10 lucruri despre El Clasico

Așa, acum că s-au disipat primele senzații, s-a mai dus din entuziasm, putem scrie la rece despre primul Clasico al sezonului, câștigat fără drept de apel de Real Madrid. Pentru mine, a fost cel mai bun meci al lui Real după returul semifinalelor UCL de anul trecut, cu Bayern.

real barca

1. Mai întâi, un semn clar că madrilenii au făcut un meci mare e faptul că am văzut, la mai mulți oameni avizați diverse păreri despre cel pe care-l consideră fiecare omul meciului. Variantele au mers de la Marcelo la Modric, de la Kroos sau James la Benzema, de la Cristiano, Pepe sau Isco la Casillas. Asta pentru că toată echipa a mers ceas.

2. Ancelotti a promis o surpriză în primul unsprezece, dar cel care a vrut să surprindă a fost Luis Enrique. Am spus de o lună încoace – cu martori – că dacă Luis Enrique e antrenor, nu-l va băga pe Luis Suarez titular. L-a băgat. În afară de pasa golului la Neymar – atenție, pasa aia ar fi fost o pasă oarecare, dacă n-ar fi fost talentul brazilianului și apatia lui Carvajal și Pepe, că aia nu era o situație iminentă de gol – uruguayanul a părut mereu în contratimp cu colegii săi, nu și-a găsit locul, părea depășit de miză, apărea când pe dreapta, când în stânga, când în centru, unde se simțea el comod ultima oară când jucase, încurcându-i mai mult pe ceilalți doi atacanți. Colac peste pupăză, a rămas și fără suflu destul de rapid. Mult mai repede decât a conștientizat Enrique, ca să-l înlocuiască.

enrique ance

3. Mathieu, fundaș stânga? O inovație care l-a costat. Mascherano? Nu e fundaș! Nu înțeleg cum, după Mondialul fantastic pe care l-a făcut la mijloc, să nu-l folosești acolo și la club. Busquets a fost și așa o umbră. Xavi, titular? La 34 de ani, nu mai poate și cu siguranță nu mai poate contra unei echipe care are la mijloc patru jucători de calibrul Kroos-Modric-James-Isco. Don Iniesta pare a fi rămas fără ”don” – aluzie accesibilă doar vorbitorilor de spaniolă (tongue). Ținând cont de vârsta lor, pur și simplu nu mai e viabil să joci cu Xavi și Iniesta împreună într-un meci de asemenea încărcătură. Cu Eibar, poți. Cu atât mai inexplicabil cu cât îl ai pe Rakitic, care a făcut un sezon fantastic până acum.

4. Despre Messi, mi se pare că presiunea doborârii recordului lui Zarra a pus prea mare presiune pe el. Îl va depăși, e doar o chestiune de timp, dar parcă prea mult își doreau fanii catalani să o facă tocmai pe Bernabeu pentru a nu-l încărca prea mult pe decarul Barcelonei.

asi gana madrid

5. Și să nu uităm că Barcelona are interdicție la transferuri în următoarele două perioade de mercato. Dacă nu va obține o ”amnistiere”, nu-i văd bine pe micuți. Echipa asta are nevoie de serioase întăriri și, dacă nu le va putea face, mă tem că urmează încă un an fără trofee.

Dar, cu siguranță, Luis Enrique știe mai mult fotbal decât mine, așa că mă opresc aici cu criticile. Oricum, situația pe mine mă coafează.

6. Dincolo, însă, jos pălăria, Don Carlo! Vulpoiul bătrân nu s-a apucat să experimenteze fix contra catalanilor și a folosit cel mai bun 11 care îi era la dispoziție și un sistem pe care a apucat să-l probeze și în meciurile anterioare.

Citeam adineauri cronicile de meci din presa spaniolă și din cea britanică. Unii comentatori ai lui Sid Lowe sunt pur și simplu senzaționali și înțeleg sportul ăsta mai bine decât o voi face eu vreodată. Mi-au rămas în minte câteva comentarii: Ancelotti, cel mai bun antrenor de la Rinus Michels încoace, Isco, fotbalistul cu cel mai consistent progres în ultimul an, Benzema – etern blamatul și înjuratul Benzema -, o combinație între Berbatov, Van Nistelrooy și Anelka, din vremea când cei trei erau la apogeu, Marcelo, unul din cei mai buni fundași laterali din lume – dacă nu cel mai bun – la ora asta, în ciuda faptului că probabil toată lumea îl va ține minte pentru acel 1-7 cu Germania, de la CM. Felul în care pistonează, neobosit, 90 de minute, în bandă, respingând acum mingi din propriul careu, pentru ca un moment mai târziu să creeze superioritate pe atacurile lui Real, e senzațional. Și țineți cont că are doar 26 de ani!

benzema

7. Kroos, dacă nu e cel mai bun mijlocaș din lume la ora asta e doar pentru că există și Modric. După acest sezon, nimeni nu va mai plânge după Xabi Alonso, deși vor mai exista poate momente când i se va simți lipsta. James chiar e mai bun – cel puțin pentru ce se vrea a fi acum Real Madrid – decât Di Maria. E mai disciplinat, mai ordonat și mai creativ decât argentinianul, căruia îi pot recunoaște însă un plus la tenacitate și capacitatea de efort.

8. Cristiano Ronaldo n-a fost în cea mai bună zi a sa, dar asta nu poate decât să mă bucure. Vorba unui fan al Barcelonei: Dacă și atunci când vasul său amiral joacă prost, Real Madrid te domină în asemenea hal, cum ar fi fost să fi jucat și el bine? La câte contraatacuri a avut Real, ceva mai multă inspirație din partea portughezului ar fi făcut ca scorul să fie și mai drastic. Cu toate acestea, să ne înțelegem, nu a făcut un meci prost. Dacă nu ai ști ce poate, ai fi zis că a jucat chiar bine. Ținând cont că se apropie de 30 de ani, este un fotbalist fabulos și ceva mă face să le dau crezare celor care spuneau că va juca până la 38 de ani.

modric ancelotti

9. Ancelotti a reușit imposibilul. A adus pacea și liniștea în vestiar. Și are o relație excelentă cu jucătorii. Ați văzut imaginea cu italianul sărutându-l pe Isco, în momentul schimbării? Dar faza cu Modric care i-a sărit în spinare lui Carletto la fluierul final? Imaginați-vă chestiile astea cu Mourinho. Imposibil! A reușit să-i integreze în angrenaj, pe rând, pe Bale, pe James, pe Kroos, pe Isco… A găsit soluții pentru a atenua plecările lui Di Maria și, mai ales, Xabi Alonso.

Dar, cel mai important, a redat încrederea unei superechipe, cu superjucători. A adus La Decima, iar asta a făcut iar din Real Madrid o echipă încrezătoare că nu-i poate sta nimeni în față, cu jucători care reușesc mai mult, pentru că-și asumă mai mult, deoarece cred că sunt capabili de mai mult, deoarece au dovedit că pot mai mult. Liga Campionilor le-a deschis chakrele, ca să zic așa, unor fotbaliști care știau că sunt cei mai buni, dar nu o demonstraseră suficient. Nici măcar lor înșiși. Acum, cu permisiunea Bayernului lui Pep, chiar cred că e foarte posibilă La Undecima anul ăsta.

ancelotti isco

10. Probleme mari va avea Ancelotti când va reveni Bale. Pe cine să scoți din echipă ca să joace galezul?

10 bis. Și dovada că ne-a ajutat iar Franco (via):

franco

*Alexandru Mieluș mi-a recondiționat textul de pe fb și mi l-a băgat în drafts. Eu doar am dat publish happy

Când fotbalul opreşte pulsul oraşului

Despre meciul de aseară probabil va scrie toată lumea azi, aşa că nu vă mai plictisesc şi eu cu o cronică a finalei. În schimb, vă supun atenţiei un experiment (gândit de alţii, eu doar l-am plagiat, după doi ani), ca să vedeţi unde eram eu când voi (şi – veţi vedea – toată lumea, de altfel) vă uitaţi la demonstraţia de fotbal a spaniolilor.

Acum doi ani, fiin’că n-aveam blog, publicam pe Adevarul.es o galerie foto preluată de pe Kurioso.es, un experiment realizat de băieţii de la site-ul respectiv, experiment numit “La España Fantasma”, care între timp s-a transformat într-o carte şi un DVD, din câte văd. Ideea era următoarea: “Hai să ieşim pe străzi în timpul finalei Campionatului Mondial, jucate de Spania, când toată ţara e în faţa televizoarelor, să vedem cum arată oraşele în acele două ore”. Şi arătau aşa, ca-n pozele şi-n clipul de mai jos:

Eh, pentru că nu mă dă originalitatea afară din casă şi pentru că domnul Ponta a plagiat şi tot a ajuns prim-ministru al unei ţări UE, anul acesta am făcut şi eu experimentul. Cu propriile-mi mijloace şi constrâns de câteva inconveniente: eu nu am putut poza decât Castellonul, evident, şi sunt şi un fotograf mediocru. Dar tot au ieşit nişte poze interesante (că fotografii nu le pot spune). Aşadar, iată cum arătau străzile din Castellon de la Plana (un orăşel de mărimea şi aproximativ cu populaţia Aradului) în timpul celei de-a doua reprize din finala Spania-Italia de aseară:

Dacă aici v-am arătat cum fotbalul pustieşte străzile, dincoace puteţi vedea cum le şi umple la loc, iar aici am scris nişte chestii despre meci.

Şi aşa arătau străzile din Castellon după ce s-a terminat meciul şi Spania a câştigat finala:

George Best, geniul din sticlă


Într-o perioadă în care fotbaliştii au ajuns să câştige salarii astronomice, să rivalizeze la celebritate cu starurile de la Hollywood, ba chiar să le şi întreacă uneori, ar trebui să ne oprim puţin şi să devoalăm povestea celui care a făcut ca toate acestea să fie posibile. Da, e vorba de George Best, cel care a devenit primul “star rock” din fotbal, când ceilalţi erau doar nişte mineri. Când s-a retras din activitate, părea că fiecare fotbalist avea ceva din George în el. De altfel, când jucătorii de top de azi se uită în conturile bancare, ar trebui să spună în şoaptă un “Mulţumesc” pentru Georgie, the Belfast Boy.

Acum, în toiul Campionatului European, când ne injectăm fotbal în vene, sau îl consumăm cu gheaţă, la pahar, cum obişnuia s-o facă şi Best, să profităm de cele două zile libere până la prima semifinală pentru a repara o nedreptate. George Best nu a jucat niciodată un turneu final, fie el Mondial sau European, dar – paradoxal – asta nu i-a ştirbit aura, ci, din contră, i-a amplificat-o. A devenit o legendă având la dispoziţie mult mai puţine pârghii ca “rivalii” săi din mitologia fotbalului, şi totuşi i-au fost suficiente. Iar cea mai mare dramă a vieţii sale, cum spunea şi prietenul său Michael Parkinson, este că nu a apucat să afle niciodată cât de bun ar fi putut să fie realmente.

“Cred că ţi-am găsit un geniu”

Aşa spunea telegrama prin care un scouter englez, Bob Bishop, impulsionat de revelaţia că se afla în faţa unui fotbalist uriaş, îi comunica emoţionat noua sa descoperire lui Matt Busby, managerul unui cunoscut club de fotbal din Premier League. Aflat în vizită în capitala Irlandei de Nord – în Belfastul tăcerilor vinovate, al vărsărilor de sânge în numele religiei şi al bombelor – scouterul văzuse jucând fotbal un puşti de 15 ani. Unul din acei adolescenţi deşiraţi, cu picioare subţiri şi genunchi noduroşi, mic de statură şi care păşea cu stângăcie, pe care alt scouter cu ochi mai puţin ageri l-ar fi ignorat, judecând mai mult anemicul formei decât strălucirea fondului. Acelaşi puşti pe care echipa locală, din divizia regională, l-a refuzat pentru că era mult prea slab şi mult prea prăpădit. Da, chiar dacă pare minciună, clubul din cartierul său l-a lăsat să scape nici mai mult nici mai puţin decât pe George Best la 15 ani, acelaşi care, câteva veri mai târziu, la 17 ani, juca la Manchster United, în cele mai importante competiţii. Conducătorii acelui club trebuie să se fi simţit atunci ca acel director de casă de producţie discografică ce cândva a refuzat să-i contracteze pe cei de la Beatles.

Există fotbalişti care nu-şi abandonează niciodată cartierul, doar că acesta creşte tot mai mare în jurul lor. Best a fost unul dintre aceia pe ale căror ghete rămâne imprimat toată viaţa noroiul de pe uliţele mahalalelor. Acei care se mişcă ghidaţi de o improvizaţie ascuţită, forţată de obişnuinţa de a ocoli pietrele şi cutiile goale de conserve de pe stradă. O inspiraţie a cărei eterodoxie – adesea imperfectă în formă, dar mereu frumoasă în fond – scapă metodelor aplicate de orice antrenor de copii şi cadeţi. Fotbalişti care niciodată nu s-ar fi potrivit la şcoala de fotbal a lui Ajax sau în La Masia, pentru că talentul lor neşlefuit nu dădea socoteală nimănui, decât sie însuşi. Ghetele lor puteau păşi pe cele mai mari stadioane, în cele mai importante momente, dar continuau să fie acoperite de praful maidanelor, de noroiul terenurilor cu porţi din grămezi de haine şi ghiozdane. Jucători care, o doreau sau nu, “puţeau” a mii de meciuri jucate în mahalale, în competiţii infantile “care ajunge primul la zece; hai, la cinşpe; bine, fie, douăzeci!”, grăbite până nu se lăsa seara, când întunericul îi forţa să plece acasă, şi chiar şi aşa plecau şutând încă în minge.

Michael Jordan spunea că nu ar fi ajuns niciodată ceea ce a fost dacă nu se ducea şi se întorcea de la şcoală bătând încontinuu o minge de baschet. Obsesia timpurie a geniilor pentru propria disciplină este ceva ce tot numai aceste genii înţeleg. E ca şi energia întunecată a cosmosului, ceva ce nu putem detecta, dar ale cărei efecte apar clar în faţa ochilor noştri. Creierul – şi spiritul, dacă vrem să dăm şi o notă mistică poveştii – copilului şi adolescentului George Best, ca şi în cazul lui Garrincha sau Maradona, se însufleţeau doar în preajma unei mingi de fotbal, nelăsând prea mult loc pentru altceva. Aşa cum i s-a întâmplat şi lui Jordan, doar că în baschet, cel puţin, eşti obligat să mergi să cauţi un teren. Există o minimă disciplină impusă de circumstanţe. Dar pentru micuţul fotbalist de stradă nu e nevoie nici măcar de un spaţiu amenajat pentru a juca fotbal: putea lovi orice obiect cu piciorul, oriunde. Nu foloseau la nimic pedepsele primite, “Azi nu te las să ieşi la fotbal”, când nu se purta cum se cuvine. Un ghem din ciorapi putea fi, la o adică, o minge acceptabilă şi în casă. Fotbalul era – şi în multe părţi ale lumii încă este – sportul săracilor, inadaptaţilor şi rebelilor.

Pe primele talente din fotbal nu sistemul i-a învăţat harul acesta, ci ei l-au deprins singuri, pe cont propriu. Şi aşa nu simţeau vreodată că ar datora ceva sistemului. Şi cum nu datorau, nici nu ofereau. Cum poate cineva pretinde să-l disciplineze pe cel care a învăţat totul singur, în felul său, în miuţele purtate de pe o uliţă pe alta, de pe maidan pe maidan, lovind mingi ieftine cu încălţări scâlciate luate din târg, şi chiar şi aşa ştiindu-se mai bun decât produsele rafinate ale şcolilor de prestigiu? Îşi trăiau astfel viaţa, prelungire a copilăriei niciodată depăşite: mai întâi erau cei mai buni din cartier, apoi cei mai buni dintr-o echipă oarecare, de periferie, apoi cei mai buni dintr-o echipă importantă şi, în cele din urmă, din ţară sau chiar din lume. Până când realitatea se prăbuşea peste ei, fotbalul care ieşea din picioarele lor apuca să-i transpună de pe stradă pe prima pagină a ziarelor fără a trece prin nimic din ce ar putea fi confundat cu o şcoală sportivă. Sau măcar cu o şcoală a vieţii…

Aşa era şi “Georgie” Best. La 15 ani nu juca nicăieri şi la 17 deja era la una din cele mai mari echipe ale lumii, etalându-şi calităţile “de curtea şcolii” în faţa a zeci de mii de persoane în fiecare duminică. Nu a fost uşor. Prima oară când l-au dus în Anglia, George s-a întors în Irlanda după doar două zile, incapabil să suporte depărtarea de casă. Dar Manchesterul simţea că are nevoie de el, mult mai mult decât părea el a avea nevoie de Manchester. Dat fiind că avea doar 15 ani şi încă nu-l puteau prinde în chingile unui contract profesionist, l-au angajat ca şi comisionar, un fel de “copil de prăvălie”. Acel irlandez mucos, cu aspect deşirat şi surâs timid de veveriţă era un fotbalist pe care nu-l puteau pierde. Până şi numele lui era Best, “cel mai bun”.

Manchester a avut grijă de noua sa bijuterie ca şi cum ar fi fost de aur. În primul său sezon, i-au dozat apariţiile în echipă, pentru a se adapta treptat competiţiei, iar publicul a început să se îndrăgostească de el. Nu există nimic – absolut nimic – în fotbal asemănător prestaţiilor între profesionişti ale unui copil recent venit din stradă. Nu e de mirare că a ajuns să-l eclipseze pe însuşi Bobby Charlton, care nu că era starul lui Manchester, ci era ÎNSUŞI Manchester. Să ne amintim că Charlton a supravieţuit acelui accident aviatic în care jumătate din echipa lui United a pierit, când echipa se întorcea de la Munchen, după un meci cu Steaua Roşie Belgrad. Un cataclism istoric pentru diavolii roşii. Trecuseră cinci ani şi Manchester încă-şi lingea rănile, când a apărut de nicăieri irlandezul ăsta. Rareori o echipă are nevoie de atât de mult sânge proaspăt şi George Best a fost tocmai această transfuzie necesară, doar că era mai bun decât se aşteptase oricine. Era comparat inclusiv cu Stanley Matthews, cel care până atunci era considerat cea mai bună extremă din istoria fotbalului britanic.

La Manchester, Best şi-a consolidat faima şi gloria. Uitaţi de sesiunile de modă ale lui David Beckham, de cele ale lui Cristiano Ronaldo, de îndărătnicia lui Scholes, de nebunia lui Cantona sau de nemuritorul Ryan Giggs. George Best a fost nici mai mult nici mai puţin decât “al cincilea Beatle”, iar asta spune tot. Un nord-irlandez. În Manchester. Al cincilea Beatle. Formaţia din Liverpool. Au spus-o portughezii, mai întâi, înainte de un Benfica-Manchester United, apoi au recunoscut-o însuşi englezii, cei care sunt atât de tradiţionalişti cu aceste lucruri încât ar trebui să-i credem atunci când fac astfel de excepţii.

Cert este că Best a devenit foarte rapid un superstar. Fotbalul său era, pentru spectatorul de atunci, ca şi sandwichul pe care fiecare şi-l ducea cu sine pe stadion: un moment garantat de satisfacţie, chiar şi în cele mai slabe meciuri ale sale. Nu, nu era genul de fotbalist de la care te aştepţi să fie 90 de minute concentrat pe tactica de urmat. Micul Georgie continua să joace pe maidan, doar că acum maidanul se numea Old Trafford. Iar tehnica şi jocul său continuau să fie acelea de pe străzile din Belfast. Driblingurile sale, de exemplu, erau produsul acelei şiretenii specifice copilăriei: rareori s-au văzut mişcări ca cele ale lui Best, capabile de a pune în fund orice adversar dintr-o mişcare de şold abia perceptibilă, la fel ca un copil care-şi urmează inspiraţia fără a fi foarte sigur unde îl va duce, dar în acelaşi timp cu certitudinea că poate reuşi ceea ce-şi propune, chiar înainte de a şti despre ce e vorba.

Era o extremă – la fel ca Garrincha – pentru că tuşa e refugiul natural al fotbalistului talentat şi, în acelaşi timp, anarhic (gândiţi-vă la Hagi), în ciuda faptului că de multe ori se mişca pe teren în funcţie de propriile instincte. Era coşmarul oricărui antrenor rival, care nu putea să deseneze suficiente trasee pe tabla sa din vestiar. Best nu putea fi “citit” de adversari, oricâte meciuri anterioare de-ale sale ar fi urmărit aceştia. Putea intra în careu de pe una din benzi şi, imediat să-l abandoneze, vertical, întorcându-se înapoi, pentru a reveni apoi şi a intra din nou în zona de pedeapsă, de data aceasta cu faţa la poartă. O fază dificil de înfăţişat în scris, dar şi mai dificil de anticipat şi contracarat pe teren. De asemenea, îi plăcea să se mişte pe orizontala terenului, de la un capăt la altul, urmând o traiectorie anormală care de obicei îi lăsa perplecşi pe fundaşii adverşi. Ce jucător se trambalează într-un fel atât de ciudat cu balonul la picior? Ce fel de fotbalist e deşiratul ăsta pletos? George Best nu semăna cu nimeni. Şi nimeni nu seamănă cu George Best nici în zi de azi.

“Lăsaţi copilul să joace. E special”

George făcea minunile să se întâmple. „Era capabil să folosească oricare dintre picioare, iar uneori părea că are şase”, spunea antrenorul Matt Busby despre cel mai bun elev al său. Pe care, a înţeles repede, nu-l poţi disciplina. “Lăsaţi copilul să joace. E special”, spunea, “şi de oricâte ori este posibil, daţi-i mingea lui Georgie”. Cam aceasta era tactica lui Manchester în acea perioadă. “Lăsaţi copilul să joace…”. Poate că ăsta a fost blestemul lui Best. Şi în acelaşi timp farmecul său. Că nu s-a maturizat niciodată. A rămas un copil, unul rebel, la fel ca poporul său, la fel ca Belfastul. Doar nu degeaba i se spunea Belfast Boy.

Odată, la un meci din Cupa Campionilor, împotriva Benficăi lui Eusebio, cea mai tare formaţie de pe continent la acea vreme, Matt Busby le-a spus elevilor săi ca în primele 15 minute să joace la aşteptare, “să vedem cum merg lucrurile”. Doar jucau pe Estadio da Luz, iar Benfica era neînvinsă de 19 meciuri în Europa pe propriul teren. În plus, îl avea pe Eusebio, care chiar înainte de meci era prezentat pe teren cu trofeul “Fotbalistul European al Anului”. Best a înscris de două ori în primele 12 minute – o dată cu capul, a doua oară după o demonstraţie pură de magie, după ce a driblat trei fundaşi adverşi şi apoi l-a învins cu un şut sec pe portar. United avea să câştige meciul acela cu 5-1, cu Best cel mai bun jucător de pe teren. La finalul meciului, Busby l-a muştruluit: “Georgie, e clar că tu nu asculţi vreodată ce spun eu aici”.

Doar câteva episoade care au inspirat naşterea celebrului dicton al tribunelor: „Maradona good, Pele better, George Best”.

În afară de fotbal, mai exista şi personalitatea sa captivantă, care era astfel tocmai pentru că nu părea să-şi dorească să captiveze publicul, excepţie făcând – asta e clar – momentele când se afla pe teren. El însuşi şi-a asumat noul rol de vedetă şi s-a modelat în funcţie de acesta: avea coamă şi perciuni, aşa cum se purtau spre sfârşitul anilor ’60, şi jumătate de zâmbet întipărit mereu pe figură. A fost unul din acei indivizi care, încercând să înveţe cum să se poarte în faţa camerelor, a reuşit să determine camerele să se îndrăgostească de el. De curând, Iker Casillas povestea că a luat lecţii de cum să “dea bine pe cameră” de la David Beckham, pe vremea când englezul împărţea vestiarul cu căpitanul Spaniei. Ei, Best şi la asta a fost autodidact.

“Am cheltuit mulţi bani pe alcool, femei şi maşini sport. Restul i-am dat pe prostii”

În acei ani ai marii deşteptări mediatice a sportului, când s-au născut fenomene precum Pele, Muhammad Ali, Bobby Fischer sau Mark Spitz, George Best s-a transformat într-una din cele mai vânate figuri publicitare, o vedetă în toată regula. A ştiut că fotbalul este, pe lângă o competiţie, un spectacol. Şi păşea pe teren perfect conştient că lumea aştepta spectacol, mai ales de la el. Şi i-a dat spectacol, jucând mereu cu acea exhibiţie de trucuri proprii dansatorilor de stradă. Îi era totuna dacă era în finala Cupei Campionilor, în faţa puternicei Benfica – cel mai important moment din palmaresul său – sau jucând pe “câmpul de cartofi” din Northompton Town, unde a fost, cum altfel?, cel mai bun de pe un teren care amintea mai degrabă de maidanele sale din copilărie. Best a marcat atunci şase goluri într-un singur meci, în timp ce restul jucătorilor se mulţumeau cu a încerca să-şi păstreze echilibrul pe acea “arătură”. Ceilalţi erau profesionişti, el era doar – chiar şi acum – acel dribleur de mahala, care întâmplător era plătit cu o avere pentru a juca fotbal. Iar pe “arătură” Best se simţea acasă.

George nu doar învingea fundaşii, ci se juca cu ei, îi scotea din minţi, mereu cu jumătatea aceea de zâmbet agăţată de colţul gurii. Era un maestru al controlului mingii şi al manipulării, deşi nu avea niciun control asupra sa. Un amestec de talent, virtuozitate, nebunie, autodistrugere, George ar fi putut deveni, dacă şi-ar fi propus asta în mod serios, cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor.

Odată, Best a înscris un gol direct din corner. După meci, presa a zis că a fost noroc chior. Aşa că George a repetat isprava în meciul următor. Atât era de bun, când îşi propunea asta. Şi deja mult prea faimos pentru puterea de înţelegere a tradiţionaliştilor. La un moment dat, ajunsese să primească 10.000 de scrisori pe săptămână, de la fani din Moscova şi până în Tokyo. Un cântec dedicat lui, intitulat “Georgie, Georgie” s-a căţărat până în vârful topurilor şi nu exista un magazin în Anglia care să nu vândă ceva cu moaca lui Best imprimată. Inclusiv căni.

Dincolo de faimă şi camerele tv au apărut, evident, femeile şi banii. Niciunul din aceste lucruri nu este în mod obligatoriu dăunător, decât dacă îl laşi să fie. Dar mai încolo aveau să apară chestii mult mai periculoase “per se”, precum alcoolul şi jocurile de noroc. Best, în cea mai bună tradiţie a vedetelor britanice din popor, îşi apăra noul şi autodistructivul stil de viaţă cu sarcasm. Ceilalţi voiau să-l salveze de nu ştia prea bine ce anume, pentru că el se distra de minune şi lua intenţiile celorlalţi de a-l face să revină pe calea cea bună aproape ca insulte. Între atâtea afaceri pe care le-a deschis în acei ani, erau şi câteva cluburi de noapte… şi nu era genul de patron care să nu-şi încerce propriile produse. Aproape că se admira când se vedea cu câtă dezinvoltură şi-a construit imaginea de “bad boy”, în loc să încerce să-şi ascundă aceste înclinaţii faţă de public, ceea ce l-a ajutat să câştige şi mai mult simpatia fanilor. Dacă viaţa îi oferea o continuă petrecere, Best o accepta cu braţele deschise. A fost una din primele vedete mediatizate ale fotbalului şi, totodată, una din acelea care au profitat cel mai mult de posibilităţile acestei condiţii. În trei cuvinte: Best era fabulos.

Cel puţin văzut de la distanţă.

“În 1969 m-am lăsat de alcool şi de femei. Au fost cele mai groaznice 20 de minute din viaţa mea”

Cum se întâmplă mai de fiecare dată în astfel de cazuri, era dificil să vezi dincolo de poleială. Astăzi, presa sportivă psihanalizează zilnic fiecare star: “Icsulescu e trist”, “Cutărescu nu şi-a salutat antrenorul”, “Vezi aici cu cine are o aventură fotbalistul X”… Dar în vremea lui George Best încă exista acea barieră mistică între star şi omul din popor. Starurile ca el puteau să bea până se făceau praf şi să-şi parieze până şi cămaşa de pe ele în cazinouri, şi tot nu decădeau din ceruri. Presa vorbea continuu despre excesele şi problemele sale disciplinare, dar pe atunci aceste chestii erau încă nişte noutăţi interesante pentru public. Singura problemă era că Best era şi el un om din popor. Mama sa fusese alcoolică şi alcoolul a ucis-o. El a fost alcoolic şi alcoolul avea să-l ucidă. Avea ceva în el, ceva complex şi dureros în spatele imaginii sale de ticălos chipeş, de băiat rău cu zâmbet fermecător, iar trecerea deceniilor avea să-l dezbrace de aură în faţa ochilor publicului.

Golanul irezistibil cu ochii albaştri a ajuns doar un beţiv dependent de sticlă, incapabil de a renunţa la băutură, deşi ştia că viaţa sa depindea de asta. Continua să glumească pe seama alcoolismului său într-un mod iresponsabil, chiar şi când se apropia de iminentul transplant de ficat. Ce gaură neagră era în sufletul său ca să-l împingă la autodistrugere în asemenea hal? Cine ştie? Oare câţi dintre noi pot spune cu exactitate ce se întâmplă înăuntrul lor? Best nu a fost atât de fericit pe cât voia să ne facă să credem, şi nu întotdeauna a fost un tip agreabil. Cel puţin aşa spunea fosta sa soţie, Angie: “Când era beat, George era cel mai deplorabil, nesuferit şi ignorant rahat pe care l-am văzut vreodată”. Tot ea obişnuia să spună, după despărţire: „Părea că am doi copii, nu unul. Aşa că cel mai mare a trebuit să plece”.

Best nu a renunţat niciodată la a se arăta insolent, ba chiar ofensator, în declaraţiile sale publice. Nu se mai ştie numărul miştourilor făcute pe seama lui Paul Gascoine, cunoscut şi el pentru gravele-i probleme cu băutura. “Gascoine nu-mi ajunge nici măcar la călcâiul sticlei”, “I-am spus odată lui Gazza (Paul Gascoine – n.m.) că are IQ-ul mai mic decât numărul de pe tricou. Ce e acela un IQ?, m-a întrebat el”. Le-a jignit mereu pe starurile de după el ale lui Manchester. Toţi erau sub valoarea sa. Mai rău, ulterior, a ajuns să fie arestat pentru episoade de violenţă conjugală sau agresiunea sexuală a unei minore, pe lângă ultraj, conducere sub influenţa alcoolului şi alte acte violente. Dar ticălosul, când deschidea gura, era haios.

“Dacă mă năşteam şi eu urât, nu aţi fi auzit niciodată vorbindu-se de Pele”

Când a aterizat la Los Angeles, purta un tricou cu inscripţia “Who the hell is George?”. Din mulţimea de fani care îl aştepta la aeroport, i-a sărit în braţe o tânără pe al cărei tricou scria: “George Does It Best”. La prima conferinţă de presă în L.A., a fost întrebat dacă se consideră un al doilea Joe Namath – atletul american cu care era adesea comparat. George a răspuns: “Sunt mai bun ca Namath. La ambele sporturi”.

Cariera sa nu a fost, probabil, ceea ce ar fi putut fi. În parte a fost vina sa, în parte nu. La 26 de ani, vârstă la care se spune că un fotbalist ajunge la deplină maturitate şi la forma maximă (Maradona a câştigat Mondialul din ’86, cu Argentina, la 26 de ani), Best era în plin declin. După nouă ani de glorie, a mai rezistat – sau l-au mai tolerat – încă două sezoane la Manchester. Dar obiceiurile sale deja îşi lăsau deja amprenta asupra jocului său şi a plecat, în cele din urmă, inevitabil. Apoi a început un periplu pe la câteva echipe din cele mai obscure (Jewish Guild, Dunstabe Town, Stockport County…winking , inclusiv prin liga americană – care n-a fost decât o scuză pentru a mai continua câţiva ani cu extravagantu-i stil de viaţă. Să joace în S.U.A. n-a fost decât o pensionare timpurie. S-a întors după un an, pentru încă un sezon în Anglia, la Fulham, dar a revenit dincolo de Ocean. Fanii lui Manchester United, însă, precum şi restul lumii, considerau că Best era oficial retras, la fel cum s-a întâmplat cu Pele când a plecat la New York Cosmos. De altfel, despre acea perioadă petrecută în America, Best povestea ulterior că a locuit, la Los Angeles, într-o casă pe malul Oceanului Pacific şi că, pentru a ajunge pe plajă, trebuia să treacă pe lângă un bar: „N-am ajuns niciodată până la Ocean”.

“Eu sunt cel care a scos fotbalul din paginile de final ale ziarelor şi l-am adus pe prima pagină”

Deşi, e adevărat, nu a fost vina sa că s-a născut în Irlanda de Nord, o zonă săracă în staruri, unde a apărut ca o raritate, în mijlocul nicăieriului. De aceea, n-a fost vina sa că echipa naţională a ţării sale era aproape o glumă. Niciodată nu a jucat un Mondial sau un European. Asta i-a lipsit, să se bată într-un Campionat Mondial, bătălia epică, planetară, a marilor fotbalişti, unde sunt şlefuite adevăratele legende. Dar privind în urmă, chiar şi această lipsă îi conferă încă şi mai multă strălucire aurei sale. Legenda sa nu este una a Mondialelor. Legenda sa e alta. Nici nu cred că cineva şi-l putea închipui pe George Best jucând la un campionat mondial sau la un campionat european. Poate pentru că nu s-a întâmplat, sau poate pentru că nimeni nu şi l-ar fi putut imagina altfel decât nord-irlandez. Unul ca George nu putea apărea decât dintr-o familie protestantă, unionistă, din furtunosul Belfast. Trebuia să fie din Belfast. Acea combinaţie de nihilism irlandez şi viclenie englezească nu putea să existe într-un german, un italian sau un sudamerican.

George Best şi-a îmbrăcat mereu ego-ul într-o armură pentru a ascunde ce se petrecea înăuntrul său şi, chiar când a ajuns o ruină, tot nu a renunţat la ea. Trist, fără îndoială, dar – de ce să ne minţim? -, fascinant, totodată. Cu toate faţetele sale, unele întunecate, astăzi unul din aeroporturile din Belfast îi poartă numele: aeroportul George Best. După moarta sa, sora lui George, Barbara, a înfiinţat Fundaţia George Best, care ajută tinerii sportivi să nu facă greşelile fratelui său, mai ales în privinţa alcoolului. Pentru fanii fotbalului, el rămâne un mit, nu individul din carne şi oase. Cum rememora ulterior şi antrenorul său de atunci: “Am avut unele probleme cu micuţul pezevenghi, dar prefer să mi-l amintesc ca pe un geniu”. De aceea, Georgie, acel copil deşirat şi mucos din Belfast continuă să fie iubit chiar şi la mulţi ani după ce a murit, răpus de alcool, după ce rinichii şi apoi, pe rând, celelalte organe i-au cedat.

“Cea mai mare dramă a lui George Best este că nu a aflat niciodată cât de bun ar fi putut să fie”

– Michael Parkinson, cel mai bun prieten al celui de-al “cincilea Beatle”.

Surse info şi foto: Jotdown.es, Ifhof.com, Wikipedia.org, Georgebest.com, Jockbio.com, mirror.co.uk, telegraph.co.uk, flickriver.com, microkhan.com, dailymail.co.uk, tumblr.com

“It’s so lonely round the fields of Athenry”

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Pentru ei doi, tânărul din Athenry (ţinutul Galway) a furat din “porumbul lui Trevelyan”, un baron englez pus de Coroană să administreze “Marea Foamete” irlandeză din secolul XIX. Cea mai neagră perioadă din istoria Irlandei – aşa numita Gorta Mór, sau Drochshaol, în celtă – în care un milion de irlandezi au fugit din ţară, în toate cele patru zări, iar alt milion n-a avut altă opţiune decât să moară de foame. Culturile de cartofi – mâncarea naţională irlandeză – şi singura sursă de hrană pentru circa o treime din irlandezi, fuseseră compromise de Phytophthora infestans, mana cartofului, între 1845 şi 1852.

Guvernul englez a avut atunci o atitudine foarte pasivă, în timp ce colonia sa cea mai apropiată geografic era decimată de foamete. Mulţi britanici credeau că foametea este o judecată divină, o acţiune a Providenţei. Unul dintre adepţii acestei credinţe era şi baronul Sir Charles Edward Trevelyan, responsabilul cu administrarea ajutoarelor alimentare pentru irlandezi în anii Gorta Mor-ului.

Trevelyan a scris chiar şi o carte, “The Irish Crisis”, publicată în 1848, în plină criză a alimentelor pe insula “veşnic verde”, unde idiotul descria foametea ca fiind “o lovitură directă a atotştiutoarei şi atotputernicei Providenţe”, pentru a pedepsi “adâncile şi înveteratele rădăcini ale răului din societate”. Drochshaol, “timpurile întunecate” pentru irlandezi erau pentru Trevelyan “asprul, dar eficientul remediu prin care societatea urma să fie vindecată”. Şi, cu această judecată, baronul a convins guvernul britanic să nu facă nimic pentru a reduce decesele tot mai dese ale irlandezilor. Printre puţinele măsuri dictate de administrator a fost alocarea unor raţii infime de porumb populaţiei, aliment pe care irlandezii habar nu aveau cum să-l gătească şi să-l mănânce.

“To be Irish is to know that in the end the world will break your heart.”
― Daniel Patrick Moynihan

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Educaţie, ioc… Poate şi de aceea nu a dat doi bani pe ideile filosofice ale baronului englez din “Criza irlandeză”. Tot ce-l interesa pe tânărul din Athenry era porumbul lui Trevelyan, pe care nu ştia cum să-l mănânce, dar nu era timp pentru astfel de nelinişti, c-ar fi găsit ei o metodă… Din păcate pentru Mary şi copil, Michael nu a mai apucat să se întoarcă acasă cu porumbul promis. A fost prins, arestat şi – c-aşa era moda Imperiului pe-atunci – trimis pe un vapor-închisoare tocmai în golful australian Botany. Mary n-avea altă opţiune decât să-şi aştepte în fiecare zi bărbatul, pe ţărm, doar-doar s-o întoarce prin vreo minune. Şi să-şi cânte tristeţea şi disperarea:

“Michael, they are taking you away,
For you stole Trevelyn’s corn,
So the young might see the morn,
Now a prison ship lies waiting in the bay.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Călătorind spre Botany Bay, cuprins de dorul de casă, de Mary şi de copil, pe corabia-puşcărie care-l trimitea la Antipozi, lui Michael nu-i rămăsese decât tot cântecul:

“Nothing matters Mary when you’re free,
Against the Famine and the Crown,
I rebelled they ran me down,
Now you must raise our child with
dignity.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Probabil nu acestea au fost versurile pe care le cântau cei doi, care, la rândul lor, se prea poate să nu fi existat niciodată, dar aşa şi i-a imaginat Pete St. John (pe numele adevărat Peter Mooney), un “cantautor” de folk din Dublin, la peste o sută de ani distanţă, în 1970.

“By a lonely harbour wall She watched the last star falling
And that prison ship sailed out against the sky
Sure she’ll wait and hope and pray
For her love in Botany Bay,
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Cântecul a prins greu, i-au trebuit 9 ani să ajungă la posturile de radio şi la tv, dar când a făcut-o, a intrat definitiv în inimile irlandezilor. A intrat direct în Top 10, în 1979, cântat de Danny Doyle. Apoi, din nou, în 1982, cântat de Barleycorn. Şi iar, în 1983, în cea mai bună versiune a sa, interpretată de Paddy Reilly, când a şi rămas timp de 72 de săptămâni în clasamentul muzical. În 1999 a revenit, cântat de Cox Crew, iar în 2001, Dance to Topperary l-a adus iar până pe locul 6. Şi aceştia sunt doar cei care l-au dus până în Top 10, “The Fields of Athenry” fiind, practic, cântat de sute de artişti irlandezi sau străini.

“The Gaels of Ireland are the men that God made mad, for all their wars are merry, and all their songs are sad.”
― G.K. Chesterton

Cântecul acesta a fost adoptat de irlandezi ca un simbol al rezistenţei, al mândriei şi emoţiei, precum şi al blestemului de a fi irlandez, este expresia sentimentului de apartenenţă la un ţinut de care fuseseră cândva separaţi cu forţa, la acea vreme, şi a cărui soartă nu se afla în mâinile lor. Din 1990, de la Mondialele din Italia, The Fields of Athenry a devenit imnul neoficial al naţionalei de fotbal irlandeze, o echipă care, la fel ca poporul irlandez, poate că nu este una de învingători, dar cu siguranţă e una de supravieţuitori.

Unele cluburi de fotbal, precum Celtic Glasgow sau Hibernian din Edinburgh sunt, alături de cluburi de rugby precum London Irish, sunt produse ale exilului din secolul XIX, irlandezii refugiindu-se în sport într-o societate care nu i-a primit mereu cu braţele deschise. De aceea, au adoptat, la rândul lor, cântecul.

Joi seara, în timpul meciului cu Spania, 20.000 de irlandezi au intonat, începând cu minutul 83, la 4-0, şi până la final, în aplauzele a tot atâţia spanioli, The Fields of Athenry, ştiind că vor fi eliminaţi din competiţie. La urma urmei, cum spunea şi Iris Murdoch, comparând femeile cu irlandezii, “să fii femeie e ca şi să fii irlandez. Toată lumea îţi zice că eşti important şi de treabă, dar te clasezi mereu pe locul 2”. Şi scriitoarea născută în Dublin ştia ce spune, căci era de amândouă. Echipa Irlandei nu are decât 3 victorii în toată istoria turneelor finale de fotbal, dar mândria irlandeză a rămas intactă. Iar ceea ce au arătat joi seara a arătat şi restului lumii acest lucru.


Irish fans singing The Fields of Athenry, Spain… por buzzensport

“When anyone asks me about the Irish character, I say look at the trees. Maimed, stark and misshapen, but ferociously tenacious.”
― Edna O’Brien

The Fields of Athenry este un imn care vorbeşte despre libertate şi despre dragoste de ţară. Este o formă de a demonstra că atunci când lucrurile nu merg bine, îţi rămâne mândria de a fi irlandez. Şi că în sport, ca în viaţă, nu întotdeauna trebuie să câştigi pentru a arăta că eşti cel mai bun. Dacă echipa Irlandei a fost depăşită complet în teren, irlandezii din tribune au câştigat, detaşat, partida.

Varianta de mai jos este cântată de un puşti de doar 11 ani (la acea dată), un cântăreţ stradal din Dublin, pe nume Brian O’Donnell, şi a fost inclusă pe soundtrack-ul filmului Veronica Guerin, din 2003:

PS: Dacă povestea de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă (re)confirma că fotbalul este, de multă vreme, cu mult mai mult decât un simplu sport, ce spuneţi de imaginea asta, cu suedezii şi englezii cântând, aseară, împreună, Wonderwall a lui Oasis?

Surse info şi foto: Vavel.com, Wikipedia.org, athenry.net, 101greatgoals.com

Todos con La Roja!

În afară de David şi Sergio, nepoţeii mei, nu-i cunosc pe nici unul. Habar nu am cum îi cheamă. Conform clasamentului celor mai populare nume de copii spanioli din ultimii ani, ar putea fi Daniel, Alejandro, Pablo, Alvaro şi Hugo. Nu ştiu câţi ani au, dar pot să bănuiesc că suficient încât să fie la curent cu faptul că echipa lor naţională este campioană europeană şi mondială en-titre. Recunosc, cu invidie, că eu n-am idee cum e să simţi asta. Pentru mine, nişte sferturi de finală au fost suficiente să mă scoată din casă, la 12 ani, în toiul nopţii…

Nu ştiu nici cum e să porţi tricoul naţionalei ţării tale, deşi, la vârsta lor, probabil l-aş fi purtat şi eu cel puţin cu aceeaşi mândrie cu care ei se îmbracă în campioni ai lumii şi ai continentului. Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că nici copiii de azi din Sibiu, Cluj, Timişoara, Constanţa, Iaşi sau Bucureşti nu prea ies la joacă în echipamentul tricolor. Şi nu că unii n-ar vrea… Mitică la croitorie!

Ce pot să ştiu, fiind aici, este că Daniel, Alejandro, Pablo, Alvaro şi Hugo nu sunt singurii care poartă, mândri, “La Roja”. Sunt peste tot! Todos con la Roja! Milioane de Juan, Javier, Jose, Antonio sau Pedro, visându-se Iker, Xabi, Fernando, David sau Gerard, vor îmbrăca tricourile roşii începând de duminică şi vor strânge pumnii micuţi în faţa televizoarelor.

Pentru ei, evident, voi ţine cu Spania, care – dacă va câştiga şi anul ăsta, va egala recordul european de trei titluri, deţinut de Germania, şi va deveni prima formaţie din lume care câştigă, consecutiv, “o serie” de trei competiţii majore la nivel de echipă naţională. Eu zic că merită, pen’ că numai cu cei lăsaţi acasă mai făceau o echipă care să se bată la titlu… Iar dacă nu, deşi în general nu sunt bun la pronosticuri, aş miza pe Franţa (visez la o finală Franţa-Spania) şi, ca surpriză a competiţiei, pe Rusia. Așadar, să înceapă jocurile!

La Barcelona, în La Masia, a apărut deja un român: Alexandru Flaviu “Alex” Iloie. E din Năsăud şi are 16 ani. La Real Madrid avem cinci români la grupele de copii şi juniori. Unul din ei, Ştefan Craiu, chiar căpitan la grupa lui de vârstă. La Atletico sunt, iar, câţiva români. Mai avem pe la Osasuna, Zaragoza, Rayo Vallecano… În ultima decadă, după Mohamed, Mohammed şi Ahmed, cele mai frecvente nume străine de nou-născuţi din Spania au fost Daniel şi Gheorghe. Alţii decât Gică şi “Bursucul”, dar poate de aici va pleca şi o viitoare modă a tricourilor galbene, într-o zi.

PS: Puteți să puneți pronosticuri aici, să vă faceți echipe dincoace sau să vă jucați de-a “Dumnezeu” aici.

Sursa foto 1: tejotagar.blogspot.com

O monedă şi o rejucare. Sau cum a devenit Italia campioana Europei

Un guest post de Ionuţ Tătaru (blog)

M-a rugat Mişu să-i scriu pe blog. Şi mi-a dat şi temă: EURO, că tot vine turneul final din Polonia şi Ucraina.

Acum, ca orice iubitor şi consumator de fotbal, am stat şi încă stau cu ochii pe Campionatul European. Dar nu simt acelaşi entuziasm ca la Cupa Mondială. Nu vreau să se înţeleagă însă că nu aş avea ce scrie pe tema asta. Pentru că am! Pornind de la victoria URSS-ului lui Iaşin, continuând cu “scăriţa” lui Panenka şi cu recordul de goluri al lui Platini din 1984, trecând prin reuşita fabuloasă a lui Van Basten sau golul de aur al lui Bierhoff, amintindu-mi de victoria aproape ireală a Greciei şi terminând cu succesul Spaniei care a dat startul unei hegemonii rar întâlnită.

Toate acestea sunt tot atâtea poveşti care merită spuse. Poate cel mai simplu ar fi să apelez la un clişeu şi să mă apuc să scriu despre primul meu EURO, cel din ’92, atunci când danezii au venit de pe plajă, au bătut Franţa, Olanda şi Germania şi au plecat acasă cu trofeul.

Ce mai poveste, nu-i aşa? Da şi nu.

Da, pentru că nimeni nu neagă că aventura nordicilor are ceva din farmecul scrierilor lui Hans Christian Andersen. Nu, pentru că totul a căpătat o aură de legendă, iar legendele au ceva hiperbolic în ele.

Unul dintre artizanii succesului din 1992, fostul portar al lui Manchester United Peter Schmeichel, are o altă părere: „Nu am venit de pe plajă. Este adevărat că nu eram pregătiţi la fel ca o echipă calificată la un turneu important, pentru că nu eram calificaţi, dar nici nu am venit de pe plajă. Am jucat câteva amicale împotriva unor naţionale prezente la EURO, iar atunci când am primit ştirea că urma să-i înlocuim pe iugoslavi, ne pregăteam pentru un meci contra Comunităţii Statelor Independente (fosta URSS – n.r.)”.

De asemenea, continuă Schmeichel, „nu eram proşti. Citeam şi noi ziarele şi încercam să ne păstrăm în formă, pentru că ştiam că există o şansă să ajungem la turneul final. Nu credeam că asta se va întâmpla, dar lumea ne tot spunea că Iugoslavia ar putea fi exclusă. Şi când tot auzi astfel de zvonuri, începi să speri. Aşadar, toate acele poveşti cu plaja sunt nişte prostii”.

Pentru că uriaşul danez mi-a năruit posibila poveste, m-am văzut nevoit să mă repliez şi să-mi îndrept atenţia spre fotbalul despre care susţin peste tot că îl urmăresc cu cea mai mare plăcere, cel italian. Ştiu, o opţiune greu de înţeles, în special în condiţiile actuale, dar ce pot face? Secvenţele de la Coppa del Mondo din 1990 şi sublimul „Notti magiche” încă mă fac să tresalt.

Aşadar, dacă nu v-aţi plictisit până acum, o să vă spun povestea singurului titlu european al Italiei. Unul câştigat datorită unei monede şi a unei rejucări.

19 iulie 1966, Ayresome Park, Middlesbrough. Arbitrul francez Pierre Schwinte fluieră finalul meciului Coreea de Nord – Italia, încheiat cu una dintre cele mai mari surprize din istoria Cupei Mondiale. Tabela arată un incredibil 1-0 în favoarea asiaticilor, rezultat care trimite acasă squadra azzurra. Deloc surprinzător, reacţiile în Cizmă au fost negative, iar fanii i-au primit pe jucători cu o ploaie de roşii la revenirea în ţară.

„Echipa care a mers la Mondiale era foarte unită şi foarte puternică. Acel insucces nu s-a datorat lipsei de valoare, dar cu siguranţă s-a greşit ceva în pregătirea turneului final. Fabbri, antrenorul nostru, a preferat să facă pregătirea departe de ochii lumii, ne-a ţinut retraşi pentru o perioadă destul de lungă, lucruri care au influenţat în mod negativ naţionala”, a povestit Giacinto Facchetti, unul dintre jucătorii reprezentativi din perioada respectivă, într-un interviu din 2002 pentru RAI.

Iniţial, selecţionerul Edmondo Fabbri şi-a asumat vina eşecului, însă ulterior a condus o anchetă proprie, ale cărei concluzii au dat naştere unui scandal uriaş. Conform tehnicianului, mai mulţi jucători au folosit mai multe pastile misterioase şi li s-au injectat diverse substanţe dopante, totul făcând parte dintr-o consipraţie care avea ca scop schimbarea preşedintelui federaţiei, Giuseppe Pasquale. Deşi retrase la puţin timp, acuzaţiile au creat vâlvă şi au dus la demiterea şi suspendarea pentru 11 luni a lui Fabbri.

În acelaşi timp, în cel mai pur stil italian de a găsi un ţap ispăşitor, rebelul Gigi Meroni, un fel de George Best local, a fost identificat ca unul dintre principalii vinovaţi pentru dezastrul de la Cupa Mondială, deşi starul lui Torino evoluase foarte puţin la turneul final şi deloc împotriva nord-coreenilor, iar prezenţa stranierilor în Serie A a fost interzisă, motivul fiind că blochează dezvoltarea tinerilor fotbalişti din Italia. Măsura nu s-a aplicat însă jucătorilor străini care evoluau deja în campionatul italian şi va fi abolită abia la începutul anilor ’80.

Nu era însă prea mult timp de lamentări, pentru că preliminariile Campionatului European se apropiau. Era pentru prima oară când se renunţase la sistemul eliminatoriu, cele 31 de echipe participante fiind împărţite în opt grupe, câştigătoarele acestora urmând să joace sferturile de finală în partide tur-retur, cu învingătoarele disputându-şi turneul final într-o ţară desemnată ulterior.

Primul lucru pe care trebuia să-l facă federaţia italiană era să găsească un antrenor. Ei bine, a găsit doi! Primul dintre ei, Ferruccio Valcareggi. Celălalt, Helenio Herrera, tehnicianul la modă al acelor ani, recomandat de cele două Cupe ale Campionilor şi două Cupe Intercontinentale câştigate cu Inter. „Mai mult ca sigur, sosirea lui Herrera a fost pozitivă, a reprezentat un eveniment, în special datorită personalităţii sale. Ştim cu toţii câte a realizat cu Inter pe toate planurile. Dar momentul era extrem de greu. După eşecul din Anglia, naţionala Italiei se afla într-o situaţie grea, era privită de toată lumea ca o echipă slabă”, şi-a amintit acelaşi Facchetti.

Italia a fost repartizată în grupa a 6-a, alături de România, Elveţia şi Cipru, iar debutul noii perechi de selecţioneri şi a naţionalei reconstruită pe scheletul nerazzurrilor s-a produs pe 26 noiembrie 1966, la Napoli, împotriva României. Dobrin a făcut linişte pe San Paolo, deschizând scorul în minutul 7, dar golurile lui Mazzola şi Depaoli au readus lucrurile pe făgaşul normal înainte de pauză. În repriza a doua, Mazzola a mai înscris o dată şi a stabilit rezultatul final, 3-1 pentru azzurri.

Valcareggi şi Herrera au mai colaborat la un singur meci, cel câştigat cu 2-0 în Cipru, la Nicosia, apoi “Magul” s-a dat la o parte şi s-a concentrat pe treaba pe care o avea la Inter. Schimbarea nu a influenţat viitoarele evoluţii ale italienilor, care au câştigat grupa fără emoţii şi fără înfrângere (au înregistrat doar un egal, 2-2, la Berna), calificându-se asftel în faza eliminatorie a Campionatului European.

Sorţii au fost blânzi cu Italia. Dintre toţi adversarii posibili – campioana mondială Anglia, campioana europeană Spania, Uniunea Sovietică, Franţa sau Ungaria – squadra azzurra a căzut cu Bulgaria, Mai mult decât atât, urma să aibă şi avantajul de a juca returul acasă. Dar, pe 6 aprilie 1968, la Sofia, lucrurile au început cum nu se poate mai prost pentru băieţii lui Valcareggi, care s-au văzut conduşi încă din minutul 12, atunci când Kotkov a transformat un penalty.

Egalarea a venit cu jumătate de oră înainte de sfârşitul partidei, graţie autogolului lui Dimitar Penev (Da, cel care i-a dus pe bulgari în semifinalele Cupei Mondiale din ’94), dar Dermendzhiev şi Zhekov au marcat în decurs de şapte minute şi au dus scorul la 3-1. Golul reuşit de Prati pe final a menţinut însă intacte şansele italienilor de a merge la turneul final.

Peste două săptămâni, la Napoli, cu Dino Zoff făcându-şi debutul în naţională, Italia a câştigat cu 2-0, goluri Prati şi Domenghini, şi ajungea între primele patru echipe ale Europei. „Valcareggi a fost chemat într-un moment dificil, când era nevoie să restabilească liniştea într-un ambient devastat de polemici. Nu a greşit nicio alegere”, l-a lăudat Sandro Mazzola, în timp ce Facchetti, ajuns între timp căpitan, i-a recunoscut de asemenea meritele: „Calităţile sale umane au contat enorm. Putea înţelege caracterul tuturor jucătorilor. Când antrenezi un club este mai uşor, deoarece stai zi de zi cu fotbaliştii. La naţională e altfel. Trebuie să treci peste handicapul de a te vedea cu jucătorii doar câteva zile pe an. Plus că te loveşti de cei mai buni din ţară, majoritatea caractere foarte puternice. E nevoie să ştii să gestionezi situaţia”.

Entuziasmul fanilor pentru calificarea la turneul final a devenit şi mai mare după ce UEFA a atribuit Italiei organizarea acestuia. Meciurile urmau să se dispute la Napoli şi Firenze, semifinalele, şi la Roma, finala, iar alături de squadra azzurra au mai ajuns în această fază Uniunea Sovietică, Anglia şi Iugoslavia, ultima fiind autoarea unei victorii entuziasmante cu 5-1 în faţa Franţei.

În urma tragerii la sorţi, în calea Italiei a fost scoasă Uniunea Sovietică, în timp ce, în cealaltă semifinală, Anglia dădea piept cu Iugoslavia.

Turneul final a debutat pe 5 iunie 1968, pe San Paolo din Napoli, unde aproape 70.000 de spectatori aşteptau o victorie a Italiei. Din păcate, Valcareggi l-a pierdut încă din minutul 4 pe Rivera, din cauza unei accidentări, iar meciul s-a transformat rapid într-un duel tactic, în care ambele echipe şi-au arătat mai mult calităţile defensive. Nici italienii, nici sovieticii nu au făcut prea multe pentru a marca şi, după 120 de minute ce păreau interminabile, scorul a rămas 0-0, deşi Domen-ghini a lovit bara în prelungiri.

În condiţiile în care regula loviturilor de la 11 metri încă nu fusese introdusă, finalista a fost decisă de o monedă. Arbitrul german Kurt Tschenscher i-a chemat la vestiare pe cei doi căpitani, moment în care pe San Paolo s-a aşternut o linişte nefirească pentru arena din Napoli. Ce s-a întâmplat mai departe, povesteşte acelaşi Facchetti: „Speram să am mult noroc! Trebuia să aleg partea corectă a monedei. Am mers la vestiare eu, căpitanul ruşilor şi delegatul UEFA. Arbitrul a scos o monedă şi a spus că pot alege primul. Am spus «Cap!», ceea ce ar fi vrut şi adversarul meu să aleagă. Apoi arbitrul a aruncat moneda şi a anunţat: «Cap!». Căpitanul sovieticilor a protestat iniţial, dar i s-a reamintit faptul că eu am ales primul. Fericit, am fugit pe teren pentru a-mi anunţa colegii”.

Bucuria căpitanului azzurrilor la revenirea pe teren era evidentă, iar deznodământul nu a mai avut nevoie de o confirmare oficială. Italia tocmai “se calificase” în finala Campionatului European, acolo unde adversar urma să-i fie surprinzătoarea naţională a Iugoslaviei, câştigătoare cu 1-0 în faţa Angliei.

Înaintea meciului care decidea noua regină a continentului, Ferruccio Valcareggi a fost nevoit să rezolve mai multe probleme. În primul rând, trebuia să-şi facă jucătorii să intre relaxaţi pe teren. „Ne-am temut la început. Presiunea era apăsătoare. Jucam acasă, iar Iugoslavia nu era văzută ca o echipă puternică, în ciuda faptului că eliminase Anglia, campioana mondială, în semifinale. Noi eram şi obosiţi, jucasem acea semifinală dramatică împotriva Uniunii Sovietice”, a rememorat Facchetti. Apoi, Rivera şi Bercellino, doi fotbalişti importanţi, erau indisponibili, din cauza accidentărilor suferite în duelul cu sovieticii. În cele din urmă, selecţionerul italian a decis să înceapă cu Lodetti şi Guarneri în locul celor doi absenţi şi a surprins pe toată lumea preferându-l pe tânărul Pietro Anastasi (20 de ani), aflat la debutul absolut în naţionala mare, în favoarea experimentatului Sandro Mazzola.

8 iunie 1968, Stadio Olimpico, Roma. La mai puţin de doi ani de la umilinţa trăită la Middlesbrough, squadra azzurra avea ocazia să facă uitat acel moment. Dar oaspeţii aveau alte planuri. Iugoslavia a luat meciul pe cont propriu, a dominat încă din start şi, în mod normal, a venit şi golul, reuşit în minutul 38 de Dzajic. În absenţa oamenilor responsabili cu creaţia, Rivera şi Mazzola, italienii au fost incapabili de replică. Domenghini a rămas izolat şi fără ajutor în ofensivă, Prati şi Anastasi nu au găsit soluţii pentru a desface excelenta apărare a plavilor, iar oamenii lui Valcareggi au scăpat miraculos din câteva situaţii limită, care ar fi putut închide definitiv finala.

Norocul s-a împrietenit din nou cu naţionala Italiei (cârcotaşii ar spune că nici n-au fost vreodată certaţi) cu zece minute înainte de final, când Lodetti a fost faultat puţin în afara careului, iar Domenghini a egalat cu un şut în forţă. Rezultatul a rămas neschimbat şi după prelungiri, astfel că cele două echipe s-au întâlnit încă o dată două zile mai târziu.

Pentru rejucare, selecţionerul italian a făcut cinci schimbări în primul 11, Rosato, Salvatore, Mazzola, De Sisti şi Riva înlocuindu-i pe Ferrini, Castano, Jiuliano, Lodetti şi Prati. De cealaltă parte, antrenorul iugoslavilor, Rajko Mitic, a păstrat aceeaşi formulă care aproape i-a adus victoria în primul meci, o decizie care se va dovedi neinspirată. Mult mai proaspeţi şi cu mai multă fantezie, azzurri au rezolvat problema câştigătoarei încă din prima jumătate de oră, perioadă în care Riva şi Anastasi au dus scorul la 2-0, rezultat rămas neschimbat până la final.

„Până când Anastasi a dublat avantajul pe care-l aveam, mi-a fost foarte greu să cred că putem învinge. Asta deşi vedeam că echipa se mişcă mai bine decât o făcuse în primul meci”, a spus Valcareggi. Golul tânărului jucător care venea după un sezon excelent cu micuţa Varese a adus descătuşarea gazdelor, lucru remarcat şi de Facchetti: „Începusem să fim conştienţi că suntem aproape de cucerirea trofeului”.

Ultimul fluier al ibericului Ortiz de Mendibil a reprezentat începutul fiestei italiene. Însă înainte de a primi cupa învingătorilor, Facchetti a avut un scurt dialog cu unul dintre adversari: „Am fost abordat de Dzajic, cel ce deschisese scorul în primul meci. I-am spus că Iugoslavia ar fi meritat să câştige atunci. Ăsta era adevărul. Dar nu întotdeauna cine joacă mai bine învinge. Se întâmplă des în fotbal”.

Deşi au jucat un rol important în victoria Italiei la Campionatul European din 1968, ar fi nedrept să punem acel succes doar pe seama avantajului terenului propriu şi al norocului. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este faptul că, la distanţă de doi ani, squadra azzurra ajungea în finala Cupei Mondiale din 1970, pierdută însă fără drept de apel în faţa Braziliei lui Pele, probabil cea mai bună echipă naţională din toate timpurile.

Pentru Facchetti şi colegii săi, apogeul carierei l-a reprezentat însă 1968: „Au trecut mulţi ani de atunci, dar cu siguranţă aceasta a fost cea mai mare satisfacţie personală în tricoul albastru al naţionalei. Mulţi au spus că cel mai mare succes al acelei generaţii a fost locul doi la Mondialul din Mexic, din ’70, dar nu sunt de acord cu asta. La fel gândesc şi mulţi coechipieri de-ai mei din acea echipă”.

Surse şi foto: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

De ce Chelsea? – câteva motive

Ştiţi de ce e frumos fotbalul? Că nu ţine cont de logică. Nici de favorite, nici de “underdogs”. Chelsea a clacat atunci când toată lumea se aştepta să triumfe şi a triumfat atunci când toată lumea se aştepta să clacheze. Pentru că Lahm, Schweinsteiger, Ribery, Muller şi Neuer pot avea o nouă şansă, dacă vor continua în acest ritm (la urma urmei, acum doi ani au jucat o nouă finală, contra Interului lui Mourinho). Dar pentru Drogba, Lampard, Cech şi John Terry aceasta era ultima şansă. Şi pentru că fotbalul întotdeauna face dreptate. Pentru că în 2008 poate că Chelsea merita să câştige finala, iar în 2009 sigur nu merita să piardă semifinala.

Pentru că în ultimii 15 ani doar marile puteri şi-au adjudecat titlurile Ligii Campionilor, deşi după 2000 au fost cele mai multe “intruse” ajunse în finală. Borussia, în 1997, a fost ultima nouă campioană, deşi de atunci au mai încercat să-şi treacă pentru prima oară în palmares o Ligă a Campionilor Valencia, de două ori, Arsenal, Monaco, Bayer Leverkusen sau chiar Chelsea. Pentru că atunci când bagi un miliard de euro într-o echipă, indiferent cât ne place să spunem că banii nu aduc fericirea, meriţi măcar atât în schimb. Pentru că Fernando Torres merita un asemenea trofeu.

Pentru că antrenorii italieni sunt lideri la numărul cupelor câştigate (10), cu una mai mult decât spaniolii, dar niciunul nu reuşise să câştige trofeul cu o echipă din afara Italiei. Pentru că trebuia să fie “novicele” Di Matteo cel care avea să spargă “gheaţa”. Pentru Dan Petrescu, Gianluca Vialli, Ruud Gulit, Gianfranco Zola, Frank Leboeuf, Tore Andre Flo şi Gustavo Poyet. Chiar şi pentru Claude Makelele. Pentru Jimmy Floyd Hasselbaink, Hernan Crespo şi chiar Adrian Mutu. Pentru Gallas, Gudjhonsen, Babayaro, Veron, Desailly, Petit, Anelka sau Geremi.

Pentru că Anglia merita să egaleze Italia la numărul de titluri (12). Pentru că Londra merita o campioană. Pentru că de la finala din ’99, pierdută aproape incredibil de Bayern în faţa lui Manchester, istoria fotbalului german nu a mai fost aceeaşi. Nemţii au pierdut aproape toate finalele disputate de atunci încoace. Pentru că în ultimii trei ani au câştigat Liga Campionilor Inter, Barcelona şi Chelsea, lucru care arată clar că nu există o singură manieră de a juca fotbal. Pentru că Didier Drogba este cel mai bun marcator în meciuri oficiale din secolul XXI. Pentru că Timoschiuk a atins cupa înainte de startul meciului şi se ştie că oricine face asta aduce ghinion. Pentru că – fiţi atenţi la asta! – de câte ori finala Champions League s-a jucat la Munchen, o nouă campioană europeană s-a adăugat listei “veteranelor”: 1979 – Nottingham Forrest (pentru prima oară câştigătoare), 1993 – Olympique Marseille (pentru prima oară câştigătoare), 1997 – Borussia Dortmund (pentru prima oară câştigătoare), 2012 – Chelsea (pentru prima oară câştigătoare).

Pentru că fotbalul e al tuturor şi pentru că fiecare merită cel puţin un moment de fericire. Şi pentru că… asta:

Cu ce-am rămas după finala de la Bucureşti?

Încleştarea atletică dintre madrileni şi basci (3-0) sau, cum constata un pişicher, dintre Falcao şi Bilbao, a lăsat în urmă şi altceva decât câştiguri grase pentru patronii de restaurante şi hoteluri din Bucureşti şi o imagine radical schimbată a spaniolilor despre România. A lăsat o moştenire – ba nu, trei! -, un testament al fotbalului către fotbal. O moşnenie către cei care iubeau acest sport sau – am văzut cazuri – au început să-l iubească aseară. Şi trei “entităţi” – una mai frumoasă ca alta, ieri – şi-au adus aportul (Atenţie, urmează un text indecent de lung!).

Moştenirea lui Atletico

Europa aştepta o finală spaniolă de fală, Real Madrid-Barcelona, în Champions League. A primit la schimb una “second hand”, între cea de-a treia şi cea de-a patra echipă a Spaniei, din punct de vedere al palmareselor, în competiţia secundară a continentului. Când acordă câte unul din tot mai rarele interviuri, bătrânul Di Stefano atrage mereu atenţia interlocutorului: “Ai grijă să scrii Club cu C mare”. Pentru Atleti şi Athletic încă nu are cine impune acest respect, deşi ar merita.

Atletico venea la Bucureşti, ca de fiecare dată într-un meci crucial, cu eternul statut de Cenuşăreasă. Athletic Bilbao, o echipă tânără, frumoasă şi nebună ca extraordinarul său antrenor, beneficia de sprijinul unui întreg popor, cel basc, plus capitalul de imagine european pe care şi-l crease prin jocul încântător, apropiat de cel al Barcelonei, care l-a sedus şi dezarmat şi pe Sir Alex.

Dar madrilenii erau obişnuiţi cu planul secund. Când trăieşti o viaţă în umbra celei considerate de mulţi cea mai mare echipă din lume, când eşti strivită între rivalitate şi istorie, când oricât ai câştiga şi oricât de frumos ai juca, spuza ajunge mereu pe turta rivalilor din oraş, începi să-ţi accepţi condiţia şi, de la o vreme, să ţi-o transformi în avantaj. How many roads must a man walk down before they can call him a man? Să vă spună El Niño Torres, care trebuie să mai câştige un Mondial şi-un Euro, să mai joace câteva finale de cupe europene şi să mai ia câteva titluri pentru a primi, în sfârşit, aprecierea ce i se cuvine.

Să vă spună “creativii” care încercau, an de an, să compenseze bugetele uriaşe ale Realului cu pasiunea pentru două culori moştenite, ironic, chiar de la Athletic şi, mai departe, de la Southamptonul englez. Care încercau să pună în locul trofeelor umorul. Să-şi peticească găurile din nădragi cu clipuri, pline de emoţie, de atragere a fanilor. Când adversarul mai adăuga o cupă uriaşului palmares, tu să mai convingi câţiva copii să aleagă Calderonul în loc de Bernabeu. Când te baţi în fiecare zi, timp de zeci de ani, cu Goliat, trebuie să cauţi, prin deşert, mii de pietricele de pus în praştie. Şi – culmea! – să găseşti. Iar când copilul te întreabă, de pe bancheta din spate, nedumerit, “Tată, de ce ţinem noi cu Atletico?”, să nu poţi să-i explici. Pentru că “e ceva foarte, foarte măreţ”.

Să vă spună angajaţii fabricilor de saltele cum le croiau tricouri de joc fotbaliştilor din pânza care învelea câlţii, atât era de săracă echipa, lucru ce le-a adus o nouă moştenire: porecla “Colchoneros” (Saltelarii, într-o traducere aproximativă). Atletico se iubeşte. La bine (rar), dar mai ales la greu (ades). Iar când, de prea mult rău, încerci să te dezici, ţi se aduce aminte că dragostea pentru echipă o moşteneşti şi e de datoria ta să o dai mai departe, oricât ţi-ar fi de greu.

How many years can some people exist before they’re allowed to be free? Înaintea meciului de aseară, lumea părea să fi uitat – sau să nu fi aflat niciodată – că Falcao, Arda Turan sau Diego erau hârşiţi în sute de bătălii, plus alte zeci la “naţionale”, că nu erau copii ajunşi pentru prima oară într-un meci de o asemenea miză. Că cei trei sunt deja certitudini azi în Europa şi că Adrian şi Courtois vor fi mâine. Că madrilenii veneau după unsprezece victorii consecutive în cupele europene (după ce au ieşit din grupe au bătut tot, tur-retur), un record nemaivăzut şi care putea fi chiar îmbunătăţit la Bucureşti. Şi avea să fie. Că în ultima lună, din nouă meciuri, nu au pierdut decât unul şi acela în faţa marelui Real. Şi că se vor face zece.

Că îl aveau în echipă pe “tigrul” Falcao, cel care, dacă nu ar exista Messi şi Cristiano Ronaldo, ar fi cel mai mare fotbalist din lume al momentului. Şi că “Tigrul” nu dă goluri, ci muşcături. Şi că le dă cu o regularitate cel puţin îngrijorătoare pentru adversari. Columbianul şi-a primit numele de la legendarul fotbalist brazilian al Romei, din anii 80, de care tatăl lui Radamel Garcia era pur şi simplu îndrăgostit. Atacantul povestea, recent, într-un interviu, că părintele său şi-a dorit un băiat doar pentru a-i pune numele lui Falcao. O altă moştenire…

Aseară, Falcao a lăsat şi el, mai departe, o moştenire. Ba chiar mai multe. A reuşit cea mai rapidă “dublă” din istoria unei finale de Cupă UEFA. A marcat în poarta fiecărui adversar întâlnit în drumul spre ultimul act. A devenit abia al treilea fotbalist al lumii care înscrie peste zece goluri în două sezoane consecutive de cupe europene. A înscris 30 de goluri, în total, în două ediţii consecutive ale unei competiţii europene. A devenit golgheter, pentru doi ani la rând, cu două echipe diferite, al competiţiei. Nu căutaţi precedente. Nu există. Performanţe inimaginabile până ieri, dar când vii din ţara lui Macondo, te numeşti Radamel, iar tatăl tău ţi-a dat numele unui celebru fotbalist brazilian, nu s-ar putea spune că vii fără imaginaţie.

Şi, în fine, unii au uitat şi că Atleti îl avea pe bancă pe Simeone, argentinian din stirpea lui Bielsa, nu mai puţin valoros ca bătrânul “Nebun”. În Dicţionarul Limbii Spaniole editat de Academia Regală Spaniolă, “El Cholo” (porecla lui Simeone) are două definiţii, ambele utilizate doar în America de Sud: 1. Metis de sânge european şi indigen. 2. Indian care adoptă uzanţele occidentale. Diego nu este nici una, nici alta, deoarece – previzibil, deja? – şi-a primit porecla moştenire. În anii 50-60, la Velez Sarsfield entuziasma un oarecare Carmelo Simeone, poreclit “El Cholo”, un jucător extrem de iubit de suporteri. După 30 de ani, un alt Simeone, Diego, debuta în acelaşi club. Tribunele, într-o ţară în care înainte să devii Fotbalist trebuie să primeşti o poreclă, i-au împrumutat-o pe cea a lui Carmelo.

Ca fotbalist, puţini sunt cei care nu îl ştiu pe “El Cholo”. Şi-a găsit cu greu locul, trecând de la Velez Sarsfield la Pisa, de la Sevilla la Atletico, de la Inter la Lazio şi înapoi la Atletico. La naţională, românii şi-l amintesc cu plăcere, ca fiind cel care nu a reuşit să-i ţină piept marelui Hagi în SUA ’94. În rest, şi-a făcut datoria onest peste tot. În plus, a fost unul din artizanii acelui 1996 de poveste, când Atleti a cucerit titlul şi cupa în Spania. Ca antrenor, “Metisul” a debutat la Racing Club, în 2006. Fusese angajat să scape echipa de retrogradare. Şi-a îndeplinit misiunea şi a plecat. În acelaşi an a ajuns la Estudiantes. A câştigat Apertura 2006 şi şi-a luat la revedere anul următor. A ajuns la River Plate, unde, în primul an a câştigat Clausura, în 2008. A părăsit, anul următor, legendara formaţie argentiniană, după un egal cu Huracan, lăsând-o pe ultimul loc şi provocând, astfel, cel mai mare dezastru din istoria lui River: prima şi singura retrogradare.

Eşecul cu River l-a bântuit în următorii doi ani, la San Lorenzo de Almagro, de unde a plecat din cauza rezultatelor slabe obţinute. S-a dus în Italia, în ianuarie 2011, unde a preluat-o pe Catania, aflată în zona fierbinte a clasamentului. Simeone i-a salvat pe sicilieni de la retrogradare, reuşind, totodată, cel mai bun parcurs din istoria echipei în Serie A. Apoi, în ciuda faptului că mai avea un an de contract, s-a întors în Argentina, la Racing Club, promiţând că o va scoate campioană. Pentru că a terminat Apertura 2011 doar pe locul 2, El Cholo a plecat iar, semnând cu Atletico Madrid şi reuşind, după nici şase luni, să câştige Europa League. Aseară, la finalul meciului, Simeone, răguşit şi entuziasmat, a spus: “Sunt mândru că, mâine, copiii vor îmbrăca tricourile lui Atleti când vor merge la şcoală”.

Moştenirea lui Athletic

Athletic îi avea pe Llorente, pe Muniain, Iraola, Amorebieta, Javi Martinez, De Marcos şi Susaeta. Tot atâtea nume notate pe listele de cumpărături ale marilor cluburi, după sezonul fantastic făcut de basci. Îl mai avea pe marginea terenului, în trening, pe bătrânul şi aplicatul Bielsa. Şi mai avea un popor întreg în spate, care respiră prin culorile clubului din Bilbao. Care spera ca, după 35 de ani, să răzbune acea blestemată de finală pierdută în faţa Juventusului doar pentru golul în plus marcat în deplasare de italieni.

O echipă superbă, “que enamora”, cum spun spaniolii. Nu poţi să spui că-ţi place fotbalul şi să nu iubeşti frumoasa echipă bască. Dar o finală e o finală. Iar lacrimile lui Muniain stau mărturie că tinereţea, talentul şi entuziasmul pot câştiga bătălii, dar că medaliile, după război, le primesc veteranii.

Să-ţi faci o echipă doar din fotbalişti născuţi sau cu strămoşi în Ţara Bascilor şi – hai, fie! – Navarra, un areal de circa 20.000 de kilometri pătraţi (cu tot cu partea franceză), mai mic decât Oltenia, şi cu o populaţie de sub 3 milioane de locuitori, ceva mai mulţi decât are Bucureştiul cu tot cu Ilfov, să transformi asta în crez şi, totuşi, să reuşeşti să te menţii, singură, alături de coloşii Real Madrid şi Barcelona, între cele trei echipe care au jucat toate sezoanele Primerei, de la înfiinţare până azi, nu e puţin lucru. Să câştigi apoi opt campionate (doar Real, Barça şi Atletico au mai multe), 23 de Cupe (doar catalanii au mai multe), o Supercupă a Spaniei şi să joci şi două finale UEFA este deja impresionant. Uitaţi-vă pe fotografia asta, a bucuriei lui Atletico, în care s-au strecurat patru-cinci steaguri naţionale, fără a-l număra pe cel al Spaniei, din tribune. Ăsta, ikurriña, drapelul Ţării Bascilor, ar fi fost singurul steag de pe teren, dacă ar fi câştigat Athletic. Ce-ar fi fost marile cluburi ale lumii doar cu jucători crescuţi pe lângă casă?

Şi dacă au pierdut o finală, ce? Atletico avea mai multă nevoie de ea, oricum, în eterna-i zbatere de a scoate capul din umbra lui Real. Bilbao e mândră de copiii ei, chiar şi aşa. Au pierdut, dar au făcut-o cu capul sus, după ce, alături de Atletico Madrid, au răpus jumătate de Europă. În plus, bascii sunt prea dârji pentru a avea un complex faţă de cineva, deşi au trăit şi ei în umbra Realului şi Barcelonei o viaţă.

Esenţa spiritului basc şi a felului în care a fost primită înfrângerea în Euskadi stă în mesajul postat de fostul fotbalist al lui Athletic, Julen Guerrero, pe Facebook:

“Athletic nu a câştigat. Păcat… Cu siguranţă a fost cea mai bună echipă din Europa League în acest sezon, dar nu a putut încheia glorios, cu cucerirea TROFEULUI. Dar nu e momentul să ne lamentăm, ci e momentul să fim recunoscători. Să fim recunoscători acestor jucători, pentru uriaşele momente pe care ne-au făcut să le trăim, pentru că au permis să viseze unui întreg popor. O filosofie, o ideologie, o credinţă… Pentru că ne-au făcut să visăm pe toţi cei care iubim Athletic.

Eu cred că Athletic a câştigat un TROFEU astăzi… TROFEUL de a face să creadă noile generaţii că se poate concura cu granzii şi se pot obţine victorii printr-o filosofie căreia îi suntem fideli. Au câştigat TROFEUL prin care tot ce am trăit vom lăsa moştenire peste secole şi secole. Că acesta e Athletic şi pentru asta îl iubim…

Da, acesta este marele TROFEU al lui Athletic de astăzi şi trebuie să fim mândri de el. Acest TROFEU nu are preţ şi este mai important decât a ridica o cupă deasupra capului.

Şi acum să privim înainte. Suntem pe drumul cel bun şi trebuie să ştim gestiona această dureroasă înfrângere şi să vedem contrariul, că ceea ce au făcut aceşti copii astăzi este o MARE VICTORIE care, cu siguranţă, le va mai deschide şi alte oportunităţi în viitor.

Şi cum Athletic ne învaţă mai mult decât să jucăm fotbal, îi felicit pe cei de la Atletico Madrid şi pe fanii lor pentru trofeu.

¡¡ESKERRIK ASKO CHAVALES – AUPA ATHLETIC!!”

La final, Bielsa, cu capul plecat, fără a privi în ochi pe nimeni, cum face de fiecare dată, a luat toată vina asupra lui: “Eu sunt singurul responsabil”. Un gest mare, dar normal pentru “Nebun”, care a considerat că lacrimile elevilor săi sunt pedeapsă suficientă pentru că s-au pierdut cu firea într-un moment atât de important. Pentru că n-a fost doar vina lui, deşi e adevărat – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului – că Simeone şi-a învins maestrul, la fel cum Atletico, născut din “coasta” lui Athletic, şi-a “ucis” părintele. Cronos contra Uranus. A fost momentul lui Simeone şi al lui Atleti. Până când se va naşte un Zeus care-l va răpune şi pe Cronos – căci şi “păcatele” se moştenesc – iar fotbalul va recompensa mâine, cum face de fiecare dată, învinşii de azi.

Un prim semn că aşa va fi este răspunsul primit din cealaltă tabără, după meci. Nu din vestiarul advers, nici din tribună, ci de undeva din Bilbao, unde un avocat, jurnalist şi tată basc îi răspundea primului antrenor argentinian care a cucerit Europa League, pe Twitter: Simeone spune că, mâine, copiii vor îmbrăca, mândri, tricoul lui Atletico la şcoală? Copiii noştri nu şi le-au dat jos niciodată pe ale lor…“.

Moştenirea Bucureştiului

Nu mi-e ruşine că sunt român. Asta şi pentru că, chiar dacă mi-ar fi ruşine, tot român aş fi. happy Dar nici nu pot spune că m-am simţit de foarte multe ori mândru. Am luat-o ca pe ceva care nici nu mă avantajează, dar nici nu mă încurcă. Nu foarte des… Pentru că, e adevărat, uneori m-am lovit de prejudecăţi şi de “faima” pe care ne-am făcut-o prin străinătate.

Ieri, însă, tot ce s-a întâmplat la Bucureşti m-a făcut să fiu invidios pe cei care au fost acolo şi s-au putut bucura de la faţa locului de această sărbătoare. Pentru că a fost o sărbătoare. Faptul că, pe Twitter, spaniolii se extaziau la vederea stadionului, a organizării şi a coregrafiei deosebite realizate de români m-a făcut să umflu pieptul de mândrie. La ESPN, comentatorii englezi nu conteneau cu laudele, la rândul lor. Românii, pe Internet, spuneau că nu le vine a crede că ceea ce se întâmplă este în România. Unii, mai cârcotaşi, spuneau că e doar meritul UEFA. Eu spun că, dincolo de aportul forului continental – de netăgăduit -, mare parte din reuşita acestei finale a fost a românilor. Chiar şi presa română a fost la înălţime, profesionistă şi inspirată. Dar, pe de altă parte, aşa cum spunea cineva pe Twitter, tocmai această reuşită obligă de-acum. Pentru că s-a creat precedentul. “Uite, dom’le, că se poate şi la noi”. Or, din acest moment, orice “performanţă” sub acest standard va fi considerată o nereuşită.

După evenimentele de la Cluj, recunosc, mi-a fost ciudă. Consideram că ne-am făcut de râs tocmai acum, când toată presa europeană era cu ochii pe România. Mi-am exprimat îngrijorarea pe Twitter, dar unul din ziariştii spanioli aflaţi la Bucureşti m-a liniştit: “Jurnaliştii străini sunt fascinaţi de Bucureşti. Stadionul e minunat şi totul va fi bine. Ai o ţară superbă, sunt încântat!“. Am crezut că o spune din politeţe, dar după ce am văzut aseară, am fost convins că şi dacă a fost umbrită imaginea noastră după meciul de la Cluj (clujenii pot sta liniştiţi, a fost un incident între un portughez şi un bucureştean, iar fanii locali nu au avut nicio vină), ziua de ieri a şters orice impresie negativă.

Chiar şi intrarea acelor “Jimmy Jump” autohtoni este de apreciat (Nu vă luaţi după ce spune Vasile Manu). Dacă simpaticul catalan îşi face un titlu de glorie din a intra pe teren la orice competiţie sportivă, doar din teribilism şi din ambiţie, de ce e “românism” ca oltenii să facă acelaşi lucru, dar pentru o cauză nobilă? Gestul lor a fost unul de atenţionare şi de conştientizare asupra injustiţiei care i s-a făcut Craiovei. Iar faptul că au riscat şi au reuşit să facă acest lucru, a generat admiraţie între străini şi nu ne-am făcut nicidecum “de ruşine”. Din contră… Astfel de proteste au loc de ani buni în fotbalul “mare”. Şi văd că nu sunt singurul care e alături de cei doi protestatari.

Da, am avut noroc cu cele două finaliste, că au fost două echipe atât de frumoase şi de iubite. Că fanii spanioli au fost prietenoşi şi civilizaţi. Că, în afara unui mic incident dintre un grup de neo-nazi madrileni şi un grup de basci, nu au existat probleme. Şi pe acela jandarmii l-au soluţionat profesionist, fiind lăudaţi de presa spaniolă. Că, per total, a fost o experienţă extraordinară pentru toţi cei implicaţi. Chiar şi pentru mine, de la distanţă. Bucureştiul a intrat în istoria ambelor echipe, iar ele au intrat în istoria Bucureştiului. Un meci de fotbal a făcut mai multe pentru România decât ţâşpe guverne cu tot atâtea strategii de branding de ţară. Bravo, România! Bravo, Bucureşti!

Surse foto: Marca, GSP

Nebunul cu capul plecat, ultimul neînţeles al fotbalului

“Un om care vine cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Aceasta este filosofia lui în fotbal, un sport pe care mereu l-a iubit, dar căruia nu i-a făcut concesii. Când a înţeles că nu este suficient de talentat pentru a-l practica din postura de jucător, s-a retras. Avea doar 23 de ani şi apucase să joace în tricoul Argentinei şi să ia contact cu prima ligă din ţara sa. Pentru doar două meciuri.

Spre deosebire de majoritatea celor care au făcut carieră în fotbal pornind de jos, din cartiere sărace, înfruntând vicisitudinile vieţii, “El niño Marcelo”, cum îi spuneau menajerele din casa părinţilor săi, s-a născut într-o familie burgheză, din Rosario, pe 21 iulie 1955. Fiul unuia din cei mai prestigioşi avocaţi din oraş, Don Rafael Pedro Bielsa, şi al profesoarei universitare Lidia Silvia Rosa Caldera, Marcelo a fost al doilea copil din cei trei ai familiei. Rafael Antonio, cu doi ani mai în vârstă, este tot avocat şi a fost, printre altele, ministru de Externe al Argentinei în guvernul lui Nestor Kirchner. Maria Eugenia, sora sa, este arhitectă şi în anul 2003 a fost aleasă ca viceguvernatoare a provinciei Santa Fe.

Nimeni nu şi-a imaginat că destinul său va fi altul decât al restului familiei: o carieră în Drept. În afară de tatăl său şi de fratele mai mare, şi bunicul, Rafael, a fost unul din cei mai cunoscuţi avocaţi ai ţării. Marcelo, însă, a vrut să o ia pe un alt drum, de parcă a fost crescut într-o altă familie.

Răzvrătit şi rebel, dar adept al disciplinei şi ordinii

De mic, Marcelo era pasionat de fotbal. În adolescenţă, la un meci pe maidan, când se pregătea să execute un corner, terenul a fost invadat de poliţişti. Era o perioadă în care raziile poliţiei erau o obişnuinţă, nu doar în Argentina, ci în toată America de Sud. Fără a fi deloc intimidat, Marcelo le-a strigat să iasă de pe teren, pentru că nu poate bate cornerul. L-au luat la secţie imediat. Când părinţii săi au ajuns la sediul poliţiei pentru a-l “recupera”, Marcelo nu a vrut să plece. Poliţiştii îi sechestraseră mingea. După îndelungi parlamentări şi rugăminţi, cel care avea să-şi câştige ulterior porecla “Nebunul” se întorcea triumfător pe maidan, cu balonul sub braţ.

Pentru că toată lumea în familia sa se îmbrăca la costum, rebelul Marcelo a decis să poarte doar trening şi echipament sportiv, aşa cum o făceau prietenii săi, mai puţin favorizaţi de soartă, din cartier. Aşa cum o face şi azi. Oricum era convins că tatăl său îl consideră “oaia neagră” a familiei, un “vagabond”, nimic mai mult. De altfel, bătrânul Bielsa nu a venit niciodată să-l vadă la lucru pe Marcelo, nici ca fotbalist, nici ca antrenor. Nu pentru că nu i-ar fi înţeles pasiunea, ci pentru că nu-l interesa. “Nu m-am dus să-l văd nu pentru că nu-mi place fotbalul, ci pentru că eu ţin cu Rosario Central. Şi, în plus, mie îmi plăcea fotbalul de altădată, fără atâta presiune şi marcaj. Când discut cu Marcelo, la masă, îmi spune că e de acord, dar că el trebuie să-şi antreneze echipele pentru a câştiga”, spunea, în 1998, tatăl antrenorului.

În 1972, la doar 17 ani, Nebunul mai făcea o nefăcută. Şi-a anunţat mama, pe dura şi neînduplecata doña Lidia, că pleacă de acasă, pentru a locui la pensiunea celor de la Newell’s Old Boys, unde juca la juniori. A plecat din vila familiei pentru a locui într-o cămăruţă, unde abia încăpeau şi patul şi motocicleta sa. A fost primul pas al carierei sale profesionale, căci încă de atunci era convins că toată viaţa sa va gravita în jurul fotbalului. “Niciodată să nu precupeţeşti nici ultimul efort”. Aceasta era lecţia pe care mama sa, o adeptă a disciplinei şi rigorii sub toate aspectele, i-a inoculat-o fiului său. “Mereu a fost foarte riguroasă. Pentru ea, lucrurile trebuiau obţinute doar după o muncă susţinută, altfel nu am şti să le preţuim sau să le păstrăm, zicea”, îşi amintea, ulterior, fratele mai mare al Nebunului, Rafael.

Obsedat de citit, şi-a cumpărat un chioşc de ziare, unde singur vindea gazetele

Rebeliunea lui Marcelo n-a durat decât şase luni. “Mamă, m-am întors!”, i-a spus, la revenirea acasă. “Bine”, i-a răspuns ea, fără a-l privi măcar, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. Chiar dacă n-a reuşit să trăiască în pensiunea clubului, Marcelo continua să joace pentru Newell’s. Era fundaş central, cu numărul 2 pe tricou. “Un jucător rudimentar, foarte temperamental”, povestesc cei care l-au văzut jucând.

În 1976, se disputa turneul preolimpic de la Recife, care conta pentru calificarea la Jocurile Olimpice din acel an. Cesar Luis Menotti, atunci antrenor al naţionalei Argentinei, nu avea timp să strângă o echipă competitivă. Cum echipa a doua a lui Newell’s făcea un excelent sezon în acel an, Menotti i-a cerut lui Jorge Griffa, antrenorul formaţiei din Rosario, o favoare: “Jorge, am nevoie de echipa ta de rezerve. Vreau să ne reprezinte la turneul preolimpic”. Aşa a ajuns Bielsa să joace, în Brazilia, în tricoul naţionalei argentiniene. În plus, spre surprinderea sa, a fost ales în echipa ideală a acelui turneu. Ceea ce a dus, câteva săptămâni mai târziu, la promovarea sa la prima echipă a lui Newell’s. Unde a jucat doar două meciuri. După o înfrângere în faţa lui River Plate, cu 2-1, a fost cedat la Institutul provinciei Cordoba. Niciodată nu s-a simţit bine acolo, iar după ce, într-o zi, preparatorul fizic i-a pus pe jucători să se încălzească pe ritmurile muzicii, Marcelo a spus “Până aici!” şi a plecat acasă.

A mai jucat, o vreme, în oraşul său natal, la Argentino de Rosario, în divizia a patra. Avea doar 23 de ani, dar a înţeles că dacă ăsta e nivelul la care trebuie să joace, poate ar fi mai bine să renunţe. Şi a făcut-o. S-a retras din activitatea de fotbalist.

Pentru o vreme, pasiunea lui pentru fotbal s-a rezumat la citit şi documentat. De trăit, a trăit din altele. La doar 25 de ani, Bielsa închiria case şi le transforma în pensiuni. Tatăl său spune că era atât de obsedat de citit, încât la un moment dat şi-a cumpărat un chioşc de ziare în Rosario şi el însuşi stătea să vândă gazetele.

A urmat apoi cursuri de educaţie fizică. A devenit profesor de sport, la începutul anilor 80. Apoi, graţie contactelor fratelui său mai mare, a început munca de antrenor la selecţionata Universităţii din Buenos Aires. Aldo Forti, unul din portarii acelei echipe, rememorează: “Sosirea sa a fost un şoc. Înainte aveam un antrenor care venea mereu beat, cu nasul roşu. Habar nu avea cu cine jucăm sau când. A venit Marcelo şi, abia sosit, i-a cucerit pe toţi. Cu conurile sale, cu steguleţele, cu cronometrul, tratându-ne pe fiecare cu Dumneavoastră… Nici nu aveam lumină atunci, iar antrenamentele le făceam seara, pe întuneric, aşa că nu prea puteam face nimic tactic”.

Ultimul nebun neînţeles al fotbalului

Pe când era la Newell’s, la începuturile carierei, a fost însărcinat să găsească tinere talente. A împărţit Argentina în 70 de zone şi le lua la rând, cu maşina. Întreba în fiecare sat despre “cel mai bun la fotbal” şi, dacă îi plăcea copilul, îl transfera pe loc. Pe Mauricio Pochettino, actualul antrenor al lui Espanyol, l-a transferat la trei noaptea, pe când avea doar 13 ani.

Ulterior, după ce a devenit “principal” la Newell’s, cu care a câştigat primul titlu la 35 de ani, şi-a instalat un video în furgonetă, urmărind meciuri şi pe drumul spre şi dinspre casă. Conducea secundul său maşina. Era atât de obsedat de detalii şi de disciplină, încât, la un moment dat, se spune că şi-a oprit un jucător pe culoarul care duce la vestiare, înainte de meci: “Care din colegii tăi trebuie să-l marcheze pe Cutare la centrările de pe dreapta?”. De multe ori, cerea pentru elevii săi bilete la clasa I, în deplasări, iar el mergea, împreună cu angajaţii, la clasa turist. Când antrena Argentina, venea personal în Europa pentru a-şi vedea jucătorii la treabă. Lui Redondo, atunci la Real Madrid, i-a spus în faţă: “Uite ce e, în primul rând nu-mi place deloc de dumneavoastră, dar trebuie să-i văd pe toţi”.

Aşadar, nu era mereu prieten cu jucătorii, dar nici nu se prefăcea a fi. Când antrena pe Newell’s, prin 1990, portarul echipei, Norberto Scoponi, i-a reproşat cantonamentele dinainte de meciuri. “Uite ce e, domnule, – i-a zis Bielsa – când dumneavoastră dormiţi, eu lucrez pentru a îmbunătăţi jocul echipei”. L-a îmbunătăţit. Newell’s redevenea campioană după ani de secetă. Pe mâna Nebunului.

Mai târziu, ca antrenor al Argentinei, Bielsa s-a lovit de altă provocare. Ştia că Ariel Ortega nu putea fi atent mai mult de câteva minute, iar apoi îşi pierdea concentrarea. Într-o zi, Rafael, fratele său şi unul din cei mai mari fani, l-a văzut pe Marcelo la mijlocul terenului, singur, gânditor. “Ce e cu tine?”, l-a întrebat. “Mă gândesc cum să-i explic lui Ortega în cinci minute o concepţie despre fotbal care necesită jumătate de oră de explicaţii”, i-a răspuns Marcelo.

Idolul şi mentorul lui Pep Guardiola: Antrenorul de antrenori

Adoră Ajaxul lui Van Gaal, care a uimit lumea în 1995, cu un grup de tineri care a revoluţionat structurile tactice ale fotbalului. Adoră Ajax-ul şi este conectat, atât ideologic, cât şi emoţional, de Pep Guardiola, arhitectul Barcelonei actuale, şi cel care, în această săptămână, a anunţat că nu mai vrea să continue. O altă lecţie învăţată de la cel care i-a fost mentor catalanului, printre atâtea altele. Şi Bielsa a făcut la fel. Demisiona la succese, îşi prelungea angajamentul la eşecuri.

Despre Bielsa s-au scris cărţi şi se vor mai scrie. Filosofia sa e cuprinsă, sub formă de “maxime şi cugetări”, în studii universitare. “Noi, antrenorii, putem comite două păcate: să-i facem să meargă pe fotbaliştii care nu vor sau să-i facem să zboare pe cei care merg. Dacă trebuie să merg în iad, prefer să merg pentru al doilea păcat”.

A antrenat Argentina. A fost “arhitectul” celei mai slabe performanţe a naţionalei sudamericane la un Mondial: în 2002, în Coreea de Sud şi Japonia. A dus cu el 7.000 de videouri în Asia, dar asta nu l-a ajutat să treacă de grupe. Şi-a prelungit, atunci, contractul, declarând: “Prelungirea aceasta este o recunoaştere a eşecului meu”. În 2004 a câştigat titlul olimpic. Când toată lumea se aştepta la o revanşă, la Mondialul din Germania, din 2006, Bielsa a demisionat. “Am obosit. Nu mai pot continua, nu mai am energie”. Cunoaşteţi pe cineva care, săptămâna aceasta, a spus acelaşi lucru? Apoi a preluat naţionala statului Chile. A devenit cel mai de succes antrenor din istoria acestei selecţionate, cu peste 60% victorii. Este, încă, un idol în statul vecin Argentinei. Chile găsise piesa lipsă din puzzle pe care o căutau din 1962, când au terminat pe locul 3 la Mondialele pe care le găzduiseră. Dincolo de rezultate, a lăsat şi aici o mulţime de fraze memorabile. “Un antrenor nu este mai bun prin rezultate, nici prin stil, model sau identitate. Importantă este valoarea proiectului, argumentele care îl susţin, dezvoltarea. Nu trebuie judecată ideea, nici susţinerea ei. Pot să apreciez proiecte antagonice. Ceea ce niciodată nu se poate face este substituirea convingerilor”.

General pe terenurile de antrenament şi de joc, cu capul plecat la conferinţe

“Fotbalul este totul. Gândesc, vorbesc şi citesc fotbal. Dar aşa nu pot trăi la nesfârşit”. Când a preluat naţionala statului Chile, argentinianul avea o revanşă de luat, din copilărie. S-a instalat în complexul federaţiei chiliene, Juan Pinto Duran. La propriu. A trăit într-o cămăruţă, la etajul doi al clădirii de lângă sala de sport. Aici avea şi biroul. Casa Bielsa. Aici nu doar că a participat la reconstrucţia terenurilor de antrenament, ci şi la reamenajarea camerelor fotbaliştilor. A cerut expres ca toţi fotbaliştii să aibă internet în camere. Dar îl oprea noaptea, căci Bielsa nu ignora niciun detaliu. De data aceasta, a rezistat în cămăruţă. Revanşa fusese luată.

Îl vezi pe Bielsa şi îi vezi echipele. Pare că fotbaliştii sunt militari, care îndeplinesc ordinele unui general. Deh, rămăşiţe a educaţiei stricte administrate de mama sa. Dar Bielsa nu e în fotbal pentru zâmbete. “Dacă ar trebui să aleg, aş alege mai degrabă ordinea decât spontaneitatea. Există antrenori care încurajează un climat creativ. Nu spun că eu nu apreciez creativitatea şi spontaneitatea, dar există situaţii antagonice şi un antrenor nu poate stimula două lucruri deodată. Disciplina are reguli, iar spontaneitatea tinde spre absenţa regulilor”. Bielsa este ordine pură, disciplină militară chiar. Echipele sale par mici armate pornite să invadeze terenul advers. “În bătăile de stradă există două tipuri de luptători. Cel care loveşte, vede sânge şi dă înapoi. Apoi, mai este cel care loveşte, vede sânge şi îi dă înainte, la omor. Foarte bine, băieţi, eu vin din afară şi vă jur că aici simt miros de sânge”, asta le-a spus elevilor săi de la naţionala Argentinei, înaintea unui meci cu Columbia. Cine credeţi că a câştigat? Exact. Echipele sale nu se predau niciodată. Iar în războaie, supravieţuiesc cei care nu dau înapoi când văd sânge.

Presiunea înseamnă să alergi. Presiunea este mişcare. Presiunea este să-ţi vezi echipa invadând teritoriul advers. Unde e mingea sunt şi doi jucători ai lui Bielsa. Minim! Pot fi trei, sau patru, sau cinci… “Mereu le spun elevilor mei că fotbalul e mişcare, deplasare. Că trebuie să fie mereu în alergare. Oricărui jucător îi spun asta. În orice circumstanţă. Trebuie să aibă un motiv pentru a fi mereu în alergare. Nu există, în fotbal, niciun motiv pentru care un fotbalist să se oprească”. Asta o spune un antrenor care nici măcar pe bancă nu stă o clipă locului. În sezonul acesta, deja antrenor la Athletic, a fost întrebat, după un egal, 2-2, cu Villarreal, pe El Madrigal: “De ce, după fiecare atac al gazdelor, vă ridicaţi de pe bancă şi faceţi exact 13 paşi înspre cealaltă parte a spaţiului tehnic?”. Bielsa nu şi-a privit interlocutorul în ochi – niciodată nu o face, la fel cum nici mama sa nu l-a privit când s-a întors acasă după şase luni de răzvrătire – şi a răspuns: “Nu e o coincidenţă. Coincidenţă mi se pare că cineva a stat să-mi numere paşii, când pe teren era un meci atât de frumos”.

“Nebuni îi numim în Argentina pe cei care urmează alt drum decât restul lumii”

“Eu am învăţat din sport că generozitatea este mai bună decât indiferenţa, valoarea semnificaţiei curajului, am învăţat importanţa efortului şi am învăţat transcendenţa rebeliunii. Sunt cele trei sau patru elemente după care încerc să-mi orientez viaţa. Nu trebuie neapărat să fie ele alesele, dar este indispensabil să ştii care sunt virtuţile după care te ghidezi în viaţă”, spune Marcelo. El a ales să trăiască astfel. Există specialişti care nu contenesc în a-i analiza discursul, gesturile, de a-i interpreta şi momentele de tăcere. Dar încă nu s-a găsit formula de descifrare a lui Bielsa. “Relaţia dintre succes şi eşec a fost fundamentală în viaţa mea, dar succesul şi fericirea nu funcţionează ca sinonime”, spune argentinianul, care – amintiţi-vă momentele de rebeliune din copilărie – susţine că “rebelii nu ne înfruntă, ci ne informează. Ceea ce nu pot permite este ca jucătorii să renunţe la luptă. Accept oboseala, accept dezordinea, dar ce nu pot să accept este să nu mai lupte. Dacă luptă pentru obiectivul tuturor, merită să rămână”.

Bielsa pare să aibă câte-o maximă cu valoare de proverb pentru orice situaţie. “Atitudinea de lider se vede la înfrângeri, iar conducătorul este bun doar dacă depăşeşte adversităţile. Operaţiile şi schimbările se fac la victorie, nu la înfrângere. Niciodată nu m-au tentat elogiile, în fotbal acestea sunt de o ipocrizie absolută. Nu permiteţi ca eşecul să vă deterioreze respectul de sine”. Atitudini care, din nou, au fost copiate şi de Guardiola.

Marcelo Bielsa preferă să se izoleze după înfrângeri, vrea să-şi rumege singur eşecul. După ce a pierdut cu Brazilia, cu 4-2, pe când antrena Chile, s-a retras să-şi analizeze greşelile. “Dumneavoastră ştiţi că eu mor după fiecare înfrângere? Săptămâna următoare este iadul. Nu pot să mă joc cu fiica mea, nu pot ieşi la masă cu prietenii. Este ca şi cum nu aş merita niciuna din aceste bucurii”, a mărturisit antrenorul la acea vreme. Poate de aceea face tot posibilul pentru ca echipele sale să câştige mai des decât să piardă.

Porecla “Nebunul” şi-a câştigat-o demult, dar şi-o “hrăneşte” şi în zi de azi. “Îi numim nebuni, în Argentina, pe cei care nu urmează acelaşi drum cu ceilalţi”, a decodificat renumele lui Marcelo fratele său Rafael, în prologul cărţii “Suficient de nebun”, o biografie a misteriosului Bielsa.

“Eu nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta. Vreau rolul principal în orice meci”

Încă din 1990, la câteva luni înainte de a câştiga primul său titlu ca antrenor, Bielsa şi-a mărturisit credinţa: “Eu… eu sunt un obsedat de atac. Eu mă uit la videouri pentru a ataca, nu pentru a mă apăra”, a spus Marcelo într-un interviu pentru revista El Grafico. Nici contraatacul nu-i place. “Eu prefer să ies mereu la atac, să fiu eu protagonistul, personajul principal într-un meci. Nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta”. Manchester United şi Schalke 04 pot depunde mărturie despre filosofia lui. Iar Guardiola a dus această filosofie a maestrului său mai departe.

Nebun, obsedat de atac, o fiară pe marginea terenului, fără astâmpăr timp de 90 de minute sau mai multe, cât durează meciul, Bielsa se transformă la conferinţele de presă de după. Are un mod unic de a vorbi, calm, aşezat, niciodată ridicând capul spre jurnalişti, niciodată privind în ochi pe nimeni. Guardiola i-a copiat şi acest comportament “umil” la conferinţele de presă. Sau cel puţin a încercat.

Cu timpul, porecla sa de “Nebunul” a căpătat valenţe noi. Prin fiecare acţiune neînţeleasă de nimeni, prin fiecare cerinţă bizară la antrenamente. Întrebarea este: E Bielsa chiar atât de nebun?. “Nu”, spune Iker Muniain, elevul său de la Bilbao, “e chiar mai nebun de-atât”.

A refuzat-o pe Inter, pentru că-şi dăduse cuvântul celor de la Athletic. A refuzat, după eliminarea lui Manchester United, două oferte consecutive de la Chelsea, cerând să vorbească direct cu Abramovich. Bielsa a sosit vara trecută la Bilbao, dar elevii săi încă n-au reuşit să-l descifreze. Nu că ar fi reuşit vreodată cineva. Dar n-au mai văzut nimic asemănător şi, probabil, nici nu or să mai vadă. Cu toate acestea, Marcelo era fix piesa din puzzle lipsă, la fel ca acum cinci ani, la naţionala chiliană. Că poartă din nou dungile alb-roşii, ca atunci, e un alt amănunt care poate fi coincidenţă sau destin.
Cu toate acestea, deşi nu toţi sunt de acord că Bielsa este “arhitectul” acestei echipe a lui Athletic, Caparros având şi el un mare merit, argentinianul a reuşit să facă formaţia bască să dea ce are mai bun. Llorente, Javi Martinez, Iraola, Muniain… pot depune mărturie: “Sunt zile în care nu pleacă de la terenurile de antrenament până la ore târzii, în noapte. E nebun”.

Fotbaliştii săi se tem să greşească, pentru că trebuie să-şi justifice, cu argumente, greşelile

Când a ajuns la Bilbao, primul lucru pe care l-a făcut a fost să urmărească înregistrările tuturor celor 38 de meciuri din sezonul trecut, scriind toate detaliile pe un carnet de note cu foi colorate. Şi “toate detaliile” nu este un termen generic. “Sunt 36 de forme diferite de a comunica printr-o pasă”, spune Nebunul. A urmărit mii de meciuri, punând observaţiile la dosar ca într-un clasor. Pare un colecţionar de timbre sau un botanist. Dacă un jucător face ceva nou, îi pune o etichetă şi clasează întâmplarea. Şi trage învăţăminte. Apoi predă din asta. Puţin antrenori la fel de aplecaţi spre didactică există în lume. La un moment dat şi-a scris pe pantofii de sport pentru a le arăta elevilor exact cu ce parte a piciorului trebuie să lovească mingea în diferite situaţii. I-a purtat apoi câteva zile consecutiv, la antrenamente, să le intre bine în cap. Sesiunile video pot dura câte cinci ore, iar jucătorii glumesc că nu îndrăznesc să greşească în teren pentru că apoi, la şedinţă, trebuie să-i ofere lui Bielsa explicaţii convingătoare despre greşeala făcută. Nebunul te obligă la perfecţiune.

Felul în care a transformat-o pe Athletic în acord cu viziunea sa despre fotbal l-a fascinat chiar şi pe discipolul său, Pep Guardiola, cel care, înainte de a prelua Barcelona, l-a vizitat pe Marcelo la Rosario în Argentina. Au stat împreună mai multe zile, timp în care Pep şi-a mai notat câteva din ideile maestrului. Le-aţi văzut, apoi, aplicate la clubul catalan. “Bilbao aleargă în atac, apoi cu toţii în apărare. Apoi iar sus, în atac, apoi iar înapoi. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. E fascinant!”, a exclamat Guardiola.

Athletic Bilbao, cea mai “englezească” echipă din Primera până la sosirea lui Bielsa, a fost transformată. “Nu se mai tem de minge”, se spune. Au înscris de două ori mai multe goluri cu capul decât orice altă echipă din Spania. Iar la pase şi goluri, doar Real Madrid şi Barcelona îi întrec pe basci.

La antrenamente, a adus inovaţia. A împărţit jumătate de teren, cu bandă, în opt părţi. Doi jucători nu pot sta, în acelaşi timp, în aceeaşi optime. Dacă un coleg intră în “pătrăţica” ta, tu pleci de acolo. “Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile sale triumfă”, repetă Marcelo Bielsa.

La Bucureşti, antrenorul de antrenori îşi va întâlni un alt fost elev: Diego Simeone

La început, a fost “nebunul” neînţeles, ca peste tot. Athletic nu a câştigat în primele sale cinci meciuri la echipă. De atunci, au mai pierdut doar trei meciuri. Bascii sunt în finala Cupei Spaniei, la 28 de ani distanţă de la ultimul trofeu, şi în finala Europa League, acolo unde Bielsa, numit şi “antrenorul de antrenori” va da piept cu un alt elev de-al său: Diego “Cholo” Simeone. O finală at(h)letică, la Bucureşti, tot atât cât argentiniană, prin prisma naţionalităţii antrenorilor. România are ce vedea. N-a fost să fie o finală Real Madrid-Barcelona în Liga Campionilor, dar va fi una 100% spaniolă, în compensaţie, în a doua competiţie intercluburi. Şi va opune nu două echipe oarecare, ci chiar cele mai titrate formaţii din Spania, după binomul Real-Barça.

Acum câteva săptămâni, Bielsa a fost oprit de un grup de copii, care i-au cerut să le semneze albumele cu fotbalişti. A spus “Nu, am o idee mai bună”. A luat albumele şi le-a spus puştilor să-l caute a doua zi la stadion, când a venit cu autografele tuturor jucătorilor. Jucătorii lui “El Loco”, cea mai frumoasă echipă a bascilor din ultimii 30 de ani. La fel cum, într-o zi, pe când antrena în Chile, în loc să ignore câţiva copii, care au început să-i spele parbrizul la semafor, a coborât geamul şi i-a chemat la antrenamentul naţionalei, spre surpriza şi bucuria micuţilor.

Doar câteva din “acţiunile” care i-au perpetuat porecla “Nebunul” lui Bielsa, antrenorul care rămâne indescifrabil pentru toată lumea. Ultimul nebun neînţeles al fotbalului. La fel cum indescifrabil este şi poporul basc pentru istorici. Singurul care nu se ştie de unde vine, când şi cum a apărut. Un popor la fel de “nebun” şi de greu de categorizat precum antrenorul care i-a redat strălucirea. Şi poate că e mai bine aşa. Când astfel de nebuni vor dispărea din fotbal, fascinaţia acestui sport va dispărea odată cu ei.

“Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Nu e prima oară când ideile Nebunului Bielsa triumfă, dar el tot “El Loco” rămâne. Şi asta e bine.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10

Surse foto: abc.es, taringa.net, unoentrerios.com.ar, noticiasdenavarra.com, vavel.com, wn.com, ideal.es, internettienelepra.blogspot.com, guardian.co.uk, yconel10alaespalda.blogspot.com

Fotbalul, o pasiune doar a mediocrilor?


Fotbalul nu acceptă jumătăţi de măsură. Eşti microbist sau nu. Îţi place, îl urmăreşti, eşti pasionat sau îl consideri o preocupare frivolă şi nu înţelegi ce văd alţii într-un sport în care “douăjdoi de oameni aleargă după o minge şi, când ajung la ea, îi dau cu piciorul”. Eşti cu Steaua sau cu Dinamo. Sau cu Rapid. Sau cu Craiova. Eşti fan Real sau Barcelona. Eşti cu Juve sau cu AC Milan. Sau cu Inter. Eşti nebun după Bayern. Sau după Manchester United. Îţi place Borussia. Sau Liverpool. Arsenal. Marseille. FC Porto… Sau toate numele astea nu-ţi spun nimic. În general, cei care nu înţeleg pasiunea pentru acest fenomen, tind să-şi apere poziţia susţinând că e o preocupare pentru oameni “simpli”, ca să fiu delicat. Că e o pierdere de vreme, o pasiune “la limita respectabilităţii”, “un fenomen-model al culturii de masă, inferioare adevăratei culturi a elitelor: un adăpost pentru agramaţi, mediocri şi oportunişti“. Aşa să fie?

Eu zic că nu. Că nume mari ale culturii, nu doar române, ci universale, au fost şi mari microbişti, pentru unii e un lucru cunoscut. Pentru ceilalţi există Internetul. Sau bibliotecile. Sau #lecturiurbane cu Ciubotaru. Eu vreau doar să dau un contra-exemplu la teoria care susţine că fotbalul e pasiunea mediocrilor. Pentru asta am căutat un text mai vechi scris de Gabriel Garcia Marquez, pe care l-am mai adus ca argument, la un moment dat, pe Twitter. Acum l-am şi tradus.

Se numeşte “Jurământul” (El Juramento) şi descrie primul meci de fotbal pe care Gabo l-a văzut din tribunele unui stadion, între Atletico Junior şi Millionarios, din campionatul Columbiei, în iunie 1950. Junior a câştigat cu 2-1 la Baranquillas, iar Marquez susţine că acesta a fost meciul care l-a transformat într-un microbist lipsit de “simţul ridicolului”. La Millionarios juca un tânăr de 24 de ani, pe nume Alfredo Di Stefano, care l-a cucerit într-atât pe Gabo, încât după ce argentinianul născut din părinţi sicilieni a ajuns la Real Madrid, scriitorul columbian a devenit unul din cei mai împătimiţi suporteri ai “albilor”.

Jurământul

“Şi atunci am rezolvat să fiu pe stadion. Cum era un meci mai important decât cele anterioare, a trebuit să mă duc devreme. Mărturisesc că niciodată în viaţa mea nu am ajuns atât de devreme undeva şi că de niciunde nu am plecat atât de stors de vlagă. Alfonso şi German nu luaseră niciodată iniţiativa în a mă converti la această religie duminicală a fotbalului, chiar dacă ei probabil bănuiau că într-o zi urma să devin acest energumen, curăţat de orice spoială care poate fi considerată ultima urmă a civilizaţiei, care am fost ieri în tribunele Stadionului Municipal. Primul moment de lucididate în care am realizat că mă transformasem într-un suporter intempestiv a fost când mi-am dat seama că toată viaţa mea am avut acel ceva cu care de multe ori m-am mândrit şi care ieri mă perturba într-un mod inacceptabil: simţul ridicolului. Acum îmi explic de ce aceşti domni, în general atât de scrobiţi, se simt ca peştii în apă atunci când îşi pun pe cap, în toată legea, şepcuţele în diverse culori.

Pentru că, doar prin acest simplu gest, se transformă automat în alte persoane, ca şi cum şepcuţa aia nu era altceva decât uniforma unei noi personalităţi. Nu ştiu dacă legitimaţia mea de suporter nu este încă prea proaspătă pentru a-mi permite anumite observaţii personale vizavi de partida de ieri, dar cum am căzut deja de acord că una din condiţiile esenţiale pentru a fi suporter este pierderea absolută şi acceptată a simţului ridicolului, voi spune ce am văzut – sau ce am crezut că văd ieri după-amiază – pentru a-mi permite luxul de a începe destul de devreme să mă fac de râs din punct de vedere sportiv, căci de mult aşteptam momentul ăsta. În primul rând, mi s-a părut că Junior i-a dominat pe Millionarios din primul moment. Dacă linia albă care împarte terenul în două jumătăţi înseamnă ceva, afirmaţia mea anterioară este adevărată, dat fiind că de prea puţine ori a fost mingea, în prima repriză, în jumătatea care corespundea porţii lui Junior. (Cum vi se pare debutul meu ca şi comentator de fotbal?).

“Nu cred să fi pierdut nimic cu această irevocabilă înscriere pe care o fac – public – în sfânta frăţie a suporterilor”.

Pe de altă parte, dacă jucătorii lui Junior nu ar fi fost chiar jucători, ci scriitori, mi se pare că maestrul Heleno ar fi fost un extraordinar autor de nuvele poliţiste. Simţul său calculat, mişcările sale calme de investigator şi în cele din urmă rezolvările sale rapide şi surprinzătoare îi conferă suficiente merite pentru a fi creatorul unui nou detectiv pentru nuvelistica poliţistă. Haroldo, la rândul său, putea fi un fel de Marcelino Menendez y Pelayo, cu această uşurinţă pe care o are brazilianul de a fi peste tot pe teren în acelaşi timp şi în toate părţile făcând câte ceva, deservind simultan unsprezece domni, ca şi cum ar fi fost vorba nu de a marca un gol ci de a scrie toate tomurile pe care don Marcelino le scria. Berascochea ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât un autor prolific, ca şi cum ar fi scris şapte sute de volume, toate dintre ele despre importanţa gămăliilor acelor. Şi ce mare critic de artă ar fi fost Dos Santos (Doi Sfinţi – n.r.) – care ieri a fost cât patru – tăindu-le trecerea tuturor acelor scriitoraşi care aveau pretenţia să ajungă, cu cele mai mari eforturi, la poarta nemuririi. De Latour ar fi scris versuri. Inspirate poeme de lungmetraj, lucru ce nu s-ar putea spune despre Ary. Pentru că de Ary nu se poate spune nimic, căci coechipierii săi de la Junior nu i-au dat şansa să-şi demonstreze nici cele mai modeste talente literare.

Şi asta fără a pomeni de cei de la Millionarios, al căror mare Di Stefano, dacă se pricepe la ceva, atunci e retorica.

Nu cred să fi pierdut nimic cu această irevocabilă înscriere pe care astăzi o fac – public – în sfânta frăţie a suporterilor. Singurul lucru pe care îl doresc, acum, este să convertesc pe cineva. Şi cred că va fi distinsul meu prieten, doctorul Adalberto Reyes, pe care îl voi însoţi în tribunele Municipalului la primul meci din retur, cu scopul de a nu mai continua să fie – din punct de vedere sportiv – oaia rătăcită”.

Surse foto: deportes.terra.com, elperiodico.com.co, hoylosangeles.com, elheraldo.co, mothlightmagazine.tumblr.com

Trei continente, două sute de ani, două culori și o istorie

A început în Siberia…


A fost nevoie să se descopere undeva, prin Siberia, crocoitul, un mineral rar şi delicat, prin secolul 18. O mostră a ajuns si la Louis Nicolas Vauquelin, un renumit chimist francez, în 1797, care a reuşit să izoleze cromul din roşiatica floare de mină. Cu un drum, Vauqelin a inventat si galbenul de crom, un pigment care avea sa prinda destul de bine în pictură, la acea vreme. Deşi vopseaua obţinută din pigmentul său era toxică (conţinea şi plumb) şi destul de slabă calitativ – cea deschisă la culoare se stingea şi mai mult, spre alb, la soare, iar cea închisă la culoare se înnegrea – sau poate tocmai din cauză că era proastă, un neamţ, Krutz, a dus-o în Anglia, pe la 1800.

Englezii, mohorâţi şi cenuşii, cum îi ştim, au prins drag imediat de galbenul viu al lui Krutz şi au început să-şi vopsească toate cele în culoarea respectivă. Printre “toate cele” erau şi trăsurile care făceau la acea vreme legătura între principalele oraşe englezeşti. Galbenul a devenit, în scurt timp, culoarea aproape oficială a diligenţelor, dat fiind că toţi proprietarii de poştalioane o preferau, fiind mult mai vizibilă în trafic şi prin ceaţa şi ploile Britaniei, încă de departe.

De aceea, când au apărut locomotivele şi, mai ales, când un anume George Stephenson, considerat “Tatăl căilor ferate” a inventat piesa sa de rezistenţă, locomotiva Rocket, cu ajutorul fiului său, nu o putea vopsi altfel decât în galben cu negru, culorile celui mai rapid poştalion care circula la acea vreme pe ruta Manchester-Liverpool. Locomotiva inginerului Stephenson a câştigat în 1829, în faţa a 15.000 de gură-cască, cursa organizată de către Manchester Railway Company pentru a alege cea mai bună locomotivă care să deservească noua cale ferată ce urma să se construiască între cele două oraşe industriale.

A fost odată o locomotivă…

Rocket a devenit standardul locomotivelor începând de atunci, iar peste ani, când englezii au fost chemaţi în Uruguay, în 1878, să construiască reţeaua de căi ferate a sudamericanilor, locomotiva lui Stephenson era deja un “icon”. Astfel, datorită lui Rocket, galben-negre au fost toate locomotivele care au circulat în secolul 19 în Uruguay, galben şi negru au devenit culorile companiei de cale ferată şi tot negru şi galben au fost culorile alese pentru echipamente, când, în 1891, a apărut Central Uruguay Railway Cricket Club, un club de cricket şi fotbal, înfiinţat de englezii de la compania de cale ferată care duceau dorul sporturilor de acasă.

Uruguayenilor le era, însă, greu să pronunţe Central Uruguay Railway Cricket Club, aşa încât i-au spus CURCC. Apoi au simplificat lucrurile şi mai mult: i-au spus Peñarol, după numele oraşului în care compania de cale ferată îşi avea sediul, la 10 kilometri de Montevideo. Şi aşa i-a rămas numele. Peñarol a devenit, ulterior, unul din cele mai mari cluburi ale lumii şi unul dintre cele mai iubite. A fost desemnată echipa americană a secolului XX, după ce a câştigat şase cupe Libertadores, trei cupe Intercontinentale şi o Supercupă Intercontinentală, pe lângă zecile de trofee interne.

Cum i-au făcut “olimpicii” români de ruşine pe zeii uruguayeni, la ei acasă

La mijlocul anilor ’60, Peñarol se afla pe val, în plină glorie, în ceea ce acum se numeşte “prima perioadă de aur a clubului”, anii 1960-1969, în care au câştigat primele trei cupe Libertadores. În acei ani, în Uruguay avea să sosească selecţionata olimpică de fotbal a României, aflată într-un turneu prin America Latină. În Uruguay, românii au jucat contra atotputernicilor de la Peñarol, pe care i-au şi învins. Formaţia “aurinegre” nu era, însă, o “fană” a înfrângerilor, cel puţin nu în epoca aceea, aşa că au cerut revanşa. În al doilea meci, pe stadionul Centenario din Montevideo, românii au învins iar, cu 2-0. În plus, unul din fotbaliştii români şi-a permis să-i dea de două ori mingea printre picioare vedetei şi căpitanului echipei uruguayene, Alberto Spencer. Ecuadorianul nu a gustat “gluma” şi i-a bătut obrazul impertinentului român, dându-i şi o părintească palmă după ceafă.

Atunci, a intervenit braşoveanul Csaba Györffi, aflat şi el în teren, reuşind să-l calmeze pe Spencer. “Eram aproape de ei, am sărit să-i despart”, i-a povestit fosta glorie a “Steagului Roşu” lui Marcel Gascon, şeful biroului agenţiei de presă EFE la Bucureşti, care a mers personal să-l intervieveze pe Gyorffi. “După meci, Spencer m-a aşteptat în faţa vestiarului. Mi-a mulţumit şi mi-a dăruit tricoul său, cu numele său pe spate”, îşi aminteşte braşoveanul schimbul de tricouri cu starul uruguayenilor.

Ajuns acasă, după două victorii în faţa echipei la modă a vremii în America de Sud, şi cu un tricou în culori exotice, Csaba Gyorffi s-a prezentat la antrenamentele echipei sale, la Braşov. I-a povestit antrenorului Silviu Ploieşteanu aventura sudamericană şi i-a arătat “trofeul”. “L-a luat, s-a uitat la el, l-a întors pe toate părţile şi n-a spus nimic. Dar după două săptămâni, tricourile noastre alb-albastre au fost înlocuite cu altele, în dungi galben-negre”, mai spune Gyorffi.

“Steagul Roşu” dă albastrul pe galben şi albul pe negru

Dorin Necula, alt fost jucător braşovean, întăreşte spusele lui Gyorffi: “Ne-a plăcut tuturor, în vestiar, tricoul galben-negru”. Aşa se explică, poate, de ce Silviu Ploieşteanu a schimbat tricourile în dungi albe şi albastre ale unei echipe numite Steagul Roşu în unele cu dungi galbene şi negre. Nişte culori nu foarte răspândite în fotbal, nici acum, dar nici pe vremea aceea. “În România numai noi aveam aşa ceva, iar în Europa cred că doar noi şi Borussia Dortmund jucam în galben şi negru”, spune cu mândrie Csaba Gyorffi. În plus, galbenul împrumutat de la Peñarol avea şi alte avantaje: “Silviu Ploieşteanu ne-a spus că ne vedem mai bine pe teren astfel”.

La urma urmei, dacă Atletico Madrid şi Athletic Bilbao joacă în culorile lui Southampton iar Barcelona în cele ale lui FC Basel, de ce ne-ar mira că FC Braşov poartă culorile lui Peñarol?

Noile culori aduc noroc în cupele europene

Şi se pare că schimbarea a fost una norocoasă. Modestul club al lui Gyorffi şi Necula a ajuns în optimile de finală ale Cupei Oraşelor Târguri în tricourile galben-negre. Acolo, braşovenii au dat peste Espanyol Barcelona, ai cărei şefi au fost impresionaţi de jocul lui Csaba Gyorffi în meciul tur. Însă tânărul, de doar 22 de ani atunci, era cetăţean al unei ţări comuniste, care nu avea relaţii diplomatice cu Spania lui Franco. Braşoveanul avea o singură şansă: să rămână în Barcelona atunci, cu riscul de a nu-şi mai vedea familia poate niciodată. Espanyol a făcut risipă de metode de persuasiune: i-au oferit o mulţime de bani şi i-au trimis pe antrenorul maghiar Elemer Berkessy şi pe compatrioţii acestuia, fotbaliştii Zoltan Czibor şi marele Ferenc Puskas, vedeta lui Real Madrid, să-l convingă pe Gyorffi să rămână. La fel făcuseră doar şi ei.

Însă teama că nu-şi va mai vedea niciodată familia a fost mai puternică. Csaba Gyorffi a revenit în România, la Braşov, unde trăieşte şi astăzi. Nu a mai avut niciun contact de atunci cu nimeni de la clubul căruia-i împrumutase culorile şi nici cu Alberto Spencer, decedat în S.U.A. în 2006. Întrebat despre o posibilă înfrăţire între cele două cluburi, braşoveanul a răspuns: “Suntem prea mici pentru asta”.

Nea Buţi, cum îi spun braşovenii, s-a arătat mirat de interesul agenţiei spaniole de ştiri pentru povestea sa. „M-a surprins interesul prezentat de spanioli pentru mine. Normal că e o mândrie. Sper că m-am descurcat bine şi n-am zis vreo prostie”, spune acum, șubugăț, cel care, fără să știe, a fost elementul cheie al unei călătorii începute în Siberia acum peste 200 de ani și încheiate la Brașov.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

Surse foto: spiriferminerals.com, isathreadsoflife.wordpress.com, imagenesygraficos.com, wikimedia.org, adevarul.ro, antena3.ro, 7sport.ro