Miliţia şi-a externalizat serviciile: Acum, la secţie te bat interlopii

cascheta
Vă amintiţi celebrul banc cu ăla de-şi ia bătaie indiferent că are sau n-are bască? Eh, aşa stau lucrurile – mai nou – şi în plin centrul capitalei statului membru UE România. Duminică dimineaţa, pe la 6.00, eu n-aveam bască… Nici prietenul care mă însoţea. Și nici alți câțiva tineri în ADN-ul cărora s-au împletit ghinioanele de a se naște în România și de a decide să iasă la bere în Centrul Vechi.

“Ieşi în pizda mă-tii afară, bă! N-auzi?”. Auzeam, dar nu înţelegeam cum și cu ce drept îmi cer niște badigarzi ai unor cârciumi în care nu mă aflam și nu mă aflasem să ies afară din sediul Poliţiei. “Pleacă, mă, pulă, de aici! Nu înţelegi?”. Nu înţelegeam. De ce şi cu ce drept trebuia să fiu eu evacuat de pe o stradă – domeniu public, cică – atunci când şi pentru că voiau muşchii unor cefelate care au ajuns să se considere noii stăpâni ai oraşului.

Unde mi se confirmă că şaorma nu e sănătoasă

Dracu’ m-a pus să vreau şoarmă la şase dimineaţa. Ştiam că dăunează sănătăţii, dar nu mă gândeam că după lipia aia cu #detoate or să mă doară braţele, ceafa, coastele şi celelalte zone ale corpului meu în care unii au decis – cu autoritate de la Poliţie – să-şi înfunde ciocatele. În faţa şaormeriei mă aflam, deci, când un grup pestriţ, de miliţieni întovărăşiţi cu interlopi zişi badigarzi, cu muşchi mulţi şi cuvinte puţine, remorcau un alt grup, alcătuit din vreo cinci tineri, spre sediul Poliţiei Centrului Vechi. Băieţii erau însoţiţi “regulamentar” spre “circă”, cu picioare-n cur, trageri de păr, şprei cu piper în ochi, palme, pumni şi ghionturi în coaste. Urlete, ţipete, “numaidabă”-uri, “decedaţibă”-uri şi “Auuuu”-uri prelungi însoţeau ciudatul alai care s-a ascuns după “termopanul” sediului poliţiei.

Aici, micuţii au dispărut după o claie de matahale şi uniforme care continuau să le îndese “dreptate” şi “justiţie” în capete, fălci, burţi şi ficaţi. Plus alte câteva porţii de şprei cu piper în ochi, care nu păreau să-şi facă treaba şi să-i orbească pe băieţi. Altfel de ce ar fi stins miliţienii lumina în sediu, când au observat că de partea cealaltă a vitrinei ne strânseserăm câţiva privitori şocaţi la “măcelul” dinăuntru? Da, poliţienii au stins lumina, ca să definitiveze bătaia aplicată celor cinci băieţi în beznă. Apoi, răcoriţi, troglodiţii de badigarji au părăsit incinta, iar “agresaţii” cu ochii roşii, orbiţi de jeturile cu piper, au fost lăsaţi să plece. A durat câteva minute toată scena. Niciun proces verbal, nu tu legitimarea lor de către miliţiştii rămaşi după ieşirea interlopilor cu trei clase, nimic… Bine, bine, dar atunci de ce au fost târâţi în sediul Poliţiei? Doar ca să fie bătuţi? De ce erau acuzaţi? Ce-au făcut, nenorociţii?

Unde mi se confirmă că spiritul civic, la fel ca şaorma, dăunează sănătăţii

Asta am încercat să aflu şi eu – fute-mi-aş spiritul civic să-mi fut – când am intrat în sediu şi i-am întrebat pe miliţieni de când se practică această metodă în România (scuze, fusei plecat o vreme, lăsasem ţara în UE la plecare) şi – mai ales – cu ce drept nişte interlopi bat oameni în chiar sediul poliţiei. Am fost “invitat politicos” afară, în sensul că mi-au închis uşa în nas. Am încercat şi a doua oară, repetând întrebarea. Acelaşi (non)-răspuns. A treia oară am îndrăznit să menţionez şi că sunt jurnalist şi sunt sincer îngrijorat şi interesat de răspunsul la întrebarea respectivă.

N-am scos-o la capăt aşa că am decis să schimb puţin tactica. Am cerut să depun o plângere, întrucât mă aflam în sediul Poliţiei şi voiam să denunţ un caz de agresiune la care tocmai luasem parte. Nu mai ştiu dacă cefelelateşigoale au fost invitate de poliţieni sau au intervenit din proprie iniţiativă, dar m-am simţit luat pe sus de multe braţe vânjoase care încercau să mă dea afară din – repet – sediul Poliţiei, cu forţa. M-am opus, am refuzat să fiu scos, m-am înfipt cu ambele mâini în tocurile uşii, dar în cele din urmă “micuţii” au reuşit să se opintească suficient în mine, dinspre interior, încât să mă azvârle afară. Amănunt important: în tot acest timp, miliţiştii stăteau şi urmăreau scena fără a schiţa vreun gest.

Afară, energumenii se oţărau la mine să plec “în pizda mamei” şi “în pula lor” acasă. Deşi credeam că strada Şelari e pe domeniul public şi că aveam voie să mă aflu acolo chiar dacă eram în faţa secţiei de Miliţie, aveam să aflu că mă înşelam groaznic. Am refuzat şi să plec acasă, decis să sun la 112 pentru a reclama agresiunea la care luasem parte, dacă tot nu era de competenţa poliţiei Centrului Vechi, cum tocmai aflasem “the hard way”. Am fost ameninţat cu nelipsitul şprei cu piper. “Ştii ce-i ăsta, bă?”, mi-l arăta un interlopuţ (cred că ăsta e diminutivul), agitându-l şi agitându-se corespunzător. Spre sincera lui stupoare, ştiam. “E şpreiul ăla cu piper cu care i-ai orbit şi pe ăia cinci copii de adineauri, boule. Normal că ştiu”, îi zic. “Vrei şi tu?”. Nu voiam. “N-ai voie, tete, să-l foloseşti, decât dacă eşti în pericol, dacă te agresez eu pe tine, or până acum doar tu m-ai agresat pe mine”, îi spun, succint, şi ce anume presupune meseria lui. A fost la fel de surprins şi tremura nervos, mai să-mi ardă una. Avea să aibă plăcerea în următoarele minute… Dar să nu anticipăm…

Unde am descoperit că vorba lungă e sărăcia omului. Omul am fost eu, vorba au scurtat-o ei

Am sunat, aşadar, la 112 şi am început să expun faptele operatoarei. N-am apucat să devin prea intim cu doamna, întrucât, într-un moment în care mă îndepărtam uşor pentru a discuta în linişte la telefon, m-am trezit cu o lovitură în urechea stângă. Unul din badigarzi, nemulţumit că ciracii lui pierd prea mult timp cu vorbele (v-am zis că au probleme de stoc), a decis să facă singurul lucru pe care îl ştia. Şocul m-a făcut să-mi scap telefonul din mâna dreaptă, înainte să mi se confirme că va fi trimis un echipaj. Apoi, imediat, o “bucată” şi în urechea dreaptă. Apoi, iar din stânga una. După aia le-am pierdut numărul pentru că se abătuse o ploaie de lovituri asupra mea. Am căzut jos, am dat cu capul de caldarâm (- Ce faci când iei prima bătaie în Bucureşti? – Iei o piatră în gură! – Hahahaha!) şi am apucat să iau poziţia fătului, apărându-mi cu coatele faţa şi capul, în timp ce ciocatele şi bocancii cefelorlateşifărăimaginaţielaîncălţăminte îmi distribuiau lovituri în părţile rămase expuse.

M-au bătut până maestrul Dem Rădulescu – Dumnezeu să-l ierte! – m-ar fi compătimit, dar ei nu. Ar mai fi dat, dar interveniseră băieţii bătuţi în “lotul” dinaintea mea şi prietenul meu, care, culmea, deşi lucrează în Ministerul de Interne, şi-a luat şi el câteva bucăţi pentru “insolenţă”. Am recuperat telefonul de pe jos, l-am reasamblat (avantajul de a nu mai avea smartphone) şi am sunat iar la 112. Mi-am cerut scuze doamnei, “să nu creadă că-i închisesem telefonul în nas, dar mă luaseră la tocat nişte băieţi” şi am apucat să-i rezum situaţia. Mi-a promis că-n 5-10 minute vine echipaju’. Din nou, important: la tot “măcelul” al cărui personaj principal fără voie fusesem, miliţienii au asistat neperturbaţi.

Unde încercam să-mi dau seama în ce parte a Ceceniei am ajuns

Jigodiile, după ce mă “frăgeziseră”, dispăruseră care pe unde. Cert e că nu le mai vedeam prin preajmă. A apărut, într-un final, maşina de poliţie, cu semnalele luminoase pornite, a trecut elegant pe lângă noi, claxonându-ne uşor, chiar, să ne dăm din drum, i-a “recuperat” pe cei doi poliţieni-spectatori de până atunci şi a demarat. În trombă, vorba ceea… Sediul poliţiei a fost închis, aşadar, ca un magazin alimentar la căderea serii, miliţiştii s-au “uşchit”, badigarjii au dispărut iar eu, împreună cu ceilalţi “protagonişti” ai “bătăii ca-n Şapte Cai” (cc presa română), am rămas proşti în mijlocul drumului.

Am încercat să-mi dau seama ce tocmai mi se întâmplase, în ce parte a Ceceniei mă aflam? Sau în ce stat de lumea a treia am aterizat fără să ştiu… Dar nu reuşeam să trec peste faptul că tocmai fusesem bătut de nişte interlopi, în plină stradă, în plin centrul capitalei unei ţări UE, ÎN FAŢA ŞI SUB OCHII POLIŢŞTILOR, ÎN TIMP CE VORBEAM CU ALŢI POLIŢIŞTI LA TELEFON ŞI ÎN TIMP CE EU ÎNSUMI ERAM ÎNSOŢIT DE UN să-i zicem POLIŢIST! Este că e halucinant?

Ulterior, am aflat şi “motivul” pentru care fuseseră bătuţi cei de dinaintea mea, pentru care intervenisem: nu au lăsat bacşiş!! Aşa că, data viitoare, să ştiţi că bacşişul, în Bucureşti, este de fapt TAXĂ DE PROTECŢIE, te apără de bătaia badigarzilor cu concubinajul şi acordul poliţiei. Iar dacă sunteţi norocoşi, ca mine, bătaia vă va fi administrată CHIAR ÎN FAŢA ORGANELOR. Dacă sunteţi ŞI MAI NOROCOŞI (caz în care ar trebui să jucaţi la LOTO!), ca băieţii de care vă spuneam, puteţi fi bătuţi într-un cadru select, la căldură, ÎN CHIAR SEDIUL POLIŢIEI!

Unde am văzut că un telefon, la vremea lui, face cât ore întregi de căciulit pe la porţi

În fine, am reuşit să ajungem la sediul Poliţiei numărul 10, de pe Bulevardul Unirii, după un al treilea apel la 112, de unde am fost “trimişi la plimbare” iniţial, pe motivul că “nu e nimeni care să vă ia declaraţiile”. Ulterior, poate fără legătură cu faptul că o domnişoară reporter la o televiziune de ştiri l-a sunat pe însuşi şeful Secţiei 10, povestindu-i întâmplarea, după două ore ne-a primit chiar domnul comisar şef-adjunct Marius Stancu, care i-a – citez – “adus de acasă” şi pe ceilalţi comisari ai secţiei, iar “cazul” a început să fie tratat cum ar fi normal într-un stat civilizat. Lucru pentru care le mulţumesc.

Am dat declaraţii, am scris de mână cât nu mai scrisesem de ani de zile, am identificat câţiva dintre “agresori”, am făcut plângeri penale, am fost îndrumat la Institutul de Medicină Legală, mi s-a dat dreptate, am simţit – repet – cum îmi dispărea frustrarea văzând că există şi poliţişti care îşi fac cu adevărat meseria.

Nu mi-a plăcut că li s-au găsit scuze miliţiştilor care au permis să se întâmple astfel de lucruri (am înţeles că sunt tot mai frecvente). Nu mă interesează că sunt “abia ieşiţi de pe băncile şcolii”, că “nu au tact, nu au autoritate, nu ştiu să se impună”, că “salariile sunt mici”, că “nu sunt bani” etc.

Nu vreau să ia bătaie şi alţii, în continuare, de la nişte interlopi, aşteptând ca miliţienii din Centrul Vechi să se “maturizeze” şi să “capete experienţă”. Nu vreau să capete experienţă pe coastele mele rupte.

Nu mă interesează că nişte caricaturi de poliţişti impotenţi din Centrul Vechi au legat “cârdăşie” cu interlopii pentru ca aceştia să ajute agenţii “la nevoie”. “Întrajutorarea” aceasta a dus la asta: cefelegroase şi-au luat, cu timpul, atribuţii de poliţişti, ajungând să facă ei “ordine” – ordinea lor – în chiar sediul Poliţiei! Oameni bătuţi fără vorbă multă, fără explicaţii, fără vină, doar pentru că ei pot şi pentru că “sunt mână în mână” cu poliţia.

Unde am aflat că şi badigarzii e oameni şi are momente de rătăcire

Unul dintre badigarzii aflaţi de faţă la evenimentele de duminică dimineaţa s-a justificat astfel pentru cele întâmplate: “Şefu’… m-am pierdut cu firea”. Nu ştiu voi, dar eu nu vreau ca de fiecare dată când o gorilă din asta se pierde cu firea să se lase cu “omorul” câte unui om nevinovat.

Să nu amintesc de faptul că, în urmă cu o săptămână, asistasem, în acelaşi Centru Vechi, cum un cetăţean tânăr, de naţionalitate conlocuitoare, încerca să îşi afunde mâna în poşetele unor fete care mergeau înaintea mea, fără să bănuiască nimic. Am strigat, le-am atenţionat pe fete, l-am pus pe fugă pe Jardel şi am împiedicat furtul. De la o distanţă sigură, de după maşini, şuţul mi-a strigat: “Ce vrei, bă? Vrei cuţit în centru?”. La 20 de metri distanţă erau aceiaşi vajnici poliţişti ai Centrului Vechi. De data aceea – îmi dau seama acum – am scăpat ieftin…

Gata, că şi aşa e prea lung textul. Vorba lui Creangă, via Goma: “Mi-a ieşit atât de lung pentru că n-am avut timp să-l fac mai scurt”. Până una-alta, să aveţi mereu la voi bani în plus, pentru bacşiş şi o bască în buzunar. Just in case…

Todos con La Roja!

În afară de David şi Sergio, nepoţeii mei, nu-i cunosc pe nici unul. Habar nu am cum îi cheamă. Conform clasamentului celor mai populare nume de copii spanioli din ultimii ani, ar putea fi Daniel, Alejandro, Pablo, Alvaro şi Hugo. Nu ştiu câţi ani au, dar pot să bănuiesc că suficient încât să fie la curent cu faptul că echipa lor naţională este campioană europeană şi mondială en-titre. Recunosc, cu invidie, că eu n-am idee cum e să simţi asta. Pentru mine, nişte sferturi de finală au fost suficiente să mă scoată din casă, la 12 ani, în toiul nopţii…

Nu ştiu nici cum e să porţi tricoul naţionalei ţării tale, deşi, la vârsta lor, probabil l-aş fi purtat şi eu cel puţin cu aceeaşi mândrie cu care ei se îmbracă în campioni ai lumii şi ai continentului. Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că nici copiii de azi din Sibiu, Cluj, Timişoara, Constanţa, Iaşi sau Bucureşti nu prea ies la joacă în echipamentul tricolor. Şi nu că unii n-ar vrea… Mitică la croitorie!

Ce pot să ştiu, fiind aici, este că Daniel, Alejandro, Pablo, Alvaro şi Hugo nu sunt singurii care poartă, mândri, “La Roja”. Sunt peste tot! Todos con la Roja! Milioane de Juan, Javier, Jose, Antonio sau Pedro, visându-se Iker, Xabi, Fernando, David sau Gerard, vor îmbrăca tricourile roşii începând de duminică şi vor strânge pumnii micuţi în faţa televizoarelor.

Pentru ei, evident, voi ţine cu Spania, care – dacă va câştiga şi anul ăsta, va egala recordul european de trei titluri, deţinut de Germania, şi va deveni prima formaţie din lume care câştigă, consecutiv, “o serie” de trei competiţii majore la nivel de echipă naţională. Eu zic că merită, pen’ că numai cu cei lăsaţi acasă mai făceau o echipă care să se bată la titlu… Iar dacă nu, deşi în general nu sunt bun la pronosticuri, aş miza pe Franţa (visez la o finală Franţa-Spania) şi, ca surpriză a competiţiei, pe Rusia. Așadar, să înceapă jocurile!

La Barcelona, în La Masia, a apărut deja un român: Alexandru Flaviu “Alex” Iloie. E din Năsăud şi are 16 ani. La Real Madrid avem cinci români la grupele de copii şi juniori. Unul din ei, Ştefan Craiu, chiar căpitan la grupa lui de vârstă. La Atletico sunt, iar, câţiva români. Mai avem pe la Osasuna, Zaragoza, Rayo Vallecano… În ultima decadă, după Mohamed, Mohammed şi Ahmed, cele mai frecvente nume străine de nou-născuţi din Spania au fost Daniel şi Gheorghe. Alţii decât Gică şi “Bursucul”, dar poate de aici va pleca şi o viitoare modă a tricourilor galbene, într-o zi.

PS: Puteți să puneți pronosticuri aici, să vă faceți echipe dincoace sau să vă jucați de-a “Dumnezeu” aici.

Sursa foto 1: tejotagar.blogspot.com

De ce Chelsea? – câteva motive

Ştiţi de ce e frumos fotbalul? Că nu ţine cont de logică. Nici de favorite, nici de “underdogs”. Chelsea a clacat atunci când toată lumea se aştepta să triumfe şi a triumfat atunci când toată lumea se aştepta să clacheze. Pentru că Lahm, Schweinsteiger, Ribery, Muller şi Neuer pot avea o nouă şansă, dacă vor continua în acest ritm (la urma urmei, acum doi ani au jucat o nouă finală, contra Interului lui Mourinho). Dar pentru Drogba, Lampard, Cech şi John Terry aceasta era ultima şansă. Şi pentru că fotbalul întotdeauna face dreptate. Pentru că în 2008 poate că Chelsea merita să câştige finala, iar în 2009 sigur nu merita să piardă semifinala.

Pentru că în ultimii 15 ani doar marile puteri şi-au adjudecat titlurile Ligii Campionilor, deşi după 2000 au fost cele mai multe “intruse” ajunse în finală. Borussia, în 1997, a fost ultima nouă campioană, deşi de atunci au mai încercat să-şi treacă pentru prima oară în palmares o Ligă a Campionilor Valencia, de două ori, Arsenal, Monaco, Bayer Leverkusen sau chiar Chelsea. Pentru că atunci când bagi un miliard de euro într-o echipă, indiferent cât ne place să spunem că banii nu aduc fericirea, meriţi măcar atât în schimb. Pentru că Fernando Torres merita un asemenea trofeu.

Pentru că antrenorii italieni sunt lideri la numărul cupelor câştigate (10), cu una mai mult decât spaniolii, dar niciunul nu reuşise să câştige trofeul cu o echipă din afara Italiei. Pentru că trebuia să fie “novicele” Di Matteo cel care avea să spargă “gheaţa”. Pentru Dan Petrescu, Gianluca Vialli, Ruud Gulit, Gianfranco Zola, Frank Leboeuf, Tore Andre Flo şi Gustavo Poyet. Chiar şi pentru Claude Makelele. Pentru Jimmy Floyd Hasselbaink, Hernan Crespo şi chiar Adrian Mutu. Pentru Gallas, Gudjhonsen, Babayaro, Veron, Desailly, Petit, Anelka sau Geremi.

Pentru că Anglia merita să egaleze Italia la numărul de titluri (12). Pentru că Londra merita o campioană. Pentru că de la finala din ’99, pierdută aproape incredibil de Bayern în faţa lui Manchester, istoria fotbalului german nu a mai fost aceeaşi. Nemţii au pierdut aproape toate finalele disputate de atunci încoace. Pentru că în ultimii trei ani au câştigat Liga Campionilor Inter, Barcelona şi Chelsea, lucru care arată clar că nu există o singură manieră de a juca fotbal. Pentru că Didier Drogba este cel mai bun marcator în meciuri oficiale din secolul XXI. Pentru că Timoschiuk a atins cupa înainte de startul meciului şi se ştie că oricine face asta aduce ghinion. Pentru că – fiţi atenţi la asta! – de câte ori finala Champions League s-a jucat la Munchen, o nouă campioană europeană s-a adăugat listei “veteranelor”: 1979 – Nottingham Forrest (pentru prima oară câştigătoare), 1993 – Olympique Marseille (pentru prima oară câştigătoare), 1997 – Borussia Dortmund (pentru prima oară câştigătoare), 2012 – Chelsea (pentru prima oară câştigătoare).

Pentru că fotbalul e al tuturor şi pentru că fiecare merită cel puţin un moment de fericire. Şi pentru că… asta:

Cu ce-am rămas după finala de la Bucureşti?

Încleştarea atletică dintre madrileni şi basci (3-0) sau, cum constata un pişicher, dintre Falcao şi Bilbao, a lăsat în urmă şi altceva decât câştiguri grase pentru patronii de restaurante şi hoteluri din Bucureşti şi o imagine radical schimbată a spaniolilor despre România. A lăsat o moştenire – ba nu, trei! -, un testament al fotbalului către fotbal. O moşnenie către cei care iubeau acest sport sau – am văzut cazuri – au început să-l iubească aseară. Şi trei “entităţi” – una mai frumoasă ca alta, ieri – şi-au adus aportul (Atenţie, urmează un text indecent de lung!).

Moştenirea lui Atletico

Europa aştepta o finală spaniolă de fală, Real Madrid-Barcelona, în Champions League. A primit la schimb una “second hand”, între cea de-a treia şi cea de-a patra echipă a Spaniei, din punct de vedere al palmareselor, în competiţia secundară a continentului. Când acordă câte unul din tot mai rarele interviuri, bătrânul Di Stefano atrage mereu atenţia interlocutorului: “Ai grijă să scrii Club cu C mare”. Pentru Atleti şi Athletic încă nu are cine impune acest respect, deşi ar merita.

Atletico venea la Bucureşti, ca de fiecare dată într-un meci crucial, cu eternul statut de Cenuşăreasă. Athletic Bilbao, o echipă tânără, frumoasă şi nebună ca extraordinarul său antrenor, beneficia de sprijinul unui întreg popor, cel basc, plus capitalul de imagine european pe care şi-l crease prin jocul încântător, apropiat de cel al Barcelonei, care l-a sedus şi dezarmat şi pe Sir Alex.

Dar madrilenii erau obişnuiţi cu planul secund. Când trăieşti o viaţă în umbra celei considerate de mulţi cea mai mare echipă din lume, când eşti strivită între rivalitate şi istorie, când oricât ai câştiga şi oricât de frumos ai juca, spuza ajunge mereu pe turta rivalilor din oraş, începi să-ţi accepţi condiţia şi, de la o vreme, să ţi-o transformi în avantaj. How many roads must a man walk down before they can call him a man? Să vă spună El Niño Torres, care trebuie să mai câştige un Mondial şi-un Euro, să mai joace câteva finale de cupe europene şi să mai ia câteva titluri pentru a primi, în sfârşit, aprecierea ce i se cuvine.

Să vă spună “creativii” care încercau, an de an, să compenseze bugetele uriaşe ale Realului cu pasiunea pentru două culori moştenite, ironic, chiar de la Athletic şi, mai departe, de la Southamptonul englez. Care încercau să pună în locul trofeelor umorul. Să-şi peticească găurile din nădragi cu clipuri, pline de emoţie, de atragere a fanilor. Când adversarul mai adăuga o cupă uriaşului palmares, tu să mai convingi câţiva copii să aleagă Calderonul în loc de Bernabeu. Când te baţi în fiecare zi, timp de zeci de ani, cu Goliat, trebuie să cauţi, prin deşert, mii de pietricele de pus în praştie. Şi – culmea! – să găseşti. Iar când copilul te întreabă, de pe bancheta din spate, nedumerit, “Tată, de ce ţinem noi cu Atletico?”, să nu poţi să-i explici. Pentru că “e ceva foarte, foarte măreţ”.

Să vă spună angajaţii fabricilor de saltele cum le croiau tricouri de joc fotbaliştilor din pânza care învelea câlţii, atât era de săracă echipa, lucru ce le-a adus o nouă moştenire: porecla “Colchoneros” (Saltelarii, într-o traducere aproximativă). Atletico se iubeşte. La bine (rar), dar mai ales la greu (ades). Iar când, de prea mult rău, încerci să te dezici, ţi se aduce aminte că dragostea pentru echipă o moşteneşti şi e de datoria ta să o dai mai departe, oricât ţi-ar fi de greu.

How many years can some people exist before they’re allowed to be free? Înaintea meciului de aseară, lumea părea să fi uitat – sau să nu fi aflat niciodată – că Falcao, Arda Turan sau Diego erau hârşiţi în sute de bătălii, plus alte zeci la “naţionale”, că nu erau copii ajunşi pentru prima oară într-un meci de o asemenea miză. Că cei trei sunt deja certitudini azi în Europa şi că Adrian şi Courtois vor fi mâine. Că madrilenii veneau după unsprezece victorii consecutive în cupele europene (după ce au ieşit din grupe au bătut tot, tur-retur), un record nemaivăzut şi care putea fi chiar îmbunătăţit la Bucureşti. Şi avea să fie. Că în ultima lună, din nouă meciuri, nu au pierdut decât unul şi acela în faţa marelui Real. Şi că se vor face zece.

Că îl aveau în echipă pe “tigrul” Falcao, cel care, dacă nu ar exista Messi şi Cristiano Ronaldo, ar fi cel mai mare fotbalist din lume al momentului. Şi că “Tigrul” nu dă goluri, ci muşcături. Şi că le dă cu o regularitate cel puţin îngrijorătoare pentru adversari. Columbianul şi-a primit numele de la legendarul fotbalist brazilian al Romei, din anii 80, de care tatăl lui Radamel Garcia era pur şi simplu îndrăgostit. Atacantul povestea, recent, într-un interviu, că părintele său şi-a dorit un băiat doar pentru a-i pune numele lui Falcao. O altă moştenire…

Aseară, Falcao a lăsat şi el, mai departe, o moştenire. Ba chiar mai multe. A reuşit cea mai rapidă “dublă” din istoria unei finale de Cupă UEFA. A marcat în poarta fiecărui adversar întâlnit în drumul spre ultimul act. A devenit abia al treilea fotbalist al lumii care înscrie peste zece goluri în două sezoane consecutive de cupe europene. A înscris 30 de goluri, în total, în două ediţii consecutive ale unei competiţii europene. A devenit golgheter, pentru doi ani la rând, cu două echipe diferite, al competiţiei. Nu căutaţi precedente. Nu există. Performanţe inimaginabile până ieri, dar când vii din ţara lui Macondo, te numeşti Radamel, iar tatăl tău ţi-a dat numele unui celebru fotbalist brazilian, nu s-ar putea spune că vii fără imaginaţie.

Şi, în fine, unii au uitat şi că Atleti îl avea pe bancă pe Simeone, argentinian din stirpea lui Bielsa, nu mai puţin valoros ca bătrânul “Nebun”. În Dicţionarul Limbii Spaniole editat de Academia Regală Spaniolă, “El Cholo” (porecla lui Simeone) are două definiţii, ambele utilizate doar în America de Sud: 1. Metis de sânge european şi indigen. 2. Indian care adoptă uzanţele occidentale. Diego nu este nici una, nici alta, deoarece – previzibil, deja? – şi-a primit porecla moştenire. În anii 50-60, la Velez Sarsfield entuziasma un oarecare Carmelo Simeone, poreclit “El Cholo”, un jucător extrem de iubit de suporteri. După 30 de ani, un alt Simeone, Diego, debuta în acelaşi club. Tribunele, într-o ţară în care înainte să devii Fotbalist trebuie să primeşti o poreclă, i-au împrumutat-o pe cea a lui Carmelo.

Ca fotbalist, puţini sunt cei care nu îl ştiu pe “El Cholo”. Şi-a găsit cu greu locul, trecând de la Velez Sarsfield la Pisa, de la Sevilla la Atletico, de la Inter la Lazio şi înapoi la Atletico. La naţională, românii şi-l amintesc cu plăcere, ca fiind cel care nu a reuşit să-i ţină piept marelui Hagi în SUA ’94. În rest, şi-a făcut datoria onest peste tot. În plus, a fost unul din artizanii acelui 1996 de poveste, când Atleti a cucerit titlul şi cupa în Spania. Ca antrenor, “Metisul” a debutat la Racing Club, în 2006. Fusese angajat să scape echipa de retrogradare. Şi-a îndeplinit misiunea şi a plecat. În acelaşi an a ajuns la Estudiantes. A câştigat Apertura 2006 şi şi-a luat la revedere anul următor. A ajuns la River Plate, unde, în primul an a câştigat Clausura, în 2008. A părăsit, anul următor, legendara formaţie argentiniană, după un egal cu Huracan, lăsând-o pe ultimul loc şi provocând, astfel, cel mai mare dezastru din istoria lui River: prima şi singura retrogradare.

Eşecul cu River l-a bântuit în următorii doi ani, la San Lorenzo de Almagro, de unde a plecat din cauza rezultatelor slabe obţinute. S-a dus în Italia, în ianuarie 2011, unde a preluat-o pe Catania, aflată în zona fierbinte a clasamentului. Simeone i-a salvat pe sicilieni de la retrogradare, reuşind, totodată, cel mai bun parcurs din istoria echipei în Serie A. Apoi, în ciuda faptului că mai avea un an de contract, s-a întors în Argentina, la Racing Club, promiţând că o va scoate campioană. Pentru că a terminat Apertura 2011 doar pe locul 2, El Cholo a plecat iar, semnând cu Atletico Madrid şi reuşind, după nici şase luni, să câştige Europa League. Aseară, la finalul meciului, Simeone, răguşit şi entuziasmat, a spus: “Sunt mândru că, mâine, copiii vor îmbrăca tricourile lui Atleti când vor merge la şcoală”.

Moştenirea lui Athletic

Athletic îi avea pe Llorente, pe Muniain, Iraola, Amorebieta, Javi Martinez, De Marcos şi Susaeta. Tot atâtea nume notate pe listele de cumpărături ale marilor cluburi, după sezonul fantastic făcut de basci. Îl mai avea pe marginea terenului, în trening, pe bătrânul şi aplicatul Bielsa. Şi mai avea un popor întreg în spate, care respiră prin culorile clubului din Bilbao. Care spera ca, după 35 de ani, să răzbune acea blestemată de finală pierdută în faţa Juventusului doar pentru golul în plus marcat în deplasare de italieni.

O echipă superbă, “que enamora”, cum spun spaniolii. Nu poţi să spui că-ţi place fotbalul şi să nu iubeşti frumoasa echipă bască. Dar o finală e o finală. Iar lacrimile lui Muniain stau mărturie că tinereţea, talentul şi entuziasmul pot câştiga bătălii, dar că medaliile, după război, le primesc veteranii.

Să-ţi faci o echipă doar din fotbalişti născuţi sau cu strămoşi în Ţara Bascilor şi – hai, fie! – Navarra, un areal de circa 20.000 de kilometri pătraţi (cu tot cu partea franceză), mai mic decât Oltenia, şi cu o populaţie de sub 3 milioane de locuitori, ceva mai mulţi decât are Bucureştiul cu tot cu Ilfov, să transformi asta în crez şi, totuşi, să reuşeşti să te menţii, singură, alături de coloşii Real Madrid şi Barcelona, între cele trei echipe care au jucat toate sezoanele Primerei, de la înfiinţare până azi, nu e puţin lucru. Să câştigi apoi opt campionate (doar Real, Barça şi Atletico au mai multe), 23 de Cupe (doar catalanii au mai multe), o Supercupă a Spaniei şi să joci şi două finale UEFA este deja impresionant. Uitaţi-vă pe fotografia asta, a bucuriei lui Atletico, în care s-au strecurat patru-cinci steaguri naţionale, fără a-l număra pe cel al Spaniei, din tribune. Ăsta, ikurriña, drapelul Ţării Bascilor, ar fi fost singurul steag de pe teren, dacă ar fi câştigat Athletic. Ce-ar fi fost marile cluburi ale lumii doar cu jucători crescuţi pe lângă casă?

Şi dacă au pierdut o finală, ce? Atletico avea mai multă nevoie de ea, oricum, în eterna-i zbatere de a scoate capul din umbra lui Real. Bilbao e mândră de copiii ei, chiar şi aşa. Au pierdut, dar au făcut-o cu capul sus, după ce, alături de Atletico Madrid, au răpus jumătate de Europă. În plus, bascii sunt prea dârji pentru a avea un complex faţă de cineva, deşi au trăit şi ei în umbra Realului şi Barcelonei o viaţă.

Esenţa spiritului basc şi a felului în care a fost primită înfrângerea în Euskadi stă în mesajul postat de fostul fotbalist al lui Athletic, Julen Guerrero, pe Facebook:

“Athletic nu a câştigat. Păcat… Cu siguranţă a fost cea mai bună echipă din Europa League în acest sezon, dar nu a putut încheia glorios, cu cucerirea TROFEULUI. Dar nu e momentul să ne lamentăm, ci e momentul să fim recunoscători. Să fim recunoscători acestor jucători, pentru uriaşele momente pe care ne-au făcut să le trăim, pentru că au permis să viseze unui întreg popor. O filosofie, o ideologie, o credinţă… Pentru că ne-au făcut să visăm pe toţi cei care iubim Athletic.

Eu cred că Athletic a câştigat un TROFEU astăzi… TROFEUL de a face să creadă noile generaţii că se poate concura cu granzii şi se pot obţine victorii printr-o filosofie căreia îi suntem fideli. Au câştigat TROFEUL prin care tot ce am trăit vom lăsa moştenire peste secole şi secole. Că acesta e Athletic şi pentru asta îl iubim…

Da, acesta este marele TROFEU al lui Athletic de astăzi şi trebuie să fim mândri de el. Acest TROFEU nu are preţ şi este mai important decât a ridica o cupă deasupra capului.

Şi acum să privim înainte. Suntem pe drumul cel bun şi trebuie să ştim gestiona această dureroasă înfrângere şi să vedem contrariul, că ceea ce au făcut aceşti copii astăzi este o MARE VICTORIE care, cu siguranţă, le va mai deschide şi alte oportunităţi în viitor.

Şi cum Athletic ne învaţă mai mult decât să jucăm fotbal, îi felicit pe cei de la Atletico Madrid şi pe fanii lor pentru trofeu.

¡¡ESKERRIK ASKO CHAVALES – AUPA ATHLETIC!!”

La final, Bielsa, cu capul plecat, fără a privi în ochi pe nimeni, cum face de fiecare dată, a luat toată vina asupra lui: “Eu sunt singurul responsabil”. Un gest mare, dar normal pentru “Nebun”, care a considerat că lacrimile elevilor săi sunt pedeapsă suficientă pentru că s-au pierdut cu firea într-un moment atât de important. Pentru că n-a fost doar vina lui, deşi e adevărat – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului – că Simeone şi-a învins maestrul, la fel cum Atletico, născut din “coasta” lui Athletic, şi-a “ucis” părintele. Cronos contra Uranus. A fost momentul lui Simeone şi al lui Atleti. Până când se va naşte un Zeus care-l va răpune şi pe Cronos – căci şi “păcatele” se moştenesc – iar fotbalul va recompensa mâine, cum face de fiecare dată, învinşii de azi.

Un prim semn că aşa va fi este răspunsul primit din cealaltă tabără, după meci. Nu din vestiarul advers, nici din tribună, ci de undeva din Bilbao, unde un avocat, jurnalist şi tată basc îi răspundea primului antrenor argentinian care a cucerit Europa League, pe Twitter: Simeone spune că, mâine, copiii vor îmbrăca, mândri, tricoul lui Atletico la şcoală? Copiii noştri nu şi le-au dat jos niciodată pe ale lor…“.

Moştenirea Bucureştiului

Nu mi-e ruşine că sunt român. Asta şi pentru că, chiar dacă mi-ar fi ruşine, tot român aş fi. happy Dar nici nu pot spune că m-am simţit de foarte multe ori mândru. Am luat-o ca pe ceva care nici nu mă avantajează, dar nici nu mă încurcă. Nu foarte des… Pentru că, e adevărat, uneori m-am lovit de prejudecăţi şi de “faima” pe care ne-am făcut-o prin străinătate.

Ieri, însă, tot ce s-a întâmplat la Bucureşti m-a făcut să fiu invidios pe cei care au fost acolo şi s-au putut bucura de la faţa locului de această sărbătoare. Pentru că a fost o sărbătoare. Faptul că, pe Twitter, spaniolii se extaziau la vederea stadionului, a organizării şi a coregrafiei deosebite realizate de români m-a făcut să umflu pieptul de mândrie. La ESPN, comentatorii englezi nu conteneau cu laudele, la rândul lor. Românii, pe Internet, spuneau că nu le vine a crede că ceea ce se întâmplă este în România. Unii, mai cârcotaşi, spuneau că e doar meritul UEFA. Eu spun că, dincolo de aportul forului continental – de netăgăduit -, mare parte din reuşita acestei finale a fost a românilor. Chiar şi presa română a fost la înălţime, profesionistă şi inspirată. Dar, pe de altă parte, aşa cum spunea cineva pe Twitter, tocmai această reuşită obligă de-acum. Pentru că s-a creat precedentul. “Uite, dom’le, că se poate şi la noi”. Or, din acest moment, orice “performanţă” sub acest standard va fi considerată o nereuşită.

După evenimentele de la Cluj, recunosc, mi-a fost ciudă. Consideram că ne-am făcut de râs tocmai acum, când toată presa europeană era cu ochii pe România. Mi-am exprimat îngrijorarea pe Twitter, dar unul din ziariştii spanioli aflaţi la Bucureşti m-a liniştit: “Jurnaliştii străini sunt fascinaţi de Bucureşti. Stadionul e minunat şi totul va fi bine. Ai o ţară superbă, sunt încântat!“. Am crezut că o spune din politeţe, dar după ce am văzut aseară, am fost convins că şi dacă a fost umbrită imaginea noastră după meciul de la Cluj (clujenii pot sta liniştiţi, a fost un incident între un portughez şi un bucureştean, iar fanii locali nu au avut nicio vină), ziua de ieri a şters orice impresie negativă.

Chiar şi intrarea acelor “Jimmy Jump” autohtoni este de apreciat (Nu vă luaţi după ce spune Vasile Manu). Dacă simpaticul catalan îşi face un titlu de glorie din a intra pe teren la orice competiţie sportivă, doar din teribilism şi din ambiţie, de ce e “românism” ca oltenii să facă acelaşi lucru, dar pentru o cauză nobilă? Gestul lor a fost unul de atenţionare şi de conştientizare asupra injustiţiei care i s-a făcut Craiovei. Iar faptul că au riscat şi au reuşit să facă acest lucru, a generat admiraţie între străini şi nu ne-am făcut nicidecum “de ruşine”. Din contră… Astfel de proteste au loc de ani buni în fotbalul “mare”. Şi văd că nu sunt singurul care e alături de cei doi protestatari.

Da, am avut noroc cu cele două finaliste, că au fost două echipe atât de frumoase şi de iubite. Că fanii spanioli au fost prietenoşi şi civilizaţi. Că, în afara unui mic incident dintre un grup de neo-nazi madrileni şi un grup de basci, nu au existat probleme. Şi pe acela jandarmii l-au soluţionat profesionist, fiind lăudaţi de presa spaniolă. Că, per total, a fost o experienţă extraordinară pentru toţi cei implicaţi. Chiar şi pentru mine, de la distanţă. Bucureştiul a intrat în istoria ambelor echipe, iar ele au intrat în istoria Bucureştiului. Un meci de fotbal a făcut mai multe pentru România decât ţâşpe guverne cu tot atâtea strategii de branding de ţară. Bravo, România! Bravo, Bucureşti!

Surse foto: Marca, GSP

Deep web – tenebrele Internetului

Cum ar fi dacă ai afla că Internetul pe care îţi petreci zilnic timpul nu este decât o mică parte dintr-un întreg mult mai vast şi, în cea mai mare parte, mai întunecat? Cum ar fi dacă ceea ce credeai că ştii despre Internet se dovedeşte a fi doar o mică parte din ceea ce ESTE cu adevărat Internetul? Cum ar fi dacă ţi-aş spune că există un Internet “ascuns”, care cuprinde de câteva sute de ori mai multă informaţie brută decât Internetul “vizibil”? Păi… e adevărat. Există un astfel de Internet.

Informaţiile despre subiect sunt foarte contradictorii şi, în ceea ce mă priveşte, nu toate credibile. Dar o să încerc să fac un rezumat cât mai comprehensibil, după ce m-am aventurat eu însumi în “tenebrele” Internetului. Va reieşi un text destul de lung, cu multe trimiteri la alte siteuri, pentru a nu-l face chiar interminabil. Înainte să mă apuc de scris postul ăsta, am căutat după informaţii şi prin punct ro dar puţinele date existente sunt doar copypasta din engleză, din surse îndoielnice. Aşa că voi încerca să fac puţină lumină.

Internetul ascuns şi/sau Internetul invizibil reprezintă între 80% şi 96% din întregul Internet (depinde de la “sursă” la “sursă” ). Ceea ce ne lasă cu 4%-20% din el “la vedere”. Ce înseamnă “la vedere”? Adică informaţiile respective pot fi căutate şi găsite cu motoarele de căutare. Imaginaţi-vă motoarele de căutare ca nişte pescadoare, care “pescuiesc” în oceanul Internetului. Plasele lor, oricât de mari, nu ajung foarte adânc şi, deşi prind foarte mult “peşte”, nu vor reuşi să-l prindă pe tot. Cea mai mare parte din posibila “pradă” scapă, deoarece se află mult mai adânc decât pot ajunge năvoadele lor. Eric Schmidt, CEO-ul Google, explica de curând că Internetul, în totalitate, este estimat la 5 milioane de terrabytes de informaţie, din care cel mai mare motor de căutare, pescadorul Google, a indexat 200 de terrabytes, adică 0,004%!!

Aşa, odată ce am stabilit că peste 99,9% din informaţia de pe Internet nu ne este la îndemână, să vedem în ce constă ea. O bună parte din aceste informaţii se află pe site-uri care, deşi nu sunt “secrete”, putând intra pe ele dacă le cunoaştem URL-ul, au ales să nu permită “scanarea” de către (sau să nu fie încă incluse în) motoarele de căutare. Sunt siteurile academice, cele cu informaţii militare, siteurile încă prea recente pentru a fi indexate de Google şi un mare Etcetera. Lăsând astea deoparte, rămânem cu o felie destul de mare de informaţie brută care formează “internetul ascuns” şi care nu poate fi găsită nici cu motoarele de căutare, dar nici nu poate fi accesată direct, chiar dacă tastăm în browser adresa URL.

Sunt destul de greu de separat, uneori, termenii de “internet ascuns”, “internet inaccesibil”, “internetul întunecat” sau “internet invizibil” fiecare însemnând altceva, dar eu, în continuare, mă voi referi la informaţia care, dintr-un motiv sau altul, nu este uşor accesibilă în mod tradiţional ca fiind “Internetul invizibil”, iar la informaţiile care sunt imposibil de găsit prin metodele tradiţionale ca fiind “Internetul ascuns”

Aşadar, ce este Internetul ascuns? Este o parte uriaşă din Internet care nu este indexată de motoarele de căutare şi nici nu poate fi accesată direct prin metodele tradiţionale, tastând adresa URL în browser. Este conceput astfel încât să poată fi “surfat” cu un grad sporit de anonimat faţă de “clear Internet” şi de aceea este accesibil doar printr-o metodă specifică, pe care o voi detalia imediat. Foloseşte pentru siteuri extensii diferite (.exit, .onion) faţă de internetul clasic şi URL-uri formate din 16 caractere alfa-semi-numerice, formate din literele alfabetului şi cifrele 2-7, generate automat. În plus, la anumite intervale de timp, combinaţia de 16 caractere din nume este schimbată. Exemplu de URL .onion: http://eqt5g4fazdphqinx.onion. Greu de memorat – şi, totodată, inutil, deoarece între timp ar putea deveni invalidă combinaţia, numele fiind schimbat -, aceste siteuri nu pot fi accesate din browserele clasice.

Ceea ce ne duce la următorul subiect: browserul Tor, “portalul” către adâncurile internetului (submarinul din fotografia-analogie de mai sus). Acesta poate fi descărcat de aici, dar vă sfătuiesc să citiţi şi sfaturile de pe aceeaşi pagină, înainte de a-l folosi. De fapt, este o extensie pentru Mozilla Firefox, presetată pentru a conferi un grad sporit de anonimat userilor înainte de a se aventura în “deep web”. Atenţie, gradul de anonimat nu este unul 100%, aşa că este responsabilitatea voastră cum îl folosiţi. Vi se dă cuţitul, dar voi decideţi dacă-l folosiţi la tăiat pâine sau la înjunghiat semeni.

Asta pentru că, în deep web, ca oriunde unde este combinat anonimatul şi internetul, există şi o mare cantitate de conţinut ilegal, nerecomandat celor cu stomac sensibil şi cu principii morale ferme: pornografie cu minori, site-uri de vânzare-cumpărare de droguri, arme şi sau obiecte furate, site-uri de închirieri asasini, tutoriale despre răpirea copiilor, fotografii şi videouri scabroase, cadavre, torturi şi cam tot ceea ce internetul vizibil a repudiat. Evident, dacă ştii să te fereşti de astfel de grozăvii, poţi găsi şi multă informaţie utilă – inaccesibilă la “etaj” – şi siteuri folositoare. În plus, oferă o bună imagine despre cum arată societatea în care trăim atunci când se eliberează de preceptele şi constrângerile legale şi morale.


Bine, bine, dar dacă numele siteurilor sunt imposibile şi nu există posibilitatea unui motor de căutare, cum ajungem să vedem şi nişte siteuri din Internetul ascuns? Păi, pentru început, puteţi porni de la Wikipedia ascunsă (Hidden Wiki), care este, printre altele, un agregator de siteuri .onion, grupate pe domenii. După ce vă instalaţi Tor şi îl porniţi, vi se vor deschide – ca în pozele ataşate – un panou de control (Vidalia) şi o pagină Firefox cu Tor presetat – vedeţi IP-ul schimbat. Acum mai aveţi nevoie doar de un punct de plecare. Adresa de URL a Hidden Wiki pe care o veţi găsi pe Internet nu mai este valabilă de când Anonymous au atacat serverul, în septembrie anul trecut, încercând să şteargă linkurile către siteurile de pornografie infantilă, dar aici se poate vedea o captură a siteului. Eu am căutat puţin pe Google-ul normal şi am găsit nişte directoare de linkuri. Unul e ăsta: http://dppmfxaacucguzpc.onion/. Aici, la “Reference and core sites” se găsesc şi linkuri noi către Hidden-Wiki.

În plus, pe deep web există variantele “underground” ale oricăror reţele sociale de pe “clear web”: există facebook, twitter, reddit, 4chan. Există mesagerie instant care funcţionează doar pe Tor, există siteuri de unde poţi cumpăra orice, după modelul ebay sau Amazon, doar că în moneda “locului”: bitcoins. Dacă vă “plimbaţi” puţin pe acolo o să găsiţi informaţiile necesare despre ce sunt bitcoins, cum se procură sau cum se pot câştiga şi care e cursul valutar dolari-bitcoins sau euro-bitcoins.

Poţi să-ţi faci blog, fiind disponibile mai multe platforme de blogging. Există chiar şi motoare de căutare specifice. Cum spuneam, cam tot ce poţi face în clear web, dar şi ce nu poţi face aici. Iar anonimatul conferit aici utilizatorilor face din deep web nu doar o unealtă pentru scursurile societăţii, ci şi un instrument util pentru jurnalişti – mai ales cei din ţările cu o puternică cenzură, ca Iran sau China -, care îşi pot astfel proteja mai bine sursele şi identitatea în timpul unor investigaţii.

Acum, să nu credeţi că Internetul ascuns a scăpat de vigilenţa poliţiştilor sau a băieţilor de la Anonymous, de exemplu. De altfel, Anonymous a atacat de mai multe ori Hidden Wiki şi alte siteuri din deep-web care aveau conţinut sau linkuri către conţinut pornografic infantil. În toamna trecută, au depistat chiar 190 de IP-uri reale, în doar 24 de ore, care intrau pe Tor doar pentru pornografie infantilă. Le-au făcut publice şi le-au trimis poliţiei.

Există şi poliţişti şi agenţi sub acoperire, care, chiar dacă nu te pot depista acolo, în timp ce te afli sub anonimat în deep web, îţi întind capcane pentru a te prinde ulterior. Unii nu ezită să se dea drept copii, dispuşi să se dezbrace sau să trimită fotografii pedofililor pentru “bitcoins”. Aşa s-a ajuns anul trecut la arestarea a aproape 200 de pedofili pe deep-web şi la depistarea de către Interpol şi Europol a unei reţele uriaşe, de 70.000 de persoane implicate în pornografia cu minori. Unii spun chiar că deep web-ul ar fi o creaţie a poliţiilor secrete şi a organizaţiilor guvernamentale, pentru a-i prinde la un loc pe cât mai mulţi posibili infractori periculoşi (asasini, pedofili, dealeri de droguri etc.), pe principiile “you gotta leave some blood if you want to catch the sharks” sau “if you want to catch a shark, you have to go deep in the sea”.

Totuşi, în ciuda faptului că Internetul ascuns cuprinde atât de multă informaţie şi este atât de vast, are cu mult mai puţini utilizatori ca Internetul “curat”. Motivele: cantitatea mare de conţinut dincolo de limita legii şi a principiilor morale ale celor mai mulţi, dificultatea în a naviga printre siteurile din deep web fără ajutorul unui motor de căutare gen Google, dar şi lipsa informaţiilor cu privire la această parte nevăzută a Internetului.

Surse foto: takycorp.com, vlancing.com, eatliver.com, print-screenuri proprii

Pentru mai multe informaţii: Reddit, TeamLiquid, /r/Onions, Studlife, TheHiddenWiki.info

Incredibil! Ziariştii români au luat-o razna. Vezi aici ce gogoaşă au mai muşcat micuţii!

Nu aş vrea să-mi fac un obicei din a “demasca” falsele “ştiri” care se strecoară în presa română zilnic, dar – după cea cu prostituatele madrilene intrate în grevă – o nouă pseudo-ştire publicată în presa serioasă din România astăzi mi-a atras atenţia: “Deputații ucraineni vor să interzică prin lege poziția misionarului“. Linkul e din Adevărul (unde ştirea a rămas pe site, deşi eu le-am sugerat s-o scoată), dar am văzut-o şi pe Antena1, Jurnalul Naţional, România Liberă, Realitatea şi – cum altfel – Ştirile Pro TV, share-uită la greu pe Facebook. Ok, ne-am amuzat citind-o, am dat-o pe Twitter, dar totuşi… hai să vedem ce e cu ştirea asta şi cum a ajuns ea să facă vâlvă în media dâmboviţeană.

La o scurtă căutare pe Internet (nu e necesar să ştii limba ucraineană sau rusă, Google News, Google Translate, puţină inteligenţă şi un gram de logică sunt suficiente) descoperim că ştirea a fost publicată prima oară, pe 23 martie, pe site-ul uareview.com (varianta în engleză), site care, în header-ul blogului are următorul motto: “Noi scriem mereu adevărul. Pe bune*“. Asteriscul este explicat în footer, pentru cine are curiozitatea: ” * – Toate evenimentele şi ştirile publicate pe acest site sunt fictive. Orice asemănări cu întâmplări şi persoane reale sunt întâmplătoare”. În plus, hai să vedem şi alte ştiri publicate de acest site care-şi afişează clar şi concis crezul: “Iulia Tymoshenko a fost găsită moartă în celulă” sau “Dmitry Tabachnik (Ministrul Educaţiei din Ucraina – n.m.) scoate din alfabet litera J”“. La fel de “credibile, nu?

Deci, cronologic, prima oară ştirea a apărut pe un site care publică ştiri inventate – şi avertizează asupra acestui lucru -, fiind preluată apoi, începând cu 24 martie, şi de alte siteuri din Ucraina. Cum ar fi ăsta: Delfi.ua, un portal de ştiri care este, mai apoi, citat de alte publicaţii, din Ucraina, Rusia şi România (Adevărul citează Delfi.ua ca sursă), pe 26 şi 27 martie. Avem două variante acum: acceptăm că sursa primară – siteul de umor – a dat o ştire inventată, “muşcată” de alte publicaţii, sau considerăm că articolul de pe Uareview e o parodie după ştirea serioasă publicată de site-uri credibile, rămânând să ne întrebăm, atunci, cum naiba a apărut parodia înaintea ştirii originale.

Mai departe, dacă mai săpăm puţin, dăm peste blogul Skinik (în engleză). Şi băiatul ăsta, ucrainean, are aceleeaşi problemă, la fel ca destui comentatori de pe siteurile care au dat ştirea: presa din Ucraina, în căutate de senzaţional, nu îşi verifică temeinic ştirile, înainte de a le publica (sună cunoscut?) şi dă câteva print-screenuri care arată cum Delfi a preluat ştirea de pe Uareview, iar apoi restul siteurilor au citat Delfi. Şi, de aici, ca într-un lanţ al slăbiciunilor, a ajuns subiectul şi la noi. E adevărat, ulterior, câteva din siteurile de ştiri care au publicat povestea interzicerii prin lege a poziţiei misionarului ca fiind una “pe bune”, au şters-o de pe siteuri când şi-au dat seama că s-au păcălit. Au rămas doar linkurile. Un exemplu aici. Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată.

Iar, dincolo de toate dovezile astea, eu nu pricep cum nimeni – dintre cei care au publicat ştirea şi care au susţinut, chiar şi când le-au fost arătate aceste dovezi, că totuşi e reală – nu a sesizat câteva “indicii” că e vorba de un fake:

1. În ştire se spune că “poziţia misionarului” va fi interzisă, pentru că – citez – “nu este deloc eficientă pentru conceperea unui copil”. Adevărul este că poziţia misionarului este chiar CEA MAI EFICIENTĂ pentru ca femeia să rămână gravidă. Din nou, o simplă căutare pe net ar fi alungat orice dubii. E greu de crezut că o iniţiativă legislativă s-ar fi bazat pe o bază atât de şubredă şi uşor de demontat.

2. Cum se face că niciun site internaţional “serios” nu a preluat ştirea? Căci, nu-i aşa?, dacă era adevărată, ar fi fost un subiect pe cinste pentru orice publicaţie din lumea asta. Cel puţin la categoria “Curiozităţi de pe mapamond”. Cu toate acestea, la 5 zile de la prima publicare a ştirii, doar câteva siteuri ucrainene, ruseşti şi româneşti – via Republica Moldova – au publicat “năzdrăvănia”.

3. Cum am zis şi mai sus (dând doar un exemplu, dar mai sunt şi alte cazuri), multe siteuri ucrainene şi ruseşti care au “muşcat-o” au revenit şi şi-au reparat gafa, ştergând ştirea. Faptul că a dispărut de pe câteva din siteurile pe care le dăm ca “surse” chiar nu ne-a ridicat niciun semn de întrebare?

Interesant e că Antena 1 a dat ştirea pe site, deşi acum două zile cei de la Antena 3 mi-au cerut voie să preia textul cu “greva prostituatelor” din Madrid pentru a-i înţepa puţin pe cei de la Libertatea şi Ştirile Pro TV care s-au păcălit la momentul respectiv.

Concluzie? N-am! Habar n-am ce e în neregulă cu presa, am obosit să mă cert cu lumea care arată cu degetul spre ziarişti, în general, criticându-i pentru ceea ce – iată! – parcă nici nu mai e excepţie, fiind al doilea caz în decurs de câteva zile. E adevărat, problema nu e doar în România, dar parcă să te încălzeşti cu gândul că “uite, şi ăia din Ucraina au comis-o” nu e chiar cel mai bun paleativ.

LE: Se pare că înşişi cei care au lansat ştirea se amuză acum că povestea a ajuns şi în România:

Suntem idioţi!

Sunteţi revoltaţi de faptul că Baconschi, Urban, Băsescu vă fac “păsărică”, “ciumpalaci”, “mahalagii inepţi” sau “viermi”, dar daţi like şi Retweet celor care vă fac “pizde”, “retarzi”, “cretini”, “proşti” sau “curve”… Sunteţi idioţi?

Vă oripilează că Gâdea îl face pe un nene “nesimţit” şi “dobitoc”, dar când unul dintre voi distruge vieţi ale unor copii nevinovaţi, printr-o pseudoinvestigaţie “primită pe mail”, tăceţi chitic, că “aşa e în online”. Sunteţi idioţi?

Când Funeriu sau EBA mutilează limba română săriţi de cur în sus şi urlaţi “Demisia!”, dar când alţii, cărora le daţi bani pe internet să vă facă “brandul” mare, asasinează, efectiv, aceeaşi limbă, o daţi cu “Las’, că n-o fi foc”. Sunteţi idioţi?

Râdeţi de cei care nu-şi iau BAC-ul şi faceţi mişto de ei, dar nu aveţi nicio problemă că oameni cu facultate – unii chiar profesori -, sunt mai inepţi ca ăia, că, na, “sunt de-ai noştri”. Sunteţi idioţi?

Vă arătaţi ultragiaţi de o poză, în timeline, cu o femeie în fundul gol, dar nu aveţi nicio problemă în a da retweet unei poze în care unu-şi curăţă pula cu o sârmă, că, deh, a dat-o Zoso… Sunteţi idioţi?

Vă băgaţi pulele în ea presă, cu orice ocazie, meritat (de multe ori) sau nemeritat (de la fel de multe ori), dar nu aveţi nimic împotrivă să vă recomande ce maşină să vă cumpăraţi unul care nu-şi dă seama dacă bidiviul primit în teste e pe benzină sau pe motorină. Sunteţi idioţi?

Vă deranjează Becali la televizor, că e semidoct şi arogant şi, în plus, mai scuipă pe câte unul, din când în când, dar îl felicitaţi pe altul care loveşte un copil şi se laudă cu asta pe Facebook, dându-i chiar şi jdemii de Like-uri. Sunteţi idioţi?

Râdeţi de el şi-l desfiinţaţi pe orice român “cocalar”, ajuns în S.U.A., Anglia sau Spania, care se laudă cu “averea” strânsă din munca lui, dar nu aveţi nicio problemă când cei ca voi, de lângă voi, vă fac “săraci”, “găleţi de retarzi” sau “rromâni proşti”. Şi luaţi lecţii de viaţă de la ei şi îi aplaudaţi, când, la bustul gol, agitându-şi şuncile în filmuleţe-“pamflet”, pe Internet, vă arată că ei au monitor la PC cât peretele dormitorului 3m X 3m. Sunteţi idioţi?

Vă bateţi cu pumnul în piept că sunteţi patrioţi şi participaţi entuziaşti la campanii “Românii sunt deştepţi”, dar nu aveţi nimic împotrivă că unul dintre voi scrie “Rromânia” de ani de zile. Sunteţi idioţi?

Urlaţi că vreţi “o ţară ca afară” de ani de zile, dar în tot timpul ăsta achiesaţi la ideile unuia care omoară/bate ţigani, câini, bătrâni, homosexuali, femei, şomeri, ţărani (că nu-şi curăţă zăpada din faţa casei, “de lene” ) etc. doar pentru că e “din sistem”. Sunteţi idioţi?

Acceptăm, fără probleme, batjocura, mizeriile, impostura, prostia, falsitatea, violenţa, rasismul, nesimţirea, aroganţa, nedreptatea sau fariseismul între noi pentru că, “pe mine (încă) nu mă afectează direct”. Suntem idioţi?

Ne entuziasmăm când oamenii din Vest ies în stradă, sătui de clasa politică (în întregime) sau de dictatura marilor corporaţii (vezi ACTA, printre altele), şi urlăm că la noi e ca la nimeni şi de-aia nu se revoltă nici dracu’ pe străzi, dar când sunt unii care, totuşi, o fac, ne batem joc de ei… Suntem idioţi!

Surse foto: ericsfastcash.net, subdivx.com, foto-captură Youtube

We are Haters. Expect us!

Autorul acestui articol nu este Mihai Mateaş / Ellunes. În altă ordine de idei, acest articol nu este cu autor anonim (autori anonimi). „Haterii” au ales să nu atribuie rândurile de mai jos uneia sau mai multor persoane, întrucât, după cum veţi vedea, este vorba despre o comunitate care îşi exprimă o părere. Dacă de doi sau mai mulţi lei, rămâne să aprecieze fiecare.

Cine sunt „haterii”? Fără prea multă introducere, „haterii” sunt oamenii ăia care nu pun botul la {minciună, nesimţire, nedreptate, mitocănie, rasism, (incitare la) violenţă, incultură, neprofesionalism, ipocrizie şamd} 2.0. Sunt oameni. La fel de oameni ca şi „A-listerii”/„influencerii”, dar cu poate mai multă carte citită, învăţată, practicată, vorbită în diverse limbi şi, în orice caz, mai multă sinceritate, pe de o parte, şi mai mult bun-simţ decât aşa-zişii „A-listeri”/„influenceri”, pe de alta. (Insistăm pe ghilimele din motive evidente.)

Unde sunt „haterii”? Cu siguranţă, nu adunaţi într-un singur loc (2.0), cum s-ar putea crede (#LiveTrollTV, spre exemplu)! Dezgustul provocat de năravurile sus-menţinate se regăseşte peste tot, în orice persoană ce se „desfăşoară” cu un minim de decenţă în online.

Da, „haterii” sunt peste tot.

Şi au anumite tendinţe

SUNTEM O COMUNITATE. Prin „Manifestul din 2011”, „haterii” s-au adunat într-o comunitate (plastic denumită „hatosfera”). În mod simplist (deci greşit!), s-ar putea considera că este vorba despre o mână de inşi care se adună să înjure, conform unei „ordini de zi”, anumiţi „A-listeri”. Istoria #LiveTrollTV a arătat că zi de zi au apărut alţi şi alţi „hateri”, pentru a participa la discuţia legată de articole de blog. Cine ştie… cunoaşte. Cine nu ştie… suge pula! Nu au fost tratate numai articole ale bloggerilor ultravizitaţi, ci şi d’ale unora mai puţin „influenţi” (cum este cazul sitului evasile.com).

Spre deosebire de „A-listă”, „hatosfera” primeşte pe oricine are un punct pertinent de vedere, fără condiţia prealabilă de a veni pe la diverse întâlniri la care neavizaţi cu pretenţii vă vorbesc pe bani.

Vi se pare că vorbim urât? Luaţi de-aici:

AVEM BUN-SIMŢ. Deşi sună destul de ciudat, în realitate nu este vorba deloc despre laudă de sine. E oarecum de notorietate că oameni ca @aiurea, @Ellunes sau @RFBoris (primii „hateri”, judecând după numărul de followeri şi activitatea contorizată de ZeTweety) şi-au păstrat permanent bunul-simţ în relaţia cu ceilalţi utilizatori de internet şi nu au „făcut figuri” / „luat pe cineva la pulă” când au fost „contraţi”. E drept, s-au mai enervat, dar nu au blocat decât în cazuri excepţionale, pentru că nu au crezul că viaţa e prea scurtă ca să te contrazică cineva. Spre deosebire de „A-listeri”, „haterii” nu suferă de ei.

Ţi-ai sfătuit cititorii să nu doneze pentru cauza unui copil grav bolnav (… because of reasons)… Ai respins comentariul cuiva care te corecta (iar apoi, după ce-ai corectat, spui că unii şi-au pierdut dreptul de a comenta)…

Crede-ne că o înjurătură este o măsură deloc proporţională cu personalitatea ta inexistentă şi caracterul tău jegos! Adică ne păstrăm în continuare bunul-simţ. Ah, nu eşti muist, ci deschis la dialog şi chiar îţi recunoşti greşelile, atunci e cu totul şi cu totul altă poveste: Andrei Crivăţ chiar a participat la #LiveTrollTV.

ŢINEM ONLINE-UL TREAZ. S-a vorbit, în anteriorul „manifest” despre „haterul” – câine de pază al blogosferei. Dacă pare mult prea nobil pentru gusturile voastre, putem reformula: „haterul ”este participantul pe piaţă ce are rolul de a împiedica formarea unui oligopol. Ce-atâta democraţie? Hai, să vorbim despre caşcaval! Desigur, înainte ca unii sau alţii să-şi rânjească-n barbă şi să acuze că asta ne-am dorit întotdeauna (respectiv maşinile, #refinanţările, piaristele şi nefuncţionalele voastre espressoare), o să vă corectăm din nou: nu la plasticul şi metalul cu care vă făliţi atâta, ci la informaţie ne refeream. Pentru că asta circulă în online. Sincer să vă spunem, nu ne putem da seama cine este publicul vostru strict pe partea de social media. Înţelegem că mai testaţi un Renault, un aparat foto, o lanternă… Dar pe partea de social media pură efectiv nu putem să identificăm publicul vostru ţintă.

[Nu de alta, dar, de ani de zile, tot voi sunteţi în faţă, deci sfaturile voastre pentru crescut vizibiltatea activităţii în online (pline de tâlc 2.0, evident)

– fie sunt de căcat (aveţi mii de cititori, nu puteţi să spuneţi că toţi sunt proşti),

– fie sunt vrăjeală de 2.0 lei, eventual aruncată la vreo pişcotăreală cu hashtag.]

Deci, neidentificând pe nimeni, NU AVEM CUM (încercăm să) VĂ FURĂM PUBLICUL.

În schimb, putem să îţi tragem la muie când traduci o glumă din engleză şi ţi-o asumi ca fiind a ta (ultimele 2 rânduri). Putem să te futem în gură când, obez fiind, te pronunţi în legătură cu silueta cuiva. Bine, nu numai că putem, dar o şi facem! Iar aici intervine marea artă…

La propriu: Exemplul 1, Exemplul 2, Exemplul 3, Exemplul 4, Exemplul 5.

Cu niţică inventivitate şi un dram de talent grafic sau scriitoricesc ţinem blogosfera trează. Spuneţi că n-avem ocupaţie? Nimic mai greşit! Blogosfera nu e lumea minunată de care vorbeşte, în modu-i ipocrit-caracteristic, @chinezu. Ca peste tot, majoritatea oamenilor sunt de căcat. Eh, ocupaţia noastră este să-l răscolim. Cu ceva creativitate „în program”.

Păi cum, măi, „A-listerilor”, nu vă e ruşine să spuneţi că noi suntem cei care n-au nicio ocupaţie, în condiţiile în care voi sunteţi cei care nu fac altceva decât să dea sfaturi inutile (a se mai citi o dată textul înclinat de mai sus)?

SUNTEM RESPECTAŢI. Ştim c-o să vă vină greu a crede, dar beneficiem de un real respect din partea bloggerilor consacraţi. (Reciproca este, de cele mai multe ori, valabilă.) Da, „influenceri” vin nu arareori cu informaţii (mailuri, DM-uri) vizavi de alţi „influenceri”, cu scopul evident de a le folosi aşa cum ştim noi mai bine. Apreciem şi vă aşteptăm în continuare! Iar faptul că unii dintre „A-listeri” nu vor crede asta ne oferă un mare avantaj: nu-şi vor lua nicio măsură de precauţie şi se vor comporta la fel.

Şi nu, nu ne vom dezvălui sursele, marş la căcat!

NE PRICEPEM LA SOCIAL-MEDIA. Da, „haterii”sunt experţi social media. Nu fiecare în parte, ci comunitatea. Desigur, există personaje precum @furtdecurent, care urmăreşte o mână de oameni, dar, ca regulă, „hatosfera” citeşte zilnic foarte multe articole de blog, statusuri de facebook şi tweet-uri ale participanţilor la „fenomentul 2.0”, de la A şi până la Z-listă. Îşi „notează” conştiincioasă lucrurile de interes (mai mare sau mai mic), informaţia este share-uită şi cât mai multă lume citeşte cât mai mult. (Iar apoi îşi dă cu părerea, că asta înseamnă socializare.) Închipuiţi-vă cel mai mare blogger făcând asta. Da, cel care urmăreşte 10 persoane. Vă puteţi imagina că citeşte mai mult de 5 articole din .ro pe zi? 3 ale celor cu care se bate pe burtă, unul al lui, iar al cincilea e „hating topicul” zilei, ca să poată să fie abject ca-ntotdeauna. Credeţi că veţi găsi izvoare de înţelepciune 2.0 pe blogul său? N-aveţi decât să încercaţi. Absolut nicio problemă! Puteţi să începeţi de-aici (cursorul deasupra pozei, pentru a citi textul din dreapta):

După cum am spus, nu încercăm să furăm publicul nimănui, ci doar să facem puţină lumină. Să oferim şi o a doua opinie. Că 2.0 nu înseamnă monolog. Nici măcar nu vă invităm să nu-i citiţi. Cât timp să pierdeţi cu articolaşele lor de două rânduri? Atâta numai că n-ar fi rău să verificaţi mai multe păreri înainte să luaţi ceva de bun. E o vorbă: nimeni nu gândeşte pentru tine. Iar dacă cineva vrea să lase impresia asta, e clar că vrea să te prostească cu ceva. Deci treceţi ŞI pe la „anonimi”. O să fiţi infinit mai câştigaţi decât din articole de 100 de cuvinte sau din întâlniri de făcut laba 2.0 în cerc.

Pe scurt, cele cinci tendinţe pozitive arată că, spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, „hatosfera” este o comunitate sinceră, în principiu de bun-simţ, dinamică (ne mişcăm cu talent) şi având o reală capacitate de autoreglare: spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, aici chiar se poartă un dialog. Unul sincer, pentru că participanţii nu stau cu teama că vor fi catalogaţi drept „retarzi” sau că vor fi ostracizaţi şi vor pierde, pentru vecie, şansa de a se afirma în online. Deci, în principiu, mecanismul nu este unul rău. Dar, ca orice comunitate, aceasta se poate autovicia… Iar atunci apare

CUMETRIA. Să trecem şi la lucruri importante, de ordine internă. („A-listerii”, vă puteţi retrage, cele ce urmează nu vă mai privesc.) Cumetria este cel mai nasol nărav de grup cu putinţă. În cazul de faţă, vorbim, evident, despre cumetria 2.0. Ce iaşte cumetria? Apucătură preluată şi de la „A-listeri”, cumetria începe acolo unde se termină comunitatea. Comunitatea este necesarul şi suficientul, iar cumetria este dăunătorul. Manelismul.

Comunitatea, ca sumă de acţiuni, reprezintă tot ce trebuie din partea membrilor, pentru a se sprijini unul pe altul, atât în ceea ce priveşte articolele de pe blog, cât şi afirmaţiile de pe reţele sociale. Când şi cât este cazul. În limitele decenţei, sprijinul poate fi şi o laudă.

Când s-au depăşit limitele decenţei, în mod automat a început cumetria. Maneaua de grup 2.0. Evident că se apreciază in concreto, de la caz la caz, dar ea poate consta în (enumerare evident nelimitativă):

– „premii”, „distincţii” sau alte bălării 2.0 pentru activitatea dintr-o anumită perioadă / cu o anumită ocazie;

– necorectarea unui „coleg” pe formă (şi „haterii” mai fute gramatica) sau când o ia pe arătură (şi „haterii” mai bat câmpii);

– laude care trec pe tărâmul penibilului (laudele lălăite, lălălaudele);

– orice pupătură 2.0 care nu-şi are rostul.

Excluzând situaţiile strict personale, comportamentele în afara „programului” de „hatereală”, părerile, agaţamentele şi bagabonţelile 2.0, apucăturile astea pare că se întâlnesc la mai toţi „haterii”…

Iar cumetria are rolul primordial de a fute credibilitatea.

Această scurtă trecere în revistă a tendinţelor „hatosferei” post-manifest s-a făcut pentru că fenomenul este (şi va fi) de actualitate cât timp vor exista unii care, pe motiv că au venit primii aici, îşi vor aroga statutul de propovăduitori ai adevărului absolut. Întrucât al doilea blogger (nu ştim după care criteriu) ne-a consacrat un amplu articol (iar asta nu poate decât să ne bucure), se pare că, vreţi, nu vreţi (stimaţi „A-listeri”!), lucrurile depăşesc stadiul de „adunătură de penibili” / „retarzi” / „#săracilor”…

Nu există păreri bune şi păreri greşite. Există păreri. Iar pluralitatea lor nu poate decât să profite cititorului (fie participant activ la „fenomenul 2.0”, fie „consumator” final). După cum s-a spus deja, prin oferirea altei perspective asupra informaţiei, nu facem decât să împingem online-ul din România să se autodepăşească. Şi asta o să facem şi-n 2012.

Zoso spunea că, dacă vrei să evoluezi şi să ajungi cineva în .ro, trebuie să-ţi găseşti o nişă. Eh! ASTA e nişa noastră!

Nu suntem anonimi, nu suntem legiune, n-avem nimic personal cu voi,

dar pur şi simplu nu putem trece anumite lucruri cu vederea.

Expect us!

ACTA II: Marietje Schaake, europarlamentarul-internaut care luptă împotriva cenzurii pe Internet


În calitate de membru al Parlamentului European (EP), Marietje Schaake se declară îngrijorată de prevederile care pot însemna “sfârşitul Internetului aşa cum îl ştim astăzi” din tratatul ACTA care urmează să fie discutat la 1 martie în cadrul Comisiei Internaţionale de Comerţ (INTA), iar în aprilie sau mai să fie votat, în cadrul aceleiaşi comisii. Cel mai important vot, cel din plenul Parlamentului European, când ACTA va fi ratificată sau nu, va avea loc în perioada 12-14 iunie. Olandeza ştie cum poate fi oprit tratatul, deoarece semnarea tratatului din Japonia, de ieri, a fost doar un gest mai degrabă simbolic (un fel de pre-angajament pentru votul din vară) şi, din câte se pare, şi puţin ilegal.

Revenind, Marietje Schaake a intrat acum două zile pe Reddit şi a postat acest text , în care explică felul în care controversatul tratat poate afecta Internetul dacă va fi votat în iunie de parlamentarii europeni. Pe lângă faptul că, iată, un europarlamentar este utilizator obişnuit Reddit şi Twitter (olandeza a anunţat că poate fi contactată şi pe reţeaua de microblogging, la userul @marietjed66), Schaake, care – previzibil – este anti-ACTA, vrea să oprească promulgarea acesteia şi de aceea a decis să explice internauţilor cum pot să ajute la stoparea tratatului.

Textul este mai lung, dar cred că cel mai important din el este fragmentul legat de “Ce putem face pentru a stopa ACTA”.

“Dacă sunteţi îngrijoraţi cu privire la ACTA, îi puteţi convinge pe europarlamentari să voteze împotriva ACTA. În noiembrie 2010 noi am propus o rezoluţie alternativă la ACTA, care a încercat să înlăture principalele preocupări. A fost respinsă cu o mică diferenţă de doar 16 voturi, din 736 (sau 754 în versiunea actuală). Un alt text a fost aprobat atunci, care cerea Comisiei să continue negocierile.

Dacă sunteţi îngrijoraţi cu privire la ACTA, contactaţi-i pe deputaţii din ţările şi partidele voastre, în special pe cei care fac parte din comisiile care vor vota pentru ACTA în lunile următoare. Puteţi găsi adresele lor de mail pe site-ul Parlamentului European*. Astfel, poate nu va trebui să se ajungă la un blackout!

Voi organiza o audienţă în aprilie, la care părţile care vor fi afectate de către ACTA vor putea să-şi spună opinia. Această întâlnire va fi transmisă live pe Internet. Dacă doriţi să vă informaţi cu privire la această audienţă, vă rog scrieţi-mi la adresa de mail: marietje.schaake-office@europarl.europa.eu.

Cred că Internetul oferă oportunităţi extraordinare pentru ca cei care produc muzică, film sau alt conţinut cultural să se apropie de audienţă la costuri foarte mici. Totuşi, în timp ce Europa oferă cel mai atractiv şi divers conţinut din lume, mare parte din el este blocat în spatele legilor de protejare a drepturilor de autor fragmentate. În loc să ne concentrăm pe aplicarea acestora, trebuie să ne concentrăm pe o reformă, ţinând cont că nu este treaba guvernelor să protejeze anumite modele de afaceri împotriva forţei pieţei libere”.

*Pentru adresele de mail ale europarlamentarilor români, intraţi pe site-ul Parlamentului European, aici, selectaţi ţara România şi vi se vor afişa datele celor 33 de europarlamentari români. La un click pe fiecare nume în parte, se deschide o nouă pagină, în care – undeva, în dreapta – este afişată adresa de e-mail.

PS: Pentru că în articolul de ieri, şi din vina mea, dar şi a articolului din Adevărul (acum, corectat) care a încurcat borcanele, am lăsat să se înţeleagă că europarlamentarii români ai PD-L ar fi fost “băieţii buni” la votul din noiembrie, deşi lucrurile au stat exact pe dos. Ca atare, rectific şi aici (în articolul respectiv am făcut-o) şi voi ataşa un print-screen cu voturile acestora, în parte. “Thumbs up” înseamnă că au votat pentru rezoluţia care se dorea o alternativă la forma actuală a tratatului ACTA, “thumbs down” însemnând că au votat împotriva rezoluţiei, deci PRO forma actuală a ACTA.

Din nou, pentru a înţelege gravitatea unei eventuale ratificări a versiunii actuale ACTA, citiţi aici sau urmăriţi video-urile de mai jos:

Surse foto: contul de Twitter al Marietjei Schaake, ryjbuk.pl

Ipocrizie sau prostie la europarlamentarii români care au votat ACTA?

UPDATE 27.01.: Renate Webber spune că lucrurile stau exact invers și că ”cei care au votat în favoarea rezoluţiei sunt cei îngrijoraţi de prevederile ACTA. Cei care au votat împotriva rezoluţiei sunt cei care acceptă orice sancţiune în internet fără sa crâcnească”. Mai multe, aici. Așa cum trebuia să fac de ieri, am verificat pe site-ul Parlamentului European și doamna Renate Webber are dreptate. Așa că îmi fac Mea Culpa că nu m-am documentat mai temeinic, pentru a vedea ce anume presupunea rezoluția respectivă din octombrie 2011, și îmi revizuiesc atitudinea, la rândul meu, urând un sincer ”Muie PD-L!” celor care au votat – asta rămâne valabil – ca orbii, pentru cenzurarea Internetului.

UPDATE 02.02.: Pentru că articolul ăsta încă este luat de bun, în ciuda Update-ului care explică greşeala şi că lucrurile stau exact pe dos, mă văd nevoit să tai tot ce e greşit în text (nu să şterg, că aia ar însemna că-mi ascund eroarea) şi să pun un link spre celălalt post, care, sper eu, e mai clar în ceea ce priveşte felul în care au votat europarlamentarii români. Aşadar, citiţi şi:

ACTA II: Marietje Schaake, europarlamentarul-internaut care luptă împotriva cenzurii pe Internet


Deci, astăzi, reprezentanţii UE şi ai 22 de state membre ai Uniunii Europene au votat ACTA (Anti-Counterfeiting Trade Agreement), fratele mai mare şi mai rău al curvuliţelor SOPA (Stop Online Piracy Act) şi PIPA (PROTECT IP Act), care – momentan – au fost amânate (deci nu respinse definitiv!).

Aşa… Acum să vedem. Între cele 22 de state membre UE care au votat în favoarea ACTA astăzi se numără şi – surpriză! – România. Alături de Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Slovenia, Spania, Suedia şi Marea Britanie. Australia, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Maroc, Noua Zeelandă, Singapore şi Statele Unite au votat-o de pe 1 octombrie anul trecut.

Aşa… Ceea ce s-a întâmplat azi, în Japonia, însă, a fost hotărât încă de pe 24 octombrie 2011. Atunci s-a votat o rezoluţie pentru participarea statelor membre la acest acord. Şi, din cei 736 de membri ai Parlamentului European au votat 654. Cu toate că votul a fost unul negativ, cu 322 contra la 306 pro, 22 din cei 27 de membri ai UE au votat azi, oricum, acordul.

Pentru a înţelege de ce ACTA e mai rea decât SOPA şi PIPA luate la un loc, urmăriţi filmuleţul de mai jos:

Hai să vedem, însă, cum au votat europarlamentarii români, potrivit Adevărul (Nea Gigi a fost absent, la fel ca şi Victor Boştinaru, iar Norica Nicolai şi Corina Creţu s-au abţinut):

Cei 15 care au votat în favoarea rezoluţiei:

Cristian Silviu Buşoi (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
George Sabin Cutaş (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Vasilica Viorica Dăncilă (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Ioan Enciu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Cătălin Sorin Ivan (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Ramona Nicole Mănescu (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
Ioan Mircea Paşcu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Rovana Plumb (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Daciana Sârbu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Adrian Severin (independent)
Claudiu Tănăsescu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Silvia-Adriana Ţicău (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Corneliu Vadim Tudor (independent)
Adina-Ioana Vălean(Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
Renate Weber (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)

Cei 14 care au votat împotriva rezoluţiei au fost:

Elena Oana Antonescu (Partidul Popular European)
Elena Băsescu (Partidul Popular European)
Sebastian Bodu (Partidul Popular European)
Petru Luhan (Partidul Popular European)
Monica Macovei (Partidul Popular European)
Marian-Jean Marinescu (Partidul Popular European)
Iosif Matula (Partidului Popular European)
Rareş Niculescu (Partidul Popular European)
Cristian Preda (Partidul Popular European)
Csaba Sogor (Partidul Popular European)
Theodor Stolojan (Partidul Popular European)
Laszlo Tokes (Partidul Popular European)
Traian Ungureanu (Partidul Popular European)
Iuliu Winkler (Partidul Popular European)

Bun, acum că am văzut cine au fost cei care au vrut să ne controleze la mp3-uri, să ne verifice la jpg-uri şi să stea cu ochii-n conturile noastre de Twitter şi Facebook, hai să le facem o vizită:

Blogul Dacianei Sârbu

Doamna Ponta scrie, la un moment dat, pe blog-ul personal, articolul “Membra in Grupul de lucru European privind Diabetul”. Aşa… Şi-l ilustrează cu fotografia asta. Mişto, nu? Pare, clar, o fotografie stock, corect? Este! Şi doamna Ponta nu are absolut niciun drept asupra fotografiei (exceptând, fireşte, cazul puţin probabil în care ar fi cumpărat-o). Eu nu cred că a cumpărat-o. De ce? Pentru că dacă nu şi-a cumpărat măcar un domeniu pentru blog, scriind pe un blog .wordpress.com, permiteţi-mi să cred că nu se apucă nici să-şi cumpere pozele postate. Plus că, dacă ar fi cumpărat fotografia, ar fi primit mărimea originală a acesteia, şi nu cum e cea de pe blog, de dimensiuni “timbru” (să nu-i spun altfel). Deci… conform legii pe care Daciana Sârbu a susţinut-o, ea însăşi este o infractoare.

https://twitter.com/#!/Ellunes/status/162624001586368513

Ziarul lui Vadim, Tricolorul

Tribunul, un alt europarlamentar care a fost pro-ACTA. V.C. Tudor deţine Tricolorul, dacă nu mă înşel. Păi, hai să dăm o geană pe site-ul ziarului său. Undeva, în stânga, o să vă sară în ochi Heidi Klum, la rubrica “Frumoasa din Vitrină”. La fel, ca şi la Daciana Sârbu, nu o să găsiţi niciunde menţionată sursa fotografiei, darmite un link spre sursa originală… Că, bănuiesc, e clar că nu e făcută de fotograful Corneliu Vadim Tudor, nu? Aşadar, şi Vadim este, la fel ca şi mai tânăra colegă a dânsului, un infractor, conform legii pe care a votat-o.

https://twitter.com/#!/Ellunes/status/162625428966752256

Concluzia: Proşti sau ipocriţi?

Şi, deşi eu am verificat doar aceste două nume, bănuind că le voi prinde cu ocaua mică, probabil şi restul celorlalţi europarlamentari români care au votat în favoarea ACTA au “scheleţi” în dulap.

Concluzia? Cum a spus-o mai multă lume pe twitter: oamenii ăştia – sunt convins – habar nu au ce anume au votat şi pentru ce anume şi-au dat girul. Asta apropo de cei ce spun că, dacă pleacă Băsescu, avem unii mai competenţi şi mai buni de pus în loc...

Sursa foto: Rt.com

Retrospectivă: Top 11 articole din 2011, plus alte 11 menţiuni


Pentru că am văzut că se poartă retrospectivele pe bloguri şi cum e primul an la finele căruia sunt şi eu posesor de blog, m-am gândit să fac şi eu una. Ellun.es şi-a început existenţa în luna mai, iar până în decembrie leneşul autor de pe blog nu a scris decât 72 de articole (multe din ele guest-post-uri), dar am să fac o trecere în revistă a celor mai citite 11 articole ale anului, aşa cum mi le clasează statisticile blogului, în funcţie de numărul de vizualizări.

1. 30 de momente când realizezi că ai îmbătrânit – 5,834

2. 12 sfaturi de la “hateri” pentru A-listerul român! + unul bonus! – 3,595

3. 15 motive pentru care am plecat din România şi 15 motive pentru care o să mă întorc – 1,854

4. 10 sfaturi de la un începător pentru alţi începători pe Google+ – 1,220

5. Europa ne discriminează! Dar noi n-avem nicio vină? – 1,066

6. Enrique Meneses, istoria vie a presei, de la pană la iPad şi Twitter: “Faceţi-vă un blog, nu un CV” – 904

7. Ce-ţi mai place să-i pici Bac-ul, Societateo! – 887

8. 10 lucruri despre presa românească şi reţelele sociale – 873

9. Twitter nu este o chestiune de viaţă şi de moarte. Uneori e mai mult de-atât… – 758

10. Cine câştigă din regionalizarea României? – 738

11. Top 20+ jurnalişti sportivi români pe Twitter – 525

În plus, pentru că unele articole la care ţin şi la care am muncit (evident, nu cât un A-lister, ci mult mai puţin şi mai superficial) nu s-au clasat în primele unsprezece, vor primi, totuşi, menţiuni speciale. Pentru că aşa vreau eu.

Alte unsprezece articole, împărţite astfel:

Nouă texte de pe Ellun.es, între care trei guest-posturi:

Aline, pune-i tu titlul, te rog! Mersi! – 516
De pe Twitter în stradă! “Revoluţia spaniolă” s-a născut ca #haştag – 501
Despre Twitter. Părerea unui om fără dreptul la una – 459
De la o viaţă de câine la o privire de câine: “Mai puternic decât ura” – 338
“Twitter este subtitrarea realităţii” – 298
Lămâie, tiramisu şi femei (guest-post Alex Ursa) – 272
Război “Bloggeri versus jurnalişti”? Nu ştiu, nu cred, n-am auzit… – 261
Sfatul unui jurnalist sportiv: “Să nu-ţi doreşti niciodată să-ţi întâlneşti idolii” (guest-post Emanuel Roşu) – 237
UPS! Cum ne recuperăm umanitatea? (guest-post Mitruţ Docan) – 155

+ Două guest-post-uri scrise de mine prin vecini, la care nu am date despre numărul de vizualizări:

Pe maldita.ro (Daniela Petrescu) – mai 2011:

5 motive pentru care Fuck You, domnule Socaciu!

Pe makavelis.ro (Makavelis) – din 2010, dar care a fost primul şi mi-e drag (în plus, nu l-am “importat” niciodată aici):

(Doar) două motive pentru care aş vrea să devin blogăr

Altfel, a fost un an în care am fost căpşunar retardat (sau retard), fomist fugit din ţară, hater, troll, hoţ şi jeg. Am aflat că nu m-am născut cu dreptul la opinie şi că am net moca şi hosting free. A fost un an frumos, în care am reuşit încă să citesc mai mult decât am scris. Care sănătate v-o doresc şi vouă.

Sursa foto: todayandtomorrow.net