George Best, geniul din sticlă


Într-o perioadă în care fotbaliştii au ajuns să câştige salarii astronomice, să rivalizeze la celebritate cu starurile de la Hollywood, ba chiar să le şi întreacă uneori, ar trebui să ne oprim puţin şi să devoalăm povestea celui care a făcut ca toate acestea să fie posibile. Da, e vorba de George Best, cel care a devenit primul “star rock” din fotbal, când ceilalţi erau doar nişte mineri. Când s-a retras din activitate, părea că fiecare fotbalist avea ceva din George în el. De altfel, când jucătorii de top de azi se uită în conturile bancare, ar trebui să spună în şoaptă un “Mulţumesc” pentru Georgie, the Belfast Boy.

Acum, în toiul Campionatului European, când ne injectăm fotbal în vene, sau îl consumăm cu gheaţă, la pahar, cum obişnuia s-o facă şi Best, să profităm de cele două zile libere până la prima semifinală pentru a repara o nedreptate. George Best nu a jucat niciodată un turneu final, fie el Mondial sau European, dar – paradoxal – asta nu i-a ştirbit aura, ci, din contră, i-a amplificat-o. A devenit o legendă având la dispoziţie mult mai puţine pârghii ca “rivalii” săi din mitologia fotbalului, şi totuşi i-au fost suficiente. Iar cea mai mare dramă a vieţii sale, cum spunea şi prietenul său Michael Parkinson, este că nu a apucat să afle niciodată cât de bun ar fi putut să fie realmente.

“Cred că ţi-am găsit un geniu”

Aşa spunea telegrama prin care un scouter englez, Bob Bishop, impulsionat de revelaţia că se afla în faţa unui fotbalist uriaş, îi comunica emoţionat noua sa descoperire lui Matt Busby, managerul unui cunoscut club de fotbal din Premier League. Aflat în vizită în capitala Irlandei de Nord – în Belfastul tăcerilor vinovate, al vărsărilor de sânge în numele religiei şi al bombelor – scouterul văzuse jucând fotbal un puşti de 15 ani. Unul din acei adolescenţi deşiraţi, cu picioare subţiri şi genunchi noduroşi, mic de statură şi care păşea cu stângăcie, pe care alt scouter cu ochi mai puţin ageri l-ar fi ignorat, judecând mai mult anemicul formei decât strălucirea fondului. Acelaşi puşti pe care echipa locală, din divizia regională, l-a refuzat pentru că era mult prea slab şi mult prea prăpădit. Da, chiar dacă pare minciună, clubul din cartierul său l-a lăsat să scape nici mai mult nici mai puţin decât pe George Best la 15 ani, acelaşi care, câteva veri mai târziu, la 17 ani, juca la Manchster United, în cele mai importante competiţii. Conducătorii acelui club trebuie să se fi simţit atunci ca acel director de casă de producţie discografică ce cândva a refuzat să-i contracteze pe cei de la Beatles.

Există fotbalişti care nu-şi abandonează niciodată cartierul, doar că acesta creşte tot mai mare în jurul lor. Best a fost unul dintre aceia pe ale căror ghete rămâne imprimat toată viaţa noroiul de pe uliţele mahalalelor. Acei care se mişcă ghidaţi de o improvizaţie ascuţită, forţată de obişnuinţa de a ocoli pietrele şi cutiile goale de conserve de pe stradă. O inspiraţie a cărei eterodoxie – adesea imperfectă în formă, dar mereu frumoasă în fond – scapă metodelor aplicate de orice antrenor de copii şi cadeţi. Fotbalişti care niciodată nu s-ar fi potrivit la şcoala de fotbal a lui Ajax sau în La Masia, pentru că talentul lor neşlefuit nu dădea socoteală nimănui, decât sie însuşi. Ghetele lor puteau păşi pe cele mai mari stadioane, în cele mai importante momente, dar continuau să fie acoperite de praful maidanelor, de noroiul terenurilor cu porţi din grămezi de haine şi ghiozdane. Jucători care, o doreau sau nu, “puţeau” a mii de meciuri jucate în mahalale, în competiţii infantile “care ajunge primul la zece; hai, la cinşpe; bine, fie, douăzeci!”, grăbite până nu se lăsa seara, când întunericul îi forţa să plece acasă, şi chiar şi aşa plecau şutând încă în minge.

Michael Jordan spunea că nu ar fi ajuns niciodată ceea ce a fost dacă nu se ducea şi se întorcea de la şcoală bătând încontinuu o minge de baschet. Obsesia timpurie a geniilor pentru propria disciplină este ceva ce tot numai aceste genii înţeleg. E ca şi energia întunecată a cosmosului, ceva ce nu putem detecta, dar ale cărei efecte apar clar în faţa ochilor noştri. Creierul – şi spiritul, dacă vrem să dăm şi o notă mistică poveştii – copilului şi adolescentului George Best, ca şi în cazul lui Garrincha sau Maradona, se însufleţeau doar în preajma unei mingi de fotbal, nelăsând prea mult loc pentru altceva. Aşa cum i s-a întâmplat şi lui Jordan, doar că în baschet, cel puţin, eşti obligat să mergi să cauţi un teren. Există o minimă disciplină impusă de circumstanţe. Dar pentru micuţul fotbalist de stradă nu e nevoie nici măcar de un spaţiu amenajat pentru a juca fotbal: putea lovi orice obiect cu piciorul, oriunde. Nu foloseau la nimic pedepsele primite, “Azi nu te las să ieşi la fotbal”, când nu se purta cum se cuvine. Un ghem din ciorapi putea fi, la o adică, o minge acceptabilă şi în casă. Fotbalul era – şi în multe părţi ale lumii încă este – sportul săracilor, inadaptaţilor şi rebelilor.

Pe primele talente din fotbal nu sistemul i-a învăţat harul acesta, ci ei l-au deprins singuri, pe cont propriu. Şi aşa nu simţeau vreodată că ar datora ceva sistemului. Şi cum nu datorau, nici nu ofereau. Cum poate cineva pretinde să-l disciplineze pe cel care a învăţat totul singur, în felul său, în miuţele purtate de pe o uliţă pe alta, de pe maidan pe maidan, lovind mingi ieftine cu încălţări scâlciate luate din târg, şi chiar şi aşa ştiindu-se mai bun decât produsele rafinate ale şcolilor de prestigiu? Îşi trăiau astfel viaţa, prelungire a copilăriei niciodată depăşite: mai întâi erau cei mai buni din cartier, apoi cei mai buni dintr-o echipă oarecare, de periferie, apoi cei mai buni dintr-o echipă importantă şi, în cele din urmă, din ţară sau chiar din lume. Până când realitatea se prăbuşea peste ei, fotbalul care ieşea din picioarele lor apuca să-i transpună de pe stradă pe prima pagină a ziarelor fără a trece prin nimic din ce ar putea fi confundat cu o şcoală sportivă. Sau măcar cu o şcoală a vieţii…

Aşa era şi “Georgie” Best. La 15 ani nu juca nicăieri şi la 17 deja era la una din cele mai mari echipe ale lumii, etalându-şi calităţile “de curtea şcolii” în faţa a zeci de mii de persoane în fiecare duminică. Nu a fost uşor. Prima oară când l-au dus în Anglia, George s-a întors în Irlanda după doar două zile, incapabil să suporte depărtarea de casă. Dar Manchesterul simţea că are nevoie de el, mult mai mult decât părea el a avea nevoie de Manchester. Dat fiind că avea doar 15 ani şi încă nu-l puteau prinde în chingile unui contract profesionist, l-au angajat ca şi comisionar, un fel de “copil de prăvălie”. Acel irlandez mucos, cu aspect deşirat şi surâs timid de veveriţă era un fotbalist pe care nu-l puteau pierde. Până şi numele lui era Best, “cel mai bun”.

Manchester a avut grijă de noua sa bijuterie ca şi cum ar fi fost de aur. În primul său sezon, i-au dozat apariţiile în echipă, pentru a se adapta treptat competiţiei, iar publicul a început să se îndrăgostească de el. Nu există nimic – absolut nimic – în fotbal asemănător prestaţiilor între profesionişti ale unui copil recent venit din stradă. Nu e de mirare că a ajuns să-l eclipseze pe însuşi Bobby Charlton, care nu că era starul lui Manchester, ci era ÎNSUŞI Manchester. Să ne amintim că Charlton a supravieţuit acelui accident aviatic în care jumătate din echipa lui United a pierit, când echipa se întorcea de la Munchen, după un meci cu Steaua Roşie Belgrad. Un cataclism istoric pentru diavolii roşii. Trecuseră cinci ani şi Manchester încă-şi lingea rănile, când a apărut de nicăieri irlandezul ăsta. Rareori o echipă are nevoie de atât de mult sânge proaspăt şi George Best a fost tocmai această transfuzie necesară, doar că era mai bun decât se aşteptase oricine. Era comparat inclusiv cu Stanley Matthews, cel care până atunci era considerat cea mai bună extremă din istoria fotbalului britanic.

La Manchester, Best şi-a consolidat faima şi gloria. Uitaţi de sesiunile de modă ale lui David Beckham, de cele ale lui Cristiano Ronaldo, de îndărătnicia lui Scholes, de nebunia lui Cantona sau de nemuritorul Ryan Giggs. George Best a fost nici mai mult nici mai puţin decât “al cincilea Beatle”, iar asta spune tot. Un nord-irlandez. În Manchester. Al cincilea Beatle. Formaţia din Liverpool. Au spus-o portughezii, mai întâi, înainte de un Benfica-Manchester United, apoi au recunoscut-o însuşi englezii, cei care sunt atât de tradiţionalişti cu aceste lucruri încât ar trebui să-i credem atunci când fac astfel de excepţii.

Cert este că Best a devenit foarte rapid un superstar. Fotbalul său era, pentru spectatorul de atunci, ca şi sandwichul pe care fiecare şi-l ducea cu sine pe stadion: un moment garantat de satisfacţie, chiar şi în cele mai slabe meciuri ale sale. Nu, nu era genul de fotbalist de la care te aştepţi să fie 90 de minute concentrat pe tactica de urmat. Micul Georgie continua să joace pe maidan, doar că acum maidanul se numea Old Trafford. Iar tehnica şi jocul său continuau să fie acelea de pe străzile din Belfast. Driblingurile sale, de exemplu, erau produsul acelei şiretenii specifice copilăriei: rareori s-au văzut mişcări ca cele ale lui Best, capabile de a pune în fund orice adversar dintr-o mişcare de şold abia perceptibilă, la fel ca un copil care-şi urmează inspiraţia fără a fi foarte sigur unde îl va duce, dar în acelaşi timp cu certitudinea că poate reuşi ceea ce-şi propune, chiar înainte de a şti despre ce e vorba.

Era o extremă – la fel ca Garrincha – pentru că tuşa e refugiul natural al fotbalistului talentat şi, în acelaşi timp, anarhic (gândiţi-vă la Hagi), în ciuda faptului că de multe ori se mişca pe teren în funcţie de propriile instincte. Era coşmarul oricărui antrenor rival, care nu putea să deseneze suficiente trasee pe tabla sa din vestiar. Best nu putea fi “citit” de adversari, oricâte meciuri anterioare de-ale sale ar fi urmărit aceştia. Putea intra în careu de pe una din benzi şi, imediat să-l abandoneze, vertical, întorcându-se înapoi, pentru a reveni apoi şi a intra din nou în zona de pedeapsă, de data aceasta cu faţa la poartă. O fază dificil de înfăţişat în scris, dar şi mai dificil de anticipat şi contracarat pe teren. De asemenea, îi plăcea să se mişte pe orizontala terenului, de la un capăt la altul, urmând o traiectorie anormală care de obicei îi lăsa perplecşi pe fundaşii adverşi. Ce jucător se trambalează într-un fel atât de ciudat cu balonul la picior? Ce fel de fotbalist e deşiratul ăsta pletos? George Best nu semăna cu nimeni. Şi nimeni nu seamănă cu George Best nici în zi de azi.

“Lăsaţi copilul să joace. E special”

George făcea minunile să se întâmple. „Era capabil să folosească oricare dintre picioare, iar uneori părea că are şase”, spunea antrenorul Matt Busby despre cel mai bun elev al său. Pe care, a înţeles repede, nu-l poţi disciplina. “Lăsaţi copilul să joace. E special”, spunea, “şi de oricâte ori este posibil, daţi-i mingea lui Georgie”. Cam aceasta era tactica lui Manchester în acea perioadă. “Lăsaţi copilul să joace…”. Poate că ăsta a fost blestemul lui Best. Şi în acelaşi timp farmecul său. Că nu s-a maturizat niciodată. A rămas un copil, unul rebel, la fel ca poporul său, la fel ca Belfastul. Doar nu degeaba i se spunea Belfast Boy.

Odată, la un meci din Cupa Campionilor, împotriva Benficăi lui Eusebio, cea mai tare formaţie de pe continent la acea vreme, Matt Busby le-a spus elevilor săi ca în primele 15 minute să joace la aşteptare, “să vedem cum merg lucrurile”. Doar jucau pe Estadio da Luz, iar Benfica era neînvinsă de 19 meciuri în Europa pe propriul teren. În plus, îl avea pe Eusebio, care chiar înainte de meci era prezentat pe teren cu trofeul “Fotbalistul European al Anului”. Best a înscris de două ori în primele 12 minute – o dată cu capul, a doua oară după o demonstraţie pură de magie, după ce a driblat trei fundaşi adverşi şi apoi l-a învins cu un şut sec pe portar. United avea să câştige meciul acela cu 5-1, cu Best cel mai bun jucător de pe teren. La finalul meciului, Busby l-a muştruluit: “Georgie, e clar că tu nu asculţi vreodată ce spun eu aici”.

Doar câteva episoade care au inspirat naşterea celebrului dicton al tribunelor: „Maradona good, Pele better, George Best”.

În afară de fotbal, mai exista şi personalitatea sa captivantă, care era astfel tocmai pentru că nu părea să-şi dorească să captiveze publicul, excepţie făcând – asta e clar – momentele când se afla pe teren. El însuşi şi-a asumat noul rol de vedetă şi s-a modelat în funcţie de acesta: avea coamă şi perciuni, aşa cum se purtau spre sfârşitul anilor ’60, şi jumătate de zâmbet întipărit mereu pe figură. A fost unul din acei indivizi care, încercând să înveţe cum să se poarte în faţa camerelor, a reuşit să determine camerele să se îndrăgostească de el. De curând, Iker Casillas povestea că a luat lecţii de cum să “dea bine pe cameră” de la David Beckham, pe vremea când englezul împărţea vestiarul cu căpitanul Spaniei. Ei, Best şi la asta a fost autodidact.

“Am cheltuit mulţi bani pe alcool, femei şi maşini sport. Restul i-am dat pe prostii”

În acei ani ai marii deşteptări mediatice a sportului, când s-au născut fenomene precum Pele, Muhammad Ali, Bobby Fischer sau Mark Spitz, George Best s-a transformat într-una din cele mai vânate figuri publicitare, o vedetă în toată regula. A ştiut că fotbalul este, pe lângă o competiţie, un spectacol. Şi păşea pe teren perfect conştient că lumea aştepta spectacol, mai ales de la el. Şi i-a dat spectacol, jucând mereu cu acea exhibiţie de trucuri proprii dansatorilor de stradă. Îi era totuna dacă era în finala Cupei Campionilor, în faţa puternicei Benfica – cel mai important moment din palmaresul său – sau jucând pe “câmpul de cartofi” din Northompton Town, unde a fost, cum altfel?, cel mai bun de pe un teren care amintea mai degrabă de maidanele sale din copilărie. Best a marcat atunci şase goluri într-un singur meci, în timp ce restul jucătorilor se mulţumeau cu a încerca să-şi păstreze echilibrul pe acea “arătură”. Ceilalţi erau profesionişti, el era doar – chiar şi acum – acel dribleur de mahala, care întâmplător era plătit cu o avere pentru a juca fotbal. Iar pe “arătură” Best se simţea acasă.

George nu doar învingea fundaşii, ci se juca cu ei, îi scotea din minţi, mereu cu jumătatea aceea de zâmbet agăţată de colţul gurii. Era un maestru al controlului mingii şi al manipulării, deşi nu avea niciun control asupra sa. Un amestec de talent, virtuozitate, nebunie, autodistrugere, George ar fi putut deveni, dacă şi-ar fi propus asta în mod serios, cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor.

Odată, Best a înscris un gol direct din corner. După meci, presa a zis că a fost noroc chior. Aşa că George a repetat isprava în meciul următor. Atât era de bun, când îşi propunea asta. Şi deja mult prea faimos pentru puterea de înţelegere a tradiţionaliştilor. La un moment dat, ajunsese să primească 10.000 de scrisori pe săptămână, de la fani din Moscova şi până în Tokyo. Un cântec dedicat lui, intitulat “Georgie, Georgie” s-a căţărat până în vârful topurilor şi nu exista un magazin în Anglia care să nu vândă ceva cu moaca lui Best imprimată. Inclusiv căni.

Dincolo de faimă şi camerele tv au apărut, evident, femeile şi banii. Niciunul din aceste lucruri nu este în mod obligatoriu dăunător, decât dacă îl laşi să fie. Dar mai încolo aveau să apară chestii mult mai periculoase “per se”, precum alcoolul şi jocurile de noroc. Best, în cea mai bună tradiţie a vedetelor britanice din popor, îşi apăra noul şi autodistructivul stil de viaţă cu sarcasm. Ceilalţi voiau să-l salveze de nu ştia prea bine ce anume, pentru că el se distra de minune şi lua intenţiile celorlalţi de a-l face să revină pe calea cea bună aproape ca insulte. Între atâtea afaceri pe care le-a deschis în acei ani, erau şi câteva cluburi de noapte… şi nu era genul de patron care să nu-şi încerce propriile produse. Aproape că se admira când se vedea cu câtă dezinvoltură şi-a construit imaginea de “bad boy”, în loc să încerce să-şi ascundă aceste înclinaţii faţă de public, ceea ce l-a ajutat să câştige şi mai mult simpatia fanilor. Dacă viaţa îi oferea o continuă petrecere, Best o accepta cu braţele deschise. A fost una din primele vedete mediatizate ale fotbalului şi, totodată, una din acelea care au profitat cel mai mult de posibilităţile acestei condiţii. În trei cuvinte: Best era fabulos.

Cel puţin văzut de la distanţă.

“În 1969 m-am lăsat de alcool şi de femei. Au fost cele mai groaznice 20 de minute din viaţa mea”

Cum se întâmplă mai de fiecare dată în astfel de cazuri, era dificil să vezi dincolo de poleială. Astăzi, presa sportivă psihanalizează zilnic fiecare star: “Icsulescu e trist”, “Cutărescu nu şi-a salutat antrenorul”, “Vezi aici cu cine are o aventură fotbalistul X”… Dar în vremea lui George Best încă exista acea barieră mistică între star şi omul din popor. Starurile ca el puteau să bea până se făceau praf şi să-şi parieze până şi cămaşa de pe ele în cazinouri, şi tot nu decădeau din ceruri. Presa vorbea continuu despre excesele şi problemele sale disciplinare, dar pe atunci aceste chestii erau încă nişte noutăţi interesante pentru public. Singura problemă era că Best era şi el un om din popor. Mama sa fusese alcoolică şi alcoolul a ucis-o. El a fost alcoolic şi alcoolul avea să-l ucidă. Avea ceva în el, ceva complex şi dureros în spatele imaginii sale de ticălos chipeş, de băiat rău cu zâmbet fermecător, iar trecerea deceniilor avea să-l dezbrace de aură în faţa ochilor publicului.

Golanul irezistibil cu ochii albaştri a ajuns doar un beţiv dependent de sticlă, incapabil de a renunţa la băutură, deşi ştia că viaţa sa depindea de asta. Continua să glumească pe seama alcoolismului său într-un mod iresponsabil, chiar şi când se apropia de iminentul transplant de ficat. Ce gaură neagră era în sufletul său ca să-l împingă la autodistrugere în asemenea hal? Cine ştie? Oare câţi dintre noi pot spune cu exactitate ce se întâmplă înăuntrul lor? Best nu a fost atât de fericit pe cât voia să ne facă să credem, şi nu întotdeauna a fost un tip agreabil. Cel puţin aşa spunea fosta sa soţie, Angie: “Când era beat, George era cel mai deplorabil, nesuferit şi ignorant rahat pe care l-am văzut vreodată”. Tot ea obişnuia să spună, după despărţire: „Părea că am doi copii, nu unul. Aşa că cel mai mare a trebuit să plece”.

Best nu a renunţat niciodată la a se arăta insolent, ba chiar ofensator, în declaraţiile sale publice. Nu se mai ştie numărul miştourilor făcute pe seama lui Paul Gascoine, cunoscut şi el pentru gravele-i probleme cu băutura. “Gascoine nu-mi ajunge nici măcar la călcâiul sticlei”, “I-am spus odată lui Gazza (Paul Gascoine – n.m.) că are IQ-ul mai mic decât numărul de pe tricou. Ce e acela un IQ?, m-a întrebat el”. Le-a jignit mereu pe starurile de după el ale lui Manchester. Toţi erau sub valoarea sa. Mai rău, ulterior, a ajuns să fie arestat pentru episoade de violenţă conjugală sau agresiunea sexuală a unei minore, pe lângă ultraj, conducere sub influenţa alcoolului şi alte acte violente. Dar ticălosul, când deschidea gura, era haios.

“Dacă mă năşteam şi eu urât, nu aţi fi auzit niciodată vorbindu-se de Pele”

Când a aterizat la Los Angeles, purta un tricou cu inscripţia “Who the hell is George?”. Din mulţimea de fani care îl aştepta la aeroport, i-a sărit în braţe o tânără pe al cărei tricou scria: “George Does It Best”. La prima conferinţă de presă în L.A., a fost întrebat dacă se consideră un al doilea Joe Namath – atletul american cu care era adesea comparat. George a răspuns: “Sunt mai bun ca Namath. La ambele sporturi”.

Cariera sa nu a fost, probabil, ceea ce ar fi putut fi. În parte a fost vina sa, în parte nu. La 26 de ani, vârstă la care se spune că un fotbalist ajunge la deplină maturitate şi la forma maximă (Maradona a câştigat Mondialul din ’86, cu Argentina, la 26 de ani), Best era în plin declin. După nouă ani de glorie, a mai rezistat – sau l-au mai tolerat – încă două sezoane la Manchester. Dar obiceiurile sale deja îşi lăsau deja amprenta asupra jocului său şi a plecat, în cele din urmă, inevitabil. Apoi a început un periplu pe la câteva echipe din cele mai obscure (Jewish Guild, Dunstabe Town, Stockport County…winking , inclusiv prin liga americană – care n-a fost decât o scuză pentru a mai continua câţiva ani cu extravagantu-i stil de viaţă. Să joace în S.U.A. n-a fost decât o pensionare timpurie. S-a întors după un an, pentru încă un sezon în Anglia, la Fulham, dar a revenit dincolo de Ocean. Fanii lui Manchester United, însă, precum şi restul lumii, considerau că Best era oficial retras, la fel cum s-a întâmplat cu Pele când a plecat la New York Cosmos. De altfel, despre acea perioadă petrecută în America, Best povestea ulterior că a locuit, la Los Angeles, într-o casă pe malul Oceanului Pacific şi că, pentru a ajunge pe plajă, trebuia să treacă pe lângă un bar: „N-am ajuns niciodată până la Ocean”.

“Eu sunt cel care a scos fotbalul din paginile de final ale ziarelor şi l-am adus pe prima pagină”

Deşi, e adevărat, nu a fost vina sa că s-a născut în Irlanda de Nord, o zonă săracă în staruri, unde a apărut ca o raritate, în mijlocul nicăieriului. De aceea, n-a fost vina sa că echipa naţională a ţării sale era aproape o glumă. Niciodată nu a jucat un Mondial sau un European. Asta i-a lipsit, să se bată într-un Campionat Mondial, bătălia epică, planetară, a marilor fotbalişti, unde sunt şlefuite adevăratele legende. Dar privind în urmă, chiar şi această lipsă îi conferă încă şi mai multă strălucire aurei sale. Legenda sa nu este una a Mondialelor. Legenda sa e alta. Nici nu cred că cineva şi-l putea închipui pe George Best jucând la un campionat mondial sau la un campionat european. Poate pentru că nu s-a întâmplat, sau poate pentru că nimeni nu şi l-ar fi putut imagina altfel decât nord-irlandez. Unul ca George nu putea apărea decât dintr-o familie protestantă, unionistă, din furtunosul Belfast. Trebuia să fie din Belfast. Acea combinaţie de nihilism irlandez şi viclenie englezească nu putea să existe într-un german, un italian sau un sudamerican.

George Best şi-a îmbrăcat mereu ego-ul într-o armură pentru a ascunde ce se petrecea înăuntrul său şi, chiar când a ajuns o ruină, tot nu a renunţat la ea. Trist, fără îndoială, dar – de ce să ne minţim? -, fascinant, totodată. Cu toate faţetele sale, unele întunecate, astăzi unul din aeroporturile din Belfast îi poartă numele: aeroportul George Best. După moarta sa, sora lui George, Barbara, a înfiinţat Fundaţia George Best, care ajută tinerii sportivi să nu facă greşelile fratelui său, mai ales în privinţa alcoolului. Pentru fanii fotbalului, el rămâne un mit, nu individul din carne şi oase. Cum rememora ulterior şi antrenorul său de atunci: “Am avut unele probleme cu micuţul pezevenghi, dar prefer să mi-l amintesc ca pe un geniu”. De aceea, Georgie, acel copil deşirat şi mucos din Belfast continuă să fie iubit chiar şi la mulţi ani după ce a murit, răpus de alcool, după ce rinichii şi apoi, pe rând, celelalte organe i-au cedat.

“Cea mai mare dramă a lui George Best este că nu a aflat niciodată cât de bun ar fi putut să fie”

– Michael Parkinson, cel mai bun prieten al celui de-al “cincilea Beatle”.

Surse info şi foto: Jotdown.es, Ifhof.com, Wikipedia.org, Georgebest.com, Jockbio.com, mirror.co.uk, telegraph.co.uk, flickriver.com, microkhan.com, dailymail.co.uk, tumblr.com

Eroi de-o şchioapă

Spunea Micul Prinţ: “Toate persoanele adulte au fost la început copii. Deşi puţine dintre ele îşi mai amintesc”. Toţi ne-am jucat de-a supereroii. Ne-am visat în pelerină şi în chiloţi roşii salvând, în zbor, o domnişoară. Ne-am imaginat pompieri în iad, soldaţi ai viitorului într-un război interstelar sau exploratori ai unui teritoriu inospitalier. Ne-au făcut să credem că superorii erau întotdeauna adulţi. Dar… câţi ani are Sponge Bob? De ce modelul de supererou este mereu un adult? Poate din invidie. În continuare, aveţi câteva poveşti care o demonstrează.

Copilul care a stopat inundarea Olandei cu un singur deget

Spune legenda că toţi copiii olandezi, de când sunt mici, sunt învăţaţi să fie cu ochii în patru mereu, când ies pe afară, pe digurile ţării care creşte sub nivelul mării, pentru a ajuta la prevenirea unei catastrofe. Mai spune legenda că, acum mulţi ani, în timpul unei puternice furtuni, unul dintre aceşti copii a descoperit o gaură în dig, prin care ţâşnea un izvor artificial tot mai mare. Instinctul l-a făcut să urce coasta digului şi să acopere pericolul iminent cu degeţelul său. “Olanda nu va fi inundată cât timp sunt eu aici”, şi-a spus. Două zile şi două nopţi a rămas copilul acolo, fără a mişca “un singur deget”, până când cineva, din întâmplare, i-a venit în ajutor. Copilul este acum un erou naţional în Olanda pentru curajul naivităţii sale…

Dispoziţia de a schimba lumea a acestor “pitici nebuni” obişnuieşte să fie limitată de mediul în care trăiesc. Dar, uneori, semnalele pe care le transmit stimulează până şi ultimul ungher al capacităţii adulte de a se emoţiona. Ca o morală şi ca o lecţie importantă dată egoismului pe care ni-l conferă faptul că am crescut. Lumea – de data asta cea reală – Elenei Desserich, de şase ani, se reducea la propria familie. O boală teribilă i-a limitat scara percepţiilor la zidurile casei sale şi ale spitalului, dar, ca o eroină de o şchioapă, nu a renunţat la a lupta pentru atingerea obiectivele în care credea. De la cinci ani a început să simtă simptomele bolii mortale şi, conştientizându-şi soarta, a început să-şi fabrice o listă de priorităţi pe care le dorea îndeplinite înainte de sfârşitul asumat: să înoate cu delfinii, să facă schi acvatic, să conducă o maşină… O zi, o dorinţă… şi doar şase ani.

Până aici, o poveste brutală, care marchează memoria oricărei familii, dar care nu ar aduce lumii suficientă transcendenţă. Elena a decis că moştenirea sa va fi una mai mare de-atât. La doar şase ani se simţea responsabilă de cei din jurul său şi o necăjea ideea că surioara sa mai mică se va juca singură, ducându-i mereu dorul. Voia să fie nemuritoare în casa ei şi să sfideze golul pe care urma să-l provoace în câteva luni. Elena a urzit, în secret, un plan. Pentru a comunica “de dincolo” cu cei dragi, fetiţa a ascuns prin toată casa scrisori şi desene, cu mesaje de sprijin şi de afecţiune, care urmau să-i surprindă familia în rutina absenţei sale. O naivitate cu o încărcătură emoţională care avea să facă înconjurul lumii.

Timp de nouă luni, fetiţa a ascuns mesaje şi desene prin cărţile vechi din bibliotecă, prin ghiozdanul acela uitat al mamei, prin infinitatea de unghere ale camerei de joacă… Elena a murit în 2007, dar familia sa s-a bucurat de iubirea sa nemuritoare încă alţi câţiva ani…

“Mutam nişte cutii şi, dintre nişte cărţi, a căzut o scrisorică… De fiecare dată când găsesc şi citesc unul din mesajele sale este ca şi cum mi-ar da fetiţa mea din nou o îmbrăţişare…”, povestea Brooke Desserich, mama Elenei.

Iqbal, sclav, activist, legendă…

În cealaltă parte a lumii, problemele se relativizează. Chiar şi aşa, se poate spune că viaţa ta nu începe cu dreptul atunci când tatăl tău te vinde pentru 600 de rupii – circa 10 euro – unui fabricant de covoare, pentru a plăti nunta fratelui tău. Iqbal Masih (Pakistan, 1982) s-a născut şi a murit sclav, într-o castă din care nu voia să facă parte. Viaţa sa a fost o imersiune în cele mai profunde nelinişti umane. O încălcare totală a drepturilor celor slabi. Aparţinea celor de “neatins” şi era doar un copil. Cum ar veni… ţărână…

Iqbal Masih nu a mers niciodată la şcoală. La şapte ani lucra, în schimburi de 12 ore, pentru a plăti dobânda împrumutului familiei sale. La 10 ani se făcuseră deja 15 ore în care mânuia “kangi”-ul pentru a îndesa unul într-altul nodurile unuia din acele covoare care va sfârşi în sufrageria unei mândre bunici europene. Tradiţionalul “paishgee” era forma de subvenţionare a obiceiului ancestral din această cea mai puţin apreciată castă. Problema era că dobânda acestor împrumuturi se tot acumula pe măsură ce familia cerea şi eşua în a plăti creditorului banii. În 1992, împrumutul pentru Iqbal ajunsese deja la 12.000 de rupii şi devenise imposibil de plătit. Dar a intervenit ceva care avea să schimbe pentru totdeauna exploatarea infantilă şi drepturile copiilor.

Iqbal, macerat toată viaţa în nedreptatea abuzului social şi al muncii, a asistat la discuţia unui mic grup sindical care reuşise să-l reclame pe unul din aceşti abuzivi patroni. A aflat pentru prima oară ce e acela un drept, ochii i s-au deschis, spatele i s-a îndreptat şi ţelurile i s-au schimbat în clipa aceea. În timpul acelui miting improvizat, cineva i-a pasat din întâmplare microfonul lui Iqbal, pentru a-şi spune povestea: “Mă numesc Iqbal Masih…”, iar restul discursului a fost suficient de emoţionant pentru ca băiatul să abandoneze atelierul şi să-şi dedice restul vieţii “Frontului Eliberării de Muncă Forţată”, care a preluat, totodată, datoria familiei sale.

A murit sclavul şi s-a născut activistul. În doar doi ani, a contribuit la închiderea a zeci de ateliere ilegale, a fost personajul principal al unui documentar care incrimina sclavagismul infantil, a primit numeroase premii internaţionale, cu care a ajutat la ridicarea unor şcoli şi, când era pe punctul de a fi primit de însuşi primul ministru, Benazir Bhutto…

Pe 16 aprilie 1995 (de atunci încoace Ziua Mondială contra Sclaviei Infantile), Iqbal a fost asasinat, cu un foc de carabină, de aceeaşi mafie pe care încerca s-o distrugă. Avea doar 13 ani. Macabru epilog al unei poveşti care părea concepută pentru adulţi, dar în care protagonistul a fost un copil pe care l-au transformat foarte rapid într-un martir comercial pentru “cauză”. A murit activistul, s-a născut legenda…

Un alt exemplu? Ce ziceţi de băiatul ăsta?

Ideea e că, în orice loc din lume, întotdeauna există câte un înger anonim, dispus să dea câte o lecţie dincolo de puterea de înţelegere a multora dintre cei care se presupune că ar trebui să îi educe pe micuţi. Lecţii îmbrăcate în naivitate şi “vândute” lumii cu sinceritatea unui copil căruia îi revine sarcina de a face diferenţa între bine şi rău în situaţii limită. Pentru Brenden Foster, de 11 ani, totul era clar. În 2005 l-au diagnosticat cu leucemie. În noiembrie 2008, deja era conştient de timpul limitat care îi mai era dat de trăit, mai exact maxim încă trei săptămâni. Un copil în anticamera morţii este un blestem pe care progresul ni-l dă pentru a ne pune la încercare. Brenden era prizonierul destinului şi obiectul-fetiş al compasiunii adulte. În penitenţa sa, dorinţele sale erau porunci pentru apropiaţii săi, zdrobiţi de resemnare şi durere. Putea să ceară orice şi-ar fi dorit şi i-ar fi fost oferit. Şi aşa a şi făcut. Apă şi mâncare. Ultima sa dorinţă a fost să li se dea apă şi sandwichuri unor oameni ai străzii pe care i-a văzut în drumul spre spital. Nu voia o consolă de jocuri, nici compasiune, nici măcar să i se mărească doza de medicamente care i-ar mai fi diminuat durerea. La două săptămâni după moartea sa, deja se constituise o fundaţie care îi purta numele şi care distribuia mâncare oamenilor străzii din tot Seattle-ul, strângând peste o sută de mii de dolari din donaţii.

“Limonadă pentru viaţa tatălui meu”

Secretul nu stă în transcedenţă, ci în transformarea instrumentelor pe care rutina ţi le pune la dispoziţie în unelte pentru crearea unei legende vii. Drew Cox (6 ani) nu avea bani, nici resurse, nici o companie farmaceutică pe care să o şantajeze pentru tratamentul de chimioterapie de care avea nevoie tatăl său bolnav şi fără card de sănătate. La doar şase ani nu ai mai nimic, decât poate recunoştinţă şi apreciere pentru cei care ţi-au dat viaţă şi abia dacă ai capacitatea de a face o limonadă. Păi… vinde limonadă! Atât de simplu. Drew a scris, cu litere stângace, pe o bucată de carton: “Please help my Dad” şi a început să vândă limonadă, în pahare de plastic, în faţa casei. Compasiunea adulţilor, emoţia provocată şi donaţiile de 10.000 de dolari au făcut restul. Ceea ce începe ca o copilărie sfârşeşte într-o epopee… în ciuda faptului că mulţi continuă să creadă că cei mici sunt doar marionete. Lăsaţi-vă doar mişcaţi de gesturile lor şi veţi vedea că ei sunt cei care ne “manevrează”.

Chiar dacă, uneori, gesturile acestea nu folosesc la nimic. Sau, cel puţin, asta credem noi, cei mari. Sadako Sasaki (11 ani) trăia la doar un kilometru şi jumătate de Hiroshima. A supravieţuit deflagraţiei, dar nu a scăpat de leucemie. Sadako a îmbrăţişat tradiţia orientală când a aflat că e bolnavă. O prietenă i-a povestit că, dacă face o mie de cocori din hârtie, o dorinţă imposibilă i se va îndeplini. Şi de asta s-a agăţat micuţa… Dar nu doar ea, ci zeci de colegi de suferinţă din spitalul în care era internată, toţi cu aceeaşi problemă. A murit când avea deja 644 de cocori. Colegii săi au terminat, însă, misiunea, în locul ei. Şi de la picioarele monumentului închinat lui Sadako, din Parcul Păcii din Hiroshima, niciodată nu au lipsit, de 50 de ani încoace, miile de cocori de hârtie meniţi să-i completeze simbolica misie.

Copiii nu se nasc nesolidari, artificiali şi superficiali. Suntem noi, adulţii, cei care le subminăm naturaleţea, pentru a le modela un caracter mai moderat şi mai neîncrezător în “lumea rea”. Ni se pare că a da frâu liber acestui instinct fraternal infantil este ciudat şi pretenţios pe măsură ce copiii cresc, pentru că nu este productiv din punct de vedere social şi pentru că dorinţele acestor mici supereroi nu sunt bune decât pentru a-i emoţiona pe semeni. Dar, cum am văzut, mereu există câte o lecţie pentru cei mari. Marile schimbări izvorăsc şi se inspiră din suma acestor mici şi spontane reacţii. Ca şi cocorii lui Sadako. Şi noi nu vrem să ne dăm seama.

Puţul lui Ryan şi apa vieţii pentru jumătate de milion de africani

Ryan Hreljac (3 martie 1991, Canada) avea doar şase ani când s-a decis să facă ordine în mica sa lume. Dacă el avea la dispoziţie apă potabilă doar învârtind de un mic robinet, de ce în cealaltă parte a lumii nu puteau face acelaşi lucru? Cu această logică zdrobitoare, model şi exemplu pentru alte numeroase proiecte considerate “adulte”, s-a născut “Ryan’s Well”, întreprinderea cea mai fascinantă pe care un copil de vârsta sa a creat-o vreodată. A fost atât de mare ambiţia, încât în 2008, la 17 ani, Ryan conducea una din cele mai mari ONG-uri pentru implementarea de modele de dezvoltare a crizei de apă. În tot acest timp, a dat apă potabilă unui număr de aproximativ 600.000 de persoane. Magnetismul acţiunilor sale a contagiat mii de companii şi persoane mai în vârstă ca el, probabil umilite de ambiţia şi înverşunarea puştiului. Toate astea au făcut ca, prin ceea ce Ryan denumeşte “Ripple Effect”, efectul de domino, visul unui copil de a avea “apă potabilă pentru toată lumea” să devină, puţin câte puţin, realitate.

Şi acum, povestea. Într-o zi de iarnă din 1998, în Kemptville (Ontario), localitatea natală a lui Ryan, o profesoară de la Colegiul St. Michael, Nancy Prest, ţinea o lecţie elevilor de clasa 1 despre condiţiile de viaţă ale copiilor de aceeaşi vârstă din Africa. I-a întrebat pe elevi dacă ştiu care era principala cauză a morţii între copiii africani. Toţi cei din clasă erau convinşi că era lipsa hranei şi au fost surprinşi să afle că era, de fapt, calitatea proastă a apei pe care o beau cei din Africa.

Ryan Hreljac a rămas foarte şocat de lipsa “apei curate” din Africa şi a întrebat-o pe domnişoara Nancy cât costă un robinet pe Continentul Negru. Domnişoara Prest, contrariată, şi-a amintit că citise undeva că o pompă de apă ar costa 70 de dolari. În aceeaşi zi, ajuns acasă, Ryan, care încă învăţa valoarea financiară a lucrurilor, i-a cerut mamei sale bani pentru a cumpăra un robinet şi a-l trimite prin poştă în Africa.

Susan, prima “victimă” a celui care avea să devină “Ripple Effect”, a ignorat iniţial neliniştile fiului său. Dar Ryan a insistat toată săptămâna pentru cei 70 de dolari, ba chiar a propus să facă toate treburile casnice timp de un an, pentru a câştiga posibilitatea de a decide ce să facă cu banii primiţi.

“Nu înţelegi, mamă”, spunea, printre lacrimi, Ryan. “Copiii ăia mor doar pentru că nu au apă curată!”

Mama sa a acceptat provocarea, gândindu-se că un copil de vârsta lui va uita, curând, de cele spuse. Ryan a aspirat, a spălat geamurile şi, cu multă determinare, a muncit şi a strâns fiecare monedă într-o cutie veche de biscuiţi. Mama sa, complice în jocul propus, îi ţinea socoteala monedelor câştigate. Cei doi fraţi ai săi s-au implicat şi ei în proiect dar, curând, au abandonat în faţa atâtor responsabilităţi de oameni mari. Ryan a făcut toate treburile în casă pe care i le permitea mica sa statură, din ianuarie 1998 până la finele lunii aprilie, când deja strânsese cei 70 de dolari necesari.

Cu banii în mână, Ryan, însoţit de Susan, s-a dus la birourile Watercan pentru a cumpăra mult doritul robinet. Directoarea executivă Nicole Bosley i-a explicat, însă, micuţului Ryan că cei 70 de euro nu pot cumpăra decât o pompă manuală. Pentru a săpa un puţ era nevoie de 2000 de dolari. Ryan, trecându-şi privirea de la mama sa la doamna Bosley, a întrebat: “Asta înseamnă că trebuie să fac şi mai multă treabă în casă?”

Nicole Bosley, a doua “victimă” a efectului Ripple, i-a convins pe şefii săi şi pe cei de la Agenţia de Dezvoltare Internaţională din Canada să investească în primul puţ. Watercan i-a intermediat atunci un interviu lui Ryan cu Gizaw Shibru, directorul pentru Uganda al programelor sale de acţiune. Amândoi au ales şcoala Angolo din Otwal ca destinaţie a primului puţ, o localitate din nordul ţării afectate de SIDA şi secetă, unde unul din fiecare cinci copii murea înainte de a împlini vârsta lui Ryan.

Dar ambiţia lui Ryan nu depindea de voinţa adulţilor. Când a aflat că puţurile erau săpate manual, şi-a schimbat obsesia într-una nouă: să facă rost de 25.000 de euro pentru a cumpăra o foreză mobilă. Mama sa, captivă între mândrie şi devotament, a reuşit să-i obţină fiului o întâlnire cu jurnalistul Puddicombe Derek de la “Ottawa Citizen”, întâlnire care a dus la realizarea unui documentar TV şi la o “avalanşă” de cecuri şi donaţii din toată ţara.

Între timp, la şcoală, profesoara Nancy a început un schimb de scrisori cu elevii şcolii din Uganda:

“Dragă Ryan, mă numesc Akana Jimmy. Am opt ani. Îmi place fotbalul. Casa noastră este făcută din iarbă. Cum sunt cele din America? Prietenul tău, Akana Jimmy”.

Ryan i-a răspuns: “Dragă Jimmy. Cred că e fantastic să ai casa făcută din iarbă. Şi eu am tot opt ani. Bei apă din puţul meu toată ziua? Care este materia ta preferată la şcoală? Voi veni în Uganda când voi avea 12 ani. Casa mea este făcută din cărămizi. Scrie-mi cât mai curând. Prietenul tău, Ryan”.

Scrisoarea avea, ataşată, şi o fotografie a lui Jimmy. Un elev care avea o poveste la fel de captivantă, reuşind să evadeze din Armata de Rezistenţă a Domnului. Timp de mai multe săptămâni, Ryan a corespondant cu noul său prieten. “Pot să mă văd cu el?”, întreba. Susan şi soţul său s-au gândit că poate, într-o zi, îi vor da voie fiului lor să facă vizita în Uganda. Poate când va face 12 ani. Dar Ryan nu putea aştepta atâta. Curând, un milionar din cartier a donat familiei Hreljac cardul său de puncte aeriene, strânse în numeroasele sale călătorii, ceea ce i-a permis lui Ryan să ajungă să-şi cunoască “sufletul geamăn”.

În iulie 2000, Ryan a ajuns în localitatea Otwal, însoţit de părinţii săi. 5.000 de copii îl aşteptau, scandându-i numele. “Ştiu cum mă cheamă?”, s-a mirat puştiul canadian. “Toţi, de pe o rază de 100 de kilometri, ştiu cum te cheamă, Ryan”, i-a răspuns Gizaw Shibru.

La finalul cordonului de oameni îl aştepta prietenul său Jimmy. L-a luat de mână şi l-a dus să vadă puţul, pentru a-i tăia panglica. A fost ziua în care a inaugurat primul din cele 432 de puţuri din 15 ţări (majoritatea din Africa) săpate cu banii Fundaţiei sale…

Mai departe, despre viaţa lui Ryan ne povesteşte Wikipedia: „Ryan graduated St. Michael’s Catholic High School in Kemptville, Ontario, Canada in June 2009. He has three brothers. His parents are Susan and Mark Hreljac. Ryan currently attends the University of King’s College in Halifax, Nova Scotia. Ryan also plays for the University of King’s College Blue Devils basketball team.
Ryan is still close to his African pen pal Jimmy Akana, who Ryan met on his first trip to Uganda”.

Exemplul lui Ryan, dar într-o manieră uşor diferită, a fost urmat de Rachel Beckwith, care, la împlinirea vârstei de 9 ani, a cerut altceva în loc de cadouri. “Îi păsa mai mult de ceilalţi decât de ea însăşi. De ziua ei, nu a vrut niciun cadou. Ne-a spus să nu-i cumpărăm nimic, căci voia bani pentru părinţii şi copiii care nu aveau apă”, povesteşte Samantha, mama sa. Rachel a strâns 220 de dolari, cu 80 mai puţin decât îşi propusese. Apoi, o lună mai târziu, avea să moară în mod tragic, dar, în amintirea sa, s-au strâns din donaţii 1 milion de dolari pentru visul său.

“Cei mari niciodată nu sunt capabili să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt şi este plictisitor pentru copii să trebuiască să le tot dea, de fiecare dată, explicaţii”, Antoine de Saint-Exupery – Micul Prinţ


Începând de acum şi, sper eu, pentru mult timp, blogul haterului anonim şi irelevant Ellunes a început o colaborare cu prestigioasa publicaţie online (şi, de curând, şi pe hârtie) Jotdown.es (Mulţumesc, Angel L. Fernandez).

Surse info şi foto: Jotdown.es, Kurioso.es, Facebook.com/nonprofits, Wikipedia.org