Cine n-are bătrâni să-şi facă rost


Cum e să te duci la un meci de baschet, seara, după o zi grea de muncă, pentru a te destinde, ca în fiecare zi, iar unul din băieţii cu care obişnuiai să joci să vină însoţit de venerabilul său unchi Drew, venit în vizită la nepotul său, Kevin? Nimic suspect, căci mulţi dintre tineri vin adesea însoţiţi, unii de iubite, alţii de prieteni sau rude… Dar cum ar fi ca în aceeaşi zi să vină o echipă de filmare care să susţină că vrea să filmeze un documentar despre Kevin, tipul cu care joci în fiecare seară? Asta ar fi mai neobişnuit, dar nu de neconceput, deoarece Kevin e destul de talentat şi ar putea avea un viitor în baschetul universitar. Şi ce faci când unul din jucători se accidentează şi ai nevoie de un înlocuitor, căci meciul trebuie să continue, doar echipa de filmare a bătut atâta drum până acolo? Păi… accepţi să joace Unchiul Drew, în ciuda faptului că pare că e chinuit de sciatică mai mult decât de talent, iar păru-i şi barba-i sure te avertizează să îţi temperezi intrările asupra sa. Încerci să-ţi reprimi zâmbetul condescendent şi îi dai drumul la joc. După câteva stângăcii de-ale moşului, o dai pe glumiţe pe seama senectuţii Unchiului Drew şi încerci să nu-l umileşti prea tare cu driblingurile-ţi şi “capacele” care ţi-au atras admiraţia “tovarăşilor” din cartier.

Dar ce te faci când, dintr-o dată, coloana bătrânului se îndreaptă miraculos, fuga-i împleticită se transformă în sprint incredibil, mâinile până acum şovăielnice se apucă dintr-o dată să-ţi plimbe mingea pe sub nas şi printre picioare, iar gârbovitul moşneag de până adineauri începe să te ţină tot într-un cross-over şi-un fake-spin? Ce mai zici când aruncările-i în panou sau pe lângă inel de până mai devreme se transformă în coşuri “de la trei” unul mai spectaculos decât altul, başca tocmai te-ai frecat la ochi, căci l-ai văzut pe tataia executând şi nişte slam-dunkuri fabuloase care au smuls strigăte de admiraţie şi de uimire de la curioşii şi, mai ales, curioasele de pe margine? Ba, mai mult, bunelu’ te mai ia şi în balon, căci până mai acum câteva minute îl luaseşi tu. Este că îţi vine să-ţi înghiţi, dacă ai putea, răutăţile şi miştourile cu care l-ai “gratulat” pe Unchiul Drew cu câteva minute în urmă? Nu-i aşa că nu-ţi vine a crede că un bătrânel v-a umilit toată echipa cât ai zice “Dă-te, că nu poate fi adevărat!” şi deja ai pierdut socoteala coşurilor în avans ale adversarilor?

Bine, până la urmă… nu trebuie să te simţi chiar atât de prost, întrucât Unchiul Drew, bătrânelul pişicher nu era altul decât Kyrie Irving, NBA Rookie of the Year în 2012 şi proaspătul jucător al formaţiei de NBA Cleveland Cavaliers şi are cu vreo jumătate de veac mai puţin decât te lăsase să crezi. Şi… tocmai ai fost trollat de Pepsi:

“Obsolescenţa programată” sau De ce suntem condamnaţi la consum


“El e Marcos, din Barcelona. Dar putea fi oricine, de oriunde altundeva. Se va confrunta cu o problemă care apare zilnic în birourile şi locuinţele din întreaga lume. O piesă din imprimantă s-a stricat. Mesajul de pe ecran recomandă o vizită la service…”. Aşa începe documentarul spaniol, realizat de RTVE, numit “Obsolescencia programada – Comprar, tirar, comprar” (Obsolescenţă (Uzură morală) programată – A cumpăra, a arunca, a cumpăra), apărut în versiunea în limba engleză cu numele de “Planned obsolescence – Pyramids of Waste”, premiat ca “Cel mai bun documentar de televiziune” al anului şi distins cu o mulţime de alte premii internaţionale.

Practică imorală sau soluţie genială de susţinere a economiei actuale?

Marcos îşi duce imprimanta la reparat. Evident, tehnicienii de la service îl “sfătuiesc” să-şi cumpere alta. “E mai simplu şi mai ieftin”. Încearcă la alte câteva service-uri, în afara celui “oficial” al producătorului. “Este dificil să găseşti piese pentru ea”, “Te-ar costa 110-120 de euro reparatul. Să-ţi cumperi alta e mai ieftin: găseşti imprimante şi la 30 de euro”, i se spune peste tot. Dacă acceptă, Marcos devine o altă victimă a “Obsolescenţei programate”, “motorul secret al societăţii de consum” şi una din “problemele”-“soluţii” ale timpurilor noastre.

Uitaţi-vă la acest documentar, să vedeţi cum producătorii au investit sume imense de bani în crearea deliberată a unor produse care să “expire” după un anumit timp de utilizare, pentru a fi obligat să-ţi cumperi altele, iar şi iar şi iar… Ceea ce este o problemă oarecum imorală este, însă, şi o soluţie pentru ca oamenii să aibă permanent un loc de muncă şi, evident, producătorii să aibă asigurată o sursă de câştiguri constantă.

Imprimantele, în aşa fel realizate, încât să “moară” după un anumit timp

Revenind la Marcos, catalanul a căutat pe Internet, s-a zbătut, s-a documentat, dar a refuzat să-şi cumpere altă imprimantă. A aflat, cu ajutorul unui alt “încăpăţânat” ca el, găsit pe Internet, că imprimantele au, din fabrică, un burete în interior, pe fundul carcasei, unde ar trebui să se adune “cerneala care curge”. După o cantitate predeterminată de cerneală îmbibată în burete, imprimanta se opreşte, pur şi simplu, din a mai funcţiona. Justifiarea producătorilor: evitarea murdăririi biroului sau a suprafeţei pe care îţi ţii imprimanta. Şi ăsta este micul mare secret al producătorilor pentru a face imprimantele să “îşi încheie ciclul de viaţă”.

La fel se întâmplă cu orice alt produs, de la becuri la autoturisme, de la calculatoare la îmbrăcăminte. Baterii care mor după 18 luni, plus minus câteva săptămâni, imprimante blocate după un număr predeterminat de copii, becuri ce se ard după fix 1000 de ore de funcţionare… De ce, în ciuda avansului tehnologic, produsele de consum durează, paradoxal, tot mai puţin?

Fără obsolescenţă programată nu ar exista mall-uri, magazine, inovaţie… Nimic. Din păcate, nici joburi. În ziua de azi, designerii de produse învaţă la universitate materia “Obsolescenţa programată”: Clienţii trebuie să cumpere frecvent şi în mod repetat.

Cartelul “Phoebus”, la originea acestei practici controversate

În 1911 se anunţau becuri cu o durată de viaţă certificată de 2.500 de ore, dar în 1924, principalii fabricanţi au făcut un pact: limitarea vieţii utile ale becurilor la 1000 de ore.

Cartelul care a firmat acordul, numit Phoebus, oficial nu a existat niciodată. Neoficial, însă, acela a fost momentul zero, originea obsolescenţei programate.

Evident, în spatele acestei controversate înţelegeri secrete între toţi producătorii se pot ascune şi abuzuri, dar şi erori în favoarea cumpărătorilor (Toţi ţinem minte Mercedesurile Cobra sau telefoanele Nokia 5110, nu? – cică au fost erori ale inginerilor, care le-au făcut, din greşeală, mult prea bune şi rezistente).

Mai bine, însă, urmăriţi documentarul. Durează 52 de minute, dar merită timpul “investit”. Sunt chestii pe care ori nu le ştiaţi, ori, dacă le ştiaţi, nu aveaţi habar cum funcţionează exact acest întreg sistem. Şi, după ce-l urmăriţi, poate reveniţi, să-mi spuneţi părerea voastră: e bine sau e rău că există obsolescenţa programată?

Varianta în spaniolă (originalul):

Varianta în engleză:

Pyramids of Waste (2010) from devoidion on Vimeo.

Surse foto: 1, 2 şi 3

O joacă de copii…


Sunt un om pasionat de fotbal. Uneori, printre puzderia de #buci, strecor câte o poză pe tumblr cu copii pe terenurile de fotbal, căci, pentru mine, câţiva puşti, o minge şi un teren cu geci, pantofi sau căciuli puse unele peste altele în loc de stâlpii porţilor, înseamnă fotbalul adevărat. Acela în care nu contează încă banii, interesele, pariurile, femeile, faima sau gelul în păr, ci doar jocul în sine şi bucuria de a-l juca.

De aceea, azi, când mi-a arătat Alex filmuleţul de mai jos am rămas impresionat. Citisem despre echipa FC Margatania pe unele bloguri spaniole, dar – nu ştiu de ce – nu mi-am făcut timp să văd filmuleţul. Rău am făcut. Dar îmi pare bine că Alex mi l-a vârât sub nas ca să mă uit acum.

Continue reading “O joacă de copii…”