Gimnasta care și-a refuzat soarta

Un text de Valentin Şerbănuţ

Pe vremea împușcatului, era simplu să fii gimnastă. Până la 14 ani, se ocupau alții să ai mereu 17 ani. Și când treceai de 18, tot aceiași oameni se ocupau să te facă de 16 ani. Și când îți trosnea glezna, când te lăsau genunchii și hernia de disc nu te mai lăsa să dormi noaptea, puteai să te retragi într-o sală de sport din Moldova, unde să găsești tinerele talente cu foamea în gât visând să fie ca tine, o amărâtă de profesoară cu trei-patru medalii luate prin concursuri și un video pe care să se pună praful.
Erau și cazuri rare în care puteai să o iei la sănătoasa din țara asta, cu bocceluța-n spinare, tot o fugă până-n America. Dar ca să nu te vadă nimeni, trebuia să iei un zece la Olimpiadă și să te iubești puțin cu fiul mai neastâmpărat al primului tovarăș.

raluca haidu ofsaid.ro

Vremea a trecut, tovarășii comuniști sunt azi capușe capitaliste și soarta sportivelor noastre de performanță este alta. Acum nimeni nu le mai vrea în sală după ce se retrag. Ca să fii profesor de sport, trebuie să îți dai licența în seducție de minore, trebuie să aplici pentru un post și sunt tare puține, că țara asta tot construiește săli de sport dar niciodată nu ajung să fie operaționale.

Așa că gimnastele devin actrițe pe cele mai vizitate siteuri video ale lumii. Youporn.com, pornhub.com și alte pornuri le aduc gloria de altă dată. Zeci de mii de vizualizări și mai mereu, nota lor e zece. Și până la urmă unde e problema? Fetele se distrează, vanitatea lor e gâdilată frumos de câte o cravașă aplicată pe fundulețul bombat și musculos, iar boșorogii care vor un show privat plătesc pentru o oră mai mult decât câștigă profesorii pedofili într-o lună.

Totul merge bine până când niște neghiobi de ipocriți dau peste clipurile respective când o freacă (uneori la propriu) prin redacțiile cancanurilor de tot felul. Și de acolo începe oroarea națională. Vaaaai! Sportivele noastre de aur pun curul pe net pentru câțiva dolari, se trag reportaje cu familiile șocate, vedem câte o mamă tocmai ieșită din cotețul de găini unde și-a verificat orătăniile de ouă cu mâna goală cum plânge că nu și-a educat fata să se f**ă. P-ormă intră pe fir Măruță maneluță, face o săptămână de hapilici până i se aprind călcâiele lui Pepe, la antene Gâdea și Badea ajung la concluzia că Băsescu e responsabil, apoi trecem cu toții mai departe, familia acceptă sau nu situația și fata își vede cariera liberă în față, un drum deschis spre viitorul titlu de „anal queen”.

Și-acum, să trecem la Raluca Haidu (foto), gimnastă de performanță aflată la 18 ani reali, care tocmai a anunțat că se retrage din sport pentru că are de dat BAC-ul în vară și pe urmă vrea să facă facultate. Fata asta chiar este gata să lase Petrila în urmă și, poate că va duce dorul sălii din Deva sau chiar al maneliștilor locali cu beemveuri înmatriculate în Bulgaria, dar măcar vrea să își facă un viitor de care să fie mândră și familia ei.

Credeți că a băgat-o cineva în seamă? Da, câteva siteuri din Hunedoara, câteva portaluri din Timișoara și cam atât.

Aș dezbate mai pe larg, dar începe „Capatos” și tare-s curios să-l văd pe Mitea la păcănele, să aflu din gura Biancăi Drăgușanu cât de mare o are Victor Slav sau să studiez metodele de antrenament nocturn ale viitorului pugilist Nilă cu faimoasa Cruduță.

*Îmi pare rău că nu am publicat textul ăsta ceva mai devreme. Valentin Șerbănuț, un ziarist pe care l-am respectat mereu și îl consider prieten încă de când jucam la echipe rivale, sătul să mă rog de el să-mi trimită un text pentru blog, mi l-a “înmânat” pe la începutul lunii februarie. Cum era perioada post-celebra-mi-bătaie, am preferat să aştept să se liniştească lucrurile pentru a nu fi din nou acuzat că “am scris pentru trafic”. Acum, că respectivul trafic a revenit la normal, e timpul să-l postez. Chiar dacă subiectul – unul dintre ele, cel puţin – e unul cu o vechime de peste o lună, Vali a ştiut să-l scrie într-o manieră “atemporală”. Mersi, Vali, şi sper că acest “delay” nu te va face să te opreşti aici cu furnizatul de astfel de materiale de calitate.

Sursa foto: Ofsaid.ro

Dogville cu măicuțe

Guest post de @MitrutDocan

O fi vorba despre familiaritatea peisajului. Cîmpul ars, dealul cu noroi gros, frigul continuu, mănăstirea mai mult săracă, decît îngrijită, vuietul vîntului și zgomotul ciclic produs de avioane. Sau o fi vorba despre oameni. Accentul moldovenesc, îmbrăcămintea ponosită, frica tîmpă, sistemul medical de doi lei sau permanenta Dacie. Oricare dintre motive, în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, m-am simțit ca “acasă”.

Introducere

Povestea de la Tanacu este cunoscută, dar filmul deviază ușor de la realitate, deci o să schițez puțin coordonatele. Pe scurt, o “neînțelegere” de la mănăstirea Dealu’ Nou, județul Vaslui, duce la un ritual de pseudo-exorcizare a unei tinere, care este înfometată, legată cu lanțuri de o targă în formă de cruce și ținută în frigul iernii, pînă cînd își dă duhul. Totul se petrece sub privirile prietenei din copilărie, călugărită între timp, și cu “binecuvîntarea” părintelui și a celorlalte măicuțe. Departe de mine puterea de a analiza serios filmul, dar sînt cîteva aspecte care m-au tulburat pentru cîteva ore bune.

Banalitatea răului

Izolarea, prostia, bezna. Părintele e limpede în exprimare și face cunoscute valorile mănăstirii încă de la poartă, acolo unde țintuiește o tablă pe care scrie cu majuscule un “NIMENI DE ALTĂ RELIGIE NU POATE INTRA”, completat de prost-înțelesul “CREDE ȘI NU CERCETA”. Mănăstirea e exclusivistă, toleranța există, dar “are limite”, măicuțele sînt libere să facă orice, atîta timp cît “sî cadi”, iar “Tati” și “Mami” veghează orwellian buna desfășurare a slujbelor zilnice. Dealul devine graniță, poartă spre altă lume. Noaptea simțurilor le întunecă veșmintele, Dumnezeu e distant, plecat dintre noi, dar vindicativ, iar măicuțele își întrețin credința cu frica și convingerea că “nu îi nevoie di oameni, dacî nu-l ai pi Dumnezeu în suflet”. Părintele nu a prea înțeles că ortodoxia și drepturile omului merg mînă în mînă, dar are har, o poveste cu un înger apărut la termocentrală și o icoană făcătoare de minuni în altar.

Peisajul lui Mungiu e apăsător, religia se transformă într-o dictatură oarbă, iar normalitatea devine cel mai agasant lucru. Am ieșit din sală supărat că recunosc personajele, că le-am văzut, oarecum, la o mănăstire din Comănești, tot pe un deal, într-o primăvară în care am dus munca de voluntariat pentru două săptămîni. Stareți osificați în lipsa de interpretare inteligentă a Scripturilor, propovăduitori ai fundamentalismului, speculanți ai fricii de molime specifică Evului Mediu și închipuiți substituenți ai lui Dumnezeu.

Alt păcat originar

În toată această bezna, părintele găsește resurse să pară, pentru jumătate de film, rațional. Alinei i se oferă șansa de a pleca din mănăstire, dar refuză din nevoia de a rămîne lîngă prietena ei. E dată peste cap și mai mult de absența afecțiunii, dispărută complet din măruntaiele măicuțelor, și clachează nervos. Dincolo se zidurile bisericii, intervine ispita. “Mămica” lucrează pe lîngă părintele, fiindcă e convinsă și convinge pe toată lumea că acesta are un mare dar, îi cere să-și extindă puterile, să se substituiască Dumnezeului, să părăsească fundamentalismul pasiv printr-o dovadă evidentă a puterii credinței: vindecarea Alinei. Iar izolarea dealurilor oferă liniștea necesară unei asemenea operațiuni, ba mai mult, reintroduce starea de natură. Popa devine un fel de Robinson Crusoe, un împărat al muștelor, ce acordă propriei rațiuni putere de lege. “Ciorili pi care li fuți, părinti” definește perfect voinței omului tulburat de propria putere, tentaculele lui întinse pentru întregirea propriilor neîmpliniri, de la biserica nepictată la lipsa dialogului cu episcopul.

Alina moare în 3 zile, de vineri pînă duminică, într-o ironie subtilă a Divinității. A lăsat în spate o cruce “care miroase”, un maxilar încleștat și un sistem judiciar care promite 20 de ani de carceră, dar dă drumul vinovaților după doi. Mai mult de atît, a confirmat o expresia teribilă ca “bătaia e ruptă din Rai”, în ceea ce s-a transformat treptat într-un Dogville cu măicuțe. Mi-a rămas în minte imaginea peștilor proaspeți, care se zbat în chiuveta bucătăriei mănăstirii, corelată cu aprecierea justă, dar oarecum ciudată în situația dată, a unei măicuțe: “Ca să se facă bine, sînt mai buni vii”.

După dealuri a arătat un neam lipsit de responsabilitate, instituții ce își pasează pacienții, indiferente în oricare dintre vizite. Medicii fug, doctorii de pe ambulanță nu acordă ajutor din lipsă de fonduri, preoții nu știu să vindece suflete, fiindcă sînt indispuși să asculte. Iar timpul apăsător, de societate încremenită în fapte și gînduri, cu cele două ore jumătate de peliculă neîntrerupte, are un efect groaznic. Pînă la urmă, părintele e peste tot, în mine, în tine, în educația precară, în lipsa justiției, în perpetuarea continuă a credinței prost-înțelese. Filmul lui Mungiu m-a tulburat prin iminenta lui repetare.

O monedă şi o rejucare. Sau cum a devenit Italia campioana Europei

Un guest post de Ionuţ Tătaru (blog)

M-a rugat Mişu să-i scriu pe blog. Şi mi-a dat şi temă: EURO, că tot vine turneul final din Polonia şi Ucraina.

Acum, ca orice iubitor şi consumator de fotbal, am stat şi încă stau cu ochii pe Campionatul European. Dar nu simt acelaşi entuziasm ca la Cupa Mondială. Nu vreau să se înţeleagă însă că nu aş avea ce scrie pe tema asta. Pentru că am! Pornind de la victoria URSS-ului lui Iaşin, continuând cu “scăriţa” lui Panenka şi cu recordul de goluri al lui Platini din 1984, trecând prin reuşita fabuloasă a lui Van Basten sau golul de aur al lui Bierhoff, amintindu-mi de victoria aproape ireală a Greciei şi terminând cu succesul Spaniei care a dat startul unei hegemonii rar întâlnită.

Toate acestea sunt tot atâtea poveşti care merită spuse. Poate cel mai simplu ar fi să apelez la un clişeu şi să mă apuc să scriu despre primul meu EURO, cel din ’92, atunci când danezii au venit de pe plajă, au bătut Franţa, Olanda şi Germania şi au plecat acasă cu trofeul.

Ce mai poveste, nu-i aşa? Da şi nu.

Da, pentru că nimeni nu neagă că aventura nordicilor are ceva din farmecul scrierilor lui Hans Christian Andersen. Nu, pentru că totul a căpătat o aură de legendă, iar legendele au ceva hiperbolic în ele.

Unul dintre artizanii succesului din 1992, fostul portar al lui Manchester United Peter Schmeichel, are o altă părere: „Nu am venit de pe plajă. Este adevărat că nu eram pregătiţi la fel ca o echipă calificată la un turneu important, pentru că nu eram calificaţi, dar nici nu am venit de pe plajă. Am jucat câteva amicale împotriva unor naţionale prezente la EURO, iar atunci când am primit ştirea că urma să-i înlocuim pe iugoslavi, ne pregăteam pentru un meci contra Comunităţii Statelor Independente (fosta URSS – n.r.)”.

De asemenea, continuă Schmeichel, „nu eram proşti. Citeam şi noi ziarele şi încercam să ne păstrăm în formă, pentru că ştiam că există o şansă să ajungem la turneul final. Nu credeam că asta se va întâmpla, dar lumea ne tot spunea că Iugoslavia ar putea fi exclusă. Şi când tot auzi astfel de zvonuri, începi să speri. Aşadar, toate acele poveşti cu plaja sunt nişte prostii”.

Pentru că uriaşul danez mi-a năruit posibila poveste, m-am văzut nevoit să mă repliez şi să-mi îndrept atenţia spre fotbalul despre care susţin peste tot că îl urmăresc cu cea mai mare plăcere, cel italian. Ştiu, o opţiune greu de înţeles, în special în condiţiile actuale, dar ce pot face? Secvenţele de la Coppa del Mondo din 1990 şi sublimul „Notti magiche” încă mă fac să tresalt.

Aşadar, dacă nu v-aţi plictisit până acum, o să vă spun povestea singurului titlu european al Italiei. Unul câştigat datorită unei monede şi a unei rejucări.

19 iulie 1966, Ayresome Park, Middlesbrough. Arbitrul francez Pierre Schwinte fluieră finalul meciului Coreea de Nord – Italia, încheiat cu una dintre cele mai mari surprize din istoria Cupei Mondiale. Tabela arată un incredibil 1-0 în favoarea asiaticilor, rezultat care trimite acasă squadra azzurra. Deloc surprinzător, reacţiile în Cizmă au fost negative, iar fanii i-au primit pe jucători cu o ploaie de roşii la revenirea în ţară.

„Echipa care a mers la Mondiale era foarte unită şi foarte puternică. Acel insucces nu s-a datorat lipsei de valoare, dar cu siguranţă s-a greşit ceva în pregătirea turneului final. Fabbri, antrenorul nostru, a preferat să facă pregătirea departe de ochii lumii, ne-a ţinut retraşi pentru o perioadă destul de lungă, lucruri care au influenţat în mod negativ naţionala”, a povestit Giacinto Facchetti, unul dintre jucătorii reprezentativi din perioada respectivă, într-un interviu din 2002 pentru RAI.

Iniţial, selecţionerul Edmondo Fabbri şi-a asumat vina eşecului, însă ulterior a condus o anchetă proprie, ale cărei concluzii au dat naştere unui scandal uriaş. Conform tehnicianului, mai mulţi jucători au folosit mai multe pastile misterioase şi li s-au injectat diverse substanţe dopante, totul făcând parte dintr-o consipraţie care avea ca scop schimbarea preşedintelui federaţiei, Giuseppe Pasquale. Deşi retrase la puţin timp, acuzaţiile au creat vâlvă şi au dus la demiterea şi suspendarea pentru 11 luni a lui Fabbri.

În acelaşi timp, în cel mai pur stil italian de a găsi un ţap ispăşitor, rebelul Gigi Meroni, un fel de George Best local, a fost identificat ca unul dintre principalii vinovaţi pentru dezastrul de la Cupa Mondială, deşi starul lui Torino evoluase foarte puţin la turneul final şi deloc împotriva nord-coreenilor, iar prezenţa stranierilor în Serie A a fost interzisă, motivul fiind că blochează dezvoltarea tinerilor fotbalişti din Italia. Măsura nu s-a aplicat însă jucătorilor străini care evoluau deja în campionatul italian şi va fi abolită abia la începutul anilor ’80.

Nu era însă prea mult timp de lamentări, pentru că preliminariile Campionatului European se apropiau. Era pentru prima oară când se renunţase la sistemul eliminatoriu, cele 31 de echipe participante fiind împărţite în opt grupe, câştigătoarele acestora urmând să joace sferturile de finală în partide tur-retur, cu învingătoarele disputându-şi turneul final într-o ţară desemnată ulterior.

Primul lucru pe care trebuia să-l facă federaţia italiană era să găsească un antrenor. Ei bine, a găsit doi! Primul dintre ei, Ferruccio Valcareggi. Celălalt, Helenio Herrera, tehnicianul la modă al acelor ani, recomandat de cele două Cupe ale Campionilor şi două Cupe Intercontinentale câştigate cu Inter. „Mai mult ca sigur, sosirea lui Herrera a fost pozitivă, a reprezentat un eveniment, în special datorită personalităţii sale. Ştim cu toţii câte a realizat cu Inter pe toate planurile. Dar momentul era extrem de greu. După eşecul din Anglia, naţionala Italiei se afla într-o situaţie grea, era privită de toată lumea ca o echipă slabă”, şi-a amintit acelaşi Facchetti.

Italia a fost repartizată în grupa a 6-a, alături de România, Elveţia şi Cipru, iar debutul noii perechi de selecţioneri şi a naţionalei reconstruită pe scheletul nerazzurrilor s-a produs pe 26 noiembrie 1966, la Napoli, împotriva României. Dobrin a făcut linişte pe San Paolo, deschizând scorul în minutul 7, dar golurile lui Mazzola şi Depaoli au readus lucrurile pe făgaşul normal înainte de pauză. În repriza a doua, Mazzola a mai înscris o dată şi a stabilit rezultatul final, 3-1 pentru azzurri.

Valcareggi şi Herrera au mai colaborat la un singur meci, cel câştigat cu 2-0 în Cipru, la Nicosia, apoi “Magul” s-a dat la o parte şi s-a concentrat pe treaba pe care o avea la Inter. Schimbarea nu a influenţat viitoarele evoluţii ale italienilor, care au câştigat grupa fără emoţii şi fără înfrângere (au înregistrat doar un egal, 2-2, la Berna), calificându-se asftel în faza eliminatorie a Campionatului European.

Sorţii au fost blânzi cu Italia. Dintre toţi adversarii posibili – campioana mondială Anglia, campioana europeană Spania, Uniunea Sovietică, Franţa sau Ungaria – squadra azzurra a căzut cu Bulgaria, Mai mult decât atât, urma să aibă şi avantajul de a juca returul acasă. Dar, pe 6 aprilie 1968, la Sofia, lucrurile au început cum nu se poate mai prost pentru băieţii lui Valcareggi, care s-au văzut conduşi încă din minutul 12, atunci când Kotkov a transformat un penalty.

Egalarea a venit cu jumătate de oră înainte de sfârşitul partidei, graţie autogolului lui Dimitar Penev (Da, cel care i-a dus pe bulgari în semifinalele Cupei Mondiale din ’94), dar Dermendzhiev şi Zhekov au marcat în decurs de şapte minute şi au dus scorul la 3-1. Golul reuşit de Prati pe final a menţinut însă intacte şansele italienilor de a merge la turneul final.

Peste două săptămâni, la Napoli, cu Dino Zoff făcându-şi debutul în naţională, Italia a câştigat cu 2-0, goluri Prati şi Domenghini, şi ajungea între primele patru echipe ale Europei. „Valcareggi a fost chemat într-un moment dificil, când era nevoie să restabilească liniştea într-un ambient devastat de polemici. Nu a greşit nicio alegere”, l-a lăudat Sandro Mazzola, în timp ce Facchetti, ajuns între timp căpitan, i-a recunoscut de asemenea meritele: „Calităţile sale umane au contat enorm. Putea înţelege caracterul tuturor jucătorilor. Când antrenezi un club este mai uşor, deoarece stai zi de zi cu fotbaliştii. La naţională e altfel. Trebuie să treci peste handicapul de a te vedea cu jucătorii doar câteva zile pe an. Plus că te loveşti de cei mai buni din ţară, majoritatea caractere foarte puternice. E nevoie să ştii să gestionezi situaţia”.

Entuziasmul fanilor pentru calificarea la turneul final a devenit şi mai mare după ce UEFA a atribuit Italiei organizarea acestuia. Meciurile urmau să se dispute la Napoli şi Firenze, semifinalele, şi la Roma, finala, iar alături de squadra azzurra au mai ajuns în această fază Uniunea Sovietică, Anglia şi Iugoslavia, ultima fiind autoarea unei victorii entuziasmante cu 5-1 în faţa Franţei.

În urma tragerii la sorţi, în calea Italiei a fost scoasă Uniunea Sovietică, în timp ce, în cealaltă semifinală, Anglia dădea piept cu Iugoslavia.

Turneul final a debutat pe 5 iunie 1968, pe San Paolo din Napoli, unde aproape 70.000 de spectatori aşteptau o victorie a Italiei. Din păcate, Valcareggi l-a pierdut încă din minutul 4 pe Rivera, din cauza unei accidentări, iar meciul s-a transformat rapid într-un duel tactic, în care ambele echipe şi-au arătat mai mult calităţile defensive. Nici italienii, nici sovieticii nu au făcut prea multe pentru a marca şi, după 120 de minute ce păreau interminabile, scorul a rămas 0-0, deşi Domen-ghini a lovit bara în prelungiri.

În condiţiile în care regula loviturilor de la 11 metri încă nu fusese introdusă, finalista a fost decisă de o monedă. Arbitrul german Kurt Tschenscher i-a chemat la vestiare pe cei doi căpitani, moment în care pe San Paolo s-a aşternut o linişte nefirească pentru arena din Napoli. Ce s-a întâmplat mai departe, povesteşte acelaşi Facchetti: „Speram să am mult noroc! Trebuia să aleg partea corectă a monedei. Am mers la vestiare eu, căpitanul ruşilor şi delegatul UEFA. Arbitrul a scos o monedă şi a spus că pot alege primul. Am spus «Cap!», ceea ce ar fi vrut şi adversarul meu să aleagă. Apoi arbitrul a aruncat moneda şi a anunţat: «Cap!». Căpitanul sovieticilor a protestat iniţial, dar i s-a reamintit faptul că eu am ales primul. Fericit, am fugit pe teren pentru a-mi anunţa colegii”.

Bucuria căpitanului azzurrilor la revenirea pe teren era evidentă, iar deznodământul nu a mai avut nevoie de o confirmare oficială. Italia tocmai “se calificase” în finala Campionatului European, acolo unde adversar urma să-i fie surprinzătoarea naţională a Iugoslaviei, câştigătoare cu 1-0 în faţa Angliei.

Înaintea meciului care decidea noua regină a continentului, Ferruccio Valcareggi a fost nevoit să rezolve mai multe probleme. În primul rând, trebuia să-şi facă jucătorii să intre relaxaţi pe teren. „Ne-am temut la început. Presiunea era apăsătoare. Jucam acasă, iar Iugoslavia nu era văzută ca o echipă puternică, în ciuda faptului că eliminase Anglia, campioana mondială, în semifinale. Noi eram şi obosiţi, jucasem acea semifinală dramatică împotriva Uniunii Sovietice”, a rememorat Facchetti. Apoi, Rivera şi Bercellino, doi fotbalişti importanţi, erau indisponibili, din cauza accidentărilor suferite în duelul cu sovieticii. În cele din urmă, selecţionerul italian a decis să înceapă cu Lodetti şi Guarneri în locul celor doi absenţi şi a surprins pe toată lumea preferându-l pe tânărul Pietro Anastasi (20 de ani), aflat la debutul absolut în naţionala mare, în favoarea experimentatului Sandro Mazzola.

8 iunie 1968, Stadio Olimpico, Roma. La mai puţin de doi ani de la umilinţa trăită la Middlesbrough, squadra azzurra avea ocazia să facă uitat acel moment. Dar oaspeţii aveau alte planuri. Iugoslavia a luat meciul pe cont propriu, a dominat încă din start şi, în mod normal, a venit şi golul, reuşit în minutul 38 de Dzajic. În absenţa oamenilor responsabili cu creaţia, Rivera şi Mazzola, italienii au fost incapabili de replică. Domenghini a rămas izolat şi fără ajutor în ofensivă, Prati şi Anastasi nu au găsit soluţii pentru a desface excelenta apărare a plavilor, iar oamenii lui Valcareggi au scăpat miraculos din câteva situaţii limită, care ar fi putut închide definitiv finala.

Norocul s-a împrietenit din nou cu naţionala Italiei (cârcotaşii ar spune că nici n-au fost vreodată certaţi) cu zece minute înainte de final, când Lodetti a fost faultat puţin în afara careului, iar Domenghini a egalat cu un şut în forţă. Rezultatul a rămas neschimbat şi după prelungiri, astfel că cele două echipe s-au întâlnit încă o dată două zile mai târziu.

Pentru rejucare, selecţionerul italian a făcut cinci schimbări în primul 11, Rosato, Salvatore, Mazzola, De Sisti şi Riva înlocuindu-i pe Ferrini, Castano, Jiuliano, Lodetti şi Prati. De cealaltă parte, antrenorul iugoslavilor, Rajko Mitic, a păstrat aceeaşi formulă care aproape i-a adus victoria în primul meci, o decizie care se va dovedi neinspirată. Mult mai proaspeţi şi cu mai multă fantezie, azzurri au rezolvat problema câştigătoarei încă din prima jumătate de oră, perioadă în care Riva şi Anastasi au dus scorul la 2-0, rezultat rămas neschimbat până la final.

„Până când Anastasi a dublat avantajul pe care-l aveam, mi-a fost foarte greu să cred că putem învinge. Asta deşi vedeam că echipa se mişcă mai bine decât o făcuse în primul meci”, a spus Valcareggi. Golul tânărului jucător care venea după un sezon excelent cu micuţa Varese a adus descătuşarea gazdelor, lucru remarcat şi de Facchetti: „Începusem să fim conştienţi că suntem aproape de cucerirea trofeului”.

Ultimul fluier al ibericului Ortiz de Mendibil a reprezentat începutul fiestei italiene. Însă înainte de a primi cupa învingătorilor, Facchetti a avut un scurt dialog cu unul dintre adversari: „Am fost abordat de Dzajic, cel ce deschisese scorul în primul meci. I-am spus că Iugoslavia ar fi meritat să câştige atunci. Ăsta era adevărul. Dar nu întotdeauna cine joacă mai bine învinge. Se întâmplă des în fotbal”.

Deşi au jucat un rol important în victoria Italiei la Campionatul European din 1968, ar fi nedrept să punem acel succes doar pe seama avantajului terenului propriu şi al norocului. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este faptul că, la distanţă de doi ani, squadra azzurra ajungea în finala Cupei Mondiale din 1970, pierdută însă fără drept de apel în faţa Braziliei lui Pele, probabil cea mai bună echipă naţională din toate timpurile.

Pentru Facchetti şi colegii săi, apogeul carierei l-a reprezentat însă 1968: „Au trecut mulţi ani de atunci, dar cu siguranţă aceasta a fost cea mai mare satisfacţie personală în tricoul albastru al naţionalei. Mulţi au spus că cel mai mare succes al acelei generaţii a fost locul doi la Mondialul din Mexic, din ’70, dar nu sunt de acord cu asta. La fel gândesc şi mulţi coechipieri de-ai mei din acea echipă”.

Surse şi foto: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

Ion

Am început să scriu trei articole diferite, pe trei teme distincte, pe care le-am abandonat pe la jumătate. Erau nişte subiecte controversate, care ar fi atras o duzină de RT-uri de la cei care ar fi considerat că am dat glas – mă rog, scris – părerilor lor, respectiv nişte mui – pe faţă sau pe dos – plus unfollow-urile de rigoare de la cei care s-ar fi simţit lezaţi. Nu sunt dator nici unora, nici altora, cu nimic, aşa că nu de teamă nu le-am dus la capăt. Iar unfollowurile mă lasă de mult rece.

Am renunţat din lehamite, sentimentul care mă încearcă cel mai des vizavi de ce se întâmplă prin online. În schimb, vreau să public aici o poveste. E o poveste pe care o tot dădeam exemplu celor care mă întreabau de ce “îmi pierd vremea” cu “hatereala” şi “trollingul”. De ce îmi pun mintea cu “proştii”. De ce nu pot să tac şi să-mi văd de ale mele – că, Slavă Domnului, am şi eu destule pe cap.

Nimeni din cei cărora le-o povesteam nu auzise de ea. Nimeni nu o citise, deşi e vorba de Caragiale, totuşi! Nimeni nu auzise de vreun “Ion”, în afară de romanul lui Rebreanu. De la o vreme începusem să mă întreb eu însumi dacă nu cumva sunt nebun, iar povestea e doar o născocire a imaginaţiei mele (de pe vremea când aveam aşa ceva) pe care memoria mea, jucându-mi feste, o atribuia unui autor cunoscut doar pentru a o evidenţia şi a o valida.

Dar… nu! Ea există! Şi, după luni de zile de căutări, am regăsit-o! E lungă – pentru standardele unui articol de blog – dar s-ar putea să înţelegeţi ceva din ea. Unii dintre voi, cu siguranţă. E o analogie superbă la multe din chestiile pe care le mai urlăm eu şi #colegii pe aici, pe Interneţi. Vă invit să citiţi, aşadar, povestea lui Ion, troll şi hater dinainte să se inventeze Internetul şi blogosfera, dar când existau alţi “A-listeri” care scriau “articole de calitate”.

Ion…

Pe un zăduf de nămiez, la un han, cum erau în vremuri hanurile, a poposit un flăcău, drumeţ sărac, ostenit şi prăfuit. Cum a sosit, răsuflând greu de oboseală, a dat bună vreme la toată lumea şi s-a aşezat cuviincios pe o laviţă, la un colţ de masă subt umbrar, unde ospătau călători mulţi, care treceau unii la deal şi alţii la vale, Şi a cerut hangiului să-i dea şi lui un sfert de pâne, brânză şi o bărdacă de vin mai ieftior.

Stând aşa la un loc cu atâţia inşi, l-au întrebat unul şi altul: cum îl cheamă, dincotro vine, încotro se duce, cu ce rost şi daraveri, dacă are părinţi şi rude; în sfârşit, cum fac toţi drumeţii când se întâlnesc care de pe unde.

El le-a răspuns bucuros… că pe el îl cheamă Ion; că mai are o soră geamănă cu care de mititel nu s-a putut împăca; iar părinţii, văzându-i că necontenit se ceartă, şi, cu cât cresc, din ce în ce mai rău se ocărăsc şi se bat pân’ la sânge, i-au gonit pe amândoi de-acasă, să se ducă-n lume, unu-ncoace, altu-ncolo, încotro i-o lumina Dumnezeu;

Că soră-sa a avut noroc, iar el ba; ea a ajuns procopsită, doamnă mare, primită pe la curţi împărăteşti; iar el, umblând de colo până colo, slujind, când la un stăpân, când la altul, este, precum se arată, un… neprocopsit.

Şi a oftat adânc de nedreptatea norocului.

– De, mă băiete – zice un bătrân – poate că şi tu ăi fi vinovat! ăi fi având şi tu cine ştie ce cusur or slăbiciune, de schimbi mereu la stăpâni, şi nu te poţi tu, băiat voinic, sălta din nevoie.

– Poate oi fi având şi vrun cusur, ce să zic?… Dar despre slăbiciune, alta nu mă ştiu să am decât că nu pot suferi pe soră-mea… Şi nu fac pas, să nu dau de ea, tot de ea şi iar de ea. Şi, cum o-ntâlnesc, nu mă pot stăpâni…mă reped şi-o apuc de piept… Chiar aseară am avut o întâmplare cu dumneei… M-au bătut ei, prietenii dumneaei, straşnic, nu-i vorbă… halal să le fie!… aşa mângâietură, n-am ce zice, de mult n-am mai căpătat; dar… nu-mi pare rău; încai mi-am sărat sufletul – i-am dat eu dumneaei ce i se cuvenea…

Pe urmă, după ce soarbe din bărdacă, povesteşte, cui are timp să-l asculte, întâmplarea.

Ieri, plimbându-se prin cetatea de scaun, a auzit sunând trâmbiţe; a alergat să vadă ce e… La o răspântie, unde se strânsese multă gură-cască, un pristav, cu o chivără mare de hârtie, striga din fundul bojocilor că „să vină diseară orcine pofteşte în grădina împărătească, s-auză acolo fără plată cum cântă un vestit măgar de prăsilă, sosit de curând de la-nvăţătură, pe care împăratul, ţinând la el foarte mult, l-a fost trimis cu cheltuială, în străinătăţi, să se desăvârşească-n şcolile înalte la meşteşugul cântării frumoase“. Ion a-nceput să râdă de mofturile caraghiozului; dar, pe urmă neavând altă treabă, s-a dus şi el la grădina împărătească, foarte curios să auză cum o fi cântând un măgar învăţat…

– … Că eu – a zis Ion cătră ascultătorii de la masă – eu ştiu ce glas are măgarul, şi ştiu asemenea că orce şcoală, cât de înaltă, nu poate da ce n-au vrut să dea naşterea… Aşadar, m-am dus… am intrat fără supărare şi am găsit multă lume adunată şi din boierime, şi din tagme şi prostime – destulă. Grădina era luminată cu multe lumini în băşici de hârtie văpsită. În fundul grădinii, era o movilită cu flori pe de margini, şi acolo, sus, de jur împrejur, lăsând un loc gol la mijloc, şedeau pe jeţuri împăratul, împărăteasa şi toată curtea, şi-ntre cei dintâi ai curţii, tocmai în faţă, surioara mea, îmbrăcată mai strălucit ca-mpărăteasa; îi sclipeau capul, pieptul şi mânile de diamanticale. Am aşteptat cât am aşteptat, înghesuit în fund, şi-n sfârşit am auzit: alal şi bătăi în palme din toate părţile. Se arătase sus pe movilă vestitul cânţăreţ, gătit cu un valdrap de mătase cusut numa-n fireturi, şi decoraţii atârnate de gât, şi fel de fel de zorzoane, şi-n frunte, la coamă şi la coadă, funde de panglici în trei feţe. S-a făcut tăcere mare… A-nceput măgarul să cânte… ce credeţi?… Carnavalul de Venezia… din ce?… Din gură!… Cum? Cu variaţiuni!

Aici, s-a oprit Ion şi s-a uitat râzând ca un prost la ascultători. Dar, de unde să ştie ascultătorii aceia din lumea de rând ce însemnează Carnavalul de Venezia şi „variaţiuni“!… Şi unul întreabă:

– Ei! Şi pe urmă?

– Pe urmă, după ce a zbierat măgarul aproape o oră, surioara mea (că la ea mă uitam mereu) s-a ridicat în picioare, a-nceput să bată din palme, s-a repezit la el, l-a luat de-gât şi l-a pupat şi p-o falcă şi pe cealaltă şi, scoţându-şi de la mână o brăţară, care scânteia de departe, i-a petrecut-o pe dup-o ureche. Atunci, lumea toată de la mare pân’ la mic a pornit să răpăie din palme şi să ţipe ca nebunii: „bravo! bravo! bis! bis!…“

Cântăreţul a mulţumit foarte mândru, moţăind când în dreapta, când în stânga, şi iar s-a pus pe zbierete. Iar surioara mea, la fiecare zbieret al lui, da din cap încântată, aruncându-i câte un trandafir, şi se uita galeş când la-mpăratul şi la-mpărăteasa, când la boieri şi la prostime…

N-am mai putut suferi… Când s-a opintit o dată dumnealui să ridice glasul sus de tot, am pus şi eu două degete-n gură şi-am început să fluier din răsputeri.

S-au ridicat toţi în picioare…

– Cine?… Cine a-ndrăznit?

Şi-n turburarea aceea., am auzit glasul sori-mi:

– Obraznicul ăsta trebuie să fie ticălosul de frate-meu!

Numaidecât, care cum m-a ajuns, m-a luat în palme, în ghionturi, în picioare: m-au scuipat şi după ce s-au săturat, m-au aruncat ca pe o strachina spartă afară din grădină… Am stat puţin aşa, până să-mi mai vină sufletul la loc; m-am sculat şi am plecat şchiopătând… Şi până foarte departe, auzeam zbieretele măgarului şi bătăile-n palme ale celorlalţi, şi bravo şi bis!…

… Ei! vă place?…

Când să isprăvească Ion povestea, iată că soseşte dinaintea hanului o caleaşca mare cu t’alaitar şi cu o ceată de curteni călări. Opresc să răsufle caii; descalecă boierii, şi coboară din căleaşcă o mândreţe de curteană.

– Uite-o, strigă Ion, ridicându-se de pe laviţă… Uitaţi-vă, asta e procopsită de sora-mea!

Dar ea:

– Nici aici nu scap de tine. neprocopsitule?

– Nici aici! răspunde fratele râzând. Unde te-i duce, tot de mine ai să dai. Oi fi umblând tu iute că zbori pe sus ca falaitar, şi eu încet, că mă târăsc pe jos; dar tot trebuie să ne-ntâlnim! n-am să te las! am să-ţi dau mereu peste bot şi la cap! să vedem: oare pe care?…

– Ia-ţi seama la gură, nebunule! a strigat un curtean strălucit, dându-i o palmă să-i strămute căpriorii.

– Poţi să dai palme cât pofteşti – a zis Ion – sunt deprins cu aşa mângâieri… Deocamdată, lasă-mă numa’ să-ntreb pe surioara mea iubită: când va mai cânta, soro, măgarul?

– Ce-ţi pasă ţie?

– Cum să nu-mi pese, dragă?… Vreau să ştiu… să viu să-l mai ascult… că-mi place, de mă-nnebunesc, mai mult ca la toată lumea…

– Să ştii tu că place la toată Lumea!… Vedeţi-l, oameni buni, pe nenorocitul ăsta?… Tuturor: nouă, şi împăratului şi-mpărătesei, la toţi boierii, la tot norodul, mie şi dv., ne place la toţi, numai dumnealui nu-i place! Toţi, şi eu şi dumneavoastră suntem nişte proşti; numai dumnealui, pricopsitul! mai cu moţ!… Vine să strice petrecerea şi mulţumirea şi cheful la o lume-ntreagă… Apoi de!

– Ia ascultă, mă băiete – a zis unul de la masă – are dreptate dumneei: dacă place la toată lumea, ce te amesteci tu?… Ce-ţi pasă ţie?

– Cum o să placă, nene, săracul de mine?… Măgar! din gură! Carnavalul de Venezia!! cu variaţiuni!!!

– Dacă le place, mă! n-auzi?

– Ia m-ascultă şi pe mine, flăcăule – zise altul mai dârz, pierzându-şi răbdarea – de ce eşti căpăţânos şi nu vrei să-nţelegi?!… Dacă ne-o plăcea şi nouă, ăstora de aici?

– Cum să vă placă, omule?

– Ei! uite aşa: să ne placă!… Ce!… nu cumva o să cerem voie la tine să ne placă?… Uite, mă… Cine eşti tu?

– Nu-i vorbă de cine sunt eu! strigă Ion aprins: e vorba: se poate să placă?… Măgar – din gură Carnavalul de Venezia – cu variaţiuni?… Ai?…

– Nu zbiera aşa la mine, că eu te plesnesc!… Uite-aşa! o să ne placă!

– Lăsaţi-l, mă – zice altul – asta e părerea lui…

– Părerea lui s-o ţie pentru tat-său şi pentru mă-sa! să nu ne-o vâre nouă cu de-a sila pe gât!

Şi-ncep să vorbească tare toţi deodată, unul aşa, altul alminterea… Sora face haz… iar Ion strigă mai tare ca toţi.

– Nu trebuie să vă placă!

– De ce, mă, pârlitule?

– Că nu e de plăcut!

– Că nu vrei tu, ai? Ei! iaca, la toţi ne place, să crapi!

– Atunci dacă la toţi vă place – a strigat şi mai tare Ion – să mă iertaţi, dar sunteţi toţi nişte…

– Nişte ce, mă?

– Nişte urechiaţi mai mari ca el!

Maica ta, Christoase! ce foc pe Ionică!… L-au luat în palme, în ghionturi, în picioare… Şi trage-i, care mai de care, şi tăvăleşte-l prin umbrar, unu-l lăsa de ostenit, s-altu-l lua de odihnit… Au spart cu el toate borcanele şi bărdacele hangiului – pe când surioara se suia în caleaşca şi pornea cântând, urmată de droaia curtenilor călări… Dar flăcăul nu se lăsa… când pe mese, când pe subt mese, întruna ţipa: „urechiaţi“ şi iar „urechiaţi“,

L-au lăsat măr, şi s-a dus fiecare la treaba sa.

S-a sculat Ion, mulţumit de atâta-nvârtitură, şi-a căutat căciula, a scuturat-o frumos şi, cum parcă nu i s-ar fi întâmplat nimica, zice liniştit hangiului, care se uită cu milă la cioburile risipite pe jos:

– Nu se poate, mă omule, măgar, fie cât de-mpărătesc şi de-nvăţat, să cânte din gură… ce? Carnavalul de Venezia şi încă cu variaţiuni – gândeste şi dumneata…

– Ei! du-te la dracul cu prostiile tale! a zis hangiul plictisit. Nu vezi ce tărăboi şi ce pagubă mi-ai făcut?

Şi s-a dus Ion cu pas potrivit – dracul ştie-ncotro… să caute una mai bună.

Ion Luca Caragiale – de aici

Surse foto: abstract.desktopnexus.com, lazy-lranch.com, zooland.ro, echomon.co.uk, mccullagh.org, canvaz.com, gurneyjourney.blogspot.com

Cineva m-a oprit să mă întrebe despre curaj

Guest post de @MitrutDocan

Nu trebuie să intri de-a buşilea într-o clădire ce tocmai a explodat, să scoţi o oarecare Claudia pe braţe, afară, să-ţi pierzi un pic echilibrul cînd te îmbrăţişează parfumul adînc al buclelor ei negre şi să te îndrăgosteşti iremediabil de zîmbetu-i supravieţuitor, pentru a-ţi arăta verva de supererou. Deşi exemplul există şi l-am văzut cu ochii mei negri de 8 ani, după care l-am admirat cînd se ridica precum un vrej tînăr şi bătea în bolta maturităţii, pentru ca, peste ani, povestea să se întrupeze în două minuni gemene brune, nu eşti deloc obligat să faci toate acestea. Ai mereu la dispoziţie habitate mult mai lipsite de dramatism, intersecţii banale dintre t0 şi t1, în care o picătură de curaj trebuie să coloreze o mare de ezitare. Mă refer, desigur, la cabinetul stomatologic. happy

Să facem cunoştinţă cu Mike. Stă pe scaunul din dreapta, are 1.90, un spate ce ar putea adăposti toate lighioanele unei dumbrăvi, un tricou gri ce îi scoate în evidenţă trupul de ortac ce, nu demult, a ajuns pînă-n China şi-napoi, şi un tic ciudat ce nu îi lasă niciodată unghiile să prindă conturul acela uşor oval, desenat migălos de Creator, ci nişte zimţi bizari de fierăstrău. Mike e psiholog. Şi nu oriunde, ci “la celebrul Spital Bălăceanca, înţelegeţi”, după cum agitat şi cu un zîmbet întrebător îi explică medicului. Mike nu suportă să îşi deschidă gura, deoarece, într-un reflex ce l-ar face pe neobositul Poirot să-şi ţuguie buzele într-un enigmatic “hmmm…”, de fiecare dată cînd o face, simte că îi vine să vomite. Indigestă problemă. Mike nu rezistă la radiografie, provocînd şoapte răutăcioase legate de micuţa sa problemă, dar şi glume previzibile vizavi de o oarecare fobie de întuneric, iar despre eventuala obturaţie de canal “nici nu poate fi vorba”. Cu tricoul pigmentat din ce în ce mai vizibil de stropi mari de trac şi nerăbdare, Mike îşi înşfacă geaca aruncată sfidător în coama cuierului, suduie cumplit din tiroidă, pînă îi apar vinişoarele roşii ce îi colorează pupilele şi atunci cînd exagerează numărul discurilor pentru spate, şi iese fulgerător.

Bag capul în carte, mă fac mic, ştiu că îmi urmează rîndul în jumătate de oră. Ăsta e unul dintre avantajele în a greşi în permanenţă în ce direcţie să mişti limbile ceasornicului, atunci cînd zilele sînt întinse pe patul lui Procust.

Intră Fabian, omul de la perete. Totul e negru la Fabian. Neagră e cămaşa încreţită la mijloc, probabil, de sîrmă de uscat, negri sînt ochii lui trişti şi părul ca afinele, negru e zîmbetul său misterios, de parcă ar fi petrecut toată noaptea rupînd nuci tinere cu buzele, negru e mersul telechinez ce fulguie printre uşile camerei de tortură. Intră Fabian, se odihneşte pe scaun şi înconvoaie sprîncenele într-un A fără cratima de la mijloc, resemnat în faţa destinului şi a sunetului teribil de freză. Fabian are astm.

Poartă cu el un fluier permanent, pe care îl ascunde în buzunarul cămăşii, şi, cu toate că e la a şasea vizită la medic, a uitat complet să îl scoată pe tipsia din faţă. Asistenta cu alura de Yang, din Anatomia lui Grey, face o anestezie trainică, un fel de compensaţie karmică a suferinţelor vreun soldat tratat în Primul Război Mondial lîngă Podu Turcului, după care se retrage doi paşi în spate, unul înapoi, şi parchează inteligent între umerii medicului şi un dulăpior mov. Medicul răsfoieşte o revistă, se holbează la un stadion, aruncă un ochi plictisit la pacient. La pagina de Formula 1, Fabian începe să respire greu. “Xilină sau cu adrenalină?”. Zeta, asistenta cu pricină, se înroşeşte instant, ca un semafor blocat în Răzoare de un fenomen magnetic extrem de rar, după care începe să umble haotic dintr-un colţ într-altul al cabinetului, trîntind casete, răsfoind sertare şi tremurînd straşnic. Medicul strigă după cineva în cealaltă sală a cabinetului, iar o doamnă cu păr castaniu şi cu mult prea mult albastru în jurul ochilor se repede să îl ţină de braţ pe Fabian, care suflă greu şi neîndurător, de parcă cineva i-ar fi oprit pe piept un bloc masiv de ciment.

Un număr de telefon se formează cu iuţeala fricii de cuplaj de dinainte de ’89, o uşă se trînteşte în dreptul camerei de sterilizare. Fabian are timp de un icnet uşor. Nu se poate ridica de pe scaunul întins, dar îşi curbează mîna spre buzunarul de la piept, scoate un dispozitiv micuţ şi alb, care, paradoxal, îi pătează aura întunecată, îl ridică anapoda pînă la buze şi soarbe pînă în tălpi licoarea izbăvitoare. Zîmbeşte în timp ce trupul i se relaxează treptat. “Nu mă priviţi aşa speriată, doamnă, sînt prea multe lucruri oribile în lume ca să vă speriaţi doar dintr-atît”. Medicul se opreşte în uşă, Fabian se ridică, îşi trage pardesiul negru şi ridică mîna dreaptă într-un fel de mesaj de pace extraterestru: “Nu a fost cea mai norocoasă seară. Tuturora, salut”. Piruetă pe vîrful unui singur picior şi pleacă. Linişte.

Mă îndrept creştineşte în scaun, ştiu că urmez. Am de dus proba mea de curaj. Trec de medicul rămas ca o statuie de sare şi intru-n cabinet de parcă aş goni de-a buşilea după o Claudie. Sînt băiatul îmbrăcat zebră, de pe primul scaun de aşteptare, cu şapcă neagră şi cu atitudinea cutezătoare de turturea, mereu avînd dorinţa să întîrzie pînă la finalul paginii. Măcar pînă la finalul paginii.

Sursa foto

Totul e complicat în tango, dimineața

Guest-post de @mitrutdocan

– Trezeşte-te, te rog.
– Cît e?
– 10.
– De ce m-aş trezi? Hmmm…

Ana s-a întors pe cealaltă parte. Eram la ora cînd învățasem ce înseamnă fiecare gest. Cînd vira cu totul pe cealaltă margine a patului, știam că era un fel de “poftim la coloniştii din Catan pe umerii mei leneşi”. De obicei, îmi luam cîteva secunde înainte să încep, suficient cît să o fac să tînjească puţin, atent să nu i se încrunte sprîncenele şi să nu cadă din nou în moleşeală. De data aceasta, nu am făcut-o. Am întins mîna dreaptă drept, am început să alunec încet pe fiecare contur, pînă la şolduri, după care am împins încet în golul acela dintre şale şi mijlocul coloanei.

– Trezeşte-te, te rog.

Cînd o spun pentru a doua oară, încă am ochii închişi, încă îi simt căldura în podul palmei, între încheietură și degete, încă îi aştept vuietul. Pe ultima vocală a îndemnului, simt cum a început. Ana s-a ridicat încet, a oftat adînc şi a plecat cu paşi apăsaţi spre baie. Mi-am ridicat pleoapele, deşi, în dezordinea generală din cameră, aş fi vrut să nu o fac. Ştiam ce urmează. Cafea, două ţigări mentolate, cămaşa călcată, pomelo şi piept de pui într-o plăsuţă de hîrtie de la Burberry, brînză de Sibiu şi cheile de la maşină. Ochi tiviţi cu negru, cămaşă albă, păr castaniu. Aceeaşi dimineaţă.

– Ţi-ai luat cartela?
– Da.
– Să bei apă, te rog. O să trec, diseară, să plătesc facturile. O să îmi fie dor de tine, să ştii.
– Ce-i cu tine?
– Nimic.

Ana mă priveşte altfel. Se uită fix pentru două secunde, mută pe umărul meu drept, apoi pe felul cum întorc cheia în yală. 8 intersecţii de suportat. Iar dacă din boxe nu s-ar auzi Bruce Springsteen, sînt sigur că ar fi de o mie de ori mai uşor. Am noroc că întinde mîna pentru butonul de radio. Minunată e viaţa cu muzică pe fundal.

– Nu o să mai vin, ştii, nu?

Întrebarea mea e la fel de tîmpită ca aşteptările din spatele ei. Ana conduce, în tot şi în toate, nu are timp să se uite, nu are timp să se plîngă. Nici nu vrea să o facă. 6 intersecţii pînă la final şi viteza e joasă, de parca am merge amîndoi în vîrful degetelor. Ana îşi caută ţigările, sînt sigur că nu mă crede. Dar nu e nimic, chiar nu e nimic. 4 intersecţii.

– Mă gîndeam că vrei să ştii.
– Te rog să te mai gîndeşti. Vreau să fii acasă, cînd mă întorc, după aceea poţi să pleci.
– Ştii că asta nu funcţionează niciodată, de ce ai insista?
– Nu ştiu. Să fii acasă.

Totul e sufocant de normal. Cu două intersecţii înainte cobor, o sărut, simt din nou răcoarea vinului negru după o mie de ani petrecuți pe nisipul ars al tuturor deșerturilor ce m-au suportat, după care îmi întorc definitiv ochii de la ea. Soarele se reflectă nemilos de pe clădirea în culoarea acvariului în care ştiu că trebuie să ajungă. Am plecat.

Trezeşte-te, te rog. Ai dreptate. De ce aş face-o?

Sursa foto

Croitorii de suflete

Guest-post scris de Mitruţ Docan

Aceasta nu este o poveste de dragoste. Nici măcar un vis neplăcut, cu dușumele în carouri alb-negre, din care să te poți trezi asudat, încuviințînd cît de bună e realitatea. Nu e Wonderland, Emerald City, locul din spatele oglinzii. Niciun doctor Parnassus, niciun Vrăjitor din Oz, nicio Scufiță Roșie despicînd lupi și nicio Sfîntă Vineri izbăvitoare nu se arată. Niciodată.

Este, în schimb, o poveste despre canibalism. Despre heroină și despre plaje acoperite cu fecale. Despre destine sfîrtecate de războaie inutile și despre bordeluri în care viața ascunde durerea nopților în cicatrice adînci. O poveste despre boală, foamete și nepăsare, în care reprezentanţii Naţiunilor Unite predică bătaia şi pedofilia. Este o poveste despre o țară “numită odată Mica Americă”, cu o constituție draftată după chipul şi asemănarea SUA şi cu Monrovia, o capitală care poartă numele lui James Monroe, al cincilea preşedinte de peste Ocean. Locul cu mii de morţi, dar cu cimitire goale, fiindcă soldaţii rămaşi fără activitate nu au unde să se adăpostească, iar gropile umede primesc liniştite şi vii.

Generalul “Cur gol” şi ai lui mâncau inimi de copii şi le beau sângele, pentru “curaj în luptă”

Şi, apoi, este o poveste cu generali. Cu numele lor amuzante pentru europeni, dar răspîndind groază şi teamă din priviri. Generalul Bin Laden, Generalul Rambo, Generalul Ţînţar sau Generalul Spray pentru ţînţari. Oameni construiţi pentru războaie civile, care explică relaxaţi cum “dintr-un om se mănîncă pieptul sau inima, fiindcă sînt părţile cele mai fragede”, bestii care haşurează cu influenţa lor nefastă zonele Monroviei, pîndind permanent o porţie cît mai mare din prăjitură.

Şi e o poveste despre Generalul Butt Naked. În cuvintele lui, “un criminal şi un violator”, un comandant carismatic, convins că “luptînd gol, aveam puteri magice şi deveneam invizibil”, un croitor de suflete ce a pierdut numărul morţilor, dar care spune că şi-a recăpătat umanitatea şi luptă pentru redesenarea valorilor Liberiei. Metamorfozat într-un evanghelist întîrziat, Generalul Butt Naked a uitat de clipele cînd “despicam copii inocenţi, de vii, îi evisceram şi le mîncam inima pentru curaj” şi “flirtează cu izbăvirea”. Un personaj în care regăsim amestecul grotesc dintre atrocitate şi iertare, dintre bunăvoinţă şi zîmbet care îţi îngheaţă sîngele în vene, dintre “alesul diavolului” şi “Adevărul care te face liber”, un erou cît o intrigă.

Aceasta nu este o poveste de dragoste, prieteni. Este doar un inventar al durerii.

Foto: Generalul Butt Naked – sursa, Liberia pe harta Africii, de aici: cgdev.org

Tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci?

A venit timpul pentru un nou guest-post pe Ellun.es. De data asta, invitatul este o ea – cred că e o premieră -, iar subiectul, unul la fel ca şi autoarea textului, Mihaela, sensibil.

…atunci când eşti mic şi nu ştii să colorezi, te ajută cei din jur, îţi arată cum trebuie să faci în aşa fel încât să nu depăşeşti conturul formei de pe hârtie. Când mai creşti şi nu ştii să faci problema aia nasoală la matematică, te ajută colegul de bancă sau mergi la meditaţii. Problema e, astfel, rezolvată. Şi cea din culegere, dar şi a ta. A doua zi iei un 10 şi toată lumea e fericită. La sfârşitul anului iei şi premiu.

Mai creşti un pic şi ajungi la liceu. Deja ţi-au crescut aripi. Lumea e a ta, totul se rezolvă de la sine. Facultate… Trec şi sesiunile alea grele. Mai că m-aş întoarce înapoi. Ah… şi complexul acela studenţesc, centrul şi Piaţa Unirii…

Job. Trebuie să-ţi mulţumeşti şefii. De la cel mai mic până la cel mai mare. Uneori nu mai ştii cum şi ce dracu’ să faci, dar până la urmă te dai de două ori peste cap, ca-n poveste, şi la finalul zilei toată lumea zâmbeşte.

Dar tu? În toate astea, unde eşti? Unde ai rămas? Ce faci atunci când te pierzi pe drum? Şi când nu ai pietricele albe la tine ca să marchezi drumul, ca să ştii cum să te întorci să te cauţi. Cui îi mai ceri ajutorul?

Tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci?

După ce mai “cresc”, poate mă întorc să vă spun şi vouă dacă am găsit răspunsul…

Sursa foto: junaluskaaa.blogspot.com

We are Haters. Expect us!

Autorul acestui articol nu este Mihai Mateaş / Ellunes. În altă ordine de idei, acest articol nu este cu autor anonim (autori anonimi). „Haterii” au ales să nu atribuie rândurile de mai jos uneia sau mai multor persoane, întrucât, după cum veţi vedea, este vorba despre o comunitate care îşi exprimă o părere. Dacă de doi sau mai mulţi lei, rămâne să aprecieze fiecare.

Cine sunt „haterii”? Fără prea multă introducere, „haterii” sunt oamenii ăia care nu pun botul la {minciună, nesimţire, nedreptate, mitocănie, rasism, (incitare la) violenţă, incultură, neprofesionalism, ipocrizie şamd} 2.0. Sunt oameni. La fel de oameni ca şi „A-listerii”/„influencerii”, dar cu poate mai multă carte citită, învăţată, practicată, vorbită în diverse limbi şi, în orice caz, mai multă sinceritate, pe de o parte, şi mai mult bun-simţ decât aşa-zişii „A-listeri”/„influenceri”, pe de alta. (Insistăm pe ghilimele din motive evidente.)

Unde sunt „haterii”? Cu siguranţă, nu adunaţi într-un singur loc (2.0), cum s-ar putea crede (#LiveTrollTV, spre exemplu)! Dezgustul provocat de năravurile sus-menţinate se regăseşte peste tot, în orice persoană ce se „desfăşoară” cu un minim de decenţă în online.

Da, „haterii” sunt peste tot.

Şi au anumite tendinţe

SUNTEM O COMUNITATE. Prin „Manifestul din 2011”, „haterii” s-au adunat într-o comunitate (plastic denumită „hatosfera”). În mod simplist (deci greşit!), s-ar putea considera că este vorba despre o mână de inşi care se adună să înjure, conform unei „ordini de zi”, anumiţi „A-listeri”. Istoria #LiveTrollTV a arătat că zi de zi au apărut alţi şi alţi „hateri”, pentru a participa la discuţia legată de articole de blog. Cine ştie… cunoaşte. Cine nu ştie… suge pula! Nu au fost tratate numai articole ale bloggerilor ultravizitaţi, ci şi d’ale unora mai puţin „influenţi” (cum este cazul sitului evasile.com).

Spre deosebire de „A-listă”, „hatosfera” primeşte pe oricine are un punct pertinent de vedere, fără condiţia prealabilă de a veni pe la diverse întâlniri la care neavizaţi cu pretenţii vă vorbesc pe bani.

Vi se pare că vorbim urât? Luaţi de-aici:

AVEM BUN-SIMŢ. Deşi sună destul de ciudat, în realitate nu este vorba deloc despre laudă de sine. E oarecum de notorietate că oameni ca @aiurea, @Ellunes sau @RFBoris (primii „hateri”, judecând după numărul de followeri şi activitatea contorizată de ZeTweety) şi-au păstrat permanent bunul-simţ în relaţia cu ceilalţi utilizatori de internet şi nu au „făcut figuri” / „luat pe cineva la pulă” când au fost „contraţi”. E drept, s-au mai enervat, dar nu au blocat decât în cazuri excepţionale, pentru că nu au crezul că viaţa e prea scurtă ca să te contrazică cineva. Spre deosebire de „A-listeri”, „haterii” nu suferă de ei.

Ţi-ai sfătuit cititorii să nu doneze pentru cauza unui copil grav bolnav (… because of reasons)… Ai respins comentariul cuiva care te corecta (iar apoi, după ce-ai corectat, spui că unii şi-au pierdut dreptul de a comenta)…

Crede-ne că o înjurătură este o măsură deloc proporţională cu personalitatea ta inexistentă şi caracterul tău jegos! Adică ne păstrăm în continuare bunul-simţ. Ah, nu eşti muist, ci deschis la dialog şi chiar îţi recunoşti greşelile, atunci e cu totul şi cu totul altă poveste: Andrei Crivăţ chiar a participat la #LiveTrollTV.

ŢINEM ONLINE-UL TREAZ. S-a vorbit, în anteriorul „manifest” despre „haterul” – câine de pază al blogosferei. Dacă pare mult prea nobil pentru gusturile voastre, putem reformula: „haterul ”este participantul pe piaţă ce are rolul de a împiedica formarea unui oligopol. Ce-atâta democraţie? Hai, să vorbim despre caşcaval! Desigur, înainte ca unii sau alţii să-şi rânjească-n barbă şi să acuze că asta ne-am dorit întotdeauna (respectiv maşinile, #refinanţările, piaristele şi nefuncţionalele voastre espressoare), o să vă corectăm din nou: nu la plasticul şi metalul cu care vă făliţi atâta, ci la informaţie ne refeream. Pentru că asta circulă în online. Sincer să vă spunem, nu ne putem da seama cine este publicul vostru strict pe partea de social media. Înţelegem că mai testaţi un Renault, un aparat foto, o lanternă… Dar pe partea de social media pură efectiv nu putem să identificăm publicul vostru ţintă.

[Nu de alta, dar, de ani de zile, tot voi sunteţi în faţă, deci sfaturile voastre pentru crescut vizibiltatea activităţii în online (pline de tâlc 2.0, evident)

– fie sunt de căcat (aveţi mii de cititori, nu puteţi să spuneţi că toţi sunt proşti),

– fie sunt vrăjeală de 2.0 lei, eventual aruncată la vreo pişcotăreală cu hashtag.]

Deci, neidentificând pe nimeni, NU AVEM CUM (încercăm să) VĂ FURĂM PUBLICUL.

În schimb, putem să îţi tragem la muie când traduci o glumă din engleză şi ţi-o asumi ca fiind a ta (ultimele 2 rânduri). Putem să te futem în gură când, obez fiind, te pronunţi în legătură cu silueta cuiva. Bine, nu numai că putem, dar o şi facem! Iar aici intervine marea artă…

La propriu: Exemplul 1, Exemplul 2, Exemplul 3, Exemplul 4, Exemplul 5.

Cu niţică inventivitate şi un dram de talent grafic sau scriitoricesc ţinem blogosfera trează. Spuneţi că n-avem ocupaţie? Nimic mai greşit! Blogosfera nu e lumea minunată de care vorbeşte, în modu-i ipocrit-caracteristic, @chinezu. Ca peste tot, majoritatea oamenilor sunt de căcat. Eh, ocupaţia noastră este să-l răscolim. Cu ceva creativitate „în program”.

Păi cum, măi, „A-listerilor”, nu vă e ruşine să spuneţi că noi suntem cei care n-au nicio ocupaţie, în condiţiile în care voi sunteţi cei care nu fac altceva decât să dea sfaturi inutile (a se mai citi o dată textul înclinat de mai sus)?

SUNTEM RESPECTAŢI. Ştim c-o să vă vină greu a crede, dar beneficiem de un real respect din partea bloggerilor consacraţi. (Reciproca este, de cele mai multe ori, valabilă.) Da, „influenceri” vin nu arareori cu informaţii (mailuri, DM-uri) vizavi de alţi „influenceri”, cu scopul evident de a le folosi aşa cum ştim noi mai bine. Apreciem şi vă aşteptăm în continuare! Iar faptul că unii dintre „A-listeri” nu vor crede asta ne oferă un mare avantaj: nu-şi vor lua nicio măsură de precauţie şi se vor comporta la fel.

Şi nu, nu ne vom dezvălui sursele, marş la căcat!

NE PRICEPEM LA SOCIAL-MEDIA. Da, „haterii”sunt experţi social media. Nu fiecare în parte, ci comunitatea. Desigur, există personaje precum @furtdecurent, care urmăreşte o mână de oameni, dar, ca regulă, „hatosfera” citeşte zilnic foarte multe articole de blog, statusuri de facebook şi tweet-uri ale participanţilor la „fenomentul 2.0”, de la A şi până la Z-listă. Îşi „notează” conştiincioasă lucrurile de interes (mai mare sau mai mic), informaţia este share-uită şi cât mai multă lume citeşte cât mai mult. (Iar apoi îşi dă cu părerea, că asta înseamnă socializare.) Închipuiţi-vă cel mai mare blogger făcând asta. Da, cel care urmăreşte 10 persoane. Vă puteţi imagina că citeşte mai mult de 5 articole din .ro pe zi? 3 ale celor cu care se bate pe burtă, unul al lui, iar al cincilea e „hating topicul” zilei, ca să poată să fie abject ca-ntotdeauna. Credeţi că veţi găsi izvoare de înţelepciune 2.0 pe blogul său? N-aveţi decât să încercaţi. Absolut nicio problemă! Puteţi să începeţi de-aici (cursorul deasupra pozei, pentru a citi textul din dreapta):

După cum am spus, nu încercăm să furăm publicul nimănui, ci doar să facem puţină lumină. Să oferim şi o a doua opinie. Că 2.0 nu înseamnă monolog. Nici măcar nu vă invităm să nu-i citiţi. Cât timp să pierdeţi cu articolaşele lor de două rânduri? Atâta numai că n-ar fi rău să verificaţi mai multe păreri înainte să luaţi ceva de bun. E o vorbă: nimeni nu gândeşte pentru tine. Iar dacă cineva vrea să lase impresia asta, e clar că vrea să te prostească cu ceva. Deci treceţi ŞI pe la „anonimi”. O să fiţi infinit mai câştigaţi decât din articole de 100 de cuvinte sau din întâlniri de făcut laba 2.0 în cerc.

Pe scurt, cele cinci tendinţe pozitive arată că, spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, „hatosfera” este o comunitate sinceră, în principiu de bun-simţ, dinamică (ne mişcăm cu talent) şi având o reală capacitate de autoreglare: spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, aici chiar se poartă un dialog. Unul sincer, pentru că participanţii nu stau cu teama că vor fi catalogaţi drept „retarzi” sau că vor fi ostracizaţi şi vor pierde, pentru vecie, şansa de a se afirma în online. Deci, în principiu, mecanismul nu este unul rău. Dar, ca orice comunitate, aceasta se poate autovicia… Iar atunci apare

CUMETRIA. Să trecem şi la lucruri importante, de ordine internă. („A-listerii”, vă puteţi retrage, cele ce urmează nu vă mai privesc.) Cumetria este cel mai nasol nărav de grup cu putinţă. În cazul de faţă, vorbim, evident, despre cumetria 2.0. Ce iaşte cumetria? Apucătură preluată şi de la „A-listeri”, cumetria începe acolo unde se termină comunitatea. Comunitatea este necesarul şi suficientul, iar cumetria este dăunătorul. Manelismul.

Comunitatea, ca sumă de acţiuni, reprezintă tot ce trebuie din partea membrilor, pentru a se sprijini unul pe altul, atât în ceea ce priveşte articolele de pe blog, cât şi afirmaţiile de pe reţele sociale. Când şi cât este cazul. În limitele decenţei, sprijinul poate fi şi o laudă.

Când s-au depăşit limitele decenţei, în mod automat a început cumetria. Maneaua de grup 2.0. Evident că se apreciază in concreto, de la caz la caz, dar ea poate consta în (enumerare evident nelimitativă):

– „premii”, „distincţii” sau alte bălării 2.0 pentru activitatea dintr-o anumită perioadă / cu o anumită ocazie;

– necorectarea unui „coleg” pe formă (şi „haterii” mai fute gramatica) sau când o ia pe arătură (şi „haterii” mai bat câmpii);

– laude care trec pe tărâmul penibilului (laudele lălăite, lălălaudele);

– orice pupătură 2.0 care nu-şi are rostul.

Excluzând situaţiile strict personale, comportamentele în afara „programului” de „hatereală”, părerile, agaţamentele şi bagabonţelile 2.0, apucăturile astea pare că se întâlnesc la mai toţi „haterii”…

Iar cumetria are rolul primordial de a fute credibilitatea.

Această scurtă trecere în revistă a tendinţelor „hatosferei” post-manifest s-a făcut pentru că fenomenul este (şi va fi) de actualitate cât timp vor exista unii care, pe motiv că au venit primii aici, îşi vor aroga statutul de propovăduitori ai adevărului absolut. Întrucât al doilea blogger (nu ştim după care criteriu) ne-a consacrat un amplu articol (iar asta nu poate decât să ne bucure), se pare că, vreţi, nu vreţi (stimaţi „A-listeri”!), lucrurile depăşesc stadiul de „adunătură de penibili” / „retarzi” / „#săracilor”…

Nu există păreri bune şi păreri greşite. Există păreri. Iar pluralitatea lor nu poate decât să profite cititorului (fie participant activ la „fenomenul 2.0”, fie „consumator” final). După cum s-a spus deja, prin oferirea altei perspective asupra informaţiei, nu facem decât să împingem online-ul din România să se autodepăşească. Şi asta o să facem şi-n 2012.

Zoso spunea că, dacă vrei să evoluezi şi să ajungi cineva în .ro, trebuie să-ţi găseşti o nişă. Eh! ASTA e nişa noastră!

Nu suntem anonimi, nu suntem legiune, n-avem nimic personal cu voi,

dar pur şi simplu nu putem trece anumite lucruri cu vederea.

Expect us!

Proteste în România indigo – Guest post @Mitrutdocan

Până i se va îndeplini dorinţa lui Ciulea (btw, felicitări pentru poza şi filmuleţul cu protestatarul din Baia de Arieş), am primit rugămintea lui Mitruţ Docan de a-i găzdui opinia despre #revolutie. Cu menţiunea că este un punct de vedere pe care îl respect şi-l apreciez, chiar dacă nu coincide în totalitate cu al meu, vă anunţ că textul de mai jos este al doilea post scris de Mitruţ pe acest blog (după ăsta), deci este deja un “obişnuit” al casei. Maestre, banda:

Simt nevoia să mă disculp. Nu am participat la “revoluţie” decît tangenţial, în plimbarea pe care o îndur de la Piaţa Romană pînă în Drumul Taberei. By the way, sînt cu 4 kilograme mai slab, scop împlinit, dar răcit ca un motan abandonat. Revenind. Spun că simt nevoia ciudată să îmi cer iertare, fiindcă văd o Românie fără haz, dar nu găsesc rostul implicării. Să mă explic.

* Sînt în vîrstă de 25 de ani, am simpatii creştin-democrate, nu relaţionez, fireşte, cu niciun partid de la noi şi analizez eşafodajul politic autohton cu un fel de curiozitate perversă. Merg cu metroul, îmi sun mama de ziua Mamei, urăsc castaniul în îmbrăcăminte, mă dezic de corporaţii şi îmi place berea belgiană. Mă plasez înspre periferia clasei de mijloc, compartimentul apropiat de discursul domnului Daniel Barbu, deci sînt un biet cetăţean normal în căutarea vremurilor mai bune. Cred că era nevoie să facem cunoştinţă înainte să încrucişăm săbiile. big grin

“Revoluţia” a început din vîrful piramidei, cu televiziunile chemînd la proteste publice şi un lider politic care a incitat mişcările de stradă, ceea ce nu e numai demoralizant, ci şi complet împotriva democraţiei. Piaţa s-a transformat într-un fel de cantină socială, în curs să hrănească tot portativul de frustrări: lipsa de libertate (?), dictatura (?), taxa auto, legea Dragomir etc. Evoluînd de la consistenţa unei asociaţii de locatari la dimensiunea unei parohii rurale, mişcarea de la Universitate a devenit un fel de îmbulzeală lipsită de mesaj coerent, de revendicări realiste sau de luciditate politică. Mai mult de atît, sufocată de un “ba pe-a mă-tii, Traiane!” şi colorată în portocaliul huliganilor de la diferite echipe de fotbal, adunarea a avut o sincopă ciudată duminică, atunci cînd i-a încurcat pe jandarmi cu minerii. În continuare, Piaţa Universităţii rămîne indigo, colorată de jandarmi, populată de o “revoluţie” în căutare de orice fel de răfuială. În continuare, rămîne …

FĂRĂ MESAJ.

Absenţa unui mesaj clar îngroapă adunarea. Nicio listă de revendicări, nicio soluţie, doar pancarte cu umor şi poze la căldura focului de la Unirii. Mulţimea sărbătoreşte o întrunire cîmpenească, bucuria unui “cît de mulţi sîntem”, dar uită utilitatea demonstraţiei. Nimeni nu teoretizează mişcarea, opoziţia aplaudă şi încearcă să inspire scopurile prin conferinţe de presă. Greşită abordare.

FĂRĂ CONSISTENŢĂ.

Cîteva mii de oameni în toată ţara. Suficient pentru recordul mondial la dansul pinguinului, insuficient pentru o schimbare adevărată. Iar dacă o punem la socoteală şi pe domnişoara de la Cluj, care a ieşit în apărarea “domnului Calafat”, spectacolul are notele lugubre din filmele lui Stanley Kubrick. Ca să nu mai vorbim de apărarea suporterilor, “cărora nu li se poate răpi dreptul cetăţenesc” de a provoca haos. Putem răsufla uşuraţi, ipocrizia a fost salvată. Huliganii au venit ca cetăţeni. Mă gîndesc că ar trebui să ne condamnăm pentru termenul de mineriadă, să îi zicem acţiune cetăţenească cu ortaci. winking

FĂRĂ VIITOR.

În logica greşită a vremurilor, ar trebui să cadă guvernul, moment în care opoziţia ar forţa anticipatele pentru Parlament, condiţie în care România ar avea mai multe şanse de supravieţuire dacă s-ar înjunghia cu o sabie Hattori Hanzo. Astfel, o muştruluială confuză devine o lopată de pămînt, iar exaltarea transmisiei în direct o glumă proastă.

Nu am participat la “revoluţie”, prieteni, fiindcă nu coincide cu felul în care văd lucrurile şi nu aprob o gloată de curioşi dezinteresaţi de politica adevărată, dar excitaţi de intifade. Mă încred încă în vot, nu cred în lideri politici care cheamă în stradă şi nu sînt pe aceeaşi lungime de undă cu “lipsa de libertate” invocată, fiindcă încă îmi aduc aminte de cum era să cumperi o jumătate de pîine. Nu, nu sînt mulţumit de ce trăiesc, dar prefer să muncesc mai mult şi să sancţionez în cel mai indicat moment, adică la urne. Iertare!

*Articolul nu implică în niciun fel compania în cadrul căreia lucrez.

Sursa foto: Jurnalul.ro

Despre sinuciderea ziarului tipărit


Pentru că am promis că voi reveni şi cu al doilea material scris de David Jimenez, în ciuda faptului că o doamnă puţin şuie s-a grăbit să traducă ea (cu Google Translate, cred, date fiind rezultatele) textul, iată, mă ţin de cuvânt şi postez şi articolul “Sinuciderea ziarului“, scris în data de 4 ianuarie. Între timp, am primit pe mail felicitări şi mulţumiri de la însuşi autorul acestor texte, pentru faptul că, citez: “datorită ţie, textele mele au putut fi citite şi în România”, ceea ce nu poate decât să mă bucure şi să mă onoreze. Sper că şi acest text va fi la fel de bine primit şi la fel de apreciat, căci, ca şi în precedentul, sunt spuse multe adevăruri, pe care, chiar dacă mulţi dintre noi le ştiam deja, eu, unul, recunosc, nu m-aş fi priceput să le scriu atât de bine.

Sinuciderea ziarului

Întreabă-ne pe noi, cei care muncim în domeniul acesta, al tipăririi de ziare şi îţi vom spune că ştim formula care ne va salva de la moarte. Miza pe teme proprii. Asumarea faptului că deja nu mai putem să concurăm în privinţa ştirilor de actualitate şi oferirea, în schimb, a unor analize în profunzime şi superreportaje care să aducă plusvaloare. Să încetăm să mai publicăm ştirile de ieri. De aceea, pe 26 decembrie, toţi am decis că tema principală a primei pagini nu va fi ştirea de ieri. Am ales, în locul ei, una de alaltăieri.

“Regele se arată foarte îngrijorat de daunele aduse Coroanei de Cazul Urdangarin”, informa lunea trecută El Pais, cu privire la discursul monarhului de sâmbătă (duminică n-a fost ediţie). “Regele a trecut examenul”, titra El Mundo. “Justiţia este egală pentru toţi”, sublinia ABC, cu referire la deja celebra frază rostită de rege. E greu de imaginat vreun cititor cumpărând ziarul pentru a se informa despre ceva petrecut cu două zile în urmă, care a fost televizat în direct de toate canalele, analizat pe larg pe toate siteurile şi comentat până la saţietate pe reţelele sociale. Că a fost, cu toate astea, ştirea de pe prima pagină în toate ziarele demonstrează că nu este întru totul adevărat că este criza cea care ucide ziarele, deşi, fără îndoială, a contribuit mult la depresia nostră cronică. Asistăm la o tentativă de sinucidere.

Pacientului i s-a spus că trebuie să-şi abandoneze viaţa sedentară şi să facă puţină mişcare. El ştie că este aşa, ba chiar se ridică de pe canapea din când în când, dar inerţia îl aruncă de fiecare dată înapoi spre proastele-i obiceiuri. A făcut lucrurile în felul său pentru atâta timp că nici măcar apropierea sfârşitului nu-i provoacă vreo reacţie. Continuăm să tipărim discursul Regelui două zile mai târziu în acelaşi fel în care dedicăm, cu religiozitate, o pagină întreagă “Operaţiunii Plecarea în vacanţa din Săptămâna Mare” şi două pagini vremii. Îi spunem cititorului că ieri a fost frig, când el citeşte pe Internet că deja a ieşit soarele. Că ieri a fost un cutremur, când deja azi e criză nucleară. Că ultimul atentat ar fi putut fi comis de Iluminaţii în Acţiune, când liderul lor deja a revendicat atentatul pe Twitter.

Recenta dispariţie a ziarului ADN (cotidian gratuit – nota mea) şi falimentul cotidianului Publico nu par, nici ele, să determine schimbarea radicală cerută de situaţie. Vina este a crizei. A firmelor care nu mai cumpără reclamă. A internetului. A cititorului, care nu mai vrea să plătească. Vina este a oricui, mai puţin a noastră sau a produsului nostru. Dacă un restaurant rămâne fără clienţi, se presupune că mâncarea sau servirea au devenit proaste. Dacă ziarele pierd cititori, problema este a clienţilor noştri, care sunt nişte zgârciţi. Nu cumva le oferim un produs pentru care ei consideră că nu mai merită să bage mâna în buzunar? Că, în timp ce noi ne ocupăm cu analizarea, evaluarea şi criticarea muncii celorlalţi (politicieni, sportivi, actori… ) , omitem să facem acelaşi lucru şi cu cei care ne sunt cel mai aproape: noi înşine?

Două treimi din conţinutul ziarelor este acelaşi, indiferent de numele publicaţiei cumpărate şi se diferenţiază doar prin ornamentele ideologice. Sunt zile în care toţi editorialiştii aceluiaşi ziar spun acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. Zile în care frunzăreşti paginile şi nu reuşeşti să te opreşti asupra a nimic care să-ţi atragă atenţia. Zile în care vezi pe prima pagină declaraţii ale politicienilor care se repetă de atâtea ori, spunând aceleaşi lucruri, că nu-ţi rămâne decât să conchizi că au parazitat prima pagină: ştiu ce trebuie să spună şi cum pentru a rămâne “lipiţi” de ea.

Un corespondent, în Pinto (oraş situat la 20 de kilometri sud de capitală, în Comunitatea Autonomă Madrid, despre care s-a crezut mult timp că este chiar în centrul geografic al Peninsulei Iberice, de aici şi numele: Pinto – punto, punctum-în latină) sau în Kabul, ştie că este foarte probabil ca ştirea zilei să ocupe prima pagină dimineaţa următoare, deşi a fost repetată de o mie de ori pe agenţii şi a fost deja postată pe site-ul publicaţiei. Dacă, din contră, trimite un reportaj atemporal şi care nu e legat de actualitate, nu contează cât de bun sau exclusiv este, posibilităţile sale de a fi publicat sunt reduse. Chiar tind spre zero, dacă politicienii dintotdeauna şi-au spus unul altuia ceva mai mârlănesc decât cu o zi în urmă.

Rezultatul îl puteţi verifica stând la o cafea vizavi de un chioşc de ziare. E greu să vezi pe cineva mai tânăr de 45 de ani măcar apropiindu-se de tarabă. Ziarele au fost puse în umbră de produsele promoţionale care le însoţesc. Exclusivităţile zilei precedente nu mai învelesc peştele de dimineaţă: acum învelesc ultimul set de ceşti, oferit cu speranţa că cititorii nu ne vor abandona. Dat fiind că îi cam pierdem, oricum, în timp ce ne spun că produsul nostru nu este suficient de bun, poate ar fi timpul să ne lăsăm supravieţuirea pe mâna jurnalismului pur şi atât. Unul tot mai diferenţiat de concurenţă, şi nu doar ideologic. Unul independent de agendele politice ale partidelor şi rutinelor informative. Cu reportaje pe care cititorul să nu le poată găsi nicăieri în altă parte. Un ziar tot mai bine scris, prezentat sugestiv şi fără senzaţionalism în această vitrină care este cea mai bună marfă a noastră: prima pagină.


Întreabă-ne pe noi, cei care facem ziare tipărite şi îţi vom spune că ştim perfect formula care ne va salva de la dispariţie. Este exact aceea pe care refuzăm să o aplicăm. Când, în cele din urmă, ne vom decide s-o facem, este posibil să fie prea târziu şi ne vom trezi puşi în situaţia de a ne publica ştirea propriei morţi. Cu o zi întârziere.

Surse foto: sigueleyendo.es, elmundo.es, periodistadigital.com, tribunalatina.com