Aici e Taksim: “Polis yok, problem yok!”. Corespondenţă din concediu de la Ţarigrad

allah

Prima parte, aici.

Toată lumea îl aşteaptă pe Erdogan să se întoarcă joi, 6 iunie, din turul făcut prin Magreb. Se vorbea că premierul turc dăduse ordin să găsească revolta înăbuşită la întoarcere şi străzile curăţate de baricade, moloz şi protestatari. Poate pentru că şi ei credeau în asta, miercuri seara manifestanţii au continuat să se baricadeze în susul străzii Inonu. Un gest simbolic, până la urmă, întrucât strada cu pricina este doar una din multele pe care poliţiştii ar avea acces – dacă ar ţine morţiş – spre zona Pieţii Taksim şi a parcului Gezi. Trei sau patru lanţuri umane, întinse pe circa 20-30 de metri dădeau din mână în mână bucăţi de pavaj şi cărămizi pentru ca, la capăt, câţiva tineri cu caschete de ingineri pe cap să consolideze ultima redută şi cea mai mai solidă în calea ipoteticei invazii a forţelor de ordine. This is Taksim!

taksim2

Pentru că deja văzuserăm cum e să fii în partea cealaltă a baricadelor şi am simţit gustul gazului lacrimogen, am ales ca de data asta să ne mutăm dincolo de linia “frontului”: de cealaltă parte a autostrăzii care desparte “zona manifestanţilor” de stadionul Inonu, de unde cu o seară în urmă poliţiştii au îndreptat tunurile cu apă şi trasoarele de gaze lacrimogene spre “indignaţi”.

Am stat circa două ore, până din cei câteva zeci de manifestanţi prezenţi la sosire s-au făcut câteva sute. Până când au început să cânte, să agite steaguri, să aplaude maşinile “prietene” care-i claxonau. Până au început să coboare în şosea, oprind autoturismele şi explicându-le şoferilor nemulţumirile lor. Câţiva poliţişti în civil, discreţi – dar nu atât de discreţi pe cât ar fi vrut, altfel nu aţi fi citit asta acum -, urmăreau de la distanţă “ostilităţile”. Unul vorbea neîntrerupt la telefon, prin hands-free. Dincolo de stadion, în penumbră, se distingeau siluetele aliniate ale forţelor de ordine, care aşteptau semnalul. Din fericire acesta nu a venit, poliţiştii “undercover” şi-au abandonat postul şi, cel puţin pentru o seară, luptele de stradă între manifestanţi şi forţele de ordine au lipsit. Spre încântarea majorităţii celor prezenţi, care şi-au scris entuziasmul pe o baracă răsturnată într-o rână: “Police yok, problem yok!”.

P1060041

Alături de noi, alţi fotoreporteri turci au aşteptat, la rândul lor, zadarnic pozele de copertă. Între noi şi ei, un blond pirpiriu, cu camera foto agăţată la gât, nu avea stare. Ryan era olandez, locuia în canada şi s-a prezentat ca “fotograf documentarist”. Şi el era în vacanţă, abia venise din România, i-a plăcut Bucureştiul “aşa şi aşa” – mai mult din politeţe – şi ne-a sfătuit să nu le spunem poliţiştilor că suntem jurnalişti. Cu o seară în urmă, toţi cei cu legitimaţii de presă fuseseră reţinuţi şi urcaţi în dube. El a avut prezenţa de spirit să le spună că e un turist – “I’m so sorry, man! I don’t know how I got here” – şi să scape.

P1050996

*
Cu Erdogan evitând elegant explicaţiile şi înfruntarea cu manifestanţii, măgăreaţa a căzut pe vicepremierul Bulent Arinc. El, care a preluat în lipsă şi prerogativele lui Erdogan, i-a primit la Ankara pe reprezentanţii primilor manifestanţi din 27 mai din parcul Gezi. În calitatea proaspăt dobândită de prim ministru, le-a cerut scuze pentru represiunea violentă suferită în primele zile de proteste.

Întoarcerea în parcul Gezi, după orele zadarnice de aşteptare în prima linie a “frontului” ne-a dezvăluit din nou cealaltă faţă a evenimentelor din Taksim. Jos, tensiune, adrenalină, violenţe, teamă, pericol, încleştare. Sus, distracţie, muzică, dans, caritate, fraternitate, relaxare. Aici, în dubele mâzgălite oamenii se odihnesc pe scaune. Colo, pe autobuzele vandalizate, tinerii se pozează în faţa sau deasupra lor. Dincoace, maşinile răsturnate şi carbonizate sunt decorul perfect pentru nişte cântece de “galerie”. Fanii Fener, Galata şi Beşiktaş continuă pactul: fără agresiuni şi fără ură în zona Pieţei Taksim. Aici suntem toţi sub acelaşi steag. Ca de obicei, în linia întâi.

fani torte

E coadă la literatură. Într-o parte a parcului, au apărut ad-hoc, tarabe de carte. Tomurile nu costă nimic. Lumea vine, îşi alege un volum-două, şi pleacă. Eu m-am ales cu un Neruda şi un Gorki, în turcă, amintire. Comercianţii” aleg câte un volum şi-i caută muşterii: “Shakespeare!”, “Gorki!, “Tolstoi!”, “Kemal Tahir!”. Şi, din mulţimea strânsă buluc, se ridică pe alocuri câte un deget, cartea trece dintr-o mână în alta şi se trece la următoarea strigare. Marile spirite se împart poporului la cea mai frumoasă licitaţie la care am asistat vreodată. De altfel, Orhan Pamuk – câştigătorul Premiului Nobel pentru literatură – şi-a exprimat, într-un comunicat, solidaritatea cu manifestanţii. Îi numeşte “speranţa de viitor” a Turciei, în antiteză cu guvernul “represiv şi autoritar”. Scandarea-motto “Erdogan istifa!” (Erdogan demisia!) va ajunge şi în cărţi. Iar cultura turcă încă n-a fost urcată-n dube.

carti gezi5

Cântecele şi voia bună sunt sparte doar de survolul unui elicopter al Poliţiei. Huiduielile se înalţă din toate colţurile parcului, şi vocile par mai multe decât oamenii. Elicopterul dispare după Intercontinental, lumea revine la ale sale. Din nou cu cântec, din nou cu dans, din nou cu “Goriot Baba! Balzac!”. Şi iar apare o mână din mulţime, revendică Balzacul şi dispare.

Din loc în loc, câte un “Sivil Initiativa”, deservit de tineri voluntari. Sandwichuri, apă, biscuiţi, fructe, sucuri, covrigi şi, dacă ai noroc, chiar şi cafea şi ceai îţi stau la dispoziţie. Îţi poţi alege orice, gratuit, iar dacă vrei o masă caldă, găseşti la câţiva paşi distanţă. Câţiva studenţi împart orez cu o fiertură din morcovi şi ceapă, cu pâine. Nişte tineri oferă oricui vrea să se oprească un pahar de ayran. Alţii gătesc ouă ochiuri în faţa ta, cu mărar, cu roşii şi măsline alături. Tot ce trebuie să faci e să le scrii un mesaj de susţinere a “revoltei” pe un ou. În faţa mea, o turistă între două vârste îşi plăteşte ochiurile cu următoarele cuvinte: “Great park! Free Turkey!”.

oua ochiuri11

E clar. Încep să-i plac tot mai mult pe turci. Mai ales pe cei strânşi aici, zi de zi, în parc. Pe unii deja încep să-i recunosc după feţe. Alţii, vecini de “camping”, ne oferă bere, ţigări, biscuiţi, seminţe. Dar cine sunteţi voi, nebuni frumoşi şi ospitalieri şi politicoşi şi nenorociţi? Şi ce vreţi voi de la toate astea?

*
Manifestanţii din Taksim s-au organizat. O platformă în care s-au “raliat” nu mai puţin de 80 de ONG-uri, fundaţii şi filiale ale partidelor politice au întocmit o listă de cerinţe adresată guvernului. Delegaţia care a plecat la Ankara i-a înmânat-o vice-lui Arinc: păstrarea parcului Gezi ca zonă verde în centrul european al Istanbulului, renunţarea la demolarea Centrului Cultural Ataturk din Piaţa Taksim, investigarea şi pedepsirea celor care au ordonat violenţele, interzicerea uzului gazelor lacrimogene, punerea în libertate a manifestanţilor arestaţi şi – poate principala solicitare: eliminarea tuturor obstacolelor care atentează la libertatea de expresie. Conform Asociaţiei pentru Respectarea Drepturilor Omului din Turcia, peste 4000 de persoane au fost rănite şi 3.300 arestate. Astăzi, a murit şi a treia persoană: un ofiţer de poliţie, căzut de pe un pod, în timpul confruntărilor din Adana. “Nimic nu poate înăbuşi sau opri aceste proteste”, susţin cei din parc.

centru taksim07

*
Nu la fel se văd lucrurile din afara Pieţei Taksim. Kayan nu stă în parc, ci la bar, întrucât e patron, şi susţine contrariul: “Revolta e gata! O să se termine”. Kayahan Yogunali e împotriva lui Erdogan, împotriva extremiştilor islamici şi împotriva celor care vor să-i fure clienţii. “Eu nu sunt de acord cu interzicerea alcoolului. Ei spun că dacă bei faci lucruri rele. Dar dacă e să fii un om rău, le faci şi fără să bei”. Deşi admite că în Coran scrie clar să nu bei şi el este un om “mers la moschee”, Kayahan nu-l suportă pe Erdogan, este între “cei 50% care nu-s cu el”, dar care sunt împărţiţi în alte două tabere. Problema e că opoziţia e divizată, în timp ce susţinătorii premierului sunt foarte uniţi.

carti gezi014

Kayhan este patronul barului Dorock, crâşma de rockeri, cu capete de morţi pe pereţi, care ne-a lăsat în prima noastră noapte în Istanbul să dormim în proprietatea lui, la rugămintea lui Onder. La 6 dimineaţa a închis localul dar ne-a spus că putem dormi liniştiţi până la 10 jumate, când vin băieţii să-l redeschidă. Apoi, în fiecare zi am continuat să venim în Dorock, unde berea e bună, cafeaua e mare şi cu lapte şi internetul e acceptabil. Iar conversaţiile cu Kayhan – “Mă puteţi adăuga pe conturile voastre de Facebook” – ne sunt utile. Aflăm că noaptea trecută în Piaţa Taksim apăruseră de nicăieri câteva steaguri ale PKK (Partidul Kurzilor) şi Kayhan cu “încă douăzeci de băieţi” s-au dus şi le-au dat jos. E mândru de asta şi, îi pare rău, nu vrea să aibă discuţii despre Coran cu noi.

Dacă în prima noapte Kayhan ne-a dat adăpost în cârciuma sa cu internet şi capete de morţi, a doua noapte ne-a găsit rupţi de oboseală în Gezi Park. Corturi şi pături peste tot, iarba era parcelată şi ocupată. Ne-am înfipt “steagul românesc” pe ultimul petec de fostă iarbă şi ne-am întins sacii de dormit şi oasele în ele. Am adormit instantaneu, deşi pământul tare al Turciei ne primise coastele cu ostilitate. În miez de noapte, pe la ora 2.00 un cântec hipnotizant mă trezeşte. Romanticul ungur a dormit mai departe. M-am ridicat în capul oaselor doar ca să văd că petrecerea continua, iar lumea făcuse cerc în jurul a doi cântăreţi din cimpoi, dansând ca în transă. După alte şase ore de somn cu nechezol, ne-am trezit în sunet de baglama. Un bătrân cu trei tineri şi-au făcut “cobza” şi vocile una. Sunteţi frumoşi, nebunilor…

mana in mana5

police62

PS: Ca de obicei, vă recomand și ce a scris tovarășul Mako, cel mai romantic ungur din Istanbul.

Cine să mai înţeleagă femeile?

poza20min

Twitterul e minciună

Am recunoscut-o imediat ce s-a urcat în taxi-ul meu. O urmăream pe Twitter. Acum ceva timp mi-a apărut în timeline un tweet ingenios al ei şi am decis să o urmăresc. Fotografia sa de profil coincidea. Am ascultat destinaţia şi am pus maşina în mişcare. La primul semafor am văzut că tasta ceva. Am presupus că scrie un tweet, aşa că am intrat pe profilul ei de pe mobil şi am citit: “Într-un taxi, în drum spre muncă. Oh, dacă taximetristul ar da muzica mai tare, ar bloca uşile şi m-ar răpi, să mă ducă departe…”. Am dat muzica mai tare, am blocat uşile şi am accelerat rapid în direcţia contrară celei spuse de ea. A tresărit: “Ce faci?”, m-a întrebat. “Te răpesc”, am spus. “Mă urmăreşti pe Twitter?”, m-a întrebat din nou. “Ce e ăla Twitter?”, am răspuns. Atunci fata a început să ţipe ca o nebună. La naiba, cine să mai înţeleagă femeile?

Un articol scris de Daniel Diaz, blogger 20 minutos

Kong Nyong, copilul care a supravieţuit vulturului

Cum se numea bărbatul care s-a pus, cu sacoşele în mâini, în calea tancurilor din Tiananmen? Cine era adolescenta afgană pe care a fotografiat-o Steve McCurry în 1984 şi care a devenit “icon”-ul refugiaţilor din întreaga lume? Cine era bărbatul care s-a aruncat în gol din unul din turnurile gemene, la atentatele din septembrie 2001? Ce s-a întâmplat cu copilul subnutrit din celebra fotografie cu vulturul aflat la pândă, distinsă cu premiul Pulitzer a lui Kevin Carter?

Nu sunt acestea câteva din întrebările pe care fiecare ni le punem atunci când privim unele din cele mai celebre fotografii din istoria recentă? Pentru că toate aceste mari fotografii sunt înconjurate – chiar şi acum, în epoca internetului şi a informaţiei – de o mulţime de mituri ţesute în jurul lor.

Cum e cazul fotografiei copilului sudanez, ghemuit sub privirile flămânde ale unui vultur, care, an de an, în fiecare lună martie, este “aniversată” în presa din întreaga lume. Cu toate acestea, povestea din jurul ei continuă să fie una în mare parte falsă.

Ştim că fotografia a fost realizată în martie 1993, în Sudan, în apropierea unei tabere ONU. Că a fost realizată de fotograful Kevin Carter, a fost publicată prima oară în The New York Times şi că a primit Premiul Pulitzer un an mai târziu. Mai ştim că fotograful s-a sinucis peste alte câteva luni, spune-se măcinat de remuşcări pentru că nu ar fi salvat copilul din ghearele vulturului şi pentru că un val de indignare şi de critici s-a abătut asupra lui din această cauză.

“Kevin Carter a fotografiat această ipostază şocantă, însă nu a reuşit să o ducă la un centru de ajutor, pentru că era însoţit de zeci de soldaţi în momentul în care a făcut poza.

Cei de la New York Times au publicat un material în care arătau cu degetul către Carter, acuzându-l că nu s-a asigurat că fetiţa este în siguranţă, dusă la un centru de recuperare – care potrivit unor surse s-ar fi aflat la numai câteva sute de metri depărtare.

Tumultul care a luat naştere de la publicarea acestei imagini a fost unul impresionant, iar Carter nu era pregătit să fie în mijlocul lui. Astfel, măcinat de gândul că ar fi putut face mai mult, că i-ar fi putut salva viaţa fetiţei, Kevin Carter s-a sinucis la puţin timp după ce a primit premiul Pulitzer pentru fotografie”.

Fragmentul de mai sus l-am găsit publicat, în limba română, pe site-ul Antenei 3, într-un articol de acum două luni. Şi alte publicaţii, bloguri şi site-uri, de la noi sau de aiurea, spun cam la fel povestea. Dar…

Nu e uşor să te opui legendelor. Cu atât mai puţin atunci când este vorba de astfel de tragedii. Dar, uneori, e bine să încerci să repui adevărul în drepturi. Chiar şi la – azi-mâine – douăzeci de ani de la acel moment.

Fotograful sudafrican Kevin Carter a vizitat, pentru prima oară în viaţa sa, satul sudanez Ayod în 1993, pentru a documenta foametea şi războiul din această ţară. Înainte de a pleca, a văzut o mogâldeaţă subnutrită, ghemuită în ţărână, în acelaşi plan cu un vultur, metaforă reprezentativă a ceea ce se întâmpla atunci în acele locuri, una din cele mai mari catastrofe umanitare ale secolului XX.

Carter a aşteptat 20 de minute ca vulturul să-şi întindă aripile, pentru un efect şi mai dramatic, dar până la urmă, a apăsat pe declanşator. Apoi a alungat vulturul, s-a aşezat sub un copac şi şi-a aprins o ţigară, mişcat de ceea ce probabil i-a trecut prin minte privind intens scena în acele 20 de minute de aşteptare. Unele surse vorbesc că ar fi izbucnit în lacrimi…

Sudafricanul a părăsit Ayod convins că a reuşit o fotografie rară, valoroasă. Aşa a fost. The New York Times a publicat-o după doar câteva zile, cu un efect şi într-un context de care el nu a avut habar. Opinia publică a fost ultragiată, reproşându-i că nu a făcut nimic pentru a salva copilul din ghearele vulturului. Îl acuzau că el este adevăratul ucigaş din poză, nu pasărea. La un an distanţă, a câştigat premiul Pulitzer şi apoi s-a sinucis.

Nimeni nu l-a văzut, însă, murind pe acel copil şi însăşi imaginea dezminte acest destin tragic. Cel puţin în parte. La o privire mai atentă, se poate observa pe mâna dreaptă a micuţului o brăţară din plastic, cum aveau toţi copiii din tabăra de ajutor şi hrană, instalată nu la sute de metri sau un kilometru, ci chiar la câţiva paşi de locul cu pricina. În fotografia mărită, se observă şi se poate citi pe brăţara, cu albastru pe alb, codul “T3”.

Carter a fost criticat că nu a ajutat copilul şi întreaga lume l-a considerat mort, deşi nici fotograful însuşi nu l-a văzut murind. A făcut fotografia şi a plecat, după câteva minute. Realitatea este că minorul era tratat şi îngrijit în tabăra în care lucrau voluntarii francezi ai unui ONG. Deci nu era o tabără ONU.

O reabilitare necesară, după aproape două decenii

Anul trecut, cotidianul spaniol El Mundo a plecat în căutarea adevărului. Ajuns în Aydo, jurnalistul Alberto Rojas a reconstituit piesele puzzle-ului. Florence Mourin coordona echipa medicală din acel dispensar improvizat, la acea dată: “Se foloseau două litere: T, pentru copiii cu subnutriţie severă, şi S, pentru cei care aveau nevoie doar de alimentaţie suplimentară. Numărul indică ordinea sosirii în tabără”. Adică minorul din fotografie avea subnutriţie severă şi a sosit al treilea în centru. A! Şi a supravieţuit vulturului, foametei şi legendelor create de occidentalii indignaţi.

Plecând de la aceste premise şi sperând că acel copil, acum adult, încă mai trăieşte, jurnalistul spaniol a plecat în căutarea lui. Întrebând mai mulţi săteni despre băiat şi înarmat cu sute de copii ale celebrei fotografii, a găsit o primă pistă. O femeie care lucra, alături de voluntari, în anul 1993, pe nume Mary Nyaluk, i-a spus mai întâi că nu e vorba de o fetiţă, ci de un băiat. Şi că se numeşte Kong Nyong şi locuieşte în afara satului.

De aici până la locuinţa lui Kong a mai fost un pas. Aici, ziaristul El Mundo a găsit familia copilului. Tatăl său l-a identificat, a confirmat faptul că a supravieţuit vulturului şi că a trăit şi a ajuns la maturitate conştient de faima sa în lumea occidentală. Din păcate, avea să afle Alberto Rojas, Kong Nyong a murit în 2008 de febră galbenă.

Later Edit: În fotografie e tatăl lui Kong, pozat anul trecut, de jurnalistul El Mundo. Mersi, Marius.

Reportajul realizat de El Mundo repară o nedreptate care i s-a făcut lui Carter. Acesta nu a abandonat copilul într-o situaţie de pericol. Era deja în tabăra ONG-ului francez, se afla sub îngrijire, iar vulturul fusese alungat înainte să plece de la faţa locului. Dovadă că Nyong a şi supravieţuit momentului şi chiar a devenit o mică vedetă locală.

În plus, mai mulţi fotografi consultaţi de spanioli susţin că Kevin Carter ar fi aplicat un efect fotografiei, făcând să pară vulturul mult mai aproape şi ca şi cum ar sta la pândă, când, în realitate, între pasăre şi copil distanţa era de peste 20 de metri. Cel puţin aşa susţin fotografii Jose Maria Arenzana şi Luis Davilla, care au realizat, la viaţa lor, fotografii cu o tehnică similară celei folosite de Carter, în aceeaşi zonă, cu un teleobiectiv.

Iar în ceea ce priveşte sinuciderea lui Carter, reportajul realizat de spanioli susţine că fotograful nu şi-a luat viaţa din cauza acelei fotografii şi a criticilor primite. Se pare că sudafricanul era o persoană foarte depresivă şi care mai încercase o dată, cu zece ani înainte de acel moment, să se omoare.

Surse foto şi info: brainz.org, wikipedia.org, elmundo.es, antena3.ro

Când fotbalul opreşte pulsul oraşului

Despre meciul de aseară probabil va scrie toată lumea azi, aşa că nu vă mai plictisesc şi eu cu o cronică a finalei. În schimb, vă supun atenţiei un experiment (gândit de alţii, eu doar l-am plagiat, după doi ani), ca să vedeţi unde eram eu când voi (şi – veţi vedea – toată lumea, de altfel) vă uitaţi la demonstraţia de fotbal a spaniolilor.

Acum doi ani, fiin’că n-aveam blog, publicam pe Adevarul.es o galerie foto preluată de pe Kurioso.es, un experiment realizat de băieţii de la site-ul respectiv, experiment numit “La España Fantasma”, care între timp s-a transformat într-o carte şi un DVD, din câte văd. Ideea era următoarea: “Hai să ieşim pe străzi în timpul finalei Campionatului Mondial, jucate de Spania, când toată ţara e în faţa televizoarelor, să vedem cum arată oraşele în acele două ore”. Şi arătau aşa, ca-n pozele şi-n clipul de mai jos:

Eh, pentru că nu mă dă originalitatea afară din casă şi pentru că domnul Ponta a plagiat şi tot a ajuns prim-ministru al unei ţări UE, anul acesta am făcut şi eu experimentul. Cu propriile-mi mijloace şi constrâns de câteva inconveniente: eu nu am putut poza decât Castellonul, evident, şi sunt şi un fotograf mediocru. Dar tot au ieşit nişte poze interesante (că fotografii nu le pot spune). Aşadar, iată cum arătau străzile din Castellon de la Plana (un orăşel de mărimea şi aproximativ cu populaţia Aradului) în timpul celei de-a doua reprize din finala Spania-Italia de aseară:

Dacă aici v-am arătat cum fotbalul pustieşte străzile, dincoace puteţi vedea cum le şi umple la loc, iar aici am scris nişte chestii despre meci.

Şi aşa arătau străzile din Castellon după ce s-a terminat meciul şi Spania a câştigat finala:

“It’s so lonely round the fields of Athenry”

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Pentru ei doi, tânărul din Athenry (ţinutul Galway) a furat din “porumbul lui Trevelyan”, un baron englez pus de Coroană să administreze “Marea Foamete” irlandeză din secolul XIX. Cea mai neagră perioadă din istoria Irlandei – aşa numita Gorta Mór, sau Drochshaol, în celtă – în care un milion de irlandezi au fugit din ţară, în toate cele patru zări, iar alt milion n-a avut altă opţiune decât să moară de foame. Culturile de cartofi – mâncarea naţională irlandeză – şi singura sursă de hrană pentru circa o treime din irlandezi, fuseseră compromise de Phytophthora infestans, mana cartofului, între 1845 şi 1852.

Guvernul englez a avut atunci o atitudine foarte pasivă, în timp ce colonia sa cea mai apropiată geografic era decimată de foamete. Mulţi britanici credeau că foametea este o judecată divină, o acţiune a Providenţei. Unul dintre adepţii acestei credinţe era şi baronul Sir Charles Edward Trevelyan, responsabilul cu administrarea ajutoarelor alimentare pentru irlandezi în anii Gorta Mor-ului.

Trevelyan a scris chiar şi o carte, “The Irish Crisis”, publicată în 1848, în plină criză a alimentelor pe insula “veşnic verde”, unde idiotul descria foametea ca fiind “o lovitură directă a atotştiutoarei şi atotputernicei Providenţe”, pentru a pedepsi “adâncile şi înveteratele rădăcini ale răului din societate”. Drochshaol, “timpurile întunecate” pentru irlandezi erau pentru Trevelyan “asprul, dar eficientul remediu prin care societatea urma să fie vindecată”. Şi, cu această judecată, baronul a convins guvernul britanic să nu facă nimic pentru a reduce decesele tot mai dese ale irlandezilor. Printre puţinele măsuri dictate de administrator a fost alocarea unor raţii infime de porumb populaţiei, aliment pe care irlandezii habar nu aveau cum să-l gătească şi să-l mănânce.

“To be Irish is to know that in the end the world will break your heart.”
― Daniel Patrick Moynihan

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Educaţie, ioc… Poate şi de aceea nu a dat doi bani pe ideile filosofice ale baronului englez din “Criza irlandeză”. Tot ce-l interesa pe tânărul din Athenry era porumbul lui Trevelyan, pe care nu ştia cum să-l mănânce, dar nu era timp pentru astfel de nelinişti, c-ar fi găsit ei o metodă… Din păcate pentru Mary şi copil, Michael nu a mai apucat să se întoarcă acasă cu porumbul promis. A fost prins, arestat şi – c-aşa era moda Imperiului pe-atunci – trimis pe un vapor-închisoare tocmai în golful australian Botany. Mary n-avea altă opţiune decât să-şi aştepte în fiecare zi bărbatul, pe ţărm, doar-doar s-o întoarce prin vreo minune. Şi să-şi cânte tristeţea şi disperarea:

“Michael, they are taking you away,
For you stole Trevelyn’s corn,
So the young might see the morn,
Now a prison ship lies waiting in the bay.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Călătorind spre Botany Bay, cuprins de dorul de casă, de Mary şi de copil, pe corabia-puşcărie care-l trimitea la Antipozi, lui Michael nu-i rămăsese decât tot cântecul:

“Nothing matters Mary when you’re free,
Against the Famine and the Crown,
I rebelled they ran me down,
Now you must raise our child with
dignity.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Probabil nu acestea au fost versurile pe care le cântau cei doi, care, la rândul lor, se prea poate să nu fi existat niciodată, dar aşa şi i-a imaginat Pete St. John (pe numele adevărat Peter Mooney), un “cantautor” de folk din Dublin, la peste o sută de ani distanţă, în 1970.

“By a lonely harbour wall She watched the last star falling
And that prison ship sailed out against the sky
Sure she’ll wait and hope and pray
For her love in Botany Bay,
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Cântecul a prins greu, i-au trebuit 9 ani să ajungă la posturile de radio şi la tv, dar când a făcut-o, a intrat definitiv în inimile irlandezilor. A intrat direct în Top 10, în 1979, cântat de Danny Doyle. Apoi, din nou, în 1982, cântat de Barleycorn. Şi iar, în 1983, în cea mai bună versiune a sa, interpretată de Paddy Reilly, când a şi rămas timp de 72 de săptămâni în clasamentul muzical. În 1999 a revenit, cântat de Cox Crew, iar în 2001, Dance to Topperary l-a adus iar până pe locul 6. Şi aceştia sunt doar cei care l-au dus până în Top 10, “The Fields of Athenry” fiind, practic, cântat de sute de artişti irlandezi sau străini.

“The Gaels of Ireland are the men that God made mad, for all their wars are merry, and all their songs are sad.”
― G.K. Chesterton

Cântecul acesta a fost adoptat de irlandezi ca un simbol al rezistenţei, al mândriei şi emoţiei, precum şi al blestemului de a fi irlandez, este expresia sentimentului de apartenenţă la un ţinut de care fuseseră cândva separaţi cu forţa, la acea vreme, şi a cărui soartă nu se afla în mâinile lor. Din 1990, de la Mondialele din Italia, The Fields of Athenry a devenit imnul neoficial al naţionalei de fotbal irlandeze, o echipă care, la fel ca poporul irlandez, poate că nu este una de învingători, dar cu siguranţă e una de supravieţuitori.

Unele cluburi de fotbal, precum Celtic Glasgow sau Hibernian din Edinburgh sunt, alături de cluburi de rugby precum London Irish, sunt produse ale exilului din secolul XIX, irlandezii refugiindu-se în sport într-o societate care nu i-a primit mereu cu braţele deschise. De aceea, au adoptat, la rândul lor, cântecul.

Joi seara, în timpul meciului cu Spania, 20.000 de irlandezi au intonat, începând cu minutul 83, la 4-0, şi până la final, în aplauzele a tot atâţia spanioli, The Fields of Athenry, ştiind că vor fi eliminaţi din competiţie. La urma urmei, cum spunea şi Iris Murdoch, comparând femeile cu irlandezii, “să fii femeie e ca şi să fii irlandez. Toată lumea îţi zice că eşti important şi de treabă, dar te clasezi mereu pe locul 2”. Şi scriitoarea născută în Dublin ştia ce spune, căci era de amândouă. Echipa Irlandei nu are decât 3 victorii în toată istoria turneelor finale de fotbal, dar mândria irlandeză a rămas intactă. Iar ceea ce au arătat joi seara a arătat şi restului lumii acest lucru.


Irish fans singing The Fields of Athenry, Spain… por buzzensport

“When anyone asks me about the Irish character, I say look at the trees. Maimed, stark and misshapen, but ferociously tenacious.”
― Edna O’Brien

The Fields of Athenry este un imn care vorbeşte despre libertate şi despre dragoste de ţară. Este o formă de a demonstra că atunci când lucrurile nu merg bine, îţi rămâne mândria de a fi irlandez. Şi că în sport, ca în viaţă, nu întotdeauna trebuie să câştigi pentru a arăta că eşti cel mai bun. Dacă echipa Irlandei a fost depăşită complet în teren, irlandezii din tribune au câştigat, detaşat, partida.

Varianta de mai jos este cântată de un puşti de doar 11 ani (la acea dată), un cântăreţ stradal din Dublin, pe nume Brian O’Donnell, şi a fost inclusă pe soundtrack-ul filmului Veronica Guerin, din 2003:

PS: Dacă povestea de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă (re)confirma că fotbalul este, de multă vreme, cu mult mai mult decât un simplu sport, ce spuneţi de imaginea asta, cu suedezii şi englezii cântând, aseară, împreună, Wonderwall a lui Oasis?

Surse info şi foto: Vavel.com, Wikipedia.org, athenry.net, 101greatgoals.com

Eroi de-o şchioapă

Spunea Micul Prinţ: “Toate persoanele adulte au fost la început copii. Deşi puţine dintre ele îşi mai amintesc”. Toţi ne-am jucat de-a supereroii. Ne-am visat în pelerină şi în chiloţi roşii salvând, în zbor, o domnişoară. Ne-am imaginat pompieri în iad, soldaţi ai viitorului într-un război interstelar sau exploratori ai unui teritoriu inospitalier. Ne-au făcut să credem că superorii erau întotdeauna adulţi. Dar… câţi ani are Sponge Bob? De ce modelul de supererou este mereu un adult? Poate din invidie. În continuare, aveţi câteva poveşti care o demonstrează.

Copilul care a stopat inundarea Olandei cu un singur deget

Spune legenda că toţi copiii olandezi, de când sunt mici, sunt învăţaţi să fie cu ochii în patru mereu, când ies pe afară, pe digurile ţării care creşte sub nivelul mării, pentru a ajuta la prevenirea unei catastrofe. Mai spune legenda că, acum mulţi ani, în timpul unei puternice furtuni, unul dintre aceşti copii a descoperit o gaură în dig, prin care ţâşnea un izvor artificial tot mai mare. Instinctul l-a făcut să urce coasta digului şi să acopere pericolul iminent cu degeţelul său. “Olanda nu va fi inundată cât timp sunt eu aici”, şi-a spus. Două zile şi două nopţi a rămas copilul acolo, fără a mişca “un singur deget”, până când cineva, din întâmplare, i-a venit în ajutor. Copilul este acum un erou naţional în Olanda pentru curajul naivităţii sale…

Dispoziţia de a schimba lumea a acestor “pitici nebuni” obişnuieşte să fie limitată de mediul în care trăiesc. Dar, uneori, semnalele pe care le transmit stimulează până şi ultimul ungher al capacităţii adulte de a se emoţiona. Ca o morală şi ca o lecţie importantă dată egoismului pe care ni-l conferă faptul că am crescut. Lumea – de data asta cea reală – Elenei Desserich, de şase ani, se reducea la propria familie. O boală teribilă i-a limitat scara percepţiilor la zidurile casei sale şi ale spitalului, dar, ca o eroină de o şchioapă, nu a renunţat la a lupta pentru atingerea obiectivele în care credea. De la cinci ani a început să simtă simptomele bolii mortale şi, conştientizându-şi soarta, a început să-şi fabrice o listă de priorităţi pe care le dorea îndeplinite înainte de sfârşitul asumat: să înoate cu delfinii, să facă schi acvatic, să conducă o maşină… O zi, o dorinţă… şi doar şase ani.

Până aici, o poveste brutală, care marchează memoria oricărei familii, dar care nu ar aduce lumii suficientă transcendenţă. Elena a decis că moştenirea sa va fi una mai mare de-atât. La doar şase ani se simţea responsabilă de cei din jurul său şi o necăjea ideea că surioara sa mai mică se va juca singură, ducându-i mereu dorul. Voia să fie nemuritoare în casa ei şi să sfideze golul pe care urma să-l provoace în câteva luni. Elena a urzit, în secret, un plan. Pentru a comunica “de dincolo” cu cei dragi, fetiţa a ascuns prin toată casa scrisori şi desene, cu mesaje de sprijin şi de afecţiune, care urmau să-i surprindă familia în rutina absenţei sale. O naivitate cu o încărcătură emoţională care avea să facă înconjurul lumii.

Timp de nouă luni, fetiţa a ascuns mesaje şi desene prin cărţile vechi din bibliotecă, prin ghiozdanul acela uitat al mamei, prin infinitatea de unghere ale camerei de joacă… Elena a murit în 2007, dar familia sa s-a bucurat de iubirea sa nemuritoare încă alţi câţiva ani…

“Mutam nişte cutii şi, dintre nişte cărţi, a căzut o scrisorică… De fiecare dată când găsesc şi citesc unul din mesajele sale este ca şi cum mi-ar da fetiţa mea din nou o îmbrăţişare…”, povestea Brooke Desserich, mama Elenei.

Iqbal, sclav, activist, legendă…

În cealaltă parte a lumii, problemele se relativizează. Chiar şi aşa, se poate spune că viaţa ta nu începe cu dreptul atunci când tatăl tău te vinde pentru 600 de rupii – circa 10 euro – unui fabricant de covoare, pentru a plăti nunta fratelui tău. Iqbal Masih (Pakistan, 1982) s-a născut şi a murit sclav, într-o castă din care nu voia să facă parte. Viaţa sa a fost o imersiune în cele mai profunde nelinişti umane. O încălcare totală a drepturilor celor slabi. Aparţinea celor de “neatins” şi era doar un copil. Cum ar veni… ţărână…

Iqbal Masih nu a mers niciodată la şcoală. La şapte ani lucra, în schimburi de 12 ore, pentru a plăti dobânda împrumutului familiei sale. La 10 ani se făcuseră deja 15 ore în care mânuia “kangi”-ul pentru a îndesa unul într-altul nodurile unuia din acele covoare care va sfârşi în sufrageria unei mândre bunici europene. Tradiţionalul “paishgee” era forma de subvenţionare a obiceiului ancestral din această cea mai puţin apreciată castă. Problema era că dobânda acestor împrumuturi se tot acumula pe măsură ce familia cerea şi eşua în a plăti creditorului banii. În 1992, împrumutul pentru Iqbal ajunsese deja la 12.000 de rupii şi devenise imposibil de plătit. Dar a intervenit ceva care avea să schimbe pentru totdeauna exploatarea infantilă şi drepturile copiilor.

Iqbal, macerat toată viaţa în nedreptatea abuzului social şi al muncii, a asistat la discuţia unui mic grup sindical care reuşise să-l reclame pe unul din aceşti abuzivi patroni. A aflat pentru prima oară ce e acela un drept, ochii i s-au deschis, spatele i s-a îndreptat şi ţelurile i s-au schimbat în clipa aceea. În timpul acelui miting improvizat, cineva i-a pasat din întâmplare microfonul lui Iqbal, pentru a-şi spune povestea: “Mă numesc Iqbal Masih…”, iar restul discursului a fost suficient de emoţionant pentru ca băiatul să abandoneze atelierul şi să-şi dedice restul vieţii “Frontului Eliberării de Muncă Forţată”, care a preluat, totodată, datoria familiei sale.

A murit sclavul şi s-a născut activistul. În doar doi ani, a contribuit la închiderea a zeci de ateliere ilegale, a fost personajul principal al unui documentar care incrimina sclavagismul infantil, a primit numeroase premii internaţionale, cu care a ajutat la ridicarea unor şcoli şi, când era pe punctul de a fi primit de însuşi primul ministru, Benazir Bhutto…

Pe 16 aprilie 1995 (de atunci încoace Ziua Mondială contra Sclaviei Infantile), Iqbal a fost asasinat, cu un foc de carabină, de aceeaşi mafie pe care încerca s-o distrugă. Avea doar 13 ani. Macabru epilog al unei poveşti care părea concepută pentru adulţi, dar în care protagonistul a fost un copil pe care l-au transformat foarte rapid într-un martir comercial pentru “cauză”. A murit activistul, s-a născut legenda…

Un alt exemplu? Ce ziceţi de băiatul ăsta?

Ideea e că, în orice loc din lume, întotdeauna există câte un înger anonim, dispus să dea câte o lecţie dincolo de puterea de înţelegere a multora dintre cei care se presupune că ar trebui să îi educe pe micuţi. Lecţii îmbrăcate în naivitate şi “vândute” lumii cu sinceritatea unui copil căruia îi revine sarcina de a face diferenţa între bine şi rău în situaţii limită. Pentru Brenden Foster, de 11 ani, totul era clar. În 2005 l-au diagnosticat cu leucemie. În noiembrie 2008, deja era conştient de timpul limitat care îi mai era dat de trăit, mai exact maxim încă trei săptămâni. Un copil în anticamera morţii este un blestem pe care progresul ni-l dă pentru a ne pune la încercare. Brenden era prizonierul destinului şi obiectul-fetiş al compasiunii adulte. În penitenţa sa, dorinţele sale erau porunci pentru apropiaţii săi, zdrobiţi de resemnare şi durere. Putea să ceară orice şi-ar fi dorit şi i-ar fi fost oferit. Şi aşa a şi făcut. Apă şi mâncare. Ultima sa dorinţă a fost să li se dea apă şi sandwichuri unor oameni ai străzii pe care i-a văzut în drumul spre spital. Nu voia o consolă de jocuri, nici compasiune, nici măcar să i se mărească doza de medicamente care i-ar mai fi diminuat durerea. La două săptămâni după moartea sa, deja se constituise o fundaţie care îi purta numele şi care distribuia mâncare oamenilor străzii din tot Seattle-ul, strângând peste o sută de mii de dolari din donaţii.

“Limonadă pentru viaţa tatălui meu”

Secretul nu stă în transcedenţă, ci în transformarea instrumentelor pe care rutina ţi le pune la dispoziţie în unelte pentru crearea unei legende vii. Drew Cox (6 ani) nu avea bani, nici resurse, nici o companie farmaceutică pe care să o şantajeze pentru tratamentul de chimioterapie de care avea nevoie tatăl său bolnav şi fără card de sănătate. La doar şase ani nu ai mai nimic, decât poate recunoştinţă şi apreciere pentru cei care ţi-au dat viaţă şi abia dacă ai capacitatea de a face o limonadă. Păi… vinde limonadă! Atât de simplu. Drew a scris, cu litere stângace, pe o bucată de carton: “Please help my Dad” şi a început să vândă limonadă, în pahare de plastic, în faţa casei. Compasiunea adulţilor, emoţia provocată şi donaţiile de 10.000 de dolari au făcut restul. Ceea ce începe ca o copilărie sfârşeşte într-o epopee… în ciuda faptului că mulţi continuă să creadă că cei mici sunt doar marionete. Lăsaţi-vă doar mişcaţi de gesturile lor şi veţi vedea că ei sunt cei care ne “manevrează”.

Chiar dacă, uneori, gesturile acestea nu folosesc la nimic. Sau, cel puţin, asta credem noi, cei mari. Sadako Sasaki (11 ani) trăia la doar un kilometru şi jumătate de Hiroshima. A supravieţuit deflagraţiei, dar nu a scăpat de leucemie. Sadako a îmbrăţişat tradiţia orientală când a aflat că e bolnavă. O prietenă i-a povestit că, dacă face o mie de cocori din hârtie, o dorinţă imposibilă i se va îndeplini. Şi de asta s-a agăţat micuţa… Dar nu doar ea, ci zeci de colegi de suferinţă din spitalul în care era internată, toţi cu aceeaşi problemă. A murit când avea deja 644 de cocori. Colegii săi au terminat, însă, misiunea, în locul ei. Şi de la picioarele monumentului închinat lui Sadako, din Parcul Păcii din Hiroshima, niciodată nu au lipsit, de 50 de ani încoace, miile de cocori de hârtie meniţi să-i completeze simbolica misie.

Copiii nu se nasc nesolidari, artificiali şi superficiali. Suntem noi, adulţii, cei care le subminăm naturaleţea, pentru a le modela un caracter mai moderat şi mai neîncrezător în “lumea rea”. Ni se pare că a da frâu liber acestui instinct fraternal infantil este ciudat şi pretenţios pe măsură ce copiii cresc, pentru că nu este productiv din punct de vedere social şi pentru că dorinţele acestor mici supereroi nu sunt bune decât pentru a-i emoţiona pe semeni. Dar, cum am văzut, mereu există câte o lecţie pentru cei mari. Marile schimbări izvorăsc şi se inspiră din suma acestor mici şi spontane reacţii. Ca şi cocorii lui Sadako. Şi noi nu vrem să ne dăm seama.

Puţul lui Ryan şi apa vieţii pentru jumătate de milion de africani

Ryan Hreljac (3 martie 1991, Canada) avea doar şase ani când s-a decis să facă ordine în mica sa lume. Dacă el avea la dispoziţie apă potabilă doar învârtind de un mic robinet, de ce în cealaltă parte a lumii nu puteau face acelaşi lucru? Cu această logică zdrobitoare, model şi exemplu pentru alte numeroase proiecte considerate “adulte”, s-a născut “Ryan’s Well”, întreprinderea cea mai fascinantă pe care un copil de vârsta sa a creat-o vreodată. A fost atât de mare ambiţia, încât în 2008, la 17 ani, Ryan conducea una din cele mai mari ONG-uri pentru implementarea de modele de dezvoltare a crizei de apă. În tot acest timp, a dat apă potabilă unui număr de aproximativ 600.000 de persoane. Magnetismul acţiunilor sale a contagiat mii de companii şi persoane mai în vârstă ca el, probabil umilite de ambiţia şi înverşunarea puştiului. Toate astea au făcut ca, prin ceea ce Ryan denumeşte “Ripple Effect”, efectul de domino, visul unui copil de a avea “apă potabilă pentru toată lumea” să devină, puţin câte puţin, realitate.

Şi acum, povestea. Într-o zi de iarnă din 1998, în Kemptville (Ontario), localitatea natală a lui Ryan, o profesoară de la Colegiul St. Michael, Nancy Prest, ţinea o lecţie elevilor de clasa 1 despre condiţiile de viaţă ale copiilor de aceeaşi vârstă din Africa. I-a întrebat pe elevi dacă ştiu care era principala cauză a morţii între copiii africani. Toţi cei din clasă erau convinşi că era lipsa hranei şi au fost surprinşi să afle că era, de fapt, calitatea proastă a apei pe care o beau cei din Africa.

Ryan Hreljac a rămas foarte şocat de lipsa “apei curate” din Africa şi a întrebat-o pe domnişoara Nancy cât costă un robinet pe Continentul Negru. Domnişoara Prest, contrariată, şi-a amintit că citise undeva că o pompă de apă ar costa 70 de dolari. În aceeaşi zi, ajuns acasă, Ryan, care încă învăţa valoarea financiară a lucrurilor, i-a cerut mamei sale bani pentru a cumpăra un robinet şi a-l trimite prin poştă în Africa.

Susan, prima “victimă” a celui care avea să devină “Ripple Effect”, a ignorat iniţial neliniştile fiului său. Dar Ryan a insistat toată săptămâna pentru cei 70 de dolari, ba chiar a propus să facă toate treburile casnice timp de un an, pentru a câştiga posibilitatea de a decide ce să facă cu banii primiţi.

“Nu înţelegi, mamă”, spunea, printre lacrimi, Ryan. “Copiii ăia mor doar pentru că nu au apă curată!”

Mama sa a acceptat provocarea, gândindu-se că un copil de vârsta lui va uita, curând, de cele spuse. Ryan a aspirat, a spălat geamurile şi, cu multă determinare, a muncit şi a strâns fiecare monedă într-o cutie veche de biscuiţi. Mama sa, complice în jocul propus, îi ţinea socoteala monedelor câştigate. Cei doi fraţi ai săi s-au implicat şi ei în proiect dar, curând, au abandonat în faţa atâtor responsabilităţi de oameni mari. Ryan a făcut toate treburile în casă pe care i le permitea mica sa statură, din ianuarie 1998 până la finele lunii aprilie, când deja strânsese cei 70 de dolari necesari.

Cu banii în mână, Ryan, însoţit de Susan, s-a dus la birourile Watercan pentru a cumpăra mult doritul robinet. Directoarea executivă Nicole Bosley i-a explicat, însă, micuţului Ryan că cei 70 de euro nu pot cumpăra decât o pompă manuală. Pentru a săpa un puţ era nevoie de 2000 de dolari. Ryan, trecându-şi privirea de la mama sa la doamna Bosley, a întrebat: “Asta înseamnă că trebuie să fac şi mai multă treabă în casă?”

Nicole Bosley, a doua “victimă” a efectului Ripple, i-a convins pe şefii săi şi pe cei de la Agenţia de Dezvoltare Internaţională din Canada să investească în primul puţ. Watercan i-a intermediat atunci un interviu lui Ryan cu Gizaw Shibru, directorul pentru Uganda al programelor sale de acţiune. Amândoi au ales şcoala Angolo din Otwal ca destinaţie a primului puţ, o localitate din nordul ţării afectate de SIDA şi secetă, unde unul din fiecare cinci copii murea înainte de a împlini vârsta lui Ryan.

Dar ambiţia lui Ryan nu depindea de voinţa adulţilor. Când a aflat că puţurile erau săpate manual, şi-a schimbat obsesia într-una nouă: să facă rost de 25.000 de euro pentru a cumpăra o foreză mobilă. Mama sa, captivă între mândrie şi devotament, a reuşit să-i obţină fiului o întâlnire cu jurnalistul Puddicombe Derek de la “Ottawa Citizen”, întâlnire care a dus la realizarea unui documentar TV şi la o “avalanşă” de cecuri şi donaţii din toată ţara.

Între timp, la şcoală, profesoara Nancy a început un schimb de scrisori cu elevii şcolii din Uganda:

“Dragă Ryan, mă numesc Akana Jimmy. Am opt ani. Îmi place fotbalul. Casa noastră este făcută din iarbă. Cum sunt cele din America? Prietenul tău, Akana Jimmy”.

Ryan i-a răspuns: “Dragă Jimmy. Cred că e fantastic să ai casa făcută din iarbă. Şi eu am tot opt ani. Bei apă din puţul meu toată ziua? Care este materia ta preferată la şcoală? Voi veni în Uganda când voi avea 12 ani. Casa mea este făcută din cărămizi. Scrie-mi cât mai curând. Prietenul tău, Ryan”.

Scrisoarea avea, ataşată, şi o fotografie a lui Jimmy. Un elev care avea o poveste la fel de captivantă, reuşind să evadeze din Armata de Rezistenţă a Domnului. Timp de mai multe săptămâni, Ryan a corespondant cu noul său prieten. “Pot să mă văd cu el?”, întreba. Susan şi soţul său s-au gândit că poate, într-o zi, îi vor da voie fiului lor să facă vizita în Uganda. Poate când va face 12 ani. Dar Ryan nu putea aştepta atâta. Curând, un milionar din cartier a donat familiei Hreljac cardul său de puncte aeriene, strânse în numeroasele sale călătorii, ceea ce i-a permis lui Ryan să ajungă să-şi cunoască “sufletul geamăn”.

În iulie 2000, Ryan a ajuns în localitatea Otwal, însoţit de părinţii săi. 5.000 de copii îl aşteptau, scandându-i numele. “Ştiu cum mă cheamă?”, s-a mirat puştiul canadian. “Toţi, de pe o rază de 100 de kilometri, ştiu cum te cheamă, Ryan”, i-a răspuns Gizaw Shibru.

La finalul cordonului de oameni îl aştepta prietenul său Jimmy. L-a luat de mână şi l-a dus să vadă puţul, pentru a-i tăia panglica. A fost ziua în care a inaugurat primul din cele 432 de puţuri din 15 ţări (majoritatea din Africa) săpate cu banii Fundaţiei sale…

Mai departe, despre viaţa lui Ryan ne povesteşte Wikipedia: „Ryan graduated St. Michael’s Catholic High School in Kemptville, Ontario, Canada in June 2009. He has three brothers. His parents are Susan and Mark Hreljac. Ryan currently attends the University of King’s College in Halifax, Nova Scotia. Ryan also plays for the University of King’s College Blue Devils basketball team.
Ryan is still close to his African pen pal Jimmy Akana, who Ryan met on his first trip to Uganda”.

Exemplul lui Ryan, dar într-o manieră uşor diferită, a fost urmat de Rachel Beckwith, care, la împlinirea vârstei de 9 ani, a cerut altceva în loc de cadouri. “Îi păsa mai mult de ceilalţi decât de ea însăşi. De ziua ei, nu a vrut niciun cadou. Ne-a spus să nu-i cumpărăm nimic, căci voia bani pentru părinţii şi copiii care nu aveau apă”, povesteşte Samantha, mama sa. Rachel a strâns 220 de dolari, cu 80 mai puţin decât îşi propusese. Apoi, o lună mai târziu, avea să moară în mod tragic, dar, în amintirea sa, s-au strâns din donaţii 1 milion de dolari pentru visul său.

“Cei mari niciodată nu sunt capabili să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt şi este plictisitor pentru copii să trebuiască să le tot dea, de fiecare dată, explicaţii”, Antoine de Saint-Exupery – Micul Prinţ


Începând de acum şi, sper eu, pentru mult timp, blogul haterului anonim şi irelevant Ellunes a început o colaborare cu prestigioasa publicaţie online (şi, de curând, şi pe hârtie) Jotdown.es (Mulţumesc, Angel L. Fernandez).

Surse info şi foto: Jotdown.es, Kurioso.es, Facebook.com/nonprofits, Wikipedia.org

Cine n-are bătrâni să-şi facă rost


Cum e să te duci la un meci de baschet, seara, după o zi grea de muncă, pentru a te destinde, ca în fiecare zi, iar unul din băieţii cu care obişnuiai să joci să vină însoţit de venerabilul său unchi Drew, venit în vizită la nepotul său, Kevin? Nimic suspect, căci mulţi dintre tineri vin adesea însoţiţi, unii de iubite, alţii de prieteni sau rude… Dar cum ar fi ca în aceeaşi zi să vină o echipă de filmare care să susţină că vrea să filmeze un documentar despre Kevin, tipul cu care joci în fiecare seară? Asta ar fi mai neobişnuit, dar nu de neconceput, deoarece Kevin e destul de talentat şi ar putea avea un viitor în baschetul universitar. Şi ce faci când unul din jucători se accidentează şi ai nevoie de un înlocuitor, căci meciul trebuie să continue, doar echipa de filmare a bătut atâta drum până acolo? Păi… accepţi să joace Unchiul Drew, în ciuda faptului că pare că e chinuit de sciatică mai mult decât de talent, iar păru-i şi barba-i sure te avertizează să îţi temperezi intrările asupra sa. Încerci să-ţi reprimi zâmbetul condescendent şi îi dai drumul la joc. După câteva stângăcii de-ale moşului, o dai pe glumiţe pe seama senectuţii Unchiului Drew şi încerci să nu-l umileşti prea tare cu driblingurile-ţi şi “capacele” care ţi-au atras admiraţia “tovarăşilor” din cartier.

Dar ce te faci când, dintr-o dată, coloana bătrânului se îndreaptă miraculos, fuga-i împleticită se transformă în sprint incredibil, mâinile până acum şovăielnice se apucă dintr-o dată să-ţi plimbe mingea pe sub nas şi printre picioare, iar gârbovitul moşneag de până adineauri începe să te ţină tot într-un cross-over şi-un fake-spin? Ce mai zici când aruncările-i în panou sau pe lângă inel de până mai devreme se transformă în coşuri “de la trei” unul mai spectaculos decât altul, başca tocmai te-ai frecat la ochi, căci l-ai văzut pe tataia executând şi nişte slam-dunkuri fabuloase care au smuls strigăte de admiraţie şi de uimire de la curioşii şi, mai ales, curioasele de pe margine? Ba, mai mult, bunelu’ te mai ia şi în balon, căci până mai acum câteva minute îl luaseşi tu. Este că îţi vine să-ţi înghiţi, dacă ai putea, răutăţile şi miştourile cu care l-ai “gratulat” pe Unchiul Drew cu câteva minute în urmă? Nu-i aşa că nu-ţi vine a crede că un bătrânel v-a umilit toată echipa cât ai zice “Dă-te, că nu poate fi adevărat!” şi deja ai pierdut socoteala coşurilor în avans ale adversarilor?

Bine, până la urmă… nu trebuie să te simţi chiar atât de prost, întrucât Unchiul Drew, bătrânelul pişicher nu era altul decât Kyrie Irving, NBA Rookie of the Year în 2012 şi proaspătul jucător al formaţiei de NBA Cleveland Cavaliers şi are cu vreo jumătate de veac mai puţin decât te lăsase să crezi. Şi… tocmai ai fost trollat de Pepsi:

Un an de indignare: În loc de bilanţ, întoarcerea în Puerta del Sol

A fost un weekend în care Guvernul de la Madrid încerca pentru a patra oară să reformeze sistemul financiar. Unul în care buletinele meteo anunţau creşterea temperaturilor şi – practic – sosirea verii. Un sfârşit de săptămână în care campionatul de fotbal spaniol îşi decidea, în ultima etapă, participantele în cupele europene şi retrogradatele. Unul în care Bankia (mega-entitatea financiară apărută în urma fuziunii “reci” a şapte bănci, între care giganţii Caja Madrid şi Bancaja) era naţionalizată. Un weekend în care Rajoy a apărut pentru a mia oară în faţa spaniolilor pentru a-i asigura că Spania nu va repeta destinul Greciei şi nu va avea nevoie să fie salvată de UE. În care, tot pentru a mia oară, “partenerii europeni” dictau şi mai multe măsuri de austeritate, şi mai multe tăieri de bugete, şi mai mari economii, şi mai rapide reforme, şi mai, şi mai, şi mai…

A fost un weekend în care s-au întâmplat toate acestea şi încă multe altele. Dar în presa internaţională alt eveniment petrecut în Spania avea să acapareze prim planul. La un an de la declanşarea mişcării indignaţilor, aceştia reveneau în locul în care s-a născut fenomenul: în Puerta del Sol. O mişcare socială instinctivă, care şi-a tras seva din nemulţumirile şi injustiţiile sistemului şi care s-a născut pe reţelele sociale, în mai 2011, “năşită” de un bătrânel. Instinctivă şi, poate de aceea, puţin dezorientată. Dar care a decis, acum un an, că nu va mai fi ignorată.

Şi pentru că de la ultima mare revărsare pe străzi a indignaţilor spanioli s-a schimbat guvernul şi ideologia puterii, dar şi pentru că, probabil, între timp au învăţat din “greşelile” trecutului, reacţia autorităţilor a fost una mai fermă şi mai decisă ca acum un an. Asta deşi liderii politici spanioli ar putea să se considere norocoşi că starea generală de nemulţumire şi disperare s-a canalizat, de data aceasta, într-o mişcare precum 15M, majoritar pacifică. Spaniolii sunt un popor – chiar mai multe – care, în cazuri similare, în trecut, protesta prin cauciuri incendiate şi cocktailuri molotov. Ca să nu mergem şi mai în urmă, pentru a zgândări rana războiului civil, în urma căruia învingătorii şi-au cadorisit câteva decenii bune de dictatură. Dintre toţi indignaţii zbuciumatei istorii spaniole, cei de astăzi sunt cei mai prietenoşi şi mai paşnici.

Ce s-a întâmplat în acest an scurs între 15M şi 12M? S-a diluat spiritul mişcării indignaţilor? A reuşit ceva? Unde au dispărut ei în tot acest timp? Nicăieri. Au fost mereu aici, chiar şi înainte de izbucnirea spontanei mişcări, anul trecut. Şi apoi după. Furia ascunsă atâta timp, care a luat prin surprindere în mai 2011 întreaga clasă politică, s-a retras pe reţelele sociale, de unde a şi pornit. În cartiere, în parcuri, în grupuri restrânse şi mai puţin îngrijorătoare pentru conducători. Azi se împlineşte anul de la primele scandări împotriva clasei politice, sistemului economic şi marilor corporaţii: “Nu ne reprezentaţi!”, “Asta nu este salvarea, ci un şantaj!” sau “Nu e destulă pâine pentru atâţia cârnaţi!” (deh, sună mai bine în spaniolă).

De când au pus capăt taberelor din Plaza de Sol, epicentrul protestelor şi simbolul mişcării, pe 12 iunie anul trecut, indignaţii au organizat marile manifestaţii din 19 iulie şi 15 octombrie, care au internaţionalizat mişcarea şi au extins-o în peste o sută de ţări. Au inspirat mişcarea Occupy de peste Ocean. Şi au păstrat mocnit, dar nestins, focul pe Twitter, Facebook şi-n cartierele mărginaşe ale marilor oraşe.

Mișcarea s-a descentralizat, organizându-se pe grupuri restrânse şi comisii. Este adevărat că există zeci de comisii acum, care întreprind propriile lor acţiuni, dar coordonarea lor este fundamentală şi încă funcţionează. De asta se ocupă comisia de coordonare şi adunarea generală, în care indignaţii se pun de acord asupra acţiunilor comune.

Câteva din comisiile şi organizaţiile “membre” ale mişcării 15M:

Democracia Real Ya! (Democraţie reală acum!) – Platforma care a convocat, formal, manifestaţiile de la 15 mai anul trecut, momentul în care a luat fiinţă, practic, mişcarea indignaţilor. A devenit una din cele mai vizibile organizaţii ale mişcării.

No les votes! (Nu-i vota!) – Mişcare cetăţenească apărută ca urmare a nemulţumirii cauzate de crearea Legii Sinde. Cere boicotarea, la vot, a principalelor partide: PP, PSOE, CiU – cele care au creat iniţiativa legislativă.

Juventud sin Futuro (Tineret fără viitor) – Creată în februarie 2011 de către colectivele universitare madrilene, ca formă de protest faţă de sărăcia şi lipsa locurilor de muncă pentru tineri.

Plataforma de Afectados por la Hipoteca (Platforma Afectaţilor de Ipotecă) – Înfiinţată în Barcelona, în februarie 2009, ca răspuns la cadrul legal actual, care permite băncilor şi confiscarea apartamentelor, dar şi recuperarea datoriilor de la rău-platnici. Militează pentru “achitarea datoriei doar prin pierderea locuinţei”.

Plataforma por una fiscalidad justa, ambiental y solidaria (Platforma pentru o fiscalitate justă, ambientală şi solidară) – Platformă creată ca urmare a îngrijorării create de un sistem fiscal “tot mai injust şi înapoiat”.

Toma los barrios! (Pune stăpânire pe cartiere) – Iniţiativă izvorâtă în contextul organizării “campingurilor” din pieţe, începând cu Puerta del Sol. Scopul său este organizarea de întruniri populare în toate colţurile Madridului şi “de ce nu, în toată lumea”.

Da, au existat şi dispute şi lupte intestine. De curând, Democracia Real Ya! (Democraţie Reală Acum!), una din platformele care au contribuit decisiv la declanşarea mişcării indignaţilor, şi-a expulzat cinci dintre membrii proprii, deoarece aceştia creaseră o nouă asociaţie, “încălcând normele de protocol şi de democraţie internă”. Grupul dizident, acuzat de “lovitură de stat”, a fost îndepărtat.

Dincolo de aceste mici sincope, inerente într-un grup atât de eterogen, mişcarea s-a extins şi s-a ramificat. În plus, a învăţat să-şi concretizeze ideile şi nemulţumirile în acţiuni precise, în educaţie, sănătate, fiscalitate sau chestiunea locuinţelor. De altfel, în acest ultim domeniu, indignaţii au obţinut în ultimul an cele mai multe succese.


Iniţiativa “Stop desahucios” (Stop evacuărilor), impulsionată de Platforma Afectaţilor de Ipotecă (PAH, după iniţialele în spaniolă) a reuşit să se mobilizeze şi să paralizeze şi împiedice sute de evacuări ale familillor care nu mai puteau să-şi plătească ratele la locuinţe. “Trebuie să găsim soluţii rezonabile. O familie afectată de şomaj nu este capabilă să plătească 800 de euro pe ipotecă, dar poate plăti 300 de euro chirie. Încercăm, aşadar, să transformăm cazurile lor în chirii sociale. Banca rămâne cu apartamentul, dar familia continuă să locuiască în casă, în calitate de chiriaşă”, au explicat indignaţii.

Procedura e simplă. Afectaţii iau legătura cu asociaţia, membrii acesteia îşi acordă sprijinul legal şi moral pentru a evita evacuarea. Indignaţii organizează o manifestaţie publică de protest în faţa locuinţei şi încearcă să împiedice banca să-i arunce în stradă pe rău-platnici. Se ajunge, de multe ori, la ciocniri cu poliţia, deşi protestatarii încearcă să protesteze paşnic.

Şi acum? După ce dreapta (Partidul Popular) a ajuns la putere şi a luat o serie de măsuri de austeritate fără precedent, mişcarea indignaţilor a găsit motive şi mai întemeiate pentru a-şi continua odiseea. Politicile sociale au suferit cel mai mult după instalarea popularilor. Săracii au devenit şi mai săraci, şomerii s-au înmulţit (25% dintre spanioli nu mai au loc de muncă), unul din fiecare doi tineri nu are o slujbă, Guvernul a decis să taie 10 miliarde de euro numai din educaţie şi sănătate, s-a introdus co-plata în sistemul medical, taxele universitare s-au majorat cu până la 50%, profesorilor li s-au mărit normele de ore de predat…

Dar ce a durut cel mai tare a fost că, în ciuda acestor tăieri, Guvernul a găsit de cuviinţă să pompeze miliarde din banii publici în băncile care au suferit de pe urma spargerii balonului imobiliar. Asta în condiţiile în care una din cererile mişcării 15M a fost înfiinţarea unei bănci publice, care să ajute pe cei aflaţi în nevoie, cerinţă ignorată de conducătorii politici.

Mai mult, legea Sinde – împotriva “pirateriei online” – şi modificarea Codului Penal, care ajunge să considere “infracţiune” convocarea de proteste prin intermediul reţelelor sociale şi să pedepsească cu închisoarea “rezistenţa pasivă” a protestatarilor în faţa forţelor de ordine, au pus capac. Aşadar, nemulţumiţii s-au întors în stradă, în peste 80 de oraşe. Cu pancarte, cu scandări, cu bannere, cu corturi (în ciuda faptului că până acum Poliţia i-a împiedicat să “campeze” în pieţe) şi cu acele ţipete mute, cu mâinile spre cer, cea mai paşnică dar şi mai impresionantă formă de protest “brevetată” de indignaţii spanioli. Azi noapte, la ora 00.00, cei 2.000 de oameni prezenţi în Sol au întâmpinat cu aplauze sosirea zilei de 15 mai, ca o ironie amară, cu ochii pe ceasul după care întreaga Spanie îşi potriveşte Revelioanele.

Între timp, în Mostoles s-a deschis o cantină socială la care “noii săraci” îşi pot lua mâncarea acasă, în schimbul unei sume simbolice de 1 euro, “pentru ca oamenii să nu se simtă chiar atât de umiliţi”; băncile sunt păzite de poliţişti pentru că “indignaţii” au pornit campanii de retrageri masive a banilor din conturi; medici şi pacienţi, spanioli şi imigranţi, protestează pentru anularea “dreptului la servicii medicale” pentru imigranţii ilegali; iar ziariştii sunt umiliţi de cei care ar trebui să le asigure protecţia, atunci când aceştia din urmă nu recurg chiar la violenţe gratuite.

Când, de la New York, fostul laureat cu Nobel pentru Economie, Paul Krugman, prevesteşte ieşirea Greciei din Zona Euro, agravarea problemelor Spaniei şi Italiei şi, probabil, în “doar câteva luni”, moartea monedei unice europene, Europa se vede la o răscruce de drumuri: repetăm 1848 (o “primăvară a popoarelor” internaţională, cetăţenească şi socială, dar care cere muncă, angajament şi organizare) sau 1930 (premisele deja există: creşterea dispreţului şi discriminării faţă de cel slab, darwinismul social, rasismul, intoleranţa şi reînflorirea extremismului de dreapta)?

Surse foto: Levante-EMV, La Razon, El Universo, 20 minutos, HUMOR INDIGNADO 99%

* – Acum exact un an, pe 15 mai, odată cu mişcarea indignaţilor, am inaugurat şi eu blogul ăsta. Printre primele articole au fost chiar cele despre “revoluţia spaniolă” şi “mişcarea indignaţilor”. Azi am scris (abia) articolul cu numărul 100 – cel de faţă – pe Ellun.es. Atâta s-a putut. Şi aşa s-a nimerit…

¿Habláis español? Deberíais…


Că engleza nu are cei mai mulţi vorbitori în Anglia se ştie. Că nici spaniola nu este cea mai vorbită în Spania iar se ştie. La fel stau lucrurile cu portugheza şi Portugalia. Dar că Spania a devenit deja a treia ţară cu cei mai mulţi vorbitori de limbă spaniolă, după Mexic (110 milioane de vorbitori) şi, mai nou, S.U.A. (50 de milioane), poate nu ştiaţi toţi. Sunt şanse mari, dacă lucrurile continuă în ritmul actual, ca scăderea natalităţii şi reiniţierea fluxurilor migratorii în sens invers: Europa-America de Sud să ducă Spania pe locul 4 sau chiar 5. Columbia, cu 45 de milioane de vorbitori şi Argentina, cu 41 de milioane, ameninţă poziţia Spaniei, cu cele 46-47 de milioane ale sale.

Revenind… S.U.A. a ajuns să deţină 50 de milioane de vorbitori de spaniolă în ultimii ani. În 2050 va avea 132 de milioane, urmând a detrona şi Mexicul. “Dacă iei metroul din Manhattan spre Astoria, în Queens, poţi descoperi, la coborâre, că engleza a dispărut. În cartier, în conversaţii, pe afişele din magazine şi în muzica ce se aude din case şi maşini, totul e în spaniolă. La fel se întâmplă cu zeci de alte zone din New York sau Los Angeles şi în oraşe întregi din Florida, Texas şi California”, scrie La Informacion.

Spaniola din Statele Unite nu mai este doar limba “cartierelor latine” şi a hispanicilor. Deja a fost învăţată de politicieni ca Barack Obama – care a cerut votul hispanicilor în castellană – sau Michael Bloomberg, primarul New York-ului, care a folosit-o în câteva conferinţe de presă. Copiii o învaţă la şcoală şi uitându-se la emisiuni la televizor. Este limba în care emite Univision, care de multe ori depăşeşte în audienţă marile canale în engleză. Din 1997, CNN emite şi în spaniolă. În 2009, existau 550 de posturi de radio, 55 de televiziuni şi peste 200 de edituri în spaniolă.

Vă mai amintiţi de “Que hora es?”…


Acum 3-4 ani râdeam de ne prăpădeam pe Twitter. Râdeau şi americanii, dar acum nu mai e de râs. Turiştii şi imigranţii recent sosiţi în S.U.A. au început să descopere că pot trăi şi fără a învăţa engleza. În restaurante, în magazine, peste tot… se găseşte cineva care vorbeşte spaniola.

Şi limba lui Cervantes a depăşit statutul de limbă marginală, rezervată doar imigranţilor şi copiilor acestora. Personalităţi “latine” au început să acceadă în poziţii înalte, trăgând după ei şi limba şi importanţa acesteia: senatorul de origine cubaneză Marco Rubio, pe care mulţi îl vedeau ca vicepreşedinte al lui Mitt Romney, judecătoarea Curţii Supreme Sonia Sotomayor, de origine portoricană, secretarul de Interne Ken Salazar sau chiar columbiana Shakira, care a fost numită consilier pe probleme de Educaţie pentru vorbitorii de spaniolă pe lângă Casa Albă.

Unul din şase americani vorbeşte spaniola

Sunt deja 50 de milioane de vorbitori de spaniolă, practic una din şase persoane vorbeşte limba lui Cervantes. Cel puţin aşa era în 2010, la ultimul recensământ. Citisem undeva, mai demult, că circa un milion de mexicani, anual, intră în S.U.A. Asta numai numărându-i pe cei intraţi ilegal. În condiţiile acestea, numărul total al vorbitorilor de spaniolă poate fi chiar mai mare deja. Ultimul studiu al Pew Hispanic Center arată că 82% dintre hispanici vorbesc zi de zi spaniola în State. Procentul scade, e adevărat, în rândul celor de-a doua şi a treia generaţii. 38% dintre cei chestionaţi susţin că vorbesc mai bine spaniolă decât engleză, 38% s-au declarat bilingvi, iar 24% vorbesc mai bine engleza.

“Eu vorbesc ambele limbi, zilnic. Acasă, vorbim în spaniolă, dar la muncă şi cu prietenii care nu sunt hispanici vorbesc în engleză”, susţine Antonio, un peruan stabilit de 16 ani în New York, pentru La Inforamcion.

Problema cu imigraţia din atât de multe ţări diferite duce la faptul că hispanicii din S.U.A. nu au o cultură comună, dar aproape toţi sunt de acord că limba spaniolă este foarte importantă pentru viitor. “Limba este cea care păstrează legăturile în această comunitate şi îi diferenţează de alte grupuri, precum asiaticii din S.U.A.”, susţine Mark Lopez, directorul adjunct al Pew Hispanic Center.

95% dintre hispanicii stabiliţi în S.U.A. susţin că îşi vor transmite limba şi copiilor. “Părinţii le spun acum copiilor că este important să vorbească şi spaniolă şi să-şi cunoască originile. Încep să fie mândri de asta. Adulţii sosiţi în S.U.A. în anii 50-60 aflau pe atunci despre importanţa limbii engleze. Copiilor şi nepoţilor lor li se spune despre importanţa limbii spaniole”, explică acelaşi Lopez.

Din mixul acesta între spaniola cu care au venit de-acasă şi engleza învăţată la destinaţie, s-a născut celebrul “spanglish”. “Tuve un meeting con mi jefe”, “El viernes vamos al happy hour despues del trabajo para tomar unas drinks” sau “Te llamo pa’atras” (I’ll call you back) sunt câteva din rezultatele contopirii celor două idiomuri.

“Este o spaniolă cu caracteristici speciale, pentru că există termeni care nu se folosesc în Spania sau America Latină. De exemplu, cum traduci “bagel” (covrig) în spaniolă?”, se întreabă Gerardo Piña-Rosales, preşedintele Academiei Nordamericane a Limbii Spaniole. El nu consideră “spanglish”-ul o problemă. “Este normal ca atunci când două limbi diferite se întâlnesc să creeze terminologii care nu există. Dar în S.U.A. există un grup enorm de persoane care vorbeşte spaniola la fel de corect ca în orice altă ţară”, susţine academicianul.

“Spanglish este căsnicia – sau divorţul – nu doar dintre două limbi, ci dintre două civilizaţii. Este un amestec lingvistic care, în sine, demonstrează un amestec mai amplu: al lumii anglosaxone cu cea hispanică”, susţine Ilan Stavans, lingvist la Amherst College, din Massachusettes, traducătorul operei lui Miguel de Cervantes în engleză.

În plus, experţii susţin că spaniola începe să capete importanţă tot mai mare şi în mediul de afaceri. “Până de curând, cei care vorbeau spaniolă erau stigmatizaţi social. Acest lucru s-a schimbat, însă”, susţine Piña-Rosales. “În anumite locuri, precum Florida, există deja multă lume care foloseşte spaniola în mediul profesional”.

Melissa Rodriguez, o portoricană care lucrează în Finanţe-Bănci susţine că la angajare a contat mult cunoaşterea limbii spaniole, deoarece firma avea clienţi în America Latină.

Exită studii care arată că bilingvismul este un avantaj care se reflectă şi într-un venit mediu mai ridicat, după cum s-a arătat anul trecut la simpozionul organizat de Institutul Cervantes la Chicago.

“Studii recente care au stabilit că cunoaşterea limbii spaniole pe piaţa muncii din S.U.A. aduce între şapte şi opt mii de euro în medie, pe an, la salariu. Competenţa în spaniolă este un avantaj economic demonstrat”, susţine Ignacio Olmos, directorul Institutului Cervantes.

Dar… va ajunge să fie recunoscută, cândva, spaniola ca limbă oficială? Probabil că nu, dat fiind că în S.U.A. nici limba engleză nu este limbă oficială decât de facto, nu şi de jure. “Chiar dacă nu va fi recunoscută oficial, în multe zone din California şi Florida spaniola este deja prima limbă”, susţine preşedintele Academiei Nordamericane a Limbii Spaniole.

Constituţia S.U.A. nu stabileşte limba engleză ca limbă oficială a ţării. Unele state şi oraşe urmează aceeaşi politică, altele nu. În unele zone din California şi Florida se permite realizarea unor demersuri oficiale, precum examenul de conducere sau completarea de formulare, în alte patru limbi pe lângă engleză. Printre acestea e şi spaniola.

Dar poate cea mai mare victorie a limbii spaniole, măcar din punct de vedere al simbolisticii, a fost obţinută la Nasvhille, acelaşi loc în care Theodore Roosevelt afirma că “e loc doar pentru o limbă: engleza”. În 22 ianuarie 2009, cetăţenii oraşului au respins, cu 56%, la referendum, moţiunea pentru declararea limbii engleze singura limbă oficială.

E pluribus unum

Dezbaterile pe seama necesităţii S.U.A. de a reglementa limba engleză ca limbă oficială prin Constituţie sunt vechi şi reapar în prim plan la intervale regulate. Acum e unul din acele momente, când precandidaţii republicani la Preşedinţie, într-o dezbatere televizată, s-au arătat în favoarea introducerii articolului limbii oficiale în Constituţie.

În S.U.A. se vorbesc 322 de limbi, date care folosesc drept argument celor care se opun declarării limbii engleze ca limbă oficială. Între timp, limba engleză pierde tot mai mult teren în multe zone ale ţării. La urma urmei, Statele Unite al Americii s-au construit pe deviza “E pluribus unum”, care lasă loc identităţii fiecăruia să se desfăşoare.

Ideea este că n-ar trebui să ne culcăm pe o ureche dacă ştim engleza. Alături de chineza mandarin, spaniola va avea o importanţă sporită în viitor. Unii zic că în 50 de ani va înlocui engleza. “Those who don’t speak Spanish may be left behind“, ziceau alţii, acum peste un deceniu.happy Deci… *Vorbiţi spaniola? Ar trebui…

Surse foto: Wikipedia, betterfly.com, blogdelmedio.com

Nebunul cu capul plecat, ultimul neînţeles al fotbalului

“Un om care vine cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Aceasta este filosofia lui în fotbal, un sport pe care mereu l-a iubit, dar căruia nu i-a făcut concesii. Când a înţeles că nu este suficient de talentat pentru a-l practica din postura de jucător, s-a retras. Avea doar 23 de ani şi apucase să joace în tricoul Argentinei şi să ia contact cu prima ligă din ţara sa. Pentru doar două meciuri.

Spre deosebire de majoritatea celor care au făcut carieră în fotbal pornind de jos, din cartiere sărace, înfruntând vicisitudinile vieţii, “El niño Marcelo”, cum îi spuneau menajerele din casa părinţilor săi, s-a născut într-o familie burgheză, din Rosario, pe 21 iulie 1955. Fiul unuia din cei mai prestigioşi avocaţi din oraş, Don Rafael Pedro Bielsa, şi al profesoarei universitare Lidia Silvia Rosa Caldera, Marcelo a fost al doilea copil din cei trei ai familiei. Rafael Antonio, cu doi ani mai în vârstă, este tot avocat şi a fost, printre altele, ministru de Externe al Argentinei în guvernul lui Nestor Kirchner. Maria Eugenia, sora sa, este arhitectă şi în anul 2003 a fost aleasă ca viceguvernatoare a provinciei Santa Fe.

Nimeni nu şi-a imaginat că destinul său va fi altul decât al restului familiei: o carieră în Drept. În afară de tatăl său şi de fratele mai mare, şi bunicul, Rafael, a fost unul din cei mai cunoscuţi avocaţi ai ţării. Marcelo, însă, a vrut să o ia pe un alt drum, de parcă a fost crescut într-o altă familie.

Răzvrătit şi rebel, dar adept al disciplinei şi ordinii

De mic, Marcelo era pasionat de fotbal. În adolescenţă, la un meci pe maidan, când se pregătea să execute un corner, terenul a fost invadat de poliţişti. Era o perioadă în care raziile poliţiei erau o obişnuinţă, nu doar în Argentina, ci în toată America de Sud. Fără a fi deloc intimidat, Marcelo le-a strigat să iasă de pe teren, pentru că nu poate bate cornerul. L-au luat la secţie imediat. Când părinţii săi au ajuns la sediul poliţiei pentru a-l “recupera”, Marcelo nu a vrut să plece. Poliţiştii îi sechestraseră mingea. După îndelungi parlamentări şi rugăminţi, cel care avea să-şi câştige ulterior porecla “Nebunul” se întorcea triumfător pe maidan, cu balonul sub braţ.

Pentru că toată lumea în familia sa se îmbrăca la costum, rebelul Marcelo a decis să poarte doar trening şi echipament sportiv, aşa cum o făceau prietenii săi, mai puţin favorizaţi de soartă, din cartier. Aşa cum o face şi azi. Oricum era convins că tatăl său îl consideră “oaia neagră” a familiei, un “vagabond”, nimic mai mult. De altfel, bătrânul Bielsa nu a venit niciodată să-l vadă la lucru pe Marcelo, nici ca fotbalist, nici ca antrenor. Nu pentru că nu i-ar fi înţeles pasiunea, ci pentru că nu-l interesa. “Nu m-am dus să-l văd nu pentru că nu-mi place fotbalul, ci pentru că eu ţin cu Rosario Central. Şi, în plus, mie îmi plăcea fotbalul de altădată, fără atâta presiune şi marcaj. Când discut cu Marcelo, la masă, îmi spune că e de acord, dar că el trebuie să-şi antreneze echipele pentru a câştiga”, spunea, în 1998, tatăl antrenorului.

În 1972, la doar 17 ani, Nebunul mai făcea o nefăcută. Şi-a anunţat mama, pe dura şi neînduplecata doña Lidia, că pleacă de acasă, pentru a locui la pensiunea celor de la Newell’s Old Boys, unde juca la juniori. A plecat din vila familiei pentru a locui într-o cămăruţă, unde abia încăpeau şi patul şi motocicleta sa. A fost primul pas al carierei sale profesionale, căci încă de atunci era convins că toată viaţa sa va gravita în jurul fotbalului. “Niciodată să nu precupeţeşti nici ultimul efort”. Aceasta era lecţia pe care mama sa, o adeptă a disciplinei şi rigorii sub toate aspectele, i-a inoculat-o fiului său. “Mereu a fost foarte riguroasă. Pentru ea, lucrurile trebuiau obţinute doar după o muncă susţinută, altfel nu am şti să le preţuim sau să le păstrăm, zicea”, îşi amintea, ulterior, fratele mai mare al Nebunului, Rafael.

Obsedat de citit, şi-a cumpărat un chioşc de ziare, unde singur vindea gazetele

Rebeliunea lui Marcelo n-a durat decât şase luni. “Mamă, m-am întors!”, i-a spus, la revenirea acasă. “Bine”, i-a răspuns ea, fără a-l privi măcar, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. Chiar dacă n-a reuşit să trăiască în pensiunea clubului, Marcelo continua să joace pentru Newell’s. Era fundaş central, cu numărul 2 pe tricou. “Un jucător rudimentar, foarte temperamental”, povestesc cei care l-au văzut jucând.

În 1976, se disputa turneul preolimpic de la Recife, care conta pentru calificarea la Jocurile Olimpice din acel an. Cesar Luis Menotti, atunci antrenor al naţionalei Argentinei, nu avea timp să strângă o echipă competitivă. Cum echipa a doua a lui Newell’s făcea un excelent sezon în acel an, Menotti i-a cerut lui Jorge Griffa, antrenorul formaţiei din Rosario, o favoare: “Jorge, am nevoie de echipa ta de rezerve. Vreau să ne reprezinte la turneul preolimpic”. Aşa a ajuns Bielsa să joace, în Brazilia, în tricoul naţionalei argentiniene. În plus, spre surprinderea sa, a fost ales în echipa ideală a acelui turneu. Ceea ce a dus, câteva săptămâni mai târziu, la promovarea sa la prima echipă a lui Newell’s. Unde a jucat doar două meciuri. După o înfrângere în faţa lui River Plate, cu 2-1, a fost cedat la Institutul provinciei Cordoba. Niciodată nu s-a simţit bine acolo, iar după ce, într-o zi, preparatorul fizic i-a pus pe jucători să se încălzească pe ritmurile muzicii, Marcelo a spus “Până aici!” şi a plecat acasă.

A mai jucat, o vreme, în oraşul său natal, la Argentino de Rosario, în divizia a patra. Avea doar 23 de ani, dar a înţeles că dacă ăsta e nivelul la care trebuie să joace, poate ar fi mai bine să renunţe. Şi a făcut-o. S-a retras din activitatea de fotbalist.

Pentru o vreme, pasiunea lui pentru fotbal s-a rezumat la citit şi documentat. De trăit, a trăit din altele. La doar 25 de ani, Bielsa închiria case şi le transforma în pensiuni. Tatăl său spune că era atât de obsedat de citit, încât la un moment dat şi-a cumpărat un chioşc de ziare în Rosario şi el însuşi stătea să vândă gazetele.

A urmat apoi cursuri de educaţie fizică. A devenit profesor de sport, la începutul anilor 80. Apoi, graţie contactelor fratelui său mai mare, a început munca de antrenor la selecţionata Universităţii din Buenos Aires. Aldo Forti, unul din portarii acelei echipe, rememorează: “Sosirea sa a fost un şoc. Înainte aveam un antrenor care venea mereu beat, cu nasul roşu. Habar nu avea cu cine jucăm sau când. A venit Marcelo şi, abia sosit, i-a cucerit pe toţi. Cu conurile sale, cu steguleţele, cu cronometrul, tratându-ne pe fiecare cu Dumneavoastră… Nici nu aveam lumină atunci, iar antrenamentele le făceam seara, pe întuneric, aşa că nu prea puteam face nimic tactic”.

Ultimul nebun neînţeles al fotbalului

Pe când era la Newell’s, la începuturile carierei, a fost însărcinat să găsească tinere talente. A împărţit Argentina în 70 de zone şi le lua la rând, cu maşina. Întreba în fiecare sat despre “cel mai bun la fotbal” şi, dacă îi plăcea copilul, îl transfera pe loc. Pe Mauricio Pochettino, actualul antrenor al lui Espanyol, l-a transferat la trei noaptea, pe când avea doar 13 ani.

Ulterior, după ce a devenit “principal” la Newell’s, cu care a câştigat primul titlu la 35 de ani, şi-a instalat un video în furgonetă, urmărind meciuri şi pe drumul spre şi dinspre casă. Conducea secundul său maşina. Era atât de obsedat de detalii şi de disciplină, încât, la un moment dat, se spune că şi-a oprit un jucător pe culoarul care duce la vestiare, înainte de meci: “Care din colegii tăi trebuie să-l marcheze pe Cutare la centrările de pe dreapta?”. De multe ori, cerea pentru elevii săi bilete la clasa I, în deplasări, iar el mergea, împreună cu angajaţii, la clasa turist. Când antrena Argentina, venea personal în Europa pentru a-şi vedea jucătorii la treabă. Lui Redondo, atunci la Real Madrid, i-a spus în faţă: “Uite ce e, în primul rând nu-mi place deloc de dumneavoastră, dar trebuie să-i văd pe toţi”.

Aşadar, nu era mereu prieten cu jucătorii, dar nici nu se prefăcea a fi. Când antrena pe Newell’s, prin 1990, portarul echipei, Norberto Scoponi, i-a reproşat cantonamentele dinainte de meciuri. “Uite ce e, domnule, – i-a zis Bielsa – când dumneavoastră dormiţi, eu lucrez pentru a îmbunătăţi jocul echipei”. L-a îmbunătăţit. Newell’s redevenea campioană după ani de secetă. Pe mâna Nebunului.

Mai târziu, ca antrenor al Argentinei, Bielsa s-a lovit de altă provocare. Ştia că Ariel Ortega nu putea fi atent mai mult de câteva minute, iar apoi îşi pierdea concentrarea. Într-o zi, Rafael, fratele său şi unul din cei mai mari fani, l-a văzut pe Marcelo la mijlocul terenului, singur, gânditor. “Ce e cu tine?”, l-a întrebat. “Mă gândesc cum să-i explic lui Ortega în cinci minute o concepţie despre fotbal care necesită jumătate de oră de explicaţii”, i-a răspuns Marcelo.

Idolul şi mentorul lui Pep Guardiola: Antrenorul de antrenori

Adoră Ajaxul lui Van Gaal, care a uimit lumea în 1995, cu un grup de tineri care a revoluţionat structurile tactice ale fotbalului. Adoră Ajax-ul şi este conectat, atât ideologic, cât şi emoţional, de Pep Guardiola, arhitectul Barcelonei actuale, şi cel care, în această săptămână, a anunţat că nu mai vrea să continue. O altă lecţie învăţată de la cel care i-a fost mentor catalanului, printre atâtea altele. Şi Bielsa a făcut la fel. Demisiona la succese, îşi prelungea angajamentul la eşecuri.

Despre Bielsa s-au scris cărţi şi se vor mai scrie. Filosofia sa e cuprinsă, sub formă de “maxime şi cugetări”, în studii universitare. “Noi, antrenorii, putem comite două păcate: să-i facem să meargă pe fotbaliştii care nu vor sau să-i facem să zboare pe cei care merg. Dacă trebuie să merg în iad, prefer să merg pentru al doilea păcat”.

A antrenat Argentina. A fost “arhitectul” celei mai slabe performanţe a naţionalei sudamericane la un Mondial: în 2002, în Coreea de Sud şi Japonia. A dus cu el 7.000 de videouri în Asia, dar asta nu l-a ajutat să treacă de grupe. Şi-a prelungit, atunci, contractul, declarând: “Prelungirea aceasta este o recunoaştere a eşecului meu”. În 2004 a câştigat titlul olimpic. Când toată lumea se aştepta la o revanşă, la Mondialul din Germania, din 2006, Bielsa a demisionat. “Am obosit. Nu mai pot continua, nu mai am energie”. Cunoaşteţi pe cineva care, săptămâna aceasta, a spus acelaşi lucru? Apoi a preluat naţionala statului Chile. A devenit cel mai de succes antrenor din istoria acestei selecţionate, cu peste 60% victorii. Este, încă, un idol în statul vecin Argentinei. Chile găsise piesa lipsă din puzzle pe care o căutau din 1962, când au terminat pe locul 3 la Mondialele pe care le găzduiseră. Dincolo de rezultate, a lăsat şi aici o mulţime de fraze memorabile. “Un antrenor nu este mai bun prin rezultate, nici prin stil, model sau identitate. Importantă este valoarea proiectului, argumentele care îl susţin, dezvoltarea. Nu trebuie judecată ideea, nici susţinerea ei. Pot să apreciez proiecte antagonice. Ceea ce niciodată nu se poate face este substituirea convingerilor”.

General pe terenurile de antrenament şi de joc, cu capul plecat la conferinţe

“Fotbalul este totul. Gândesc, vorbesc şi citesc fotbal. Dar aşa nu pot trăi la nesfârşit”. Când a preluat naţionala statului Chile, argentinianul avea o revanşă de luat, din copilărie. S-a instalat în complexul federaţiei chiliene, Juan Pinto Duran. La propriu. A trăit într-o cămăruţă, la etajul doi al clădirii de lângă sala de sport. Aici avea şi biroul. Casa Bielsa. Aici nu doar că a participat la reconstrucţia terenurilor de antrenament, ci şi la reamenajarea camerelor fotbaliştilor. A cerut expres ca toţi fotbaliştii să aibă internet în camere. Dar îl oprea noaptea, căci Bielsa nu ignora niciun detaliu. De data aceasta, a rezistat în cămăruţă. Revanşa fusese luată.

Îl vezi pe Bielsa şi îi vezi echipele. Pare că fotbaliştii sunt militari, care îndeplinesc ordinele unui general. Deh, rămăşiţe a educaţiei stricte administrate de mama sa. Dar Bielsa nu e în fotbal pentru zâmbete. “Dacă ar trebui să aleg, aş alege mai degrabă ordinea decât spontaneitatea. Există antrenori care încurajează un climat creativ. Nu spun că eu nu apreciez creativitatea şi spontaneitatea, dar există situaţii antagonice şi un antrenor nu poate stimula două lucruri deodată. Disciplina are reguli, iar spontaneitatea tinde spre absenţa regulilor”. Bielsa este ordine pură, disciplină militară chiar. Echipele sale par mici armate pornite să invadeze terenul advers. “În bătăile de stradă există două tipuri de luptători. Cel care loveşte, vede sânge şi dă înapoi. Apoi, mai este cel care loveşte, vede sânge şi îi dă înainte, la omor. Foarte bine, băieţi, eu vin din afară şi vă jur că aici simt miros de sânge”, asta le-a spus elevilor săi de la naţionala Argentinei, înaintea unui meci cu Columbia. Cine credeţi că a câştigat? Exact. Echipele sale nu se predau niciodată. Iar în războaie, supravieţuiesc cei care nu dau înapoi când văd sânge.

Presiunea înseamnă să alergi. Presiunea este mişcare. Presiunea este să-ţi vezi echipa invadând teritoriul advers. Unde e mingea sunt şi doi jucători ai lui Bielsa. Minim! Pot fi trei, sau patru, sau cinci… “Mereu le spun elevilor mei că fotbalul e mişcare, deplasare. Că trebuie să fie mereu în alergare. Oricărui jucător îi spun asta. În orice circumstanţă. Trebuie să aibă un motiv pentru a fi mereu în alergare. Nu există, în fotbal, niciun motiv pentru care un fotbalist să se oprească”. Asta o spune un antrenor care nici măcar pe bancă nu stă o clipă locului. În sezonul acesta, deja antrenor la Athletic, a fost întrebat, după un egal, 2-2, cu Villarreal, pe El Madrigal: “De ce, după fiecare atac al gazdelor, vă ridicaţi de pe bancă şi faceţi exact 13 paşi înspre cealaltă parte a spaţiului tehnic?”. Bielsa nu şi-a privit interlocutorul în ochi – niciodată nu o face, la fel cum nici mama sa nu l-a privit când s-a întors acasă după şase luni de răzvrătire – şi a răspuns: “Nu e o coincidenţă. Coincidenţă mi se pare că cineva a stat să-mi numere paşii, când pe teren era un meci atât de frumos”.

“Nebuni îi numim în Argentina pe cei care urmează alt drum decât restul lumii”

“Eu am învăţat din sport că generozitatea este mai bună decât indiferenţa, valoarea semnificaţiei curajului, am învăţat importanţa efortului şi am învăţat transcendenţa rebeliunii. Sunt cele trei sau patru elemente după care încerc să-mi orientez viaţa. Nu trebuie neapărat să fie ele alesele, dar este indispensabil să ştii care sunt virtuţile după care te ghidezi în viaţă”, spune Marcelo. El a ales să trăiască astfel. Există specialişti care nu contenesc în a-i analiza discursul, gesturile, de a-i interpreta şi momentele de tăcere. Dar încă nu s-a găsit formula de descifrare a lui Bielsa. “Relaţia dintre succes şi eşec a fost fundamentală în viaţa mea, dar succesul şi fericirea nu funcţionează ca sinonime”, spune argentinianul, care – amintiţi-vă momentele de rebeliune din copilărie – susţine că “rebelii nu ne înfruntă, ci ne informează. Ceea ce nu pot permite este ca jucătorii să renunţe la luptă. Accept oboseala, accept dezordinea, dar ce nu pot să accept este să nu mai lupte. Dacă luptă pentru obiectivul tuturor, merită să rămână”.

Bielsa pare să aibă câte-o maximă cu valoare de proverb pentru orice situaţie. “Atitudinea de lider se vede la înfrângeri, iar conducătorul este bun doar dacă depăşeşte adversităţile. Operaţiile şi schimbările se fac la victorie, nu la înfrângere. Niciodată nu m-au tentat elogiile, în fotbal acestea sunt de o ipocrizie absolută. Nu permiteţi ca eşecul să vă deterioreze respectul de sine”. Atitudini care, din nou, au fost copiate şi de Guardiola.

Marcelo Bielsa preferă să se izoleze după înfrângeri, vrea să-şi rumege singur eşecul. După ce a pierdut cu Brazilia, cu 4-2, pe când antrena Chile, s-a retras să-şi analizeze greşelile. “Dumneavoastră ştiţi că eu mor după fiecare înfrângere? Săptămâna următoare este iadul. Nu pot să mă joc cu fiica mea, nu pot ieşi la masă cu prietenii. Este ca şi cum nu aş merita niciuna din aceste bucurii”, a mărturisit antrenorul la acea vreme. Poate de aceea face tot posibilul pentru ca echipele sale să câştige mai des decât să piardă.

Porecla “Nebunul” şi-a câştigat-o demult, dar şi-o “hrăneşte” şi în zi de azi. “Îi numim nebuni, în Argentina, pe cei care nu urmează acelaşi drum cu ceilalţi”, a decodificat renumele lui Marcelo fratele său Rafael, în prologul cărţii “Suficient de nebun”, o biografie a misteriosului Bielsa.

“Eu nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta. Vreau rolul principal în orice meci”

Încă din 1990, la câteva luni înainte de a câştiga primul său titlu ca antrenor, Bielsa şi-a mărturisit credinţa: “Eu… eu sunt un obsedat de atac. Eu mă uit la videouri pentru a ataca, nu pentru a mă apăra”, a spus Marcelo într-un interviu pentru revista El Grafico. Nici contraatacul nu-i place. “Eu prefer să ies mereu la atac, să fiu eu protagonistul, personajul principal într-un meci. Nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta”. Manchester United şi Schalke 04 pot depunde mărturie despre filosofia lui. Iar Guardiola a dus această filosofie a maestrului său mai departe.

Nebun, obsedat de atac, o fiară pe marginea terenului, fără astâmpăr timp de 90 de minute sau mai multe, cât durează meciul, Bielsa se transformă la conferinţele de presă de după. Are un mod unic de a vorbi, calm, aşezat, niciodată ridicând capul spre jurnalişti, niciodată privind în ochi pe nimeni. Guardiola i-a copiat şi acest comportament “umil” la conferinţele de presă. Sau cel puţin a încercat.

Cu timpul, porecla sa de “Nebunul” a căpătat valenţe noi. Prin fiecare acţiune neînţeleasă de nimeni, prin fiecare cerinţă bizară la antrenamente. Întrebarea este: E Bielsa chiar atât de nebun?. “Nu”, spune Iker Muniain, elevul său de la Bilbao, “e chiar mai nebun de-atât”.

A refuzat-o pe Inter, pentru că-şi dăduse cuvântul celor de la Athletic. A refuzat, după eliminarea lui Manchester United, două oferte consecutive de la Chelsea, cerând să vorbească direct cu Abramovich. Bielsa a sosit vara trecută la Bilbao, dar elevii săi încă n-au reuşit să-l descifreze. Nu că ar fi reuşit vreodată cineva. Dar n-au mai văzut nimic asemănător şi, probabil, nici nu or să mai vadă. Cu toate acestea, Marcelo era fix piesa din puzzle lipsă, la fel ca acum cinci ani, la naţionala chiliană. Că poartă din nou dungile alb-roşii, ca atunci, e un alt amănunt care poate fi coincidenţă sau destin.
Cu toate acestea, deşi nu toţi sunt de acord că Bielsa este “arhitectul” acestei echipe a lui Athletic, Caparros având şi el un mare merit, argentinianul a reuşit să facă formaţia bască să dea ce are mai bun. Llorente, Javi Martinez, Iraola, Muniain… pot depune mărturie: “Sunt zile în care nu pleacă de la terenurile de antrenament până la ore târzii, în noapte. E nebun”.

Fotbaliştii săi se tem să greşească, pentru că trebuie să-şi justifice, cu argumente, greşelile

Când a ajuns la Bilbao, primul lucru pe care l-a făcut a fost să urmărească înregistrările tuturor celor 38 de meciuri din sezonul trecut, scriind toate detaliile pe un carnet de note cu foi colorate. Şi “toate detaliile” nu este un termen generic. “Sunt 36 de forme diferite de a comunica printr-o pasă”, spune Nebunul. A urmărit mii de meciuri, punând observaţiile la dosar ca într-un clasor. Pare un colecţionar de timbre sau un botanist. Dacă un jucător face ceva nou, îi pune o etichetă şi clasează întâmplarea. Şi trage învăţăminte. Apoi predă din asta. Puţin antrenori la fel de aplecaţi spre didactică există în lume. La un moment dat şi-a scris pe pantofii de sport pentru a le arăta elevilor exact cu ce parte a piciorului trebuie să lovească mingea în diferite situaţii. I-a purtat apoi câteva zile consecutiv, la antrenamente, să le intre bine în cap. Sesiunile video pot dura câte cinci ore, iar jucătorii glumesc că nu îndrăznesc să greşească în teren pentru că apoi, la şedinţă, trebuie să-i ofere lui Bielsa explicaţii convingătoare despre greşeala făcută. Nebunul te obligă la perfecţiune.

Felul în care a transformat-o pe Athletic în acord cu viziunea sa despre fotbal l-a fascinat chiar şi pe discipolul său, Pep Guardiola, cel care, înainte de a prelua Barcelona, l-a vizitat pe Marcelo la Rosario în Argentina. Au stat împreună mai multe zile, timp în care Pep şi-a mai notat câteva din ideile maestrului. Le-aţi văzut, apoi, aplicate la clubul catalan. “Bilbao aleargă în atac, apoi cu toţii în apărare. Apoi iar sus, în atac, apoi iar înapoi. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. E fascinant!”, a exclamat Guardiola.

Athletic Bilbao, cea mai “englezească” echipă din Primera până la sosirea lui Bielsa, a fost transformată. “Nu se mai tem de minge”, se spune. Au înscris de două ori mai multe goluri cu capul decât orice altă echipă din Spania. Iar la pase şi goluri, doar Real Madrid şi Barcelona îi întrec pe basci.

La antrenamente, a adus inovaţia. A împărţit jumătate de teren, cu bandă, în opt părţi. Doi jucători nu pot sta, în acelaşi timp, în aceeaşi optime. Dacă un coleg intră în “pătrăţica” ta, tu pleci de acolo. “Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile sale triumfă”, repetă Marcelo Bielsa.

La Bucureşti, antrenorul de antrenori îşi va întâlni un alt fost elev: Diego Simeone

La început, a fost “nebunul” neînţeles, ca peste tot. Athletic nu a câştigat în primele sale cinci meciuri la echipă. De atunci, au mai pierdut doar trei meciuri. Bascii sunt în finala Cupei Spaniei, la 28 de ani distanţă de la ultimul trofeu, şi în finala Europa League, acolo unde Bielsa, numit şi “antrenorul de antrenori” va da piept cu un alt elev de-al său: Diego “Cholo” Simeone. O finală at(h)letică, la Bucureşti, tot atât cât argentiniană, prin prisma naţionalităţii antrenorilor. România are ce vedea. N-a fost să fie o finală Real Madrid-Barcelona în Liga Campionilor, dar va fi una 100% spaniolă, în compensaţie, în a doua competiţie intercluburi. Şi va opune nu două echipe oarecare, ci chiar cele mai titrate formaţii din Spania, după binomul Real-Barça.

Acum câteva săptămâni, Bielsa a fost oprit de un grup de copii, care i-au cerut să le semneze albumele cu fotbalişti. A spus “Nu, am o idee mai bună”. A luat albumele şi le-a spus puştilor să-l caute a doua zi la stadion, când a venit cu autografele tuturor jucătorilor. Jucătorii lui “El Loco”, cea mai frumoasă echipă a bascilor din ultimii 30 de ani. La fel cum, într-o zi, pe când antrena în Chile, în loc să ignore câţiva copii, care au început să-i spele parbrizul la semafor, a coborât geamul şi i-a chemat la antrenamentul naţionalei, spre surpriza şi bucuria micuţilor.

Doar câteva din “acţiunile” care i-au perpetuat porecla “Nebunul” lui Bielsa, antrenorul care rămâne indescifrabil pentru toată lumea. Ultimul nebun neînţeles al fotbalului. La fel cum indescifrabil este şi poporul basc pentru istorici. Singurul care nu se ştie de unde vine, când şi cum a apărut. Un popor la fel de “nebun” şi de greu de categorizat precum antrenorul care i-a redat strălucirea. Şi poate că e mai bine aşa. Când astfel de nebuni vor dispărea din fotbal, fascinaţia acestui sport va dispărea odată cu ei.

“Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Nu e prima oară când ideile Nebunului Bielsa triumfă, dar el tot “El Loco” rămâne. Şi asta e bine.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10

Surse foto: abc.es, taringa.net, unoentrerios.com.ar, noticiasdenavarra.com, vavel.com, wn.com, ideal.es, internettienelepra.blogspot.com, guardian.co.uk, yconel10alaespalda.blogspot.com