Despre sinuciderea ziarului tipărit


Pentru că am promis că voi reveni şi cu al doilea material scris de David Jimenez, în ciuda faptului că o doamnă puţin şuie s-a grăbit să traducă ea (cu Google Translate, cred, date fiind rezultatele) textul, iată, mă ţin de cuvânt şi postez şi articolul “Sinuciderea ziarului“, scris în data de 4 ianuarie. Între timp, am primit pe mail felicitări şi mulţumiri de la însuşi autorul acestor texte, pentru faptul că, citez: “datorită ţie, textele mele au putut fi citite şi în România”, ceea ce nu poate decât să mă bucure şi să mă onoreze. Sper că şi acest text va fi la fel de bine primit şi la fel de apreciat, căci, ca şi în precedentul, sunt spuse multe adevăruri, pe care, chiar dacă mulţi dintre noi le ştiam deja, eu, unul, recunosc, nu m-aş fi priceput să le scriu atât de bine.

Sinuciderea ziarului

Întreabă-ne pe noi, cei care muncim în domeniul acesta, al tipăririi de ziare şi îţi vom spune că ştim formula care ne va salva de la moarte. Miza pe teme proprii. Asumarea faptului că deja nu mai putem să concurăm în privinţa ştirilor de actualitate şi oferirea, în schimb, a unor analize în profunzime şi superreportaje care să aducă plusvaloare. Să încetăm să mai publicăm ştirile de ieri. De aceea, pe 26 decembrie, toţi am decis că tema principală a primei pagini nu va fi ştirea de ieri. Am ales, în locul ei, una de alaltăieri.

“Regele se arată foarte îngrijorat de daunele aduse Coroanei de Cazul Urdangarin”, informa lunea trecută El Pais, cu privire la discursul monarhului de sâmbătă (duminică n-a fost ediţie). “Regele a trecut examenul”, titra El Mundo. “Justiţia este egală pentru toţi”, sublinia ABC, cu referire la deja celebra frază rostită de rege. E greu de imaginat vreun cititor cumpărând ziarul pentru a se informa despre ceva petrecut cu două zile în urmă, care a fost televizat în direct de toate canalele, analizat pe larg pe toate siteurile şi comentat până la saţietate pe reţelele sociale. Că a fost, cu toate astea, ştirea de pe prima pagină în toate ziarele demonstrează că nu este întru totul adevărat că este criza cea care ucide ziarele, deşi, fără îndoială, a contribuit mult la depresia nostră cronică. Asistăm la o tentativă de sinucidere.

Pacientului i s-a spus că trebuie să-şi abandoneze viaţa sedentară şi să facă puţină mişcare. El ştie că este aşa, ba chiar se ridică de pe canapea din când în când, dar inerţia îl aruncă de fiecare dată înapoi spre proastele-i obiceiuri. A făcut lucrurile în felul său pentru atâta timp că nici măcar apropierea sfârşitului nu-i provoacă vreo reacţie. Continuăm să tipărim discursul Regelui două zile mai târziu în acelaşi fel în care dedicăm, cu religiozitate, o pagină întreagă “Operaţiunii Plecarea în vacanţa din Săptămâna Mare” şi două pagini vremii. Îi spunem cititorului că ieri a fost frig, când el citeşte pe Internet că deja a ieşit soarele. Că ieri a fost un cutremur, când deja azi e criză nucleară. Că ultimul atentat ar fi putut fi comis de Iluminaţii în Acţiune, când liderul lor deja a revendicat atentatul pe Twitter.

Recenta dispariţie a ziarului ADN (cotidian gratuit – nota mea) şi falimentul cotidianului Publico nu par, nici ele, să determine schimbarea radicală cerută de situaţie. Vina este a crizei. A firmelor care nu mai cumpără reclamă. A internetului. A cititorului, care nu mai vrea să plătească. Vina este a oricui, mai puţin a noastră sau a produsului nostru. Dacă un restaurant rămâne fără clienţi, se presupune că mâncarea sau servirea au devenit proaste. Dacă ziarele pierd cititori, problema este a clienţilor noştri, care sunt nişte zgârciţi. Nu cumva le oferim un produs pentru care ei consideră că nu mai merită să bage mâna în buzunar? Că, în timp ce noi ne ocupăm cu analizarea, evaluarea şi criticarea muncii celorlalţi (politicieni, sportivi, actori… ) , omitem să facem acelaşi lucru şi cu cei care ne sunt cel mai aproape: noi înşine?

Două treimi din conţinutul ziarelor este acelaşi, indiferent de numele publicaţiei cumpărate şi se diferenţiază doar prin ornamentele ideologice. Sunt zile în care toţi editorialiştii aceluiaşi ziar spun acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. Zile în care frunzăreşti paginile şi nu reuşeşti să te opreşti asupra a nimic care să-ţi atragă atenţia. Zile în care vezi pe prima pagină declaraţii ale politicienilor care se repetă de atâtea ori, spunând aceleaşi lucruri, că nu-ţi rămâne decât să conchizi că au parazitat prima pagină: ştiu ce trebuie să spună şi cum pentru a rămâne “lipiţi” de ea.

Un corespondent, în Pinto (oraş situat la 20 de kilometri sud de capitală, în Comunitatea Autonomă Madrid, despre care s-a crezut mult timp că este chiar în centrul geografic al Peninsulei Iberice, de aici şi numele: Pinto – punto, punctum-în latină) sau în Kabul, ştie că este foarte probabil ca ştirea zilei să ocupe prima pagină dimineaţa următoare, deşi a fost repetată de o mie de ori pe agenţii şi a fost deja postată pe site-ul publicaţiei. Dacă, din contră, trimite un reportaj atemporal şi care nu e legat de actualitate, nu contează cât de bun sau exclusiv este, posibilităţile sale de a fi publicat sunt reduse. Chiar tind spre zero, dacă politicienii dintotdeauna şi-au spus unul altuia ceva mai mârlănesc decât cu o zi în urmă.

Rezultatul îl puteţi verifica stând la o cafea vizavi de un chioşc de ziare. E greu să vezi pe cineva mai tânăr de 45 de ani măcar apropiindu-se de tarabă. Ziarele au fost puse în umbră de produsele promoţionale care le însoţesc. Exclusivităţile zilei precedente nu mai învelesc peştele de dimineaţă: acum învelesc ultimul set de ceşti, oferit cu speranţa că cititorii nu ne vor abandona. Dat fiind că îi cam pierdem, oricum, în timp ce ne spun că produsul nostru nu este suficient de bun, poate ar fi timpul să ne lăsăm supravieţuirea pe mâna jurnalismului pur şi atât. Unul tot mai diferenţiat de concurenţă, şi nu doar ideologic. Unul independent de agendele politice ale partidelor şi rutinelor informative. Cu reportaje pe care cititorul să nu le poată găsi nicăieri în altă parte. Un ziar tot mai bine scris, prezentat sugestiv şi fără senzaţionalism în această vitrină care este cea mai bună marfă a noastră: prima pagină.


Întreabă-ne pe noi, cei care facem ziare tipărite şi îţi vom spune că ştim perfect formula care ne va salva de la dispariţie. Este exact aceea pe care refuzăm să o aplicăm. Când, în cele din urmă, ne vom decide s-o facem, este posibil să fie prea târziu şi ne vom trezi puşi în situaţia de a ne publica ştirea propriei morţi. Cu o zi întârziere.

Surse foto: sigueleyendo.es, elmundo.es, periodistadigital.com, tribunalatina.com

Despre jurnalişti şi curve


În 1998 a părăsit redacţia cotidianului El Mundo din Madrid, fiind numit primul său corespondent în Asia. A dictat ştiri (pe vremea aceea încă se dictau ştirile) de la revoltele din Indonezia, Filipine, Nepal sau Birmania. S-a visat trimis special la cele care doar clocoteau, în China sau Coreea de Nord. A acoperit războaiele din Timorul Oriental, Kaşmir, Sri Lanka şi Afganistan. Moartea lui Bin Laden. Marile tsunamiuri din Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Criza nucleară de la Fukushima…

A scris pe blogul său ceea ce-ar fi trebuit să spună mercenari, vinovaţi de genocid şi asasini în serie. A încercat să dea glas victimelor. A avut norocul să-i intervieveze pe Dalai Lama, Corazon Aquino, Aung San Suu Kyi. Şi pe mulţi alţii, care poate ar fi meritat şi ei un Nobel, dar cărora nu le pasă că nu l-au primit.

Articolele sale au fost publicate în Corriere della Sera, The Guardian sau Toronto Star. A colaborat cu The Sunday Times, Esquire, CNN, BBC şi RFI International.

În 2007 a publicat prima sa carte, “Fiii musonului”. A fost respinsă de cinci edituri, dar după ce a fost publicată a primit premiul pentru “Cea mai bună carte de literatură de călătorie” din Spania şi a fost tradusă în mai multe limbi. Ultima sa carte este “Butoanele din Kabul” (2010).

“Ziarist. Aproape scriitor”

Se numeşte David Jimenez. Este catalan, are 40 de ani, se autocaracterizează ca “ziarist, aproape scriitor” şi m-am gândit că, după Enrique Meneses, este un alt jurnalist pe care îl citesc, îl admir şi de la care am învăţat câte ceva, pe care vreau să vi-l prezint şi vouă. Cum spunea el, într-un alt context, “cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla este să învăţaţi ceva. Despre jurnalism. Şi despre viaţă”.

David este un jurnalist din garda veche. Dar, ca şi Meneses, ştie că soluţia pentru a rezista în lumea aceasta, a presei, este să te adaptezi. Este atehnic. Dar ştia că trebuie să-şi facă un blog. Şi un cont de twitter. Şi unul de facebook. Pentru a supravieţui în această meserie. Deşi nu este omul care ar rămâne vreodată fără un loc de muncă. O să vedeţi de ce. Dacă nu v-aţi dat seama deja, citindu-i bornele carierei. În 1 decembrie a scris un articol-eveniment: “Curve şi jurnalişti”. Un text senzaţional. L-am căutat atunci, pe facebook şi twitter, i-am scris şi i-am cerut voie să-l traduc. Să audă şi românii (jurnalişti sau nu) ce spune el acolo. Nu mi-a răspuns atunci. Pe 4 ianuarie a scris un alt text, cel puţin la fel de bun ca primul: “Sinuciderea presei”. L-am dat pe twitter, dar nu ştiu câţi l-au citit şi nici câţi au înţeles ceva din el. L-am căutat iar: “David, te rog să-mi dai permisiunea să public textele tale, traduse, la mine pe blog. Sunt câţiva oameni care, cred eu, ar trebui să citească lucrurile astea”.

Şi, şoc!, ieri mi-a răspuns. Pe twitter, apoi pe mail: “Ar fi o onoare pentru mine!”.
Bă, jnebun? Un jurnalist cu reputaţia şi cariera lui îi spunea unui hater anonim, prost, fără argumente, retard, invidios, fricos, manipulabil şi care doarme cu uşa închisă, ba mai mult e şi român: “Aş fi onorat”.

Ăsta ori nu i-a citit pe Zoso, Arhi, Visurât şi Ciubotaru, ori e prost. Înclin spre prima variantă. Numai pentru că sunt hater, nu pentru că ar fi adevărat. Înţelegeţi voi… “Aş vrea să vorbim mai multe pe messenger”, îi zic. “Eu sunt cam ignorant în ceea ce priveşte tehnologia, aşa că nu am messenger. Este un miracol că am deschis un cont de twitter şi un blog. Am avut nevoie de ajutorul prietenilor pentru astea”. Şi, totuşi, le-a făcut. Pfff…

Şi continuă, convingându-mă tot mai mult că e un naiv, care are nevoie urgent de o cură de “dezmeticire” în blogosfera română (Lasă, nene, Asia şi războaiele. Hai să trăieşti sub ameninţarea palmelor lui Ciubi, sau a pistolului cu bile al lui Visu’!): “Îţi mulţumesc pentru cuvintele amabile pe care le-ai spus despre textele mele. Mailul meu îţi rămâne la dispoziţie şi aş fi încântat dacă am continua să ţinem legătura. Îţi doresc tot binele din lume în 2012. Te îmbrăţişez. David”.

“Managerii de presă ori nu vor, ori nu ştiu să schimbe lucrurile”

“Speranţa mea este ca ceea ce scriu pe blog să ajute la schimbarea lucrurilor în presă, dar sunt cam pesimist. Cred că managerii de presă nu vor sau nu ştiu să facă lucrurile altfel. Un păcat, pentru că eu iubesc cu adevărat meseria asta şi cred că este fundamental să o reinventăm pentru a putea supravieţui”. Da, maestre. Şi eu am tot zis chestiile astea, dar nu am talentul tău şi nici recunoaşterea ta, pentru a putea schimba ceva. În plus, voi vă plângeţi, deşi în Spania mai există încă 14 milioane de oameni care cumpără, zilnic, presă tipărită. La noi – au spus-o alţii, mai deştepţi – lumea pariază că vom fi prima ţară din lume care va rămâne fără ziare pe hârtie.

Pentru că am încuviinţarea lui David, voi traduce şi voi adapta (căci, din loc în loc, sunt unele expresii care nu au sens în limba română sau şi-ar pierde farmecul traduse mot-a-mot) aici, mai la vale, articolul său de pe 1 decembrie: “Curve şi jurnalişti”:

“Ziarul la care lucram i-a propus acum câţiva ani lui Camilo José Cela (scriitor spaniol, 1916-2002, câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 1989, printre altele – nota mea) o colaborare, iar Nobelul spaniol a răspuns că o va face, pentru o anumită sumă de bani. Când din redacţie au încercat să negocieze preţul, răspunsul său a fost să trimită articolul gratis şi, la finalul său, a conchis că scriitorii sunt precum toreadorii şi curvele, ‘care pot să lupte cu tauri la festivaluri sau să se fută din plăcere, dar fără a scădea vreodată preţul’.

Mi-am adus aminte de această anecdotă pentru că văd că redevine o modă în rândul publicaţiilor să ceară articole, fotografii şi înregistrări video în schimbul a… nimic. Se presupune că jurnaliştii suntem atât de disperaţi să muncim degeaba, poate cu speranţa că clientul va rămâne mulţumit de serviciu şi se va întoarce pentru mai mult.

Doar că nu se mai întoarce sau, dacă o face, pune aceleaşi condiţii.

Banii pe care îi oferă cei care totuşi plătesc s-au redus la sume atât de nedemne, atât de în dezacord cu efortul şi meritul muncii, că-ţi vine să le răspunzi la fel ca Cela. Nu trimiţându-le articolul gratis, ci pe redactorul-şef la mă-sa. Iar cei care îşi freacă mâinile, în urma implementării jurnalismului low-cost, cred că nu-şi citesc propriile publicaţii. Este posibil să fi ajuns toţi în momentul acela în care jurnaliştii, la fel ca şi companiile aeriene, au ajuns să sacrifice calitatea serviciului pentru preţuri? Ce anume îi forţează să producă ‘jurnalism de mezelărie’ pentru a supravieţui?

Eu vorbesc despre asta de la o distanţă confortabilă. Am avut norocul să îmi încep cariera în jurnalism într-o perioadă de prosperitate. Ziarul la care lucrez, El Mundo, m-a tratat mereu bine. Dar publicaţiile nu pot supravieţui fără ‘mercenarii’ din oficiu, colaboratorii şi reporterii profesionişti care se luptă pentru a obţine cele mai bune subiecte şi cele mai bune fotografii, pentru că trăiesc sub ameninţarea concedierii. Ne face mai buni pe cei care ne-am acomodat cu salariul. Cu publicaţia la care prestăm. Şi cu profesia.

De aceea este atât de nedrept ca sute dintre aceşti ziarişti să aibă luni întregi în care nu sunt plătiţi sau să li se sugereze să muncească gratis, spunându-li-se că munca lor nu valorează nimic. “E criză”, este placa ce sună din birourile şefilor. Deşi nimeni nu-şi aminteşte ca, în timpurile de prosperitate, cineva să fi ridicat receptorul şi să spună: “Uite, pentru că totul merge atât de bine, am decis să te plătim dublu pentru ultimul reportaj, ăla în care aproape ţi-au zburat capul în Kandahar”.

Criza serveşte pentru a nu mai respecta profesioniştii meseriei şi cititorii. Pentru a trimite oameni în mijlocul unui război fără nicio asigurare de viaţă. Pentru a le cere să scrie despre Congo din Alcobendas (oraş lângă Madrid – nota mea), fără a renunţa, însă, la a trimite trei reporteri la un meci de fotbal şi jumătate de redacţie la ultima nuntă a ‘tontocraţiei’. Criza este folosită pentru a concedia veterani ai meseriei, care făceau o treabă de calitate (JURNALISM) şi a-i înlocui cu tineri mai ieftini şi mai uşor de exploatat, care fac cinci lucruri în acelaşi timp, dar niciunul dintre ele jurnalism.

Obişnuiam să le spun viitorilor reporteri că au ales cea mai bună meserie din lume. Una săracă, fără câştiguri mari, desigur, dar totodată una dintre puţinele care nu cunoşteau şomajul. “Nimeni nu a auzit de o mare exclusivitate sau de un reportaj care nu au fost publicate”, le spuneam în câte-o facultate. “Fă-ţi bagajele. Du-te într-un loc din lumea asta unde se întâmplă lucruri şi începe să le povesteşti. Cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să înveţi câte ceva, despre jurnalism şi despre viaţă”.

Pentru prima oară mă îndoiesc de valabilitatea sfatului meu. Unde să te duci când interesează tot mai puţin ce se întâmplă în afara cartierului şi dincolo de luptele de cocoşi care sunt politica naţională? Ce poveşti să vinzi dacă banii oferiţi nu-ţi acoperă cursa cu taxiul şi, cu dificultate, factura la lumină? Ce să înveţi când ceea ce se cere din multe redacţii este rapiditate şi cantitate, ignorând calitatea?

Poate că Cela avea dreptate şi jurnaliştii sunt meniţi să fie precum curvele: să muncească fără program, fără garanţii, de multe ori noaptea, oferindu-şi serviciile unui cât mai mare număr de clienţi posibil şi suportându-i pe beneficiarii care încearcă să obţină reduceri de preţuri sau încearcă să obţină serviciul gratis, promiţând să aducă bani şi respect cu sine la următoarea vizită. Doar că ori nu se mai întorc, ori, dacă se întorc, îşi uită ambele promisiuni. Din nou”.

Mulţumesc pentru ajutor, în traducerea unor fraze şi metafore mai complicate, prietenei şi concetăţenei mele Vasilica (blog). Următorul articol scris de David pentru care am primit aprobarea să-l preiau, “Sinuciderea ziarului”, îl voi publica în decursul zilelor următoare.

Surse foto: davidjimenezblog.com, contul personal de facebook al lui David Jimenez.

Spaniolii şi evenimentele 2.0. Nişte amatori!


În aceste zile (11-13 noiembrie), are loc la Sevilla cel mai mare eveniment dedicat bloggerilor spanioli, Evento Blog España (EBE11), ajuns la a şasea ediţie. Au fost prezenţi 3.000 de bloggeri, avocaţi specialişti în drepturile de autor, simpli twitterişti sau – ¡Qué horror! – jurnalişti, din toată Spania sau chiar din America Latină. Este vorba de cel mai important astfel de eveniment din Spania şi al doilea din Europa din punct de vedere al numărului de participanţi.

În fiecare an, evenimentul are o temă, în jurul căreia se “învârt” toate conferinţele, atelierele, discuţiile etc. În acest an, tema a fost “Societatea şi schimbările sale dincolo de Internet”. Şi democraţia, participarea socială, politica, dreptul, schimbările, criza… Că tot e ţara în criză şi duminica viitoare sunt alegeri anticipate. Pentru prima oară, însă, s-a cerut şi o taxă de participare: 15 euro de persoană. Pişcotăreala spaniolă costă, deh.

Conferinţa inaugurală a fost ţinută de un avocat specialist în proprietate intelectuală şi drept informatic, David Bravo, care a vorbit, vineri (în prima zi a evenimentului) despre Internet, proprietate intelectuală şi felul în care aceasta este tratată în mediile de comunicare. Au fost invitaţi şi oameni din online sau din domenii tangenţiale temelor din acest an, din străinătate: elveţieni, suedezi, americani, cubanezi, englezi… Mă rog, aşa cum se face şi în online la noi, unde la astfel de evenimente sunt, întotdeauna, invitaţi chinezi, moldoveni, tătari etc.

Discursul inaugural ţinut de un director de ziar? Spanish bloggers, Y U NO READ ROMANIAN BLOGGERS?

Cu toate acestea, spaniolii s-au dovedit nişte amatori. Habar n-au să organizeze un adevărat eveniment 2.0. Păi cum să chemi, frate, la discursul inaugural, la un eveniment dedicat bloggerilor (!!!), un jurnalist?!?!?! Căci discursul inaugural a fost ţinut de directorul cotidianului El Mundo, Pedro J. Ramirez, acest Marius Tucă al Spaniei, cu aceleaşi bretele, dar cu cont de Twitter.

E clar că spaniolii nu au citit prezentarea lui Groparu de la #OnOff3. Şi nici postul său de pe blog, pentru care a fost felicitat telefonic de însuşi Marian Hurducaş. Şi e bizar că spaniolii nu au auzit de Groparu, că doar Radu a fost de două ori în Spania de curând, atât în insulele Căcănare, cât şi în Balneare. Ar fi aflat, astfel, de la el, că jurnaliştii şi bloggerii sunt inamici şi se bat pe acelaşi capital de imagine. Şi că cei dintâi fură şi nu au traficul unui blogger. Şi, dacă ar fi citit şi blogul lui Hurducaş, ar fi aflat, în plus, că jurnaliştii nu au nicio treabă cu Internetul şi că nu sunt la fel de cunoscuţi (!!?!?!!) ca bloggerii de vârf. Deci e absurd să-i chemi la evenimente despre online. Cum să-ţi bagi duşmanu’ în casă? În plus, ce poa’ să-ţi spună unul care nu se pricepe la Internet despre, culmea!, Internet? Părerea mea! “Mi opinion”, cum ar zice – sau poate a şi zis – Pedro J. Ramirez.

Lăsând gluma (sau nu) la o parte, directorul El Mundo şi-a început conferinţa cu un elogiu adus online-ului, în special Twitterului. “Eu când mă trezesc dimineaţa, mă trezesc cu Twitter în gând”, a spus Tucă.es. Curios, publicul, format în cea mai mare parte din bloggeri (nu am găsit nimic menţionat dacă au fost şi A-listeri prezenţi), l-a aplaudat. Iar hashtagul #pedrojEBE (Pedro J. la EBE) a devenit Trending Topic în noaptea de vineri spre sâmbătă pe Twitter.

“În 30 de ani de jurnalism nu am găsit răspunsuri mai bune şi mai rapide ca cele de pe Twitter. Nu sunt de acord cu Bill Keller (directorul executiv al The New York Times-nota lui Mişu), care a spus că Twitter ‘makes you stupid’. Keller este un director de ziar depăşit de vremuri. Ce a spus el este un ‘bullshit'”, a mai spus Ramirez, care nu a spus nimic, însă, despre câte beri a băut cu fiecare dintre cei pe care îi urmăreşte pe reţeaua de microblogging.

PS: Toate conferinţele şi dezbaterile au fost difuzate live, pe net, pe Livestream:

Watch live streaming video from agoradirecto at livestream.com

Curios, la ora la care scriu acest articol, aproximativ 23:30 ora Spaniei, sala este încă plină, bloggerii stau şi pe jos şi ascultă “şpicării”, temele de discuţie sunt foarte interesante şi încă nu se pişcotăreşte, nici nu se bea. WTF is wrong with those spaniards?


Şi mai PS: Acesta a fost video-ul de prezentare a evenimentului:

Este año, volvemos todos al EBE from EBE on Vimeo.

Surse foto: muycomputer.com, diariosur.es, cookingideas.es