Când fotbalul opreşte pulsul oraşului

Despre meciul de aseară probabil va scrie toată lumea azi, aşa că nu vă mai plictisesc şi eu cu o cronică a finalei. În schimb, vă supun atenţiei un experiment (gândit de alţii, eu doar l-am plagiat, după doi ani), ca să vedeţi unde eram eu când voi (şi – veţi vedea – toată lumea, de altfel) vă uitaţi la demonstraţia de fotbal a spaniolilor.

Acum doi ani, fiin’că n-aveam blog, publicam pe Adevarul.es o galerie foto preluată de pe Kurioso.es, un experiment realizat de băieţii de la site-ul respectiv, experiment numit “La España Fantasma”, care între timp s-a transformat într-o carte şi un DVD, din câte văd. Ideea era următoarea: “Hai să ieşim pe străzi în timpul finalei Campionatului Mondial, jucate de Spania, când toată ţara e în faţa televizoarelor, să vedem cum arată oraşele în acele două ore”. Şi arătau aşa, ca-n pozele şi-n clipul de mai jos:

Eh, pentru că nu mă dă originalitatea afară din casă şi pentru că domnul Ponta a plagiat şi tot a ajuns prim-ministru al unei ţări UE, anul acesta am făcut şi eu experimentul. Cu propriile-mi mijloace şi constrâns de câteva inconveniente: eu nu am putut poza decât Castellonul, evident, şi sunt şi un fotograf mediocru. Dar tot au ieşit nişte poze interesante (că fotografii nu le pot spune). Aşadar, iată cum arătau străzile din Castellon de la Plana (un orăşel de mărimea şi aproximativ cu populaţia Aradului) în timpul celei de-a doua reprize din finala Spania-Italia de aseară:

Dacă aici v-am arătat cum fotbalul pustieşte străzile, dincoace puteţi vedea cum le şi umple la loc, iar aici am scris nişte chestii despre meci.

Şi aşa arătau străzile din Castellon după ce s-a terminat meciul şi Spania a câştigat finala:

Cu ce-am rămas după finala de la Bucureşti?

Încleştarea atletică dintre madrileni şi basci (3-0) sau, cum constata un pişicher, dintre Falcao şi Bilbao, a lăsat în urmă şi altceva decât câştiguri grase pentru patronii de restaurante şi hoteluri din Bucureşti şi o imagine radical schimbată a spaniolilor despre România. A lăsat o moştenire – ba nu, trei! -, un testament al fotbalului către fotbal. O moşnenie către cei care iubeau acest sport sau – am văzut cazuri – au început să-l iubească aseară. Şi trei “entităţi” – una mai frumoasă ca alta, ieri – şi-au adus aportul (Atenţie, urmează un text indecent de lung!).

Moştenirea lui Atletico

Europa aştepta o finală spaniolă de fală, Real Madrid-Barcelona, în Champions League. A primit la schimb una “second hand”, între cea de-a treia şi cea de-a patra echipă a Spaniei, din punct de vedere al palmareselor, în competiţia secundară a continentului. Când acordă câte unul din tot mai rarele interviuri, bătrânul Di Stefano atrage mereu atenţia interlocutorului: “Ai grijă să scrii Club cu C mare”. Pentru Atleti şi Athletic încă nu are cine impune acest respect, deşi ar merita.

Atletico venea la Bucureşti, ca de fiecare dată într-un meci crucial, cu eternul statut de Cenuşăreasă. Athletic Bilbao, o echipă tânără, frumoasă şi nebună ca extraordinarul său antrenor, beneficia de sprijinul unui întreg popor, cel basc, plus capitalul de imagine european pe care şi-l crease prin jocul încântător, apropiat de cel al Barcelonei, care l-a sedus şi dezarmat şi pe Sir Alex.

Dar madrilenii erau obişnuiţi cu planul secund. Când trăieşti o viaţă în umbra celei considerate de mulţi cea mai mare echipă din lume, când eşti strivită între rivalitate şi istorie, când oricât ai câştiga şi oricât de frumos ai juca, spuza ajunge mereu pe turta rivalilor din oraş, începi să-ţi accepţi condiţia şi, de la o vreme, să ţi-o transformi în avantaj. How many roads must a man walk down before they can call him a man? Să vă spună El Niño Torres, care trebuie să mai câştige un Mondial şi-un Euro, să mai joace câteva finale de cupe europene şi să mai ia câteva titluri pentru a primi, în sfârşit, aprecierea ce i se cuvine.

Să vă spună “creativii” care încercau, an de an, să compenseze bugetele uriaşe ale Realului cu pasiunea pentru două culori moştenite, ironic, chiar de la Athletic şi, mai departe, de la Southamptonul englez. Care încercau să pună în locul trofeelor umorul. Să-şi peticească găurile din nădragi cu clipuri, pline de emoţie, de atragere a fanilor. Când adversarul mai adăuga o cupă uriaşului palmares, tu să mai convingi câţiva copii să aleagă Calderonul în loc de Bernabeu. Când te baţi în fiecare zi, timp de zeci de ani, cu Goliat, trebuie să cauţi, prin deşert, mii de pietricele de pus în praştie. Şi – culmea! – să găseşti. Iar când copilul te întreabă, de pe bancheta din spate, nedumerit, “Tată, de ce ţinem noi cu Atletico?”, să nu poţi să-i explici. Pentru că “e ceva foarte, foarte măreţ”.

Să vă spună angajaţii fabricilor de saltele cum le croiau tricouri de joc fotbaliştilor din pânza care învelea câlţii, atât era de săracă echipa, lucru ce le-a adus o nouă moştenire: porecla “Colchoneros” (Saltelarii, într-o traducere aproximativă). Atletico se iubeşte. La bine (rar), dar mai ales la greu (ades). Iar când, de prea mult rău, încerci să te dezici, ţi se aduce aminte că dragostea pentru echipă o moşteneşti şi e de datoria ta să o dai mai departe, oricât ţi-ar fi de greu.

How many years can some people exist before they’re allowed to be free? Înaintea meciului de aseară, lumea părea să fi uitat – sau să nu fi aflat niciodată – că Falcao, Arda Turan sau Diego erau hârşiţi în sute de bătălii, plus alte zeci la “naţionale”, că nu erau copii ajunşi pentru prima oară într-un meci de o asemenea miză. Că cei trei sunt deja certitudini azi în Europa şi că Adrian şi Courtois vor fi mâine. Că madrilenii veneau după unsprezece victorii consecutive în cupele europene (după ce au ieşit din grupe au bătut tot, tur-retur), un record nemaivăzut şi care putea fi chiar îmbunătăţit la Bucureşti. Şi avea să fie. Că în ultima lună, din nouă meciuri, nu au pierdut decât unul şi acela în faţa marelui Real. Şi că se vor face zece.

Că îl aveau în echipă pe “tigrul” Falcao, cel care, dacă nu ar exista Messi şi Cristiano Ronaldo, ar fi cel mai mare fotbalist din lume al momentului. Şi că “Tigrul” nu dă goluri, ci muşcături. Şi că le dă cu o regularitate cel puţin îngrijorătoare pentru adversari. Columbianul şi-a primit numele de la legendarul fotbalist brazilian al Romei, din anii 80, de care tatăl lui Radamel Garcia era pur şi simplu îndrăgostit. Atacantul povestea, recent, într-un interviu, că părintele său şi-a dorit un băiat doar pentru a-i pune numele lui Falcao. O altă moştenire…

Aseară, Falcao a lăsat şi el, mai departe, o moştenire. Ba chiar mai multe. A reuşit cea mai rapidă “dublă” din istoria unei finale de Cupă UEFA. A marcat în poarta fiecărui adversar întâlnit în drumul spre ultimul act. A devenit abia al treilea fotbalist al lumii care înscrie peste zece goluri în două sezoane consecutive de cupe europene. A înscris 30 de goluri, în total, în două ediţii consecutive ale unei competiţii europene. A devenit golgheter, pentru doi ani la rând, cu două echipe diferite, al competiţiei. Nu căutaţi precedente. Nu există. Performanţe inimaginabile până ieri, dar când vii din ţara lui Macondo, te numeşti Radamel, iar tatăl tău ţi-a dat numele unui celebru fotbalist brazilian, nu s-ar putea spune că vii fără imaginaţie.

Şi, în fine, unii au uitat şi că Atleti îl avea pe bancă pe Simeone, argentinian din stirpea lui Bielsa, nu mai puţin valoros ca bătrânul “Nebun”. În Dicţionarul Limbii Spaniole editat de Academia Regală Spaniolă, “El Cholo” (porecla lui Simeone) are două definiţii, ambele utilizate doar în America de Sud: 1. Metis de sânge european şi indigen. 2. Indian care adoptă uzanţele occidentale. Diego nu este nici una, nici alta, deoarece – previzibil, deja? – şi-a primit porecla moştenire. În anii 50-60, la Velez Sarsfield entuziasma un oarecare Carmelo Simeone, poreclit “El Cholo”, un jucător extrem de iubit de suporteri. După 30 de ani, un alt Simeone, Diego, debuta în acelaşi club. Tribunele, într-o ţară în care înainte să devii Fotbalist trebuie să primeşti o poreclă, i-au împrumutat-o pe cea a lui Carmelo.

Ca fotbalist, puţini sunt cei care nu îl ştiu pe “El Cholo”. Şi-a găsit cu greu locul, trecând de la Velez Sarsfield la Pisa, de la Sevilla la Atletico, de la Inter la Lazio şi înapoi la Atletico. La naţională, românii şi-l amintesc cu plăcere, ca fiind cel care nu a reuşit să-i ţină piept marelui Hagi în SUA ’94. În rest, şi-a făcut datoria onest peste tot. În plus, a fost unul din artizanii acelui 1996 de poveste, când Atleti a cucerit titlul şi cupa în Spania. Ca antrenor, “Metisul” a debutat la Racing Club, în 2006. Fusese angajat să scape echipa de retrogradare. Şi-a îndeplinit misiunea şi a plecat. În acelaşi an a ajuns la Estudiantes. A câştigat Apertura 2006 şi şi-a luat la revedere anul următor. A ajuns la River Plate, unde, în primul an a câştigat Clausura, în 2008. A părăsit, anul următor, legendara formaţie argentiniană, după un egal cu Huracan, lăsând-o pe ultimul loc şi provocând, astfel, cel mai mare dezastru din istoria lui River: prima şi singura retrogradare.

Eşecul cu River l-a bântuit în următorii doi ani, la San Lorenzo de Almagro, de unde a plecat din cauza rezultatelor slabe obţinute. S-a dus în Italia, în ianuarie 2011, unde a preluat-o pe Catania, aflată în zona fierbinte a clasamentului. Simeone i-a salvat pe sicilieni de la retrogradare, reuşind, totodată, cel mai bun parcurs din istoria echipei în Serie A. Apoi, în ciuda faptului că mai avea un an de contract, s-a întors în Argentina, la Racing Club, promiţând că o va scoate campioană. Pentru că a terminat Apertura 2011 doar pe locul 2, El Cholo a plecat iar, semnând cu Atletico Madrid şi reuşind, după nici şase luni, să câştige Europa League. Aseară, la finalul meciului, Simeone, răguşit şi entuziasmat, a spus: “Sunt mândru că, mâine, copiii vor îmbrăca tricourile lui Atleti când vor merge la şcoală”.

Moştenirea lui Athletic

Athletic îi avea pe Llorente, pe Muniain, Iraola, Amorebieta, Javi Martinez, De Marcos şi Susaeta. Tot atâtea nume notate pe listele de cumpărături ale marilor cluburi, după sezonul fantastic făcut de basci. Îl mai avea pe marginea terenului, în trening, pe bătrânul şi aplicatul Bielsa. Şi mai avea un popor întreg în spate, care respiră prin culorile clubului din Bilbao. Care spera ca, după 35 de ani, să răzbune acea blestemată de finală pierdută în faţa Juventusului doar pentru golul în plus marcat în deplasare de italieni.

O echipă superbă, “que enamora”, cum spun spaniolii. Nu poţi să spui că-ţi place fotbalul şi să nu iubeşti frumoasa echipă bască. Dar o finală e o finală. Iar lacrimile lui Muniain stau mărturie că tinereţea, talentul şi entuziasmul pot câştiga bătălii, dar că medaliile, după război, le primesc veteranii.

Să-ţi faci o echipă doar din fotbalişti născuţi sau cu strămoşi în Ţara Bascilor şi – hai, fie! – Navarra, un areal de circa 20.000 de kilometri pătraţi (cu tot cu partea franceză), mai mic decât Oltenia, şi cu o populaţie de sub 3 milioane de locuitori, ceva mai mulţi decât are Bucureştiul cu tot cu Ilfov, să transformi asta în crez şi, totuşi, să reuşeşti să te menţii, singură, alături de coloşii Real Madrid şi Barcelona, între cele trei echipe care au jucat toate sezoanele Primerei, de la înfiinţare până azi, nu e puţin lucru. Să câştigi apoi opt campionate (doar Real, Barça şi Atletico au mai multe), 23 de Cupe (doar catalanii au mai multe), o Supercupă a Spaniei şi să joci şi două finale UEFA este deja impresionant. Uitaţi-vă pe fotografia asta, a bucuriei lui Atletico, în care s-au strecurat patru-cinci steaguri naţionale, fără a-l număra pe cel al Spaniei, din tribune. Ăsta, ikurriña, drapelul Ţării Bascilor, ar fi fost singurul steag de pe teren, dacă ar fi câştigat Athletic. Ce-ar fi fost marile cluburi ale lumii doar cu jucători crescuţi pe lângă casă?

Şi dacă au pierdut o finală, ce? Atletico avea mai multă nevoie de ea, oricum, în eterna-i zbatere de a scoate capul din umbra lui Real. Bilbao e mândră de copiii ei, chiar şi aşa. Au pierdut, dar au făcut-o cu capul sus, după ce, alături de Atletico Madrid, au răpus jumătate de Europă. În plus, bascii sunt prea dârji pentru a avea un complex faţă de cineva, deşi au trăit şi ei în umbra Realului şi Barcelonei o viaţă.

Esenţa spiritului basc şi a felului în care a fost primită înfrângerea în Euskadi stă în mesajul postat de fostul fotbalist al lui Athletic, Julen Guerrero, pe Facebook:

“Athletic nu a câştigat. Păcat… Cu siguranţă a fost cea mai bună echipă din Europa League în acest sezon, dar nu a putut încheia glorios, cu cucerirea TROFEULUI. Dar nu e momentul să ne lamentăm, ci e momentul să fim recunoscători. Să fim recunoscători acestor jucători, pentru uriaşele momente pe care ne-au făcut să le trăim, pentru că au permis să viseze unui întreg popor. O filosofie, o ideologie, o credinţă… Pentru că ne-au făcut să visăm pe toţi cei care iubim Athletic.

Eu cred că Athletic a câştigat un TROFEU astăzi… TROFEUL de a face să creadă noile generaţii că se poate concura cu granzii şi se pot obţine victorii printr-o filosofie căreia îi suntem fideli. Au câştigat TROFEUL prin care tot ce am trăit vom lăsa moştenire peste secole şi secole. Că acesta e Athletic şi pentru asta îl iubim…

Da, acesta este marele TROFEU al lui Athletic de astăzi şi trebuie să fim mândri de el. Acest TROFEU nu are preţ şi este mai important decât a ridica o cupă deasupra capului.

Şi acum să privim înainte. Suntem pe drumul cel bun şi trebuie să ştim gestiona această dureroasă înfrângere şi să vedem contrariul, că ceea ce au făcut aceşti copii astăzi este o MARE VICTORIE care, cu siguranţă, le va mai deschide şi alte oportunităţi în viitor.

Şi cum Athletic ne învaţă mai mult decât să jucăm fotbal, îi felicit pe cei de la Atletico Madrid şi pe fanii lor pentru trofeu.

¡¡ESKERRIK ASKO CHAVALES – AUPA ATHLETIC!!”

La final, Bielsa, cu capul plecat, fără a privi în ochi pe nimeni, cum face de fiecare dată, a luat toată vina asupra lui: “Eu sunt singurul responsabil”. Un gest mare, dar normal pentru “Nebun”, care a considerat că lacrimile elevilor săi sunt pedeapsă suficientă pentru că s-au pierdut cu firea într-un moment atât de important. Pentru că n-a fost doar vina lui, deşi e adevărat – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului – că Simeone şi-a învins maestrul, la fel cum Atletico, născut din “coasta” lui Athletic, şi-a “ucis” părintele. Cronos contra Uranus. A fost momentul lui Simeone şi al lui Atleti. Până când se va naşte un Zeus care-l va răpune şi pe Cronos – căci şi “păcatele” se moştenesc – iar fotbalul va recompensa mâine, cum face de fiecare dată, învinşii de azi.

Un prim semn că aşa va fi este răspunsul primit din cealaltă tabără, după meci. Nu din vestiarul advers, nici din tribună, ci de undeva din Bilbao, unde un avocat, jurnalist şi tată basc îi răspundea primului antrenor argentinian care a cucerit Europa League, pe Twitter: Simeone spune că, mâine, copiii vor îmbrăca, mândri, tricoul lui Atletico la şcoală? Copiii noştri nu şi le-au dat jos niciodată pe ale lor…“.

Moştenirea Bucureştiului

Nu mi-e ruşine că sunt român. Asta şi pentru că, chiar dacă mi-ar fi ruşine, tot român aş fi. happy Dar nici nu pot spune că m-am simţit de foarte multe ori mândru. Am luat-o ca pe ceva care nici nu mă avantajează, dar nici nu mă încurcă. Nu foarte des… Pentru că, e adevărat, uneori m-am lovit de prejudecăţi şi de “faima” pe care ne-am făcut-o prin străinătate.

Ieri, însă, tot ce s-a întâmplat la Bucureşti m-a făcut să fiu invidios pe cei care au fost acolo şi s-au putut bucura de la faţa locului de această sărbătoare. Pentru că a fost o sărbătoare. Faptul că, pe Twitter, spaniolii se extaziau la vederea stadionului, a organizării şi a coregrafiei deosebite realizate de români m-a făcut să umflu pieptul de mândrie. La ESPN, comentatorii englezi nu conteneau cu laudele, la rândul lor. Românii, pe Internet, spuneau că nu le vine a crede că ceea ce se întâmplă este în România. Unii, mai cârcotaşi, spuneau că e doar meritul UEFA. Eu spun că, dincolo de aportul forului continental – de netăgăduit -, mare parte din reuşita acestei finale a fost a românilor. Chiar şi presa română a fost la înălţime, profesionistă şi inspirată. Dar, pe de altă parte, aşa cum spunea cineva pe Twitter, tocmai această reuşită obligă de-acum. Pentru că s-a creat precedentul. “Uite, dom’le, că se poate şi la noi”. Or, din acest moment, orice “performanţă” sub acest standard va fi considerată o nereuşită.

După evenimentele de la Cluj, recunosc, mi-a fost ciudă. Consideram că ne-am făcut de râs tocmai acum, când toată presa europeană era cu ochii pe România. Mi-am exprimat îngrijorarea pe Twitter, dar unul din ziariştii spanioli aflaţi la Bucureşti m-a liniştit: “Jurnaliştii străini sunt fascinaţi de Bucureşti. Stadionul e minunat şi totul va fi bine. Ai o ţară superbă, sunt încântat!“. Am crezut că o spune din politeţe, dar după ce am văzut aseară, am fost convins că şi dacă a fost umbrită imaginea noastră după meciul de la Cluj (clujenii pot sta liniştiţi, a fost un incident între un portughez şi un bucureştean, iar fanii locali nu au avut nicio vină), ziua de ieri a şters orice impresie negativă.

Chiar şi intrarea acelor “Jimmy Jump” autohtoni este de apreciat (Nu vă luaţi după ce spune Vasile Manu). Dacă simpaticul catalan îşi face un titlu de glorie din a intra pe teren la orice competiţie sportivă, doar din teribilism şi din ambiţie, de ce e “românism” ca oltenii să facă acelaşi lucru, dar pentru o cauză nobilă? Gestul lor a fost unul de atenţionare şi de conştientizare asupra injustiţiei care i s-a făcut Craiovei. Iar faptul că au riscat şi au reuşit să facă acest lucru, a generat admiraţie între străini şi nu ne-am făcut nicidecum “de ruşine”. Din contră… Astfel de proteste au loc de ani buni în fotbalul “mare”. Şi văd că nu sunt singurul care e alături de cei doi protestatari.

Da, am avut noroc cu cele două finaliste, că au fost două echipe atât de frumoase şi de iubite. Că fanii spanioli au fost prietenoşi şi civilizaţi. Că, în afara unui mic incident dintre un grup de neo-nazi madrileni şi un grup de basci, nu au existat probleme. Şi pe acela jandarmii l-au soluţionat profesionist, fiind lăudaţi de presa spaniolă. Că, per total, a fost o experienţă extraordinară pentru toţi cei implicaţi. Chiar şi pentru mine, de la distanţă. Bucureştiul a intrat în istoria ambelor echipe, iar ele au intrat în istoria Bucureştiului. Un meci de fotbal a făcut mai multe pentru România decât ţâşpe guverne cu tot atâtea strategii de branding de ţară. Bravo, România! Bravo, Bucureşti!

Surse foto: Marca, GSP

Nebunul cu capul plecat, ultimul neînţeles al fotbalului

“Un om care vine cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Aceasta este filosofia lui în fotbal, un sport pe care mereu l-a iubit, dar căruia nu i-a făcut concesii. Când a înţeles că nu este suficient de talentat pentru a-l practica din postura de jucător, s-a retras. Avea doar 23 de ani şi apucase să joace în tricoul Argentinei şi să ia contact cu prima ligă din ţara sa. Pentru doar două meciuri.

Spre deosebire de majoritatea celor care au făcut carieră în fotbal pornind de jos, din cartiere sărace, înfruntând vicisitudinile vieţii, “El niño Marcelo”, cum îi spuneau menajerele din casa părinţilor săi, s-a născut într-o familie burgheză, din Rosario, pe 21 iulie 1955. Fiul unuia din cei mai prestigioşi avocaţi din oraş, Don Rafael Pedro Bielsa, şi al profesoarei universitare Lidia Silvia Rosa Caldera, Marcelo a fost al doilea copil din cei trei ai familiei. Rafael Antonio, cu doi ani mai în vârstă, este tot avocat şi a fost, printre altele, ministru de Externe al Argentinei în guvernul lui Nestor Kirchner. Maria Eugenia, sora sa, este arhitectă şi în anul 2003 a fost aleasă ca viceguvernatoare a provinciei Santa Fe.

Nimeni nu şi-a imaginat că destinul său va fi altul decât al restului familiei: o carieră în Drept. În afară de tatăl său şi de fratele mai mare, şi bunicul, Rafael, a fost unul din cei mai cunoscuţi avocaţi ai ţării. Marcelo, însă, a vrut să o ia pe un alt drum, de parcă a fost crescut într-o altă familie.

Răzvrătit şi rebel, dar adept al disciplinei şi ordinii

De mic, Marcelo era pasionat de fotbal. În adolescenţă, la un meci pe maidan, când se pregătea să execute un corner, terenul a fost invadat de poliţişti. Era o perioadă în care raziile poliţiei erau o obişnuinţă, nu doar în Argentina, ci în toată America de Sud. Fără a fi deloc intimidat, Marcelo le-a strigat să iasă de pe teren, pentru că nu poate bate cornerul. L-au luat la secţie imediat. Când părinţii săi au ajuns la sediul poliţiei pentru a-l “recupera”, Marcelo nu a vrut să plece. Poliţiştii îi sechestraseră mingea. După îndelungi parlamentări şi rugăminţi, cel care avea să-şi câştige ulterior porecla “Nebunul” se întorcea triumfător pe maidan, cu balonul sub braţ.

Pentru că toată lumea în familia sa se îmbrăca la costum, rebelul Marcelo a decis să poarte doar trening şi echipament sportiv, aşa cum o făceau prietenii săi, mai puţin favorizaţi de soartă, din cartier. Aşa cum o face şi azi. Oricum era convins că tatăl său îl consideră “oaia neagră” a familiei, un “vagabond”, nimic mai mult. De altfel, bătrânul Bielsa nu a venit niciodată să-l vadă la lucru pe Marcelo, nici ca fotbalist, nici ca antrenor. Nu pentru că nu i-ar fi înţeles pasiunea, ci pentru că nu-l interesa. “Nu m-am dus să-l văd nu pentru că nu-mi place fotbalul, ci pentru că eu ţin cu Rosario Central. Şi, în plus, mie îmi plăcea fotbalul de altădată, fără atâta presiune şi marcaj. Când discut cu Marcelo, la masă, îmi spune că e de acord, dar că el trebuie să-şi antreneze echipele pentru a câştiga”, spunea, în 1998, tatăl antrenorului.

În 1972, la doar 17 ani, Nebunul mai făcea o nefăcută. Şi-a anunţat mama, pe dura şi neînduplecata doña Lidia, că pleacă de acasă, pentru a locui la pensiunea celor de la Newell’s Old Boys, unde juca la juniori. A plecat din vila familiei pentru a locui într-o cămăruţă, unde abia încăpeau şi patul şi motocicleta sa. A fost primul pas al carierei sale profesionale, căci încă de atunci era convins că toată viaţa sa va gravita în jurul fotbalului. “Niciodată să nu precupeţeşti nici ultimul efort”. Aceasta era lecţia pe care mama sa, o adeptă a disciplinei şi rigorii sub toate aspectele, i-a inoculat-o fiului său. “Mereu a fost foarte riguroasă. Pentru ea, lucrurile trebuiau obţinute doar după o muncă susţinută, altfel nu am şti să le preţuim sau să le păstrăm, zicea”, îşi amintea, ulterior, fratele mai mare al Nebunului, Rafael.

Obsedat de citit, şi-a cumpărat un chioşc de ziare, unde singur vindea gazetele

Rebeliunea lui Marcelo n-a durat decât şase luni. “Mamă, m-am întors!”, i-a spus, la revenirea acasă. “Bine”, i-a răspuns ea, fără a-l privi măcar, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. Chiar dacă n-a reuşit să trăiască în pensiunea clubului, Marcelo continua să joace pentru Newell’s. Era fundaş central, cu numărul 2 pe tricou. “Un jucător rudimentar, foarte temperamental”, povestesc cei care l-au văzut jucând.

În 1976, se disputa turneul preolimpic de la Recife, care conta pentru calificarea la Jocurile Olimpice din acel an. Cesar Luis Menotti, atunci antrenor al naţionalei Argentinei, nu avea timp să strângă o echipă competitivă. Cum echipa a doua a lui Newell’s făcea un excelent sezon în acel an, Menotti i-a cerut lui Jorge Griffa, antrenorul formaţiei din Rosario, o favoare: “Jorge, am nevoie de echipa ta de rezerve. Vreau să ne reprezinte la turneul preolimpic”. Aşa a ajuns Bielsa să joace, în Brazilia, în tricoul naţionalei argentiniene. În plus, spre surprinderea sa, a fost ales în echipa ideală a acelui turneu. Ceea ce a dus, câteva săptămâni mai târziu, la promovarea sa la prima echipă a lui Newell’s. Unde a jucat doar două meciuri. După o înfrângere în faţa lui River Plate, cu 2-1, a fost cedat la Institutul provinciei Cordoba. Niciodată nu s-a simţit bine acolo, iar după ce, într-o zi, preparatorul fizic i-a pus pe jucători să se încălzească pe ritmurile muzicii, Marcelo a spus “Până aici!” şi a plecat acasă.

A mai jucat, o vreme, în oraşul său natal, la Argentino de Rosario, în divizia a patra. Avea doar 23 de ani, dar a înţeles că dacă ăsta e nivelul la care trebuie să joace, poate ar fi mai bine să renunţe. Şi a făcut-o. S-a retras din activitatea de fotbalist.

Pentru o vreme, pasiunea lui pentru fotbal s-a rezumat la citit şi documentat. De trăit, a trăit din altele. La doar 25 de ani, Bielsa închiria case şi le transforma în pensiuni. Tatăl său spune că era atât de obsedat de citit, încât la un moment dat şi-a cumpărat un chioşc de ziare în Rosario şi el însuşi stătea să vândă gazetele.

A urmat apoi cursuri de educaţie fizică. A devenit profesor de sport, la începutul anilor 80. Apoi, graţie contactelor fratelui său mai mare, a început munca de antrenor la selecţionata Universităţii din Buenos Aires. Aldo Forti, unul din portarii acelei echipe, rememorează: “Sosirea sa a fost un şoc. Înainte aveam un antrenor care venea mereu beat, cu nasul roşu. Habar nu avea cu cine jucăm sau când. A venit Marcelo şi, abia sosit, i-a cucerit pe toţi. Cu conurile sale, cu steguleţele, cu cronometrul, tratându-ne pe fiecare cu Dumneavoastră… Nici nu aveam lumină atunci, iar antrenamentele le făceam seara, pe întuneric, aşa că nu prea puteam face nimic tactic”.

Ultimul nebun neînţeles al fotbalului

Pe când era la Newell’s, la începuturile carierei, a fost însărcinat să găsească tinere talente. A împărţit Argentina în 70 de zone şi le lua la rând, cu maşina. Întreba în fiecare sat despre “cel mai bun la fotbal” şi, dacă îi plăcea copilul, îl transfera pe loc. Pe Mauricio Pochettino, actualul antrenor al lui Espanyol, l-a transferat la trei noaptea, pe când avea doar 13 ani.

Ulterior, după ce a devenit “principal” la Newell’s, cu care a câştigat primul titlu la 35 de ani, şi-a instalat un video în furgonetă, urmărind meciuri şi pe drumul spre şi dinspre casă. Conducea secundul său maşina. Era atât de obsedat de detalii şi de disciplină, încât, la un moment dat, se spune că şi-a oprit un jucător pe culoarul care duce la vestiare, înainte de meci: “Care din colegii tăi trebuie să-l marcheze pe Cutare la centrările de pe dreapta?”. De multe ori, cerea pentru elevii săi bilete la clasa I, în deplasări, iar el mergea, împreună cu angajaţii, la clasa turist. Când antrena Argentina, venea personal în Europa pentru a-şi vedea jucătorii la treabă. Lui Redondo, atunci la Real Madrid, i-a spus în faţă: “Uite ce e, în primul rând nu-mi place deloc de dumneavoastră, dar trebuie să-i văd pe toţi”.

Aşadar, nu era mereu prieten cu jucătorii, dar nici nu se prefăcea a fi. Când antrena pe Newell’s, prin 1990, portarul echipei, Norberto Scoponi, i-a reproşat cantonamentele dinainte de meciuri. “Uite ce e, domnule, – i-a zis Bielsa – când dumneavoastră dormiţi, eu lucrez pentru a îmbunătăţi jocul echipei”. L-a îmbunătăţit. Newell’s redevenea campioană după ani de secetă. Pe mâna Nebunului.

Mai târziu, ca antrenor al Argentinei, Bielsa s-a lovit de altă provocare. Ştia că Ariel Ortega nu putea fi atent mai mult de câteva minute, iar apoi îşi pierdea concentrarea. Într-o zi, Rafael, fratele său şi unul din cei mai mari fani, l-a văzut pe Marcelo la mijlocul terenului, singur, gânditor. “Ce e cu tine?”, l-a întrebat. “Mă gândesc cum să-i explic lui Ortega în cinci minute o concepţie despre fotbal care necesită jumătate de oră de explicaţii”, i-a răspuns Marcelo.

Idolul şi mentorul lui Pep Guardiola: Antrenorul de antrenori

Adoră Ajaxul lui Van Gaal, care a uimit lumea în 1995, cu un grup de tineri care a revoluţionat structurile tactice ale fotbalului. Adoră Ajax-ul şi este conectat, atât ideologic, cât şi emoţional, de Pep Guardiola, arhitectul Barcelonei actuale, şi cel care, în această săptămână, a anunţat că nu mai vrea să continue. O altă lecţie învăţată de la cel care i-a fost mentor catalanului, printre atâtea altele. Şi Bielsa a făcut la fel. Demisiona la succese, îşi prelungea angajamentul la eşecuri.

Despre Bielsa s-au scris cărţi şi se vor mai scrie. Filosofia sa e cuprinsă, sub formă de “maxime şi cugetări”, în studii universitare. “Noi, antrenorii, putem comite două păcate: să-i facem să meargă pe fotbaliştii care nu vor sau să-i facem să zboare pe cei care merg. Dacă trebuie să merg în iad, prefer să merg pentru al doilea păcat”.

A antrenat Argentina. A fost “arhitectul” celei mai slabe performanţe a naţionalei sudamericane la un Mondial: în 2002, în Coreea de Sud şi Japonia. A dus cu el 7.000 de videouri în Asia, dar asta nu l-a ajutat să treacă de grupe. Şi-a prelungit, atunci, contractul, declarând: “Prelungirea aceasta este o recunoaştere a eşecului meu”. În 2004 a câştigat titlul olimpic. Când toată lumea se aştepta la o revanşă, la Mondialul din Germania, din 2006, Bielsa a demisionat. “Am obosit. Nu mai pot continua, nu mai am energie”. Cunoaşteţi pe cineva care, săptămâna aceasta, a spus acelaşi lucru? Apoi a preluat naţionala statului Chile. A devenit cel mai de succes antrenor din istoria acestei selecţionate, cu peste 60% victorii. Este, încă, un idol în statul vecin Argentinei. Chile găsise piesa lipsă din puzzle pe care o căutau din 1962, când au terminat pe locul 3 la Mondialele pe care le găzduiseră. Dincolo de rezultate, a lăsat şi aici o mulţime de fraze memorabile. “Un antrenor nu este mai bun prin rezultate, nici prin stil, model sau identitate. Importantă este valoarea proiectului, argumentele care îl susţin, dezvoltarea. Nu trebuie judecată ideea, nici susţinerea ei. Pot să apreciez proiecte antagonice. Ceea ce niciodată nu se poate face este substituirea convingerilor”.

General pe terenurile de antrenament şi de joc, cu capul plecat la conferinţe

“Fotbalul este totul. Gândesc, vorbesc şi citesc fotbal. Dar aşa nu pot trăi la nesfârşit”. Când a preluat naţionala statului Chile, argentinianul avea o revanşă de luat, din copilărie. S-a instalat în complexul federaţiei chiliene, Juan Pinto Duran. La propriu. A trăit într-o cămăruţă, la etajul doi al clădirii de lângă sala de sport. Aici avea şi biroul. Casa Bielsa. Aici nu doar că a participat la reconstrucţia terenurilor de antrenament, ci şi la reamenajarea camerelor fotbaliştilor. A cerut expres ca toţi fotbaliştii să aibă internet în camere. Dar îl oprea noaptea, căci Bielsa nu ignora niciun detaliu. De data aceasta, a rezistat în cămăruţă. Revanşa fusese luată.

Îl vezi pe Bielsa şi îi vezi echipele. Pare că fotbaliştii sunt militari, care îndeplinesc ordinele unui general. Deh, rămăşiţe a educaţiei stricte administrate de mama sa. Dar Bielsa nu e în fotbal pentru zâmbete. “Dacă ar trebui să aleg, aş alege mai degrabă ordinea decât spontaneitatea. Există antrenori care încurajează un climat creativ. Nu spun că eu nu apreciez creativitatea şi spontaneitatea, dar există situaţii antagonice şi un antrenor nu poate stimula două lucruri deodată. Disciplina are reguli, iar spontaneitatea tinde spre absenţa regulilor”. Bielsa este ordine pură, disciplină militară chiar. Echipele sale par mici armate pornite să invadeze terenul advers. “În bătăile de stradă există două tipuri de luptători. Cel care loveşte, vede sânge şi dă înapoi. Apoi, mai este cel care loveşte, vede sânge şi îi dă înainte, la omor. Foarte bine, băieţi, eu vin din afară şi vă jur că aici simt miros de sânge”, asta le-a spus elevilor săi de la naţionala Argentinei, înaintea unui meci cu Columbia. Cine credeţi că a câştigat? Exact. Echipele sale nu se predau niciodată. Iar în războaie, supravieţuiesc cei care nu dau înapoi când văd sânge.

Presiunea înseamnă să alergi. Presiunea este mişcare. Presiunea este să-ţi vezi echipa invadând teritoriul advers. Unde e mingea sunt şi doi jucători ai lui Bielsa. Minim! Pot fi trei, sau patru, sau cinci… “Mereu le spun elevilor mei că fotbalul e mişcare, deplasare. Că trebuie să fie mereu în alergare. Oricărui jucător îi spun asta. În orice circumstanţă. Trebuie să aibă un motiv pentru a fi mereu în alergare. Nu există, în fotbal, niciun motiv pentru care un fotbalist să se oprească”. Asta o spune un antrenor care nici măcar pe bancă nu stă o clipă locului. În sezonul acesta, deja antrenor la Athletic, a fost întrebat, după un egal, 2-2, cu Villarreal, pe El Madrigal: “De ce, după fiecare atac al gazdelor, vă ridicaţi de pe bancă şi faceţi exact 13 paşi înspre cealaltă parte a spaţiului tehnic?”. Bielsa nu şi-a privit interlocutorul în ochi – niciodată nu o face, la fel cum nici mama sa nu l-a privit când s-a întors acasă după şase luni de răzvrătire – şi a răspuns: “Nu e o coincidenţă. Coincidenţă mi se pare că cineva a stat să-mi numere paşii, când pe teren era un meci atât de frumos”.

“Nebuni îi numim în Argentina pe cei care urmează alt drum decât restul lumii”

“Eu am învăţat din sport că generozitatea este mai bună decât indiferenţa, valoarea semnificaţiei curajului, am învăţat importanţa efortului şi am învăţat transcendenţa rebeliunii. Sunt cele trei sau patru elemente după care încerc să-mi orientez viaţa. Nu trebuie neapărat să fie ele alesele, dar este indispensabil să ştii care sunt virtuţile după care te ghidezi în viaţă”, spune Marcelo. El a ales să trăiască astfel. Există specialişti care nu contenesc în a-i analiza discursul, gesturile, de a-i interpreta şi momentele de tăcere. Dar încă nu s-a găsit formula de descifrare a lui Bielsa. “Relaţia dintre succes şi eşec a fost fundamentală în viaţa mea, dar succesul şi fericirea nu funcţionează ca sinonime”, spune argentinianul, care – amintiţi-vă momentele de rebeliune din copilărie – susţine că “rebelii nu ne înfruntă, ci ne informează. Ceea ce nu pot permite este ca jucătorii să renunţe la luptă. Accept oboseala, accept dezordinea, dar ce nu pot să accept este să nu mai lupte. Dacă luptă pentru obiectivul tuturor, merită să rămână”.

Bielsa pare să aibă câte-o maximă cu valoare de proverb pentru orice situaţie. “Atitudinea de lider se vede la înfrângeri, iar conducătorul este bun doar dacă depăşeşte adversităţile. Operaţiile şi schimbările se fac la victorie, nu la înfrângere. Niciodată nu m-au tentat elogiile, în fotbal acestea sunt de o ipocrizie absolută. Nu permiteţi ca eşecul să vă deterioreze respectul de sine”. Atitudini care, din nou, au fost copiate şi de Guardiola.

Marcelo Bielsa preferă să se izoleze după înfrângeri, vrea să-şi rumege singur eşecul. După ce a pierdut cu Brazilia, cu 4-2, pe când antrena Chile, s-a retras să-şi analizeze greşelile. “Dumneavoastră ştiţi că eu mor după fiecare înfrângere? Săptămâna următoare este iadul. Nu pot să mă joc cu fiica mea, nu pot ieşi la masă cu prietenii. Este ca şi cum nu aş merita niciuna din aceste bucurii”, a mărturisit antrenorul la acea vreme. Poate de aceea face tot posibilul pentru ca echipele sale să câştige mai des decât să piardă.

Porecla “Nebunul” şi-a câştigat-o demult, dar şi-o “hrăneşte” şi în zi de azi. “Îi numim nebuni, în Argentina, pe cei care nu urmează acelaşi drum cu ceilalţi”, a decodificat renumele lui Marcelo fratele său Rafael, în prologul cărţii “Suficient de nebun”, o biografie a misteriosului Bielsa.

“Eu nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta. Vreau rolul principal în orice meci”

Încă din 1990, la câteva luni înainte de a câştiga primul său titlu ca antrenor, Bielsa şi-a mărturisit credinţa: “Eu… eu sunt un obsedat de atac. Eu mă uit la videouri pentru a ataca, nu pentru a mă apăra”, a spus Marcelo într-un interviu pentru revista El Grafico. Nici contraatacul nu-i place. “Eu prefer să ies mereu la atac, să fiu eu protagonistul, personajul principal într-un meci. Nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta”. Manchester United şi Schalke 04 pot depunde mărturie despre filosofia lui. Iar Guardiola a dus această filosofie a maestrului său mai departe.

Nebun, obsedat de atac, o fiară pe marginea terenului, fără astâmpăr timp de 90 de minute sau mai multe, cât durează meciul, Bielsa se transformă la conferinţele de presă de după. Are un mod unic de a vorbi, calm, aşezat, niciodată ridicând capul spre jurnalişti, niciodată privind în ochi pe nimeni. Guardiola i-a copiat şi acest comportament “umil” la conferinţele de presă. Sau cel puţin a încercat.

Cu timpul, porecla sa de “Nebunul” a căpătat valenţe noi. Prin fiecare acţiune neînţeleasă de nimeni, prin fiecare cerinţă bizară la antrenamente. Întrebarea este: E Bielsa chiar atât de nebun?. “Nu”, spune Iker Muniain, elevul său de la Bilbao, “e chiar mai nebun de-atât”.

A refuzat-o pe Inter, pentru că-şi dăduse cuvântul celor de la Athletic. A refuzat, după eliminarea lui Manchester United, două oferte consecutive de la Chelsea, cerând să vorbească direct cu Abramovich. Bielsa a sosit vara trecută la Bilbao, dar elevii săi încă n-au reuşit să-l descifreze. Nu că ar fi reuşit vreodată cineva. Dar n-au mai văzut nimic asemănător şi, probabil, nici nu or să mai vadă. Cu toate acestea, Marcelo era fix piesa din puzzle lipsă, la fel ca acum cinci ani, la naţionala chiliană. Că poartă din nou dungile alb-roşii, ca atunci, e un alt amănunt care poate fi coincidenţă sau destin.
Cu toate acestea, deşi nu toţi sunt de acord că Bielsa este “arhitectul” acestei echipe a lui Athletic, Caparros având şi el un mare merit, argentinianul a reuşit să facă formaţia bască să dea ce are mai bun. Llorente, Javi Martinez, Iraola, Muniain… pot depune mărturie: “Sunt zile în care nu pleacă de la terenurile de antrenament până la ore târzii, în noapte. E nebun”.

Fotbaliştii săi se tem să greşească, pentru că trebuie să-şi justifice, cu argumente, greşelile

Când a ajuns la Bilbao, primul lucru pe care l-a făcut a fost să urmărească înregistrările tuturor celor 38 de meciuri din sezonul trecut, scriind toate detaliile pe un carnet de note cu foi colorate. Şi “toate detaliile” nu este un termen generic. “Sunt 36 de forme diferite de a comunica printr-o pasă”, spune Nebunul. A urmărit mii de meciuri, punând observaţiile la dosar ca într-un clasor. Pare un colecţionar de timbre sau un botanist. Dacă un jucător face ceva nou, îi pune o etichetă şi clasează întâmplarea. Şi trage învăţăminte. Apoi predă din asta. Puţin antrenori la fel de aplecaţi spre didactică există în lume. La un moment dat şi-a scris pe pantofii de sport pentru a le arăta elevilor exact cu ce parte a piciorului trebuie să lovească mingea în diferite situaţii. I-a purtat apoi câteva zile consecutiv, la antrenamente, să le intre bine în cap. Sesiunile video pot dura câte cinci ore, iar jucătorii glumesc că nu îndrăznesc să greşească în teren pentru că apoi, la şedinţă, trebuie să-i ofere lui Bielsa explicaţii convingătoare despre greşeala făcută. Nebunul te obligă la perfecţiune.

Felul în care a transformat-o pe Athletic în acord cu viziunea sa despre fotbal l-a fascinat chiar şi pe discipolul său, Pep Guardiola, cel care, înainte de a prelua Barcelona, l-a vizitat pe Marcelo la Rosario în Argentina. Au stat împreună mai multe zile, timp în care Pep şi-a mai notat câteva din ideile maestrului. Le-aţi văzut, apoi, aplicate la clubul catalan. “Bilbao aleargă în atac, apoi cu toţii în apărare. Apoi iar sus, în atac, apoi iar înapoi. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. E fascinant!”, a exclamat Guardiola.

Athletic Bilbao, cea mai “englezească” echipă din Primera până la sosirea lui Bielsa, a fost transformată. “Nu se mai tem de minge”, se spune. Au înscris de două ori mai multe goluri cu capul decât orice altă echipă din Spania. Iar la pase şi goluri, doar Real Madrid şi Barcelona îi întrec pe basci.

La antrenamente, a adus inovaţia. A împărţit jumătate de teren, cu bandă, în opt părţi. Doi jucători nu pot sta, în acelaşi timp, în aceeaşi optime. Dacă un coleg intră în “pătrăţica” ta, tu pleci de acolo. “Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile sale triumfă”, repetă Marcelo Bielsa.

La Bucureşti, antrenorul de antrenori îşi va întâlni un alt fost elev: Diego Simeone

La început, a fost “nebunul” neînţeles, ca peste tot. Athletic nu a câştigat în primele sale cinci meciuri la echipă. De atunci, au mai pierdut doar trei meciuri. Bascii sunt în finala Cupei Spaniei, la 28 de ani distanţă de la ultimul trofeu, şi în finala Europa League, acolo unde Bielsa, numit şi “antrenorul de antrenori” va da piept cu un alt elev de-al său: Diego “Cholo” Simeone. O finală at(h)letică, la Bucureşti, tot atât cât argentiniană, prin prisma naţionalităţii antrenorilor. România are ce vedea. N-a fost să fie o finală Real Madrid-Barcelona în Liga Campionilor, dar va fi una 100% spaniolă, în compensaţie, în a doua competiţie intercluburi. Şi va opune nu două echipe oarecare, ci chiar cele mai titrate formaţii din Spania, după binomul Real-Barça.

Acum câteva săptămâni, Bielsa a fost oprit de un grup de copii, care i-au cerut să le semneze albumele cu fotbalişti. A spus “Nu, am o idee mai bună”. A luat albumele şi le-a spus puştilor să-l caute a doua zi la stadion, când a venit cu autografele tuturor jucătorilor. Jucătorii lui “El Loco”, cea mai frumoasă echipă a bascilor din ultimii 30 de ani. La fel cum, într-o zi, pe când antrena în Chile, în loc să ignore câţiva copii, care au început să-i spele parbrizul la semafor, a coborât geamul şi i-a chemat la antrenamentul naţionalei, spre surpriza şi bucuria micuţilor.

Doar câteva din “acţiunile” care i-au perpetuat porecla “Nebunul” lui Bielsa, antrenorul care rămâne indescifrabil pentru toată lumea. Ultimul nebun neînţeles al fotbalului. La fel cum indescifrabil este şi poporul basc pentru istorici. Singurul care nu se ştie de unde vine, când şi cum a apărut. Un popor la fel de “nebun” şi de greu de categorizat precum antrenorul care i-a redat strălucirea. Şi poate că e mai bine aşa. Când astfel de nebuni vor dispărea din fotbal, fascinaţia acestui sport va dispărea odată cu ei.

“Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Nu e prima oară când ideile Nebunului Bielsa triumfă, dar el tot “El Loco” rămâne. Şi asta e bine.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10

Surse foto: abc.es, taringa.net, unoentrerios.com.ar, noticiasdenavarra.com, vavel.com, wn.com, ideal.es, internettienelepra.blogspot.com, guardian.co.uk, yconel10alaespalda.blogspot.com