Despre Vasile, vagabond român în Spania, în 4 acte

1. Despre “descălecatul” lui Vasile în Mallorca

Vasile Arsu venise în Spania în 2005, mânat de cele mai înflăcărate vise şi de cele mai aprinse speranţe. L-a chemat un prieten, Ghiţă Tătar: “Hai aici, că se găseşte ceva şi pentru tine, Sile!”. Era în perioada boom-ului imobiliar, când spaniolii construiau – şi erau mândri de asta – cât Germania, Franţa şi Italia la un loc. Aşa că Silică a poposit în Mallorca, înarmat cu bune intenţii şi cu valiza de lemn cu care fusese ultima oară în armată, în ’95.

Sile, originar din Pătârlagele, judeţul Buzău, avea cam pe la 40 de ani. A venit, a văzut, i-a plăcut şi, o perioadă, a învins. Adică s-a angajat. În echipa tovarăşului său Ghiţă, pe un şantier din Palma, ca “peon”, muncitor necalificat. Lua 1.200 de euro în mână, cât nu văzuse la un loc, în viaţa lui, Vasile. Ghiţă era “oficial de primera”, adică meseriaş. Lua 1.800. Avea vechime, mistria şi canciocul lui, personale, şi respectul celorlalţi muncitori: un spaniol, doi bolivieni, alţi trei români şi-un negru, nu-şi mai aminteşte Sile de unde era ăsta. O vreme a fost ca-n poveşti. Ghiţă cu nevastă-sa, Firica, îl luaseră pe Vasile în chirie, cu ei în apartament. I-au dat o cameră: 200 de euro pe lună, cu tot cu cheltuieli. Mai dădea bani la mâncare, când îi mai cerea Firica. Per total, tot rămânea cam cu 8-900 de euro pe lună, bani de trimis acasă, la mă-sa (căci Sile era holtei bătrân), de pus la saltea şi de băut.

2. Despre mărirea şi decăderea lui Vasile

Vreo trei ani i-a fost bine lui Silică. Prin 2008, maică-sa s-a prăpădit. Pe de o parte, l-a scutit de banii pe care îi trimitea lunar acasă, dar, pe de alta, toată agoniseala de la saltea s-a dus pe avion, dus-întors, şi pe înmormântarea bătrânei. “Las’ că fac alţii”, se îmbărbăta Vasile, pe drum înapoi, înghesuit într-un avion Blueair. A făcut pe dracu’. În februarie murise mă-sa, prin aprilie Ghiţă l-a luat deoparte, să-i dea vestea cea proastă: “I-a lovit pe ăştia criza, Silică. Or să dea jumate din oameni afară. Tu, ca necalificat, o să fii între cei plecaţi”. Vestea l-a dezorientat pe Vasile, ajuns, iată, la 40 şi de ani şi cu visele năruite. Bani – bani puşi deoparte – mai avea. Nu mulţi. Cât să mai stea pe capul lui Ghiţă vreo 2 luni. Apoi… Dumnezeu cu mila!

Două luni au trecut repede. Vasile, om simţit, n-a aşteptat să-l invite Firica afară din casă, când a rămas fără bani, ci a plecat de bună voie. “Unde o să te duci, Silică?”, l-a întrebat Ghiţă. “Mai stai două-trei luni, că n-o fi foc. Poate-ţi găseşti ceva şi îmi plăteşti pe urmă”, i-a mai spus Ghiţă cu jumătate de gură. N-a mai stat. Nici nu a spus unde pleacă. Şi-a luat valiza, a mulţumit pentru tot şi s-a tot dus. Era vară, aşa că dormitul pe plajă cu valiza de lemn sub cap nu era încă o problemă. De mâncat, mânca la Cantina Caritas-ului, ONG-ul Bisericii Catolice. Îi ardea buza, din când în când, după un whisky sau un rom, că tare se obişnuise cu ele cât a fost viaţa bună şi banu’ ban. Prin octombrie, a prins din zbor, într-una din zilele când mânca, alături de alţi “sintechos” (fără acoperiş, cum le zic spaniolii oamenilor străzii), la cantina săracilor, vestea că s-a deschis un cămin nou pentru oameni ai străzii.

3. Despre ideea salvatoare a lui Vasile

S-a dus acolo Sile, iar iarna a trecut cum a trecut, cu un pat şi-o masă caldă asigurate. De întors acasă n-avea cu ce şi nici de ce. Spera că o să treacă naibii criza asta, să-şi găsească iar ceva de muncă şi să o ia de la capăt. Şi aşa au trecut anii: 2009, 2010, 2011… Vara pe plajă, iarna-n cămin… Mai primea câte o monedă de la câte-un turist milostiv, mai scotocea prin gunoaie în spate la supermarketuri, şi de murit de foame nu murea. În 2011, însă, Statul a restructurat fondurile pentru asistenţă socială şi primele vizate au fost căminele pentru “homeleşi”. Iar Vasile a fost din nou, ca şi la locul de muncă, printre cei aleşi să-şi ia tălpăşiţa.

“Ce dracu’ mă fac acum?”, s-a întrebat descumpănit Vâsă. Atunci i-a venit IDEEA! Avea să comită o infracţiune, un furt, ceva… şi va merge la închisoare. “Iau 2-3 ani, stau la căldură, am păpică şi pătuţ, iar pe când ies se va fi sfârşit şi nenorocita asta de criză”, şi-a spus românul nost’. Zis şi făcut. După câteva zile, timp în care şi-a ales ţinta, Vasile dădea buzna cu un cuţit în mână în recepţia unui hotel din Palma. “Daţi-mi toţi banii!”, a strigat, uşor timorat, bărbatul, având, totuşi grijă să se posteze în aşa fel încât camerele de supraveghere să-l prindă cât mai clar în “cadru”. De aceea nici nu şi-a luat cagulă, lucru care li s-a părut ciudat chiar şi angajaţilor hotelului, cum aveau să declare, mai târziu, Poliţiei.

A plecat cu aproape o mie de euro, toţi banii din casa de marcat. O sumă modestă, căci în general turiştii plătesc cu cardul. Ajuns afară, s-a postat după colţ, aşteptând sosirea poliţiştilor, puţin iritat de întârzierea acestora. Când a auzit sirenele apropiindu-se, a ieşit din ascunzătoare şi, cu mâinile sus, s-a îndreptat spre poliţişti. Le-a înmânat banii furaţi, minus câţiva euro – îşi luase ceva de mâncare cât a aşteptat să apară agenţii -, şi a întins mâinile spre a fi încătuşat.

4. Despre Vasile, prins şi cerşetor

După câteva zile petrecute în arest, Vasile a ajuns în faţa judecătorului de gardă. Magistratul era deja obişnuit cu hoţii români şi jurămintele lor pe familii şi morminte că sunt nevinovaţi. Avea să aibă, însă, o surpriză. Parcă grăbit să ajungă cât mai repede la penitenciar, să nu care cumva să-i ocupe vreunul locul muncit din greu, Vasile a pledat din start vinovat. “Sunt un nemernic, domnule judecător. Da, sunt vinovat, locul meu este la închisoare!”, a spus Silică, lăsându-i cu gura căscată pe judecător, procuror şi funcţionari.

Magistratul a început să răsfoiască dosarul întocmit de poliţişti, descoperind “tertipurile” lui Vasile: nu a purtat cagulă, a stat mai tot timpul jafului sub camerele video, ba chiar i-a aşteptat apoi pe poliţişti şi s-a predat. Atunci a înţeles cam unde bate românul. Pentru orice eventualitate, l-a întrebat pe inculpat dacă e adevărat ceea ce bănuia. “E adevărat, domnule judecător. M-au dat afară din centrul de oameni ai străzii şi nu am unde merge. Vreau la puşcărie”. Magistratul a zâmbit: “Nu o să mergi la închisoare, vei fi judecat în stare de libertate”.

Să cadă cerul pe el, nu alta. Vasile a plusat disperat: “Dar, domnule judecător, sunt un infractor dovedit. Vă asigur că în România am nenumărate antecedente penale şi sunt unul dintre cei mai periculoşi delincvenţi! Nu am ce căuta pe străzi. Trebuie să mă trimiteţi la închisoare”. Dar n-a fost chip să-l înduplece pe magistrat. Vasile avea să fie eliberat, cu singura condiţie să se prezinte la următoarele termene ale procesului. După cum ştia Sile, din auzite şi din presă, asta ar putea însemna chiar şi un an-doi până la sentinţa finală, la cum merge justiţia spaniolă. “Futu-i! – îşi spuse – Am futut un cal în pizdă! Data viitoare jefuiesc o bancă”.

N-am idee dacă Vasile e numele adevărat al românului din povestea de mai sus. Nu ştiu câţi ani are, nici dacă e din Pătârlagele. Nici anul sau circumstanţele venirii sale în Spania. Habar nu am nici cum a ajuns pe stradă, trăind ca un vagabond şi nici ce o să facă la iarnă. Ce ştiu este că povestea jafului, a motivelor acestuia şi a procesului este adevărată şi a avut loc săptămâna trecută, în Palma de Mallorca.

Sursa foto: lahoralatina.net

Doi miliardari născuţi în România au murit în aceeaşi zi


Familia Ofer: Sammy, împreună cu cei doi fii: Idan şi Eyal. Sursa: El Pais

Ieri a fost o zi nefastă pentru miliardari. Şi în special pentru cei născuţi în România. Natalio Roiz (Argentina) şi Sammy Ofer (Israel) au murit, ieri, 3 iunie, la vârsta de 95, respectiv 89 de ani. În afara milioanelor de dolari, cei doi aveau câteva lucruri în comun: Amândoi s-au născut şi au copilărit în România, au ajuns multimilionari şi au fost cunoscuţi ca adevăraţi mecena. Şi au fost emigranţii – “căpşunarii” – începutului de secol trecut.

Roiz, miliardarul din Mendoza

Natalio Roiz (foto) s-a născut în 1916 în România. La 11 ani a emigrat, împreună cu familia, în Argentina. Aici, în oraşul Mendoza, din provincia cu acelaşi nume, din vestul Argentinei, îşi va trăi întreaga viaţă, devenind unul din cei mai bogaţi oameni din Argentina şi unul din cei mai mari filantropi, totodată. “Roiz a fost unul din marii promotori ai dezvoltării provinciei în ultimii cincizeci de ani. Cu o vigoare admirabilă, a fondat Banca de Credit Cuyo şi compania imobiliară Independencia Propriedad Horizontal, ambele firme contribuind la dezvoltarea economică a Mendozei în ultimele decenii. Va fi amintit întotdeauna ca un filantrop neobosit. Spiritul său altruist şi binefăcător a fost cel care l-a caracterizat ca om, ajutând în dese rânduri mai mullte instituţii şi fundaţii pentru a face faţă vremurilor dificile”, scrie cotidianul Los Andes, din Argentina, la moartea acestuia.

Foto: Los Andes

Continue reading “Doi miliardari născuţi în România au murit în aceeaşi zi”

Nick Stuart, actorul de care n-aţi auzit până acum, deşi ar fi trebuit


Nick Stuart a fost unul din cei mai mari actori de la Hollywood în anii ’20 şi ’30. A crescut în Dayton (Ohio) şi puţinele site-uri care mai găzduiesc informaţii despre el vorbesc despre un actor cu un farmec aparte. “Nick Stuart was handsome, athletic leading man in many Hollywood films of the late ’20s and early ’30s”, scrie Movies.Yahoo.com. Înainte să devină actor, Nick Stuart a fost funcţionar la Transporturi. În 1927 a devenit actor, după ce a căpătat experienţă şi ca scenarist şi asistent de cameraman. A jucat roluri importante în primii ani ai carierei, ulterior, însă, primind doar roluri minore sau secundare, în general de “băiat rău”. În anii ’50, a devenit un “obişnuit” al serialelor: Blackhawk (1952), King of the Congo (1952), The Great Adventures of Captain Kidd (1953).

La începutul anilor ’30 era, însă, atât de celebru, încât renumele său a traversat Oceanul, iar ziarele vest-europene îi dedicau pagini întregi. E adevărat, notorietatea sa a crescut mult şi datorită căsătoriei cu şi mai celebra actriţă a vremii Sue Carol (născută Evelyn Lederer, în 1906). Cei doi locuiau într-una din cele mai somptuoase vile de pe colinele hollywoodiene, împreună cu fiica lor, Carol-Lee Ladd (ulterior ajunsă şi ea actriţă), fiind un cuplu comparabil cu ceea ce azi ar fi Brad Pitt-Angelina Jolie. În 1934, cei doi au divorţat, iar Nick s-a recăsătorit pentru a doua oară abia în 1952, cu Martha Burnett.

Continue reading “Nick Stuart, actorul de care n-aţi auzit până acum, deşi ar fi trebuit”