi din Centrul Vechi au legat “cârdăşie” cu interlopii pentru ca aceştia să ajute agenţii “la nevoie”. “Întrajutorarea” aceasta a dus la asta: cefelegroase şi-au luat, cu timpul, atribuţii de poliţişti, ajungând să facă ei “ordine” – ordinea lor – în chiar sediul Poliţiei! Oameni bătuţi fără vorbă multă, fără explicaţii, fără vină, doar pentru că ei pot şi pentru că “sunt mână în mână” cu poliţia.

Unde am aflat că şi badigarzii e oameni şi are momente de rătăcire

Unul dintre badigarzii aflaţi de faţă la evenimentele de duminică dimineaţa s-a justificat astfel pentru cele întâmplate: “Şefu’… m-am pierdut cu firea”. Nu ştiu voi, dar eu nu vreau ca de fiecare dată când o gorilă din asta se pierde cu firea să se lase cu “omorul” câte unui om nevinovat.

Să nu amintesc de faptul că, în urmă cu o săptămână, asistasem, în acelaşi Centru Vechi, cum un cetăţean tânăr, de naţionalitate conlocuitoare, încerca să îşi afunde mâna în poşetele unor fete care mergeau înaintea mea, fără să bănuiască nimic. Am strigat, le-am atenţionat pe fete, l-am pus pe fugă pe Jardel şi am împiedicat furtul. De la o distanţă sigură, de după maşini, şuţul mi-a strigat: “Ce vrei, bă? Vrei cuţit în centru?”. La 20 de metri distanţă erau aceiaşi vajnici poliţişti ai Centrului Vechi. De data aceea – îmi dau seama acum – am scăpat ieftin…

Gata, că şi aşa e prea lung textul. Vorba lui Creangă, via Goma: “Mi-a ieşit atât de lung pentru că n-am avut timp să-l fac mai scurt”. Până una-alta, să aveţi mereu la voi bani în plus, pentru bacşiş şi o bască în buzunar. Just in case…

Când fotbalul opreşte pulsul oraşului

Despre meciul de aseară probabil va scrie toată lumea azi, aşa că nu vă mai plictisesc şi eu cu o cronică a finalei. În schimb, vă supun atenţiei un experiment (gândit de alţii, eu doar l-am plagiat, după doi ani), ca să vedeţi unde eram eu când voi (şi – veţi vedea – toată lumea, de altfel) vă uitaţi la demonstraţia de fotbal a spaniolilor.

Acum doi ani, fiin’că n-aveam blog, publicam pe Adevarul.es o galerie foto preluată de pe Kurioso.es, un experiment realizat de băieţii de la site-ul respectiv, experiment numit “La España Fantasma”, care între timp s-a transformat într-o carte şi un DVD, din câte văd. Ideea era următoarea: “Hai să ieşim pe străzi în timpul finalei Campionatului Mondial, jucate de Spania, când toată ţara e în faţa televizoarelor, să vedem cum arată oraşele în acele două ore”. Şi arătau aşa, ca-n pozele şi-n clipul de mai jos:

Eh, pentru că nu mă dă originalitatea afară din casă şi pentru că domnul Ponta a plagiat şi tot a ajuns prim-ministru al unei ţări UE, anul acesta am făcut şi eu experimentul. Cu propriile-mi mijloace şi constrâns de câteva inconveniente: eu nu am putut poza decât Castellonul, evident, şi sunt şi un fotograf mediocru. Dar tot au ieşit nişte poze interesante (că fotografii nu le pot spune). Aşadar, iată cum arătau străzile din Castellon de la Plana (un orăşel de mărimea şi aproximativ cu populaţia Aradului) în timpul celei de-a doua reprize din finala Spania-Italia de aseară:

Dacă aici v-am arătat cum fotbalul pustieşte străzile, dincoace puteţi vedea cum le şi umple la loc, iar aici am scris nişte chestii despre meci.

Şi aşa arătau străzile din Castellon după ce s-a terminat meciul şi Spania a câştigat finala:

Deep web – tenebrele Internetului

Cum ar fi dacă ai afla că Internetul pe care îţi petreci zilnic timpul nu este decât o mică parte dintr-un întreg mult mai vast şi, în cea mai mare parte, mai întunecat? Cum ar fi dacă ceea ce credeai că ştii despre Internet se dovedeşte a fi doar o mică parte din ceea ce ESTE cu adevărat Internetul? Cum ar fi dacă ţi-aş spune că există un Internet “ascuns”, care cuprinde de câteva sute de ori mai multă informaţie brută decât Internetul “vizibil”? Păi… e adevărat. Există un astfel de Internet.

Informaţiile despre subiect sunt foarte contradictorii şi, în ceea ce mă priveşte, nu toate credibile. Dar o să încerc să fac un rezumat cât mai comprehensibil, după ce m-am aventurat eu însumi în “tenebrele” Internetului. Va reieşi un text destul de lung, cu multe trimiteri la alte siteuri, pentru a nu-l face chiar interminabil. Înainte să mă apuc de scris postul ăsta, am căutat după informaţii şi prin punct ro dar puţinele date existente sunt doar copypasta din engleză, din surse îndoielnice. Aşa că voi încerca să fac puţină lumină.

Internetul ascuns şi/sau Internetul invizibil reprezintă între 80% şi 96% din întregul Internet (depinde de la “sursă” la “sursă” ). Ceea ce ne lasă cu 4%-20% din el “la vedere”. Ce înseamnă “la vedere”? Adică informaţiile respective pot fi căutate şi găsite cu motoarele de căutare. Imaginaţi-vă motoarele de căutare ca nişte pescadoare, care “pescuiesc” în oceanul Internetului. Plasele lor, oricât de mari, nu ajung foarte adânc şi, deşi prind foarte mult “peşte”, nu vor reuşi să-l prindă pe tot. Cea mai mare parte din posibila “pradă” scapă, deoarece se află mult mai adânc decât pot ajunge năvoadele lor. Eric Schmidt, CEO-ul Google, explica de curând că Internetul, în totalitate, este estimat la 5 milioane de terrabytes de informaţie, din care cel mai mare motor de căutare, pescadorul Google, a indexat 200 de terrabytes, adică 0,004%!!

Aşa, odată ce am stabilit că peste 99,9% din informaţia de pe Internet nu ne este la îndemână, să vedem în ce constă ea. O bună parte din aceste informaţii se află pe site-uri care, deşi nu sunt “secrete”, putând intra pe ele dacă le cunoaştem URL-ul, au ales să nu permită “scanarea” de către (sau să nu fie încă incluse în) motoarele de căutare. Sunt siteurile academice, cele cu informaţii militare, siteurile încă prea recente pentru a fi indexate de Google şi un mare Etcetera. Lăsând astea deoparte, rămânem cu o felie destul de mare de informaţie brută care formează “internetul ascuns” şi care nu poate fi găsită nici cu motoarele de căutare, dar nici nu poate fi accesată direct, chiar dacă tastăm în browser adresa URL.

Sunt destul de greu de separat, uneori, termenii de “internet ascuns”, “internet inaccesibil”, “internetul întunecat” sau “internet invizibil” fiecare însemnând altceva, dar eu, în continuare, mă voi referi la informaţia care, dintr-un motiv sau altul, nu este uşor accesibilă în mod tradiţional ca fiind “Internetul invizibil”, iar la informaţiile care sunt imposibil de găsit prin metodele tradiţionale ca fiind “Internetul ascuns”

Aşadar, ce este Internetul ascuns? Este o parte uriaşă din Internet care nu este indexată de motoarele de căutare şi nici nu poate fi accesată direct prin metodele tradiţionale, tastând adresa URL în browser. Este conceput astfel încât să poată fi “surfat” cu un grad sporit de anonimat faţă de “clear Internet” şi de aceea este accesibil doar printr-o metodă specifică, pe care o voi detalia imediat. Foloseşte pentru siteuri extensii diferite (.exit, .onion) faţă de internetul clasic şi URL-uri formate din 16 caractere alfa-semi-numerice, formate din literele alfabetului şi cifrele 2-7, generate automat. În plus, la anumite intervale de timp, combinaţia de 16 caractere din nume este schimbată. Exemplu de URL .onion: http://eqt5g4fazdphqinx.onion. Greu de memorat – şi, totodată, inutil, deoarece între timp ar putea deveni invalidă combinaţia, numele fiind schimbat -, aceste siteuri nu pot fi accesate din browserele clasice.

Ceea ce ne duce la următorul subiect: browserul Tor, “portalul” către adâncurile internetului (submarinul din fotografia-analogie de mai sus). Acesta poate fi descărcat de aici, dar vă sfătuiesc să citiţi şi sfaturile de pe aceeaşi pagină, înainte de a-l folosi. De fapt, este o extensie pentru Mozilla Firefox, presetată pentru a conferi un grad sporit de anonimat userilor înainte de a se aventura în “deep web”. Atenţie, gradul de anonimat nu este unul 100%, aşa că este responsabilitatea voastră cum îl folosiţi. Vi se dă cuţitul, dar voi decideţi dacă-l folosiţi la tăiat pâine sau la înjunghiat semeni.

Asta pentru că, în deep web, ca oriunde unde este combinat anonimatul şi internetul, există şi o mare cantitate de conţinut ilegal, nerecomandat celor cu stomac sensibil şi cu principii morale ferme: pornografie cu minori, site-uri de vânzare-cumpărare de droguri, arme şi sau obiecte furate, site-uri de închirieri asasini, tutoriale despre răpirea copiilor, fotografii şi videouri scabroase, cadavre, torturi şi cam tot ceea ce internetul vizibil a repudiat. Evident, dacă ştii să te fereşti de astfel de grozăvii, poţi găsi şi multă informaţie utilă – inaccesibilă la “etaj” – şi siteuri folositoare. În plus, oferă o bună imagine despre cum arată societatea în care trăim atunci când se eliberează de preceptele şi constrângerile legale şi morale.


Bine, bine, dar dacă numele siteurilor sunt imposibile şi nu există posibilitatea unui motor de căutare, cum ajungem să vedem şi nişte siteuri din Internetul ascuns? Păi, pentru început, puteţi porni de la Wikipedia ascunsă (Hidden Wiki), care este, printre altele, un agregator de siteuri .onion, grupate pe domenii. După ce vă instalaţi Tor şi îl porniţi, vi se vor deschide – ca în pozele ataşate – un panou de control (Vidalia) şi o pagină Firefox cu Tor presetat – vedeţi IP-ul schimbat. Acum mai aveţi nevoie doar de un punct de plecare. Adresa de URL a Hidden Wiki pe care o veţi găsi pe Internet nu mai este valabilă de când Anonymous au atacat serverul, în septembrie anul trecut, încercând să şteargă linkurile către siteurile de pornografie infantilă, dar aici se poate vedea o captură a siteului. Eu am căutat puţin pe Google-ul normal şi am găsit nişte directoare de linkuri. Unul e ăsta: http://dppmfxaacucguzpc.onion/. Aici, la “Reference and core sites” se găsesc şi linkuri noi către Hidden-Wiki.

În plus, pe deep web există variantele “underground” ale oricăror reţele sociale de pe “clear web”: există facebook, twitter, reddit, 4chan. Există mesagerie instant care funcţionează doar pe Tor, există siteuri de unde poţi cumpăra orice, după modelul ebay sau Amazon, doar că în moneda “locului”: bitcoins. Dacă vă “plimbaţi” puţin pe acolo o să găsiţi informaţiile necesare despre ce sunt bitcoins, cum se procură sau cum se pot câştiga şi care e cursul valutar dolari-bitcoins sau euro-bitcoins.

Poţi să-ţi faci blog, fiind disponibile mai multe platforme de blogging. Există chiar şi motoare de căutare specifice. Cum spuneam, cam tot ce poţi face în clear web, dar şi ce nu poţi face aici. Iar anonimatul conferit aici utilizatorilor face din deep web nu doar o unealtă pentru scursurile societăţii, ci şi un instrument util pentru jurnalişti – mai ales cei din ţările cu o puternică cenzură, ca Iran sau China -, care îşi pot astfel proteja mai bine sursele şi identitatea în timpul unor investigaţii.

Acum, să nu credeţi că Internetul ascuns a scăpat de vigilenţa poliţiştilor sau a băieţilor de la Anonymous, de exemplu. De altfel, Anonymous a atacat de mai multe ori Hidden Wiki şi alte siteuri din deep-web care aveau conţinut sau linkuri către conţinut pornografic infantil. În toamna trecută, au depistat chiar 190 de IP-uri reale, în doar 24 de ore, care intrau pe Tor doar pentru pornografie infantilă. Le-au făcut publice şi le-au trimis poliţiei.

Există şi poliţişti şi agenţi sub acoperire, care, chiar dacă nu te pot depista acolo, în timp ce te afli sub anonimat în deep web, îţi întind capcane pentru a te prinde ulterior. Unii nu ezită să se dea drept copii, dispuşi să se dezbrace sau să trimită fotografii pedofililor pentru “bitcoins”. Aşa s-a ajuns anul trecut la arestarea a aproape 200 de pedofili pe deep-web şi la depistarea de către Interpol şi Europol a unei reţele uriaşe, de 70.000 de persoane implicate în pornografia cu minori. Unii spun chiar că deep web-ul ar fi o creaţie a poliţiilor secrete şi a organizaţiilor guvernamentale, pentru a-i prinde la un loc pe cât mai mulţi posibili infractori periculoşi (asasini, pedofili, dealeri de droguri etc.), pe principiile “you gotta leave some blood if you want to catch the sharks” sau “if you want to catch a shark, you have to go deep in the sea”.

Totuşi, în ciuda faptului că Internetul ascuns cuprinde atât de multă informaţie şi este atât de vast, are cu mult mai puţini utilizatori ca Internetul “curat”. Motivele: cantitatea mare de conţinut dincolo de limita legii şi a principiilor morale ale celor mai mulţi, dificultatea în a naviga printre siteurile din deep web fără ajutorul unui motor de căutare gen Google, dar şi lipsa informaţiilor cu privire la această parte nevăzută a Internetului.

Surse foto: takycorp.com, vlancing.com, eatliver.com, print-screenuri proprii

Pentru mai multe informaţii: Reddit, TeamLiquid, /r/Onions, Studlife, TheHiddenWiki.info

Lecție de trolling pe Twitter: #prayforportugal

Că tot a fost zilele astea trollingul la modă pe Internet… Dacă aţi fost azi noapte pe Twitter, poate aţi văzut că #prayforportugal a devenit trending topic mondial. Şi, din câte se părea la prima vedere, nimeni nu ştia de ce. Apăruseră nişte fotocapturi de tweeturi trimise de Associated Press sau El Pais, plus nişte RT-uri “prefabricate” de la CNN şi alte instituţii de presă “serioase”, care făceau referire la “război civil”, “graniţe închise”, “bombardament”, “a murit preşedintele Aníbal Cavaco Silva”, “lovitură de stat” etc. în Portugalia.

O “ştire” care a speriat cel puţin câţiva editori de noapte – care abia aţipiseră – din presa de pretutindeni. Ce s-a întâmplat de fapt?

N-a fost nevoie de multă bătaie de cap să merg pe firul hashtagului, înapoi, până la primul tweet pe subiect: un blogger din Spania – un binecunoscut troll pe Internetul spaniol -, Mikel Nhao, a fost cel care a declanşat “nebunia”. De fapt, nu cu unul, ci cu trei tweeturi:

În traducere, pe rând, “Am rămas cu gura căscată la ce se întâmplă acum în Portugalia. Violenţa niciodată nu a fost soluţia. Sper ca lucrurile să revină la normalitate”, “Este ruşinos că presa spaniolă tace cu privire la ce se întâmplă acum în Portugalia” şi “Focurilor de armă din oraşele din nord, Valença, Viana sau Braga, li se adaugă ocupaţia armatei din Porto”.

Apoi au intervenit alţi “trolli”, varianta spaniolă a defuncţilor #colegii. Unii au început să-i ţină isonul, altul a inventat hashtagul #prayforportugal, alţii s-au ocupat cu răspândirea “veştii”, alţii au tradus “ştirile” în engleză, alţii au “fotoşopat” nişte aşa zise tweeturi care să dea credibilitate poveştii (AFP, CNN, El Pais etc.), alţii au adăugat “updateuri” la fel de îngrijorătoare la situaţia din Portugalia… Apoi, pentru că s-a mai demonstrat că Twitter este cel mai rapid mijloc de răspândire a ştirilor (în câteva rânduri chiar de trolli implicaţi acum – revin mai încolo cu amănunte), hashtagul a început să se propage cu repeziciune. În jumătate de oră deja era trending topic mondial, ajutat şi de zecile de tweeturi care se întrebau “Ce dracu înseamnă #prayforportugal?”, “Ce se întâmplă în Portugalia? #prayforportugal” sau chiar “Băi, ce dracu se întâmplă la mine în ţară?? De ce suntem trending topic? #prayforportugal” sau de cele care au prins din zbor farsa întârziată de 1 aprilie şi au intrat în joc, aducând “noi şi noi informaţii şocante” despre “situaţia din Portugalia”. Şi, uite aşa s-a creat o farsă care a păcălit câteva mii, dacă nu zeci de mii de oameni…

Acum, despre autorul ei. Mikel Nhao nu este la prima ispravă de acest gen. Multă vreme, s-a dat drept ziarist la Marca pe Twitter. Destui (printre care şi Alex_Tikitaka) au muşcat-o.

În luna ianuarie, tot el a scornit povestea “ieşirii din dulap” a lui Pepe, pornind de la o ştire-pamflet mai veche de la un radio francez. #BravoPepe a devenit şi atunci Trending Topic mondial, “ştirea” că Pepe ar fi dezvăluit că e gay fiind preluată chiar de unele siteuri de ştiri (nu mai ţin minte exact, dar parcă şi de câteva ziare). Când s-a aflat că este doar o farsă, era deja prea târziu. Găluşca fusese înghiţită.

Mikel Nhao are un blog, “Mikel Nhao răspunde”, pe care publică schimburile de mailuri dintre el şi “victimele” sale, diverse persoane care publică anunţuri de mică publicitate pe Internet sau în ziare, la “matrimoniale”, “tarot”, “vânzări-cumpărări” etc.

Poveştile ţesute de micuţ sunt – şi nu mă feresc să folosesc cuvântul – geniale! De exemplu: pe un tip – puţin agramat (un fel de Haotik, na!) – care-şi făcea reclamă că “scoate argintul viu” şi “dă în cărţi pentru orice problemă” l-a făcut, după o serie de mailuri, să îşi dea întâlnire cu “Migel, cale sufelă de un defect de volbile si ale nevoie de ajutol” (un fel de Blogatu, na!), în faţa arenei de coride, unde “victima” l-a aşteptat câteva ore bune în zadar pe “client”. Apoi tot el i-a trimis mail “vindecătorului”, certându-l că n-a venit la locul stabilit.

Unui alt tip, care-şi publicase la “matrimoniale” disponibilitatea de a face “fericiţi” din punct de vedere sexual membrii cuplurilor intrate “în rutină” (un fel de Ciubotaru, na!), i-a înscenat, cu ajutorul unei prietene, un menage-a-trois care urma să avanseze “uşor” spre punctul final, în care cei doi “soţi” l-ar fi angajat pe “gigolo” pentru “alungarea monotoniei sexuale”. Mailurile în trei dintre ei au “alunecat” spre certuri între “soţ” şi “soţie” (Miguel şi amica lui), cu referinţe la “puţa mică” a lui şi la “defectele fizice” ale ei, în timp ce săracul “gigolo” – pus la CC în toate aceste discuţii conjugale – s-a văzut pus în situaţia de a face pe “psihologul” de cuplu cu cei doi, dându-le sfaturi despre cum să-şi salveze relaţia (un fel de Vasile Manu, na!).

Degeaba, oricât încerc eu să descriu toate astea, ar trebui citite pentru a fi înţelese şi a vedea cât sunt de amuzante. Metoda chiar ar fi meritat importată şi adaptată şi în online-ul nostru… Dacă ar mai fi existat #colegii.

Morala poveştii cu #prayforportugal? Twitter rămâne locul în care ştirile apar cel mai repede şi prin care se propagă cel mai rapid, dar şi cel în care pot fi luate ţepe foarte uşor. De altfel, nu sunt 100% convins că fotocapturile tweeturilor date de Associated Press sau El Pais sunt fotoşopate – dacă da, sunt perfect realizate – şi nu chiar date pe bune de conturile instituţiilor de presă respective, în graba de a da primii ştirea şi, ulterior, şterse când aceasta nu s-a confirmat. Nu e imposibil să iei “ţeapă” şi când te numeşti AP, CNN sau El Pais, mai ales dacă ştirea “pleacă” de la conturi care scriu într-o limbă străină ţie sau, în cazul El Pais, cum am zis: din graba de a fi primii care o anunţă. Însă n-ar trebui să fie nici foarte greu şi nici să dureze mai mult de câteva minute să descoperi dacă sursa primară este una credibilă sau nu şi astfel să te fereşti de “gherle”.

În altă dezordine de idei, trollingul spaniol e la alt nivel faţă de cel de la noi şi azi am avut încă o dovadă. Şi nu cred că doar din cauza numărului mult mai mare de utilizatori de Twitter şi de bloggeri, ceea ce face mai facilă propagarea unei “farse” bine gândite.

Concluzia i-o las tot personajului principal al serii:

We are Haters. Expect us!

Autorul acestui articol nu este Mihai Mateaş / Ellunes. În altă ordine de idei, acest articol nu este cu autor anonim (autori anonimi). „Haterii” au ales să nu atribuie rândurile de mai jos uneia sau mai multor persoane, întrucât, după cum veţi vedea, este vorba despre o comunitate care îşi exprimă o părere. Dacă de doi sau mai mulţi lei, rămâne să aprecieze fiecare.

Cine sunt „haterii”? Fără prea multă introducere, „haterii” sunt oamenii ăia care nu pun botul la {minciună, nesimţire, nedreptate, mitocănie, rasism, (incitare la) violenţă, incultură, neprofesionalism, ipocrizie şamd} 2.0. Sunt oameni. La fel de oameni ca şi „A-listerii”/„influencerii”, dar cu poate mai multă carte citită, învăţată, practicată, vorbită în diverse limbi şi, în orice caz, mai multă sinceritate, pe de o parte, şi mai mult bun-simţ decât aşa-zişii „A-listeri”/„influenceri”, pe de alta. (Insistăm pe ghilimele din motive evidente.)

Unde sunt „haterii”? Cu siguranţă, nu adunaţi într-un singur loc (2.0), cum s-ar putea crede (#LiveTrollTV, spre exemplu)! Dezgustul provocat de năravurile sus-menţinate se regăseşte peste tot, în orice persoană ce se „desfăşoară” cu un minim de decenţă în online.

Da, „haterii” sunt peste tot.

Şi au anumite tendinţe

SUNTEM O COMUNITATE. Prin „Manifestul din 2011”, „haterii” s-au adunat într-o comunitate (plastic denumită „hatosfera”). În mod simplist (deci greşit!), s-ar putea considera că este vorba despre o mână de inşi care se adună să înjure, conform unei „ordini de zi”, anumiţi „A-listeri”. Istoria #LiveTrollTV a arătat că zi de zi au apărut alţi şi alţi „hateri”, pentru a participa la discuţia legată de articole de blog. Cine ştie… cunoaşte. Cine nu ştie… suge pula! Nu au fost tratate numai articole ale bloggerilor ultravizitaţi, ci şi d’ale unora mai puţin „influenţi” (cum este cazul sitului evasile.com).

Spre deosebire de „A-listă”, „hatosfera” primeşte pe oricine are un punct pertinent de vedere, fără condiţia prealabilă de a veni pe la diverse întâlniri la care neavizaţi cu pretenţii vă vorbesc pe bani.

Vi se pare că vorbim urât? Luaţi de-aici:

AVEM BUN-SIMŢ. Deşi sună destul de ciudat, în realitate nu este vorba deloc despre laudă de sine. E oarecum de notorietate că oameni ca @aiurea, @Ellunes sau @RFBoris (primii „hateri”, judecând după numărul de followeri şi activitatea contorizată de ZeTweety) şi-au păstrat permanent bunul-simţ în relaţia cu ceilalţi utilizatori de internet şi nu au „făcut figuri” / „luat pe cineva la pulă” când au fost „contraţi”. E drept, s-au mai enervat, dar nu au blocat decât în cazuri excepţionale, pentru că nu au crezul că viaţa e prea scurtă ca să te contrazică cineva. Spre deosebire de „A-listeri”, „haterii” nu suferă de ei.

Ţi-ai sfătuit cititorii să nu doneze pentru cauza unui copil grav bolnav (… because of reasons)… Ai respins comentariul cuiva care te corecta (iar apoi, după ce-ai corectat, spui că unii şi-au pierdut dreptul de a comenta)…

Crede-ne că o înjurătură este o măsură deloc proporţională cu personalitatea ta inexistentă şi caracterul tău jegos! Adică ne păstrăm în continuare bunul-simţ. Ah, nu eşti muist, ci deschis la dialog şi chiar îţi recunoşti greşelile, atunci e cu totul şi cu totul altă poveste: Andrei Crivăţ chiar a participat la #LiveTrollTV.

ŢINEM ONLINE-UL TREAZ. S-a vorbit, în anteriorul „manifest” despre „haterul” – câine de pază al blogosferei. Dacă pare mult prea nobil pentru gusturile voastre, putem reformula: „haterul ”este participantul pe piaţă ce are rolul de a împiedica formarea unui oligopol. Ce-atâta democraţie? Hai, să vorbim despre caşcaval! Desigur, înainte ca unii sau alţii să-şi rânjească-n barbă şi să acuze că asta ne-am dorit întotdeauna (respectiv maşinile, #refinanţările, piaristele şi nefuncţionalele voastre espressoare), o să vă corectăm din nou: nu la plasticul şi metalul cu care vă făliţi atâta, ci la informaţie ne refeream. Pentru că asta circulă în online. Sincer să vă spunem, nu ne putem da seama cine este publicul vostru strict pe partea de social media. Înţelegem că mai testaţi un Renault, un aparat foto, o lanternă… Dar pe partea de social media pură efectiv nu putem să identificăm publicul vostru ţintă.

[Nu de alta, dar, de ani de zile, tot voi sunteţi în faţă, deci sfaturile voastre pentru crescut vizibiltatea activităţii în online (pline de tâlc 2.0, evident)

– fie sunt de căcat (aveţi mii de cititori, nu puteţi să spuneţi că toţi sunt proşti),

– fie sunt vrăjeală de 2.0 lei, eventual aruncată la vreo pişcotăreală cu hashtag.]

Deci, neidentificând pe nimeni, NU AVEM CUM (încercăm să) VĂ FURĂM PUBLICUL.

În schimb, putem să îţi tragem la muie când traduci o glumă din engleză şi ţi-o asumi ca fiind a ta (ultimele 2 rânduri). Putem să te futem în gură când, obez fiind, te pronunţi în legătură cu silueta cuiva. Bine, nu numai că putem, dar o şi facem! Iar aici intervine marea artă…

La propriu: Exemplul 1, Exemplul 2, Exemplul 3, Exemplul 4, Exemplul 5.

Cu niţică inventivitate şi un dram de talent grafic sau scriitoricesc ţinem blogosfera trează. Spuneţi că n-avem ocupaţie? Nimic mai greşit! Blogosfera nu e lumea minunată de care vorbeşte, în modu-i ipocrit-caracteristic, @chinezu. Ca peste tot, majoritatea oamenilor sunt de căcat. Eh, ocupaţia noastră este să-l răscolim. Cu ceva creativitate „în program”.

Păi cum, măi, „A-listerilor”, nu vă e ruşine să spuneţi că noi suntem cei care n-au nicio ocupaţie, în condiţiile în care voi sunteţi cei care nu fac altceva decât să dea sfaturi inutile (a se mai citi o dată textul înclinat de mai sus)?

SUNTEM RESPECTAŢI. Ştim c-o să vă vină greu a crede, dar beneficiem de un real respect din partea bloggerilor consacraţi. (Reciproca este, de cele mai multe ori, valabilă.) Da, „influenceri” vin nu arareori cu informaţii (mailuri, DM-uri) vizavi de alţi „influenceri”, cu scopul evident de a le folosi aşa cum ştim noi mai bine. Apreciem şi vă aşteptăm în continuare! Iar faptul că unii dintre „A-listeri” nu vor crede asta ne oferă un mare avantaj: nu-şi vor lua nicio măsură de precauţie şi se vor comporta la fel.

Şi nu, nu ne vom dezvălui sursele, marş la căcat!

NE PRICEPEM LA SOCIAL-MEDIA. Da, „haterii”sunt experţi social media. Nu fiecare în parte, ci comunitatea. Desigur, există personaje precum @furtdecurent, care urmăreşte o mână de oameni, dar, ca regulă, „hatosfera” citeşte zilnic foarte multe articole de blog, statusuri de facebook şi tweet-uri ale participanţilor la „fenomentul 2.0”, de la A şi până la Z-listă. Îşi „notează” conştiincioasă lucrurile de interes (mai mare sau mai mic), informaţia este share-uită şi cât mai multă lume citeşte cât mai mult. (Iar apoi îşi dă cu părerea, că asta înseamnă socializare.) Închipuiţi-vă cel mai mare blogger făcând asta. Da, cel care urmăreşte 10 persoane. Vă puteţi imagina că citeşte mai mult de 5 articole din .ro pe zi? 3 ale celor cu care se bate pe burtă, unul al lui, iar al cincilea e „hating topicul” zilei, ca să poată să fie abject ca-ntotdeauna. Credeţi că veţi găsi izvoare de înţelepciune 2.0 pe blogul său? N-aveţi decât să încercaţi. Absolut nicio problemă! Puteţi să începeţi de-aici (cursorul deasupra pozei, pentru a citi textul din dreapta):

După cum am spus, nu încercăm să furăm publicul nimănui, ci doar să facem puţină lumină. Să oferim şi o a doua opinie. Că 2.0 nu înseamnă monolog. Nici măcar nu vă invităm să nu-i citiţi. Cât timp să pierdeţi cu articolaşele lor de două rânduri? Atâta numai că n-ar fi rău să verificaţi mai multe păreri înainte să luaţi ceva de bun. E o vorbă: nimeni nu gândeşte pentru tine. Iar dacă cineva vrea să lase impresia asta, e clar că vrea să te prostească cu ceva. Deci treceţi ŞI pe la „anonimi”. O să fiţi infinit mai câştigaţi decât din articole de 100 de cuvinte sau din întâlniri de făcut laba 2.0 în cerc.

Pe scurt, cele cinci tendinţe pozitive arată că, spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, „hatosfera” este o comunitate sinceră, în principiu de bun-simţ, dinamică (ne mişcăm cu talent) şi având o reală capacitate de autoreglare: spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, aici chiar se poartă un dialog. Unul sincer, pentru că participanţii nu stau cu teama că vor fi catalogaţi drept „retarzi” sau că vor fi ostracizaţi şi vor pierde, pentru vecie, şansa de a se afirma în online. Deci, în principiu, mecanismul nu este unul rău. Dar, ca orice comunitate, aceasta se poate autovicia… Iar atunci apare

CUMETRIA. Să trecem şi la lucruri importante, de ordine internă. („A-listerii”, vă puteţi retrage, cele ce urmează nu vă mai privesc.) Cumetria este cel mai nasol nărav de grup cu putinţă. În cazul de faţă, vorbim, evident, despre cumetria 2.0. Ce iaşte cumetria? Apucătură preluată şi de la „A-listeri”, cumetria începe acolo unde se termină comunitatea. Comunitatea este necesarul şi suficientul, iar cumetria este dăunătorul. Manelismul.

Comunitatea, ca sumă de acţiuni, reprezintă tot ce trebuie din partea membrilor, pentru a se sprijini unul pe altul, atât în ceea ce priveşte articolele de pe blog, cât şi afirmaţiile de pe reţele sociale. Când şi cât este cazul. În limitele decenţei, sprijinul poate fi şi o laudă.

Când s-au depăşit limitele decenţei, în mod automat a început cumetria. Maneaua de grup 2.0. Evident că se apreciază in concreto, de la caz la caz, dar ea poate consta în (enumerare evident nelimitativă):

– „premii”, „distincţii” sau alte bălării 2.0 pentru activitatea dintr-o anumită perioadă / cu o anumită ocazie;

– necorectarea unui „coleg” pe formă (şi „haterii” mai fute gramatica) sau când o ia pe arătură (şi „haterii” mai bat câmpii);

– laude care trec pe tărâmul penibilului (laudele lălăite, lălălaudele);

– orice pupătură 2.0 care nu-şi are rostul.

Excluzând situaţiile strict personale, comportamentele în afara „programului” de „hatereală”, părerile, agaţamentele şi bagabonţelile 2.0, apucăturile astea pare că se întâlnesc la mai toţi „haterii”…

Iar cumetria are rolul primordial de a fute credibilitatea.

Această scurtă trecere în revistă a tendinţelor „hatosferei” post-manifest s-a făcut pentru că fenomenul este (şi va fi) de actualitate cât timp vor exista unii care, pe motiv că au venit primii aici, îşi vor aroga statutul de propovăduitori ai adevărului absolut. Întrucât al doilea blogger (nu ştim după care criteriu) ne-a consacrat un amplu articol (iar asta nu poate decât să ne bucure), se pare că, vreţi, nu vreţi (stimaţi „A-listeri”!), lucrurile depăşesc stadiul de „adunătură de penibili” / „retarzi” / „#săracilor”…

Nu există păreri bune şi păreri greşite. Există păreri. Iar pluralitatea lor nu poate decât să profite cititorului (fie participant activ la „fenomenul 2.0”, fie „consumator” final). După cum s-a spus deja, prin oferirea altei perspective asupra informaţiei, nu facem decât să împingem online-ul din România să se autodepăşească. Şi asta o să facem şi-n 2012.

Zoso spunea că, dacă vrei să evoluezi şi să ajungi cineva în .ro, trebuie să-ţi găseşti o nişă. Eh! ASTA e nişa noastră!

Nu suntem anonimi, nu suntem legiune, n-avem nimic personal cu voi,

dar pur şi simplu nu putem trece anumite lucruri cu vederea.

Expect us!

Cum am fost eu martir nerecunoscut şi ce am învăţat eu la Revoluţie

Reportaj din amintiri

Mihaela Pană vrea să ştie ce făceam pe 22 decembrie 1989. Pentru mine Revoluţia română a echivalat cu cea mai cruntă bătaie pe care am luat-o de la taică-meu vreodată. Într-un fel, glumind adesea, mereu spun că aş fi meritat certificat de revoluţionar. La urma urmei, am suferit probabil mai mult – fizic şi psihic – decât mulţi din cei care îşi urlă nemulţumirea prin Piaţa Victoriei zilele acestea.

Dar să developăm puţin filmul acelor zile… Ca să punem lucrurile în context, trebuie spus că aveam şapte ani în 1989, mergeam spre opt. Eram în clasa a doua, tocmai fusesem făcut pionier. Abia trecuse primul trimestru din anul şcolar şi eram în vacanţă. Nu mai ţin minte dacă era chiar pe 22 sau mai repede. Din ce se ştie în Cugir, oraşul nostru a fost al doilea, după Timişoara, în care s-a declanşat Revoluţia. Aşadar, eram în vacanţă şi, din ce-mi amintesc, era o iarnă încă blândă la acea dată. Nici urmă de zăpadă. Ca atare, ca în orice vacanţă, eu eram în “curtea căminului”, unde ne jucam noi, copiii din cartier. Ca să ajungi în curtea căminului, trebuia să traversezi bulevardul (singurul din Cugir), iar blocul meu era de partea cealaltă a acestei emblematice străzi cugirene.

Ca-n reclama aia la ciocolată, “am fost în fruntea tuturor”

Asta am făcut şi eu atunci. Am început să traversez bulevardul, venind de la joacă, mergând agale spre casă, fără prea mare tragere de inimă. Când am ajuns la mijlocul străzii, un vacarm de nedescris, cum până la acea vârstă eu nu mai auzisem niciodată, venea de undeva din dreapta. M-am oprit cu gura căscată în drum, uitându-mă cu un amestec de stupoare şi interes spre sursa zgomotelor infernale. O armată de oameni, în marş, urlând “Jos Ceauşescu!”, arzând fotografii cu “Tovarăşu'” – alea de se aflau pe prima pagină a oricărei cărţi – şi agitând steaguri tricolore cu gaură acolo unde eu ştiam că trebuia să fie stema. În fruntea alaiului gălăgios, mergea un Trabant, călărit de câţiva bărbaţi, cei mai vocali dintre toţi. Când i-am privit prima oară, erau la oarecare distanţă de mine, dar tot stând gură-cască în mijlocul drumului, mulţimea a ajuns lângă mine, iar în secunda următoare eram între “oameni mari”, pierdut printre picioarele lor, iar şuvoiul m-a târât cu sine, mai departe. Parcă am început să strig şi eu, că simţeam că asta trebuie să fac, dacă tot eram acolo…

În tot timpul ăsta, în haosul iscat în acele zile, evident că ai mei au intrat în panică. Unde-i copilul? Afară, la joacă! Du-te adu-l acasă! Evident, nu m-a găsit taică-meu nici în curtea căminului, nici la generală 4 şi nicăieri pe unde mai ştiau ei că-mi pierd eu vremea. Îngrijorarea a crescut, aria de căutare a copchilului şi ea… Ulterior, după câteva ore de la momentul în care eu am fost luat de “viitura” revoluţionară, m-a găsit taică-meu în faţa sediului Miliţiei, cum era cunoscută Poliţia pe vremea aia. Eu, la fel de captivat de tot ceea ce se întâmpla, mă uitam cuminte cum arde clădirea “ca o torţă”, cum ar fi fost descrisă acţiunea în presa de azi…

Cum n-am avut eu norocul să am cel mai frumos ghiozdan din librărie

Poate o nouă explicaţie ar trebui dată. În Cugir, “revoluţionarii” au dat foc sediilor Poliţiei şi Primăriei, în care se baricadaseră “securiştii”. Când i-a ajuns văpaia, oamenii din clădiri au sărit pe geamuri, unii cuprinşi de flăcări. Jos, însă, nu i-a aşteptat scăparea, pen’ că au fost linşaţi. Unui poliţist din Cugir – mărturii se găsesc pe Internet – un dement, numit “Pampa de la Vinerea” i-a tăiat urechile şi le-a mâncat. Eu nu ţin minte să fi văzut cu ochii mei aceste scene – drept e că am şi o mulţime de “pagini goale” din succesiunea acelor evenimente – dar am auzit ulterior poveştile şi, mai târziu, le-am citit şi pe Internet.

Eh, într-un asemenea “decor” m-a găsit taică-meu, deja panicat după atâtea căutări zadarnice. M-a târât de “o aripă” până acasă, ţipând la mine şi arzându-mi bucăţi după bucăţi. Acasă, ţin minte că mi-am luat-o cu cureaua şi am fost “arestat la domiciliu”, nemaiavând voie să ies pe afară. Am văzut doar de pe geamul de la bucătărie cum unii dintre “prietenii mei de joacă” se amestecaseră printre “revoluţionarii” care au spart şi devastat librăria de la colţ. Unul dintre ei, poreclit Taboc, şi-a “tras” ghiozdan nou, rechizite şi cărţi – deşi ştiu sigur că n-a citit în viaţa lui nicio carte -, iar eu am fost invidios multă vreme după aceea pe el, că a avut parte de aşa aventură. Dar mai ales pentru că avea cel mai mişto ghiozdan din librărie (pe vremea mea, acolo se vindeau ghiozdanele), la care eu doar salivasem de câteva ori, trecând pe lângă geamul magazinului.

Cum dormea Mişu neîntors, în sunet de topoare-n uşă

Zilele următoare nu au adus nici ele vreo îmbunătăţire a situaţiei. În bloc cu noi, pe acelaşi etaj, practic lângă uşa noastră, stătea un “miliţian”. Ceva grangur mare pe vremea aia, la Alba Iulia, la “judeţ”. Revoluţionarii au tăbărât şi la el acasă, ca la toţi ceilalţi “ştabi” ai vremii. Un grup de vreo 20 de astfel de “luptători pentru libertate” ne-a umplut balconul de ouă şi au început să dea cu topoarele în uşă. Pentru că aşa ştiau ei, că acolo – adică în apartamentul nostru – locuia miliţianul. Maică-mea şi soră-mea erau panicate, plângeau speriate. Taică-meu s-a pus cu toporul după uşă, spunând: Câţi pot, îi răzbesc eu primul. Apoi, Dumnezeu cu mila. Evident, în tot acest timp, eu dormeam. Singurul din casă care nu era deranjat de răcnete, de înjurături, de ameninţări, de gălăgia infernală din scara blocului şi de loviturile de topor în uşă.

Din fericire, n-a mai fost nevoie să aflăm câţi poate doborî taică-meu cu securea, că unul dintre atacatori a strigat: Bă, staţi! Nu aici stă, ci dincolo, la uşa de lângă! Iar măcelul s-a mutat cu doi metri mai în stânga. Vecinul miliţian şi soţia lui nu erau acasă. Probabil fuseseră avertizaţi din timp, că o vreme au stat “dispăruţi”. Apartamentul i-a fost devastat, însă, şi tot ce se putea fura a fost furat din el. Ţin minte că maică-mea a făcut curat a doua zi în locuinţa lor şi a pus cât de cât puţinele lucruri rămase în ordine.

Ce-am înţeles eu din Revoluţie: Că femeile sunt de neînţeles

Au urmat apoi zilele de “revoluţie urmărită la televizor”. Ştiu că toată familia: ai mei, unchi, mătuşi, bunici, au chiuit de bucurie când “Dictatorul a fost capturat”. Şi au încins, efectiv, o horă. Apoi o petrecere. Şi i-am văzut pe toţi zâmbind, apoi râzând. Erau fericiţi. Era prima oară, cred, în scurta-mi existenţă, când îi vedeam pe toţi – chiar şi pe morocănosul de bunicu-meu – bucurându-se.

Eh, cam asta ar fi, pe scurt, ce-am făcut eu atunci. Ţin minte că un coleg de-al lui taică-meu a căzut cu bicicleta, la câteva străzi distanţă de sediul în flăcări al poliţiei. A auzit împuşcături. Ecoul dintre blocuri nu l-a ajutat foarte mult să-şi dea seama de unde vine. S-a uitat, speriat, peste umăr, în spate. În acel moment “a pierdut controlul ghidonului” şi a căzut cu tot cu Tohan (sau Pegas). Ulterior, cu rănile din dotare s-a prezentat la spital, a primit hârtia doveditoare că a suferit leziuni şi a primit, ani de zile, apoi, indemnizaţie de “victimă” sau “martir al revoluţiei”. Eu, cu spinarea dungată de curea, “arestat” în casă şi care am fost în linia întâi a evenimentelor, spre deosebire de el, probabil aş fi meritat în mai mare măsură certificatul ăla de “martir”. Mă rog, el a compensat o vreme nedreptate ce mi se făcuse, dându-mi din când în când, când treceam pe acolo, câte un pahar de sifon gratis, la sifoneria pe care şi-a deschis-o imediat după Revoluţie. Iar eu am considerat că era un pact echitabil. Aveam deja alte probleme în al doilea trimestru de şcoală, în primăvara lui ’90. Nu înţelegeam de ce învăţătoarea ţipa într-una la mine şi mă bătea cu liniarul de lemn la palmă pentru că-i spuneam în continuare “tovarăşa”, când cu câteva săptămâni în urmă se enerva şi făcea ca toţi dracii dacă vreun elev nu i se adresa cu apelativul respectiv. Cam de atunci am stabilit, eu cu mintea mea, că măcar un lucru e cert: niciodată nu o să înţeleg femeile, că astea nu ştiu nici ele ce vor.

Surse foto: romanianrevolutionofdecember1989.wordpress.com, adevarul.ro, panoramio.com

Paradoxal, Groparu este salvatorul României

Mă ştiţi că nu-s vreun A-lister. Şi că-s fricos. Dar îmi plac ideile mişto şi îndrăzneţe. Cât mai… Hai, bă, că glumesc. Ajunge o campanie a MANUlui în social media din România, făcută leit după CampANIA anului, nu? Felicitări, Aiurea! Ţine-o tot aşa! Şaorma FTW!

Eu sunt un hater cu foarte mult timp liber, mi se spune. Şi având atât de mult timp liber, citesc destul de des groparu.ro. Pe bune! Şi tocmai am realizat ce am impresia că nici însuşi Groparu nu ştie. Ba cred că nici măcar soacră-sa. Groparu e salvatorul economiei României. Pe bune!! Nu vorbesc la mişto, ci am dovezi!

Groparu aruncă bomba, odată cu chiloţii: România nu va intra în criză!

Fiţi atenţi acilea, la postul ăsta al Groparului, cel mai mare celebru clujean din Sibiu şi cel mai cunoscut sibian din Cluj: “O schimbare decisivă în viaţa mea”.

“Deci toată lumea se plânge în ziua de azi. Toţi oamenii se plâng.
De rata la maşină, rata la frigider, rata la bancă (ăştia care v-aţi cumpărat bănci)”
, începe cel mai cunoscut român care îşi face concediul toamna în Insulele Balneare.

Apoi mai bagă Groparele un miliard de motive pentru care cică se plâng oamenii. Nu ne băgăm, e marfa omului. Dar, finalul e apoteotic:

“Eu, unul, m-am hotărât să nu mă mai plâng şi să fac o mutare care să-mi facă viaţa mai frumoasă. Aşa că în seara asta mi-am aruncat la gunoi toţi chiloţii care mă strângeau”.

Aţi înţeles? Groparu şi-a aruncat la gunoi toţi chiloţii care-l strâng. Se presupune că ăştia reprezentau cam 90% din patrimoniul său chiloţăresc, căci erau cumpăraţi înainte să devină A-lister, deci înainte să fie invitat la chiolhane cu multă mancare. Deci, să nu i-o mai lungim (Da, nu asta era cauza pentru te strâng chiloţii, Gropare! Credeai că nu ştim?), de când era mai slab. Aşadar, Groparu şi-a aruncat 89,9% din colecţia de chiloţi la gunoi. Deci va fi nevoit să facă, la salariu, o investiţie la fel de masivă în boxeri sau “aţă-n cur”, depinde de preferinţele omului şi/sau ale nevestei sale.

Buuun. Încă nu aţi înţeles ce legătură au chiloţii cu salvarea economiei naţionale? Pentru cei doi-trei care citiţi ziare financiare şi aţi făcut şi legătura: vă puteţi opri aici. Ne vedem într-un viitor articol. Ceilalţi fiţi atenţi acilea, ce zice Business Insider, acest free-lancer care lucrează pentru toate publicaţiile financiare de la noi din ţară:

“Firma de cercetare Mintel estimează că în 2009 vânzările de lenjerie intimă pentru bărbați s-au diminuat pentru prima oară după 2003. Scăderea a ajuns la 2,3%, astfel că teoria, potrivit căreia în vremuri grele bărbații vor cumpăra mult mai puțină lenjerie intimă pentru a economisi bani, este adevărată”.

Şoc! Au descoperit americanii că chilotu’ rupt în cur e semn de sărăcie

Aşadar, unul din cele mai neobişnuite 12-15 semne (depinde cine traduce) care arată că o economie se îndreaptă cu paşi repezi spre o recesiune este ăsta: Bărbaţii încep să-şi cumpere tot mai puţini chiloţi! Celelalte semne le găsiţi în Business Insider sau în oricare din ziarele de la noi cu profil financiar. De exemplu, aici.

Deci, Groparu, care, să recunoaştem, este un influensăr (uitaţi-vă numai la comentariile articolului său, câţi cititori au decis să-i urmeze exemplu şi să-şi reînnoiască, la rândul lor, colecţiile de chiloţi), îşi va cumpăra sute de perechi de chiloţi noi. Ca influensăr, aşadar, va convinge milioane de români să facă aşijderea. Astfel, indicatorul de criză – “scăderea vânzărilor de chiloţi” – va fi răsturnat, înregistrându-se o explozie a vânzărilor şi, pe cale de consecinţă, o scoatere a ţării de pe şinele care o duceau spre o gravă recesiune.

Aproape că miroase a campanie plătită de Guvernul României

De fapt, va fi o aşa mare cerere de chiloţi, încât Jolidon va face angajări, reuşind să amortizeze cele 2.200 de concedieri de la Nokia. Foştii lucrători la fabrica de telefoane vor face reconversia profesională ca fabricanţi de lenjerie intimă bărbătească, iar economia Clujului şi, prin extensie, cea naţională, va dudui!

Iată, deci, cum Groparu s-a dovedit, paradoxal, nu un gropar al economiei României, ci un salvator al acesteia. QED!

Surse foto: 1, 2

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 4 – Puloverul


Rămăsesem la Clint. Tovarăşul meu din Manchester, pentru câteva săptămâni, cu care împărţeam totul. De la ţigări la… “ţigări” şi de la banii mei la… atât, doar ai mei. Într-o noapte, după ora 3, când ne-au dat afară şi de la Arroba, singura crâşmă din Oliva la care apucai să prinzi ora aia, ne-am dus în parcul din centrul oraşului, de la capătul aleii numite “Paseo”, să mai fumăm câte-o mahoarcă şi să povestim to’ felu’.

Şi a început iar al meu cu “gangstereala”. Că el e mafiot, că a fugit din Anglia pen’ că îl căuta Poliţia, Scotland Yard-ul, rivalii, duşmanii, alea alea… Eu, mai “puşcat” ca el, îl tot luam la pluă: “Da, mă, şi eu. Eram tata mafiei ţigăneşti din Bucureşti până-n Tiraspol. Dar am venit aici să culeg portocale, la derută… Să-mi piardă ăştia urma. Eu de fapt am palate în România, unu’ la Huedin, două la Bărbuleşti şi unu’ la Constanţa….”. “Ce? Nu mă crezi?”, urlă dementu’ şi se ridică, ameninţător, de pe bancă, venind spre mine, cu mâna ridicată.

Cum i-am rupt eu o coastă englezului

Acu’, eu nu ştiu dacă a fost autoapărare, autoconservare sau auto-moto-velo, dar nu am aşteptat să se apropie prea mult, m-am ridicat, aşa ameţit cum eram, l-am prins în “priză” şi l-am azvârlit peste cap, printr-un “uki-goshi”, cred, că nu mai ştiu cum se numeau procedeele de la judo. Ăsta, de unde adineauri era tot o gangstereală, începe să se vaite: “Auch, my rip! MY RIP!”. Eu nu şi nu, nu mă ridic de pe el până nu sunt sigur că s-a calmat. El scâncea ca un căţel bătut că şi-a rupt coasta… Căzuse pe o gură de canal, ieşită în relief bine de tot, aşa că dăduse cu spinarea chiar de muchia metalică a capacului. L-am ajutat, într-un final, să se ridice şi ne-am pus amândoi pe bancă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ca doi vechi prieteni. După încă o ţigară “poştită”, cu ăsta văicărindu-se încontinuu, mi-a venit “sclipitoarea” idee: Hai, bă, şi dormi la mine! Şi aşa nu ai cu ce te duce până la plajă (el locuia în Oliva Nova, partea de localitate situată chiar în buza mării, la circa 4-5 kilometri distanţă).

Şi ne-am dus. Amândoi mai rupţi în gură ca un steag de-al lui United ajuns în mâinile ălora de la City, sprijinindu-ne reciproc să nu cădem. L-am cazat pe o canapea, în salon şi eu am căzut, mort, pe cealaltă. Şi-am adormit, pe fondul “muzical” asigurat de oftaturile de durere ale ăstuia. Dimineaţa, Clint se trezise înaintea mea, camera se umpluse de “talibani”, care se uitau chiorâş la el. El nu ştia altceva decât engleză, ăia nu ştiau altceva decât arabă şi o urmă de spaniolă. Nu s-au putut întreba nimic, nu au putut comunica, doar şi-au zis câte-un “Good morning” şi-un “Salam!”. Când m-am ridicat şi eu în capul oaselor, cu capul greu, a trebuit să explic tărăşenia, să le fac cunoştinţă şi să-mi cer scuze că, după nici o lună-n casa aia, am adus deja musafiri…

Clint, văzând şi el că nu e chiar cea mai primitoare atmosferă şi cât de stânjenit eram eu, pus în situaţia respectivă, m-a anunţat, încă oftând la fiecare mişcare, la fel ca şi în seara precedentă: Eu mă duc acasă! Dă-mi şi tu, te rog, o bluză, că, uite!, s-a pornit ploaia. Aşa era, ploua bine deja, era înnorat şi un frig destul de pătrunzător. V-am zis că era prin octombrie, aşa, cred…. I-am dat un “laibăr” de-al meu, ne-am luat la revedere şi dus a fost. Am fost, apoi, nevoit, să repet scuzele şi explicaţiile datorate algerienilor… şi să mă pun înapoi la somn.

Cum a ajuns laibărul meu pe Old Trafford. Sau cel puţin aşa sper…

Pe Clint nu l-am mai văzut apoi vreo trei săptămâni. Ne-am revăzut ulterior, o singură dată, într-o zi din noiembrie, pe “Paseo”. Se pare că eu chiar îi rupsesem coasta şi ultimele trei săptămâni le-a petrecut în spital şi apoi acasă, în convalescenţă. “Mike – mi-a zis -, ai grijă. Au aflat lituanienii, prietenii mei, că m-ai bătut şi mi-ai rupt coasta şi vor să te prindă să te bată. Eu le-am spus că a fost vina mea, tu nu ai făcut decât să te aperi. Nu-ţi port pică, doar suntem prieteni… Dar ştii şi tu cum sunt gangsterii ăştia… Hai, te las, mai vorbim!”. Nu l-am mai văzut, după cum spuneam, niciodată mai apoi. Eu deja lucram, de ceva vreme, la cules portocale, cu “talibanii”, el cine ştie prin ce “bandă de gangsteri” se anturase… Sau poate plecase înapoi în Anglia. Habar n-am. Cert este că nu am avut nici o problemă cu lituanienii, niciodată.

Am rămas cu cele câteva săptămâni de “prietenie”, de beţiile şi “mariile” împărţite prin crâşme şi parcuri şi… cam atât. Ba nu! Mint! Şi am mai rămas şi fără puloverul pe care i-l dădusem în dimineaţa cu pricina şi pe care nu l-am mai recuperat niciodată… Nu îmi mai amintesc, însă, nici cum arăta bluza şi nici măcar ce culoare avea. Ştiu doar că o avea pe el atunci când ne-am văzut ultima oară şi mi-a spus de spitalizare şi lituanieni, iar mie îmi fusese jenă să i-o mai cer. Mă consolez cu ideea că poate a fost îmbrăcat cu ea la vreun meci, măcar, la Manchester şi mă pot lăuda că sfetăru’ meu a fost pe Teatrul Viselor sau măcar pe Etihad. “Da, bă, n-am fost niciodată pe Old Trafford, dar laibăru’ meu a fost…” happy

Citeşte şi:

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 1 – Abdul

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 2 – Culmea

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 3 – Clint

Sursa foto: rdnattural.es