Paisprezece minute

Pe 31 august 2015, la ora 23:46, cu 14 minute înaintea încheierii perioadei de mercato, Raul de Tomas a fost cedat de Real Madrid la Cordoba, urmând ca andaluzii să-i plătească salariul timp de un sezon. A doua zi, din cauza plafonului salarial impus de LFP, Cordoba a trebuit să renunțe la un alt jucător. Sorții te-au ales pe tine, Patrik. Ți-au reziliat contractul și ai devenit jucător liber.

Ai încercat să-ți găsești un alt club. N-ai reușit, iar sezonul a început fără tine în majoritatea campionatelor. Drept urmare, în iarnă, după patru luni fără echipă, ai acceptat oferta unei formații din România. Când te naști în Yaounde, ești dispus să pleci oriunde, bănuiesc… În Franța, Elveția, Spania, chiar și blestemata de România.

Despre Dinamo ai aflat doar ce ți-a povestit Florin Andone și mai știai că aici joacă Essombe, pe care îl cunoșteai din Franța, și Mevlja, cu care ai jucat în Elveția. Credeai că totul va merge bine.

Antrenorul echipei, Mircea Rednic, te-a sunat și ți-a zugrăvit în culori atât de vii proiectul său, încât n-ai ezitat: ”Am fost atras de antrenor, care mi-a vorbit și care mi-a spus că ar fi provocare pentru mine. Nu-l cunoșteam personal pe Mircea Rednic, dar am avut o comunicare bună cu el. Dinamo este un club pe care îl cunoaște toată lumea, un club important, cunosc câțiva jucători de aici. Am văzut meciuri cu Steaua, mi s-a spus că este o echipă mare, că cele două sunt rivale şi că Dinamo îşi doreşte primul loc în campionat. Am fost cucerit de această idee. Florin Andone mi-a explicat puţin despre Dinamo, dar i-am spus că nu foloseşte la nimic, că voi veni aici şi voi încerca. Cred că totul va merge bine…”

”Cred că totul va merge bine”. La patru luni de la acea declarație, ai murit la spital, îmbrăcat în tricoul cu numărul 14 al lui Dinamo, după ce ai căzut inert pe gazon, la șapte minute după ce ai intrat în teren, în ultimul meci din campionat. ”Câine” până la moarte și dincolo de ea… În urma ta a rămas un gol – singurul al tău în România, dar ce gol! – contra Stelei, echipa despre care auziseși că ar fi rivala de moarte – ”de moarte”, ce ironie! -, gol cu care ai calificat-o pe Dinamo în finala Cupei. Au rămas o țară întreagă în stare de șoc, toți colegii tăi și alți câțiva bărbați în toată firea cu lacrimi în ochi.

Și au mai rămas discuțiile despre sistemul medical românesc, despre respectarea regulamentelor, a protocoalelor, a jurământului lui Hipocrate și despre cum poți să mori la 26 de ani într-o țară din Europa civilizată, în anul de grație 2016, pentru că doctorul care putea să-ți salveze viața mânca semințe. Pentru că ambulanța care putea să-ți salveze viața nu era utilată corespunzător și, deși era la câțiva metri, a ajuns după trei minute. Pentru că cei care puteau să-ți salveze viața au tratat-o cu indolență și lipsă de profesionalism. Pentru că ai venit într-o țară în care mafia e atât de bine înrădăcinată în sistemul medical încât tot acest status-quo, care ție ți-a curmat zilele, lor le aduce milioane de euro anual în buzunare, deci sunt interesați să îl păstreze.

Și toate astea pentru 14 minute blestemate… Și nici măcar n-ai apucat să joci 14 meciuri pentru Dinamo. Du-te cu bine, Patrik! Sau era Patrick? Vezi, nici măcar nu am apucat să ne cunoaștem mai bine. Odihnește-te în pace! Aici cred că ”totul va merge bine”, în continuare…

Patrick Ekeng

Când fotbalul opreşte pulsul oraşului

Despre meciul de aseară probabil va scrie toată lumea azi, aşa că nu vă mai plictisesc şi eu cu o cronică a finalei. În schimb, vă supun atenţiei un experiment (gândit de alţii, eu doar l-am plagiat, după doi ani), ca să vedeţi unde eram eu când voi (şi – veţi vedea – toată lumea, de altfel) vă uitaţi la demonstraţia de fotbal a spaniolilor.

Acum doi ani, fiin’că n-aveam blog, publicam pe Adevarul.es o galerie foto preluată de pe Kurioso.es, un experiment realizat de băieţii de la site-ul respectiv, experiment numit “La España Fantasma”, care între timp s-a transformat într-o carte şi un DVD, din câte văd. Ideea era următoarea: “Hai să ieşim pe străzi în timpul finalei Campionatului Mondial, jucate de Spania, când toată ţara e în faţa televizoarelor, să vedem cum arată oraşele în acele două ore”. Şi arătau aşa, ca-n pozele şi-n clipul de mai jos:

Eh, pentru că nu mă dă originalitatea afară din casă şi pentru că domnul Ponta a plagiat şi tot a ajuns prim-ministru al unei ţări UE, anul acesta am făcut şi eu experimentul. Cu propriile-mi mijloace şi constrâns de câteva inconveniente: eu nu am putut poza decât Castellonul, evident, şi sunt şi un fotograf mediocru. Dar tot au ieşit nişte poze interesante (că fotografii nu le pot spune). Aşadar, iată cum arătau străzile din Castellon de la Plana (un orăşel de mărimea şi aproximativ cu populaţia Aradului) în timpul celei de-a doua reprize din finala Spania-Italia de aseară:

Dacă aici v-am arătat cum fotbalul pustieşte străzile, dincoace puteţi vedea cum le şi umple la loc, iar aici am scris nişte chestii despre meci.

Şi aşa arătau străzile din Castellon după ce s-a terminat meciul şi Spania a câştigat finala:

“It’s so lonely round the fields of Athenry”

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Pentru ei doi, tânărul din Athenry (ţinutul Galway) a furat din “porumbul lui Trevelyan”, un baron englez pus de Coroană să administreze “Marea Foamete” irlandeză din secolul XIX. Cea mai neagră perioadă din istoria Irlandei – aşa numita Gorta Mór, sau Drochshaol, în celtă – în care un milion de irlandezi au fugit din ţară, în toate cele patru zări, iar alt milion n-a avut altă opţiune decât să moară de foame. Culturile de cartofi – mâncarea naţională irlandeză – şi singura sursă de hrană pentru circa o treime din irlandezi, fuseseră compromise de Phytophthora infestans, mana cartofului, între 1845 şi 1852.

Guvernul englez a avut atunci o atitudine foarte pasivă, în timp ce colonia sa cea mai apropiată geografic era decimată de foamete. Mulţi britanici credeau că foametea este o judecată divină, o acţiune a Providenţei. Unul dintre adepţii acestei credinţe era şi baronul Sir Charles Edward Trevelyan, responsabilul cu administrarea ajutoarelor alimentare pentru irlandezi în anii Gorta Mor-ului.

Trevelyan a scris chiar şi o carte, “The Irish Crisis”, publicată în 1848, în plină criză a alimentelor pe insula “veşnic verde”, unde idiotul descria foametea ca fiind “o lovitură directă a atotştiutoarei şi atotputernicei Providenţe”, pentru a pedepsi “adâncile şi înveteratele rădăcini ale răului din societate”. Drochshaol, “timpurile întunecate” pentru irlandezi erau pentru Trevelyan “asprul, dar eficientul remediu prin care societatea urma să fie vindecată”. Şi, cu această judecată, baronul a convins guvernul britanic să nu facă nimic pentru a reduce decesele tot mai dese ale irlandezilor. Printre puţinele măsuri dictate de administrator a fost alocarea unor raţii infime de porumb populaţiei, aliment pe care irlandezii habar nu aveau cum să-l gătească şi să-l mănânce.

“To be Irish is to know that in the end the world will break your heart.”
― Daniel Patrick Moynihan

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Educaţie, ioc… Poate şi de aceea nu a dat doi bani pe ideile filosofice ale baronului englez din “Criza irlandeză”. Tot ce-l interesa pe tânărul din Athenry era porumbul lui Trevelyan, pe care nu ştia cum să-l mănânce, dar nu era timp pentru astfel de nelinişti, c-ar fi găsit ei o metodă… Din păcate pentru Mary şi copil, Michael nu a mai apucat să se întoarcă acasă cu porumbul promis. A fost prins, arestat şi – c-aşa era moda Imperiului pe-atunci – trimis pe un vapor-închisoare tocmai în golful australian Botany. Mary n-avea altă opţiune decât să-şi aştepte în fiecare zi bărbatul, pe ţărm, doar-doar s-o întoarce prin vreo minune. Şi să-şi cânte tristeţea şi disperarea:

“Michael, they are taking you away,
For you stole Trevelyn’s corn,
So the young might see the morn,
Now a prison ship lies waiting in the bay.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Călătorind spre Botany Bay, cuprins de dorul de casă, de Mary şi de copil, pe corabia-puşcărie care-l trimitea la Antipozi, lui Michael nu-i rămăsese decât tot cântecul:

“Nothing matters Mary when you’re free,
Against the Famine and the Crown,
I rebelled they ran me down,
Now you must raise our child with
dignity.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Probabil nu acestea au fost versurile pe care le cântau cei doi, care, la rândul lor, se prea poate să nu fi existat niciodată, dar aşa şi i-a imaginat Pete St. John (pe numele adevărat Peter Mooney), un “cantautor” de folk din Dublin, la peste o sută de ani distanţă, în 1970.

“By a lonely harbour wall She watched the last star falling
And that prison ship sailed out against the sky
Sure she’ll wait and hope and pray
For her love in Botany Bay,
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Cântecul a prins greu, i-au trebuit 9 ani să ajungă la posturile de radio şi la tv, dar când a făcut-o, a intrat definitiv în inimile irlandezilor. A intrat direct în Top 10, în 1979, cântat de Danny Doyle. Apoi, din nou, în 1982, cântat de Barleycorn. Şi iar, în 1983, în cea mai bună versiune a sa, interpretată de Paddy Reilly, când a şi rămas timp de 72 de săptămâni în clasamentul muzical. În 1999 a revenit, cântat de Cox Crew, iar în 2001, Dance to Topperary l-a adus iar până pe locul 6. Şi aceştia sunt doar cei care l-au dus până în Top 10, “The Fields of Athenry” fiind, practic, cântat de sute de artişti irlandezi sau străini.

“The Gaels of Ireland are the men that God made mad, for all their wars are merry, and all their songs are sad.”
― G.K. Chesterton

Cântecul acesta a fost adoptat de irlandezi ca un simbol al rezistenţei, al mândriei şi emoţiei, precum şi al blestemului de a fi irlandez, este expresia sentimentului de apartenenţă la un ţinut de care fuseseră cândva separaţi cu forţa, la acea vreme, şi a cărui soartă nu se afla în mâinile lor. Din 1990, de la Mondialele din Italia, The Fields of Athenry a devenit imnul neoficial al naţionalei de fotbal irlandeze, o echipă care, la fel ca poporul irlandez, poate că nu este una de învingători, dar cu siguranţă e una de supravieţuitori.

Unele cluburi de fotbal, precum Celtic Glasgow sau Hibernian din Edinburgh sunt, alături de cluburi de rugby precum London Irish, sunt produse ale exilului din secolul XIX, irlandezii refugiindu-se în sport într-o societate care nu i-a primit mereu cu braţele deschise. De aceea, au adoptat, la rândul lor, cântecul.

Joi seara, în timpul meciului cu Spania, 20.000 de irlandezi au intonat, începând cu minutul 83, la 4-0, şi până la final, în aplauzele a tot atâţia spanioli, The Fields of Athenry, ştiind că vor fi eliminaţi din competiţie. La urma urmei, cum spunea şi Iris Murdoch, comparând femeile cu irlandezii, “să fii femeie e ca şi să fii irlandez. Toată lumea îţi zice că eşti important şi de treabă, dar te clasezi mereu pe locul 2”. Şi scriitoarea născută în Dublin ştia ce spune, căci era de amândouă. Echipa Irlandei nu are decât 3 victorii în toată istoria turneelor finale de fotbal, dar mândria irlandeză a rămas intactă. Iar ceea ce au arătat joi seara a arătat şi restului lumii acest lucru.


Irish fans singing The Fields of Athenry, Spain… por buzzensport

“When anyone asks me about the Irish character, I say look at the trees. Maimed, stark and misshapen, but ferociously tenacious.”
― Edna O’Brien

The Fields of Athenry este un imn care vorbeşte despre libertate şi despre dragoste de ţară. Este o formă de a demonstra că atunci când lucrurile nu merg bine, îţi rămâne mândria de a fi irlandez. Şi că în sport, ca în viaţă, nu întotdeauna trebuie să câştigi pentru a arăta că eşti cel mai bun. Dacă echipa Irlandei a fost depăşită complet în teren, irlandezii din tribune au câştigat, detaşat, partida.

Varianta de mai jos este cântată de un puşti de doar 11 ani (la acea dată), un cântăreţ stradal din Dublin, pe nume Brian O’Donnell, şi a fost inclusă pe soundtrack-ul filmului Veronica Guerin, din 2003:

PS: Dacă povestea de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă (re)confirma că fotbalul este, de multă vreme, cu mult mai mult decât un simplu sport, ce spuneţi de imaginea asta, cu suedezii şi englezii cântând, aseară, împreună, Wonderwall a lui Oasis?

Surse info şi foto: Vavel.com, Wikipedia.org, athenry.net, 101greatgoals.com

De ce Chelsea? – câteva motive

Ştiţi de ce e frumos fotbalul? Că nu ţine cont de logică. Nici de favorite, nici de “underdogs”. Chelsea a clacat atunci când toată lumea se aştepta să triumfe şi a triumfat atunci când toată lumea se aştepta să clacheze. Pentru că Lahm, Schweinsteiger, Ribery, Muller şi Neuer pot avea o nouă şansă, dacă vor continua în acest ritm (la urma urmei, acum doi ani au jucat o nouă finală, contra Interului lui Mourinho). Dar pentru Drogba, Lampard, Cech şi John Terry aceasta era ultima şansă. Şi pentru că fotbalul întotdeauna face dreptate. Pentru că în 2008 poate că Chelsea merita să câştige finala, iar în 2009 sigur nu merita să piardă semifinala.

Pentru că în ultimii 15 ani doar marile puteri şi-au adjudecat titlurile Ligii Campionilor, deşi după 2000 au fost cele mai multe “intruse” ajunse în finală. Borussia, în 1997, a fost ultima nouă campioană, deşi de atunci au mai încercat să-şi treacă pentru prima oară în palmares o Ligă a Campionilor Valencia, de două ori, Arsenal, Monaco, Bayer Leverkusen sau chiar Chelsea. Pentru că atunci când bagi un miliard de euro într-o echipă, indiferent cât ne place să spunem că banii nu aduc fericirea, meriţi măcar atât în schimb. Pentru că Fernando Torres merita un asemenea trofeu.

Pentru că antrenorii italieni sunt lideri la numărul cupelor câştigate (10), cu una mai mult decât spaniolii, dar niciunul nu reuşise să câştige trofeul cu o echipă din afara Italiei. Pentru că trebuia să fie “novicele” Di Matteo cel care avea să spargă “gheaţa”. Pentru Dan Petrescu, Gianluca Vialli, Ruud Gulit, Gianfranco Zola, Frank Leboeuf, Tore Andre Flo şi Gustavo Poyet. Chiar şi pentru Claude Makelele. Pentru Jimmy Floyd Hasselbaink, Hernan Crespo şi chiar Adrian Mutu. Pentru Gallas, Gudjhonsen, Babayaro, Veron, Desailly, Petit, Anelka sau Geremi.

Pentru că Anglia merita să egaleze Italia la numărul de titluri (12). Pentru că Londra merita o campioană. Pentru că de la finala din ’99, pierdută aproape incredibil de Bayern în faţa lui Manchester, istoria fotbalului german nu a mai fost aceeaşi. Nemţii au pierdut aproape toate finalele disputate de atunci încoace. Pentru că în ultimii trei ani au câştigat Liga Campionilor Inter, Barcelona şi Chelsea, lucru care arată clar că nu există o singură manieră de a juca fotbal. Pentru că Didier Drogba este cel mai bun marcator în meciuri oficiale din secolul XXI. Pentru că Timoschiuk a atins cupa înainte de startul meciului şi se ştie că oricine face asta aduce ghinion. Pentru că – fiţi atenţi la asta! – de câte ori finala Champions League s-a jucat la Munchen, o nouă campioană europeană s-a adăugat listei “veteranelor”: 1979 – Nottingham Forrest (pentru prima oară câştigătoare), 1993 – Olympique Marseille (pentru prima oară câştigătoare), 1997 – Borussia Dortmund (pentru prima oară câştigătoare), 2012 – Chelsea (pentru prima oară câştigătoare).

Pentru că fotbalul e al tuturor şi pentru că fiecare merită cel puţin un moment de fericire. Şi pentru că… asta:

Nebunul cu capul plecat, ultimul neînţeles al fotbalului

“Un om care vine cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Aceasta este filosofia lui în fotbal, un sport pe care mereu l-a iubit, dar căruia nu i-a făcut concesii. Când a înţeles că nu este suficient de talentat pentru a-l practica din postura de jucător, s-a retras. Avea doar 23 de ani şi apucase să joace în tricoul Argentinei şi să ia contact cu prima ligă din ţara sa. Pentru doar două meciuri.

Spre deosebire de majoritatea celor care au făcut carieră în fotbal pornind de jos, din cartiere sărace, înfruntând vicisitudinile vieţii, “El niño Marcelo”, cum îi spuneau menajerele din casa părinţilor săi, s-a născut într-o familie burgheză, din Rosario, pe 21 iulie 1955. Fiul unuia din cei mai prestigioşi avocaţi din oraş, Don Rafael Pedro Bielsa, şi al profesoarei universitare Lidia Silvia Rosa Caldera, Marcelo a fost al doilea copil din cei trei ai familiei. Rafael Antonio, cu doi ani mai în vârstă, este tot avocat şi a fost, printre altele, ministru de Externe al Argentinei în guvernul lui Nestor Kirchner. Maria Eugenia, sora sa, este arhitectă şi în anul 2003 a fost aleasă ca viceguvernatoare a provinciei Santa Fe.

Nimeni nu şi-a imaginat că destinul său va fi altul decât al restului familiei: o carieră în Drept. În afară de tatăl său şi de fratele mai mare, şi bunicul, Rafael, a fost unul din cei mai cunoscuţi avocaţi ai ţării. Marcelo, însă, a vrut să o ia pe un alt drum, de parcă a fost crescut într-o altă familie.

Răzvrătit şi rebel, dar adept al disciplinei şi ordinii

De mic, Marcelo era pasionat de fotbal. În adolescenţă, la un meci pe maidan, când se pregătea să execute un corner, terenul a fost invadat de poliţişti. Era o perioadă în care raziile poliţiei erau o obişnuinţă, nu doar în Argentina, ci în toată America de Sud. Fără a fi deloc intimidat, Marcelo le-a strigat să iasă de pe teren, pentru că nu poate bate cornerul. L-au luat la secţie imediat. Când părinţii săi au ajuns la sediul poliţiei pentru a-l “recupera”, Marcelo nu a vrut să plece. Poliţiştii îi sechestraseră mingea. După îndelungi parlamentări şi rugăminţi, cel care avea să-şi câştige ulterior porecla “Nebunul” se întorcea triumfător pe maidan, cu balonul sub braţ.

Pentru că toată lumea în familia sa se îmbrăca la costum, rebelul Marcelo a decis să poarte doar trening şi echipament sportiv, aşa cum o făceau prietenii săi, mai puţin favorizaţi de soartă, din cartier. Aşa cum o face şi azi. Oricum era convins că tatăl său îl consideră “oaia neagră” a familiei, un “vagabond”, nimic mai mult. De altfel, bătrânul Bielsa nu a venit niciodată să-l vadă la lucru pe Marcelo, nici ca fotbalist, nici ca antrenor. Nu pentru că nu i-ar fi înţeles pasiunea, ci pentru că nu-l interesa. “Nu m-am dus să-l văd nu pentru că nu-mi place fotbalul, ci pentru că eu ţin cu Rosario Central. Şi, în plus, mie îmi plăcea fotbalul de altădată, fără atâta presiune şi marcaj. Când discut cu Marcelo, la masă, îmi spune că e de acord, dar că el trebuie să-şi antreneze echipele pentru a câştiga”, spunea, în 1998, tatăl antrenorului.

În 1972, la doar 17 ani, Nebunul mai făcea o nefăcută. Şi-a anunţat mama, pe dura şi neînduplecata doña Lidia, că pleacă de acasă, pentru a locui la pensiunea celor de la Newell’s Old Boys, unde juca la juniori. A plecat din vila familiei pentru a locui într-o cămăruţă, unde abia încăpeau şi patul şi motocicleta sa. A fost primul pas al carierei sale profesionale, căci încă de atunci era convins că toată viaţa sa va gravita în jurul fotbalului. “Niciodată să nu precupeţeşti nici ultimul efort”. Aceasta era lecţia pe care mama sa, o adeptă a disciplinei şi rigorii sub toate aspectele, i-a inoculat-o fiului său. “Mereu a fost foarte riguroasă. Pentru ea, lucrurile trebuiau obţinute doar după o muncă susţinută, altfel nu am şti să le preţuim sau să le păstrăm, zicea”, îşi amintea, ulterior, fratele mai mare al Nebunului, Rafael.

Obsedat de citit, şi-a cumpărat un chioşc de ziare, unde singur vindea gazetele

Rebeliunea lui Marcelo n-a durat decât şase luni. “Mamă, m-am întors!”, i-a spus, la revenirea acasă. “Bine”, i-a răspuns ea, fără a-l privi măcar, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. Chiar dacă n-a reuşit să trăiască în pensiunea clubului, Marcelo continua să joace pentru Newell’s. Era fundaş central, cu numărul 2 pe tricou. “Un jucător rudimentar, foarte temperamental”, povestesc cei care l-au văzut jucând.

În 1976, se disputa turneul preolimpic de la Recife, care conta pentru calificarea la Jocurile Olimpice din acel an. Cesar Luis Menotti, atunci antrenor al naţionalei Argentinei, nu avea timp să strângă o echipă competitivă. Cum echipa a doua a lui Newell’s făcea un excelent sezon în acel an, Menotti i-a cerut lui Jorge Griffa, antrenorul formaţiei din Rosario, o favoare: “Jorge, am nevoie de echipa ta de rezerve. Vreau să ne reprezinte la turneul preolimpic”. Aşa a ajuns Bielsa să joace, în Brazilia, în tricoul naţionalei argentiniene. În plus, spre surprinderea sa, a fost ales în echipa ideală a acelui turneu. Ceea ce a dus, câteva săptămâni mai târziu, la promovarea sa la prima echipă a lui Newell’s. Unde a jucat doar două meciuri. După o înfrângere în faţa lui River Plate, cu 2-1, a fost cedat la Institutul provinciei Cordoba. Niciodată nu s-a simţit bine acolo, iar după ce, într-o zi, preparatorul fizic i-a pus pe jucători să se încălzească pe ritmurile muzicii, Marcelo a spus “Până aici!” şi a plecat acasă.

A mai jucat, o vreme, în oraşul său natal, la Argentino de Rosario, în divizia a patra. Avea doar 23 de ani, dar a înţeles că dacă ăsta e nivelul la care trebuie să joace, poate ar fi mai bine să renunţe. Şi a făcut-o. S-a retras din activitatea de fotbalist.

Pentru o vreme, pasiunea lui pentru fotbal s-a rezumat la citit şi documentat. De trăit, a trăit din altele. La doar 25 de ani, Bielsa închiria case şi le transforma în pensiuni. Tatăl său spune că era atât de obsedat de citit, încât la un moment dat şi-a cumpărat un chioşc de ziare în Rosario şi el însuşi stătea să vândă gazetele.

A urmat apoi cursuri de educaţie fizică. A devenit profesor de sport, la începutul anilor 80. Apoi, graţie contactelor fratelui său mai mare, a început munca de antrenor la selecţionata Universităţii din Buenos Aires. Aldo Forti, unul din portarii acelei echipe, rememorează: “Sosirea sa a fost un şoc. Înainte aveam un antrenor care venea mereu beat, cu nasul roşu. Habar nu avea cu cine jucăm sau când. A venit Marcelo şi, abia sosit, i-a cucerit pe toţi. Cu conurile sale, cu steguleţele, cu cronometrul, tratându-ne pe fiecare cu Dumneavoastră… Nici nu aveam lumină atunci, iar antrenamentele le făceam seara, pe întuneric, aşa că nu prea puteam face nimic tactic”.

Ultimul nebun neînţeles al fotbalului

Pe când era la Newell’s, la începuturile carierei, a fost însărcinat să găsească tinere talente. A împărţit Argentina în 70 de zone şi le lua la rând, cu maşina. Întreba în fiecare sat despre “cel mai bun la fotbal” şi, dacă îi plăcea copilul, îl transfera pe loc. Pe Mauricio Pochettino, actualul antrenor al lui Espanyol, l-a transferat la trei noaptea, pe când avea doar 13 ani.

Ulterior, după ce a devenit “principal” la Newell’s, cu care a câştigat primul titlu la 35 de ani, şi-a instalat un video în furgonetă, urmărind meciuri şi pe drumul spre şi dinspre casă. Conducea secundul său maşina. Era atât de obsedat de detalii şi de disciplină, încât, la un moment dat, se spune că şi-a oprit un jucător pe culoarul care duce la vestiare, înainte de meci: “Care din colegii tăi trebuie să-l marcheze pe Cutare la centrările de pe dreapta?”. De multe ori, cerea pentru elevii săi bilete la clasa I, în deplasări, iar el mergea, împreună cu angajaţii, la clasa turist. Când antrena Argentina, venea personal în Europa pentru a-şi vedea jucătorii la treabă. Lui Redondo, atunci la Real Madrid, i-a spus în faţă: “Uite ce e, în primul rând nu-mi place deloc de dumneavoastră, dar trebuie să-i văd pe toţi”.

Aşadar, nu era mereu prieten cu jucătorii, dar nici nu se prefăcea a fi. Când antrena pe Newell’s, prin 1990, portarul echipei, Norberto Scoponi, i-a reproşat cantonamentele dinainte de meciuri. “Uite ce e, domnule, – i-a zis Bielsa – când dumneavoastră dormiţi, eu lucrez pentru a îmbunătăţi jocul echipei”. L-a îmbunătăţit. Newell’s redevenea campioană după ani de secetă. Pe mâna Nebunului.

Mai târziu, ca antrenor al Argentinei, Bielsa s-a lovit de altă provocare. Ştia că Ariel Ortega nu putea fi atent mai mult de câteva minute, iar apoi îşi pierdea concentrarea. Într-o zi, Rafael, fratele său şi unul din cei mai mari fani, l-a văzut pe Marcelo la mijlocul terenului, singur, gânditor. “Ce e cu tine?”, l-a întrebat. “Mă gândesc cum să-i explic lui Ortega în cinci minute o concepţie despre fotbal care necesită jumătate de oră de explicaţii”, i-a răspuns Marcelo.

Idolul şi mentorul lui Pep Guardiola: Antrenorul de antrenori

Adoră Ajaxul lui Van Gaal, care a uimit lumea în 1995, cu un grup de tineri care a revoluţionat structurile tactice ale fotbalului. Adoră Ajax-ul şi este conectat, atât ideologic, cât şi emoţional, de Pep Guardiola, arhitectul Barcelonei actuale, şi cel care, în această săptămână, a anunţat că nu mai vrea să continue. O altă lecţie învăţată de la cel care i-a fost mentor catalanului, printre atâtea altele. Şi Bielsa a făcut la fel. Demisiona la succese, îşi prelungea angajamentul la eşecuri.

Despre Bielsa s-au scris cărţi şi se vor mai scrie. Filosofia sa e cuprinsă, sub formă de “maxime şi cugetări”, în studii universitare. “Noi, antrenorii, putem comite două păcate: să-i facem să meargă pe fotbaliştii care nu vor sau să-i facem să zboare pe cei care merg. Dacă trebuie să merg în iad, prefer să merg pentru al doilea păcat”.

A antrenat Argentina. A fost “arhitectul” celei mai slabe performanţe a naţionalei sudamericane la un Mondial: în 2002, în Coreea de Sud şi Japonia. A dus cu el 7.000 de videouri în Asia, dar asta nu l-a ajutat să treacă de grupe. Şi-a prelungit, atunci, contractul, declarând: “Prelungirea aceasta este o recunoaştere a eşecului meu”. În 2004 a câştigat titlul olimpic. Când toată lumea se aştepta la o revanşă, la Mondialul din Germania, din 2006, Bielsa a demisionat. “Am obosit. Nu mai pot continua, nu mai am energie”. Cunoaşteţi pe cineva care, săptămâna aceasta, a spus acelaşi lucru? Apoi a preluat naţionala statului Chile. A devenit cel mai de succes antrenor din istoria acestei selecţionate, cu peste 60% victorii. Este, încă, un idol în statul vecin Argentinei. Chile găsise piesa lipsă din puzzle pe care o căutau din 1962, când au terminat pe locul 3 la Mondialele pe care le găzduiseră. Dincolo de rezultate, a lăsat şi aici o mulţime de fraze memorabile. “Un antrenor nu este mai bun prin rezultate, nici prin stil, model sau identitate. Importantă este valoarea proiectului, argumentele care îl susţin, dezvoltarea. Nu trebuie judecată ideea, nici susţinerea ei. Pot să apreciez proiecte antagonice. Ceea ce niciodată nu se poate face este substituirea convingerilor”.

General pe terenurile de antrenament şi de joc, cu capul plecat la conferinţe

“Fotbalul este totul. Gândesc, vorbesc şi citesc fotbal. Dar aşa nu pot trăi la nesfârşit”. Când a preluat naţionala statului Chile, argentinianul avea o revanşă de luat, din copilărie. S-a instalat în complexul federaţiei chiliene, Juan Pinto Duran. La propriu. A trăit într-o cămăruţă, la etajul doi al clădirii de lângă sala de sport. Aici avea şi biroul. Casa Bielsa. Aici nu doar că a participat la reconstrucţia terenurilor de antrenament, ci şi la reamenajarea camerelor fotbaliştilor. A cerut expres ca toţi fotbaliştii să aibă internet în camere. Dar îl oprea noaptea, căci Bielsa nu ignora niciun detaliu. De data aceasta, a rezistat în cămăruţă. Revanşa fusese luată.

Îl vezi pe Bielsa şi îi vezi echipele. Pare că fotbaliştii sunt militari, care îndeplinesc ordinele unui general. Deh, rămăşiţe a educaţiei stricte administrate de mama sa. Dar Bielsa nu e în fotbal pentru zâmbete. “Dacă ar trebui să aleg, aş alege mai degrabă ordinea decât spontaneitatea. Există antrenori care încurajează un climat creativ. Nu spun că eu nu apreciez creativitatea şi spontaneitatea, dar există situaţii antagonice şi un antrenor nu poate stimula două lucruri deodată. Disciplina are reguli, iar spontaneitatea tinde spre absenţa regulilor”. Bielsa este ordine pură, disciplină militară chiar. Echipele sale par mici armate pornite să invadeze terenul advers. “În bătăile de stradă există două tipuri de luptători. Cel care loveşte, vede sânge şi dă înapoi. Apoi, mai este cel care loveşte, vede sânge şi îi dă înainte, la omor. Foarte bine, băieţi, eu vin din afară şi vă jur că aici simt miros de sânge”, asta le-a spus elevilor săi de la naţionala Argentinei, înaintea unui meci cu Columbia. Cine credeţi că a câştigat? Exact. Echipele sale nu se predau niciodată. Iar în războaie, supravieţuiesc cei care nu dau înapoi când văd sânge.

Presiunea înseamnă să alergi. Presiunea este mişcare. Presiunea este să-ţi vezi echipa invadând teritoriul advers. Unde e mingea sunt şi doi jucători ai lui Bielsa. Minim! Pot fi trei, sau patru, sau cinci… “Mereu le spun elevilor mei că fotbalul e mişcare, deplasare. Că trebuie să fie mereu în alergare. Oricărui jucător îi spun asta. În orice circumstanţă. Trebuie să aibă un motiv pentru a fi mereu în alergare. Nu există, în fotbal, niciun motiv pentru care un fotbalist să se oprească”. Asta o spune un antrenor care nici măcar pe bancă nu stă o clipă locului. În sezonul acesta, deja antrenor la Athletic, a fost întrebat, după un egal, 2-2, cu Villarreal, pe El Madrigal: “De ce, după fiecare atac al gazdelor, vă ridicaţi de pe bancă şi faceţi exact 13 paşi înspre cealaltă parte a spaţiului tehnic?”. Bielsa nu şi-a privit interlocutorul în ochi – niciodată nu o face, la fel cum nici mama sa nu l-a privit când s-a întors acasă după şase luni de răzvrătire – şi a răspuns: “Nu e o coincidenţă. Coincidenţă mi se pare că cineva a stat să-mi numere paşii, când pe teren era un meci atât de frumos”.

“Nebuni îi numim în Argentina pe cei care urmează alt drum decât restul lumii”

“Eu am învăţat din sport că generozitatea este mai bună decât indiferenţa, valoarea semnificaţiei curajului, am învăţat importanţa efortului şi am învăţat transcendenţa rebeliunii. Sunt cele trei sau patru elemente după care încerc să-mi orientez viaţa. Nu trebuie neapărat să fie ele alesele, dar este indispensabil să ştii care sunt virtuţile după care te ghidezi în viaţă”, spune Marcelo. El a ales să trăiască astfel. Există specialişti care nu contenesc în a-i analiza discursul, gesturile, de a-i interpreta şi momentele de tăcere. Dar încă nu s-a găsit formula de descifrare a lui Bielsa. “Relaţia dintre succes şi eşec a fost fundamentală în viaţa mea, dar succesul şi fericirea nu funcţionează ca sinonime”, spune argentinianul, care – amintiţi-vă momentele de rebeliune din copilărie – susţine că “rebelii nu ne înfruntă, ci ne informează. Ceea ce nu pot permite este ca jucătorii să renunţe la luptă. Accept oboseala, accept dezordinea, dar ce nu pot să accept este să nu mai lupte. Dacă luptă pentru obiectivul tuturor, merită să rămână”.

Bielsa pare să aibă câte-o maximă cu valoare de proverb pentru orice situaţie. “Atitudinea de lider se vede la înfrângeri, iar conducătorul este bun doar dacă depăşeşte adversităţile. Operaţiile şi schimbările se fac la victorie, nu la înfrângere. Niciodată nu m-au tentat elogiile, în fotbal acestea sunt de o ipocrizie absolută. Nu permiteţi ca eşecul să vă deterioreze respectul de sine”. Atitudini care, din nou, au fost copiate şi de Guardiola.

Marcelo Bielsa preferă să se izoleze după înfrângeri, vrea să-şi rumege singur eşecul. După ce a pierdut cu Brazilia, cu 4-2, pe când antrena Chile, s-a retras să-şi analizeze greşelile. “Dumneavoastră ştiţi că eu mor după fiecare înfrângere? Săptămâna următoare este iadul. Nu pot să mă joc cu fiica mea, nu pot ieşi la masă cu prietenii. Este ca şi cum nu aş merita niciuna din aceste bucurii”, a mărturisit antrenorul la acea vreme. Poate de aceea face tot posibilul pentru ca echipele sale să câştige mai des decât să piardă.

Porecla “Nebunul” şi-a câştigat-o demult, dar şi-o “hrăneşte” şi în zi de azi. “Îi numim nebuni, în Argentina, pe cei care nu urmează acelaşi drum cu ceilalţi”, a decodificat renumele lui Marcelo fratele său Rafael, în prologul cărţii “Suficient de nebun”, o biografie a misteriosului Bielsa.

“Eu nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta. Vreau rolul principal în orice meci”

Încă din 1990, la câteva luni înainte de a câştiga primul său titlu ca antrenor, Bielsa şi-a mărturisit credinţa: “Eu… eu sunt un obsedat de atac. Eu mă uit la videouri pentru a ataca, nu pentru a mă apăra”, a spus Marcelo într-un interviu pentru revista El Grafico. Nici contraatacul nu-i place. “Eu prefer să ies mereu la atac, să fiu eu protagonistul, personajul principal într-un meci. Nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta”. Manchester United şi Schalke 04 pot depunde mărturie despre filosofia lui. Iar Guardiola a dus această filosofie a maestrului său mai departe.

Nebun, obsedat de atac, o fiară pe marginea terenului, fără astâmpăr timp de 90 de minute sau mai multe, cât durează meciul, Bielsa se transformă la conferinţele de presă de după. Are un mod unic de a vorbi, calm, aşezat, niciodată ridicând capul spre jurnalişti, niciodată privind în ochi pe nimeni. Guardiola i-a copiat şi acest comportament “umil” la conferinţele de presă. Sau cel puţin a încercat.

Cu timpul, porecla sa de “Nebunul” a căpătat valenţe noi. Prin fiecare acţiune neînţeleasă de nimeni, prin fiecare cerinţă bizară la antrenamente. Întrebarea este: E Bielsa chiar atât de nebun?. “Nu”, spune Iker Muniain, elevul său de la Bilbao, “e chiar mai nebun de-atât”.

A refuzat-o pe Inter, pentru că-şi dăduse cuvântul celor de la Athletic. A refuzat, după eliminarea lui Manchester United, două oferte consecutive de la Chelsea, cerând să vorbească direct cu Abramovich. Bielsa a sosit vara trecută la Bilbao, dar elevii săi încă n-au reuşit să-l descifreze. Nu că ar fi reuşit vreodată cineva. Dar n-au mai văzut nimic asemănător şi, probabil, nici nu or să mai vadă. Cu toate acestea, Marcelo era fix piesa din puzzle lipsă, la fel ca acum cinci ani, la naţionala chiliană. Că poartă din nou dungile alb-roşii, ca atunci, e un alt amănunt care poate fi coincidenţă sau destin.
Cu toate acestea, deşi nu toţi sunt de acord că Bielsa este “arhitectul” acestei echipe a lui Athletic, Caparros având şi el un mare merit, argentinianul a reuşit să facă formaţia bască să dea ce are mai bun. Llorente, Javi Martinez, Iraola, Muniain… pot depune mărturie: “Sunt zile în care nu pleacă de la terenurile de antrenament până la ore târzii, în noapte. E nebun”.

Fotbaliştii săi se tem să greşească, pentru că trebuie să-şi justifice, cu argumente, greşelile

Când a ajuns la Bilbao, primul lucru pe care l-a făcut a fost să urmărească înregistrările tuturor celor 38 de meciuri din sezonul trecut, scriind toate detaliile pe un carnet de note cu foi colorate. Şi “toate detaliile” nu este un termen generic. “Sunt 36 de forme diferite de a comunica printr-o pasă”, spune Nebunul. A urmărit mii de meciuri, punând observaţiile la dosar ca într-un clasor. Pare un colecţionar de timbre sau un botanist. Dacă un jucător face ceva nou, îi pune o etichetă şi clasează întâmplarea. Şi trage învăţăminte. Apoi predă din asta. Puţin antrenori la fel de aplecaţi spre didactică există în lume. La un moment dat şi-a scris pe pantofii de sport pentru a le arăta elevilor exact cu ce parte a piciorului trebuie să lovească mingea în diferite situaţii. I-a purtat apoi câteva zile consecutiv, la antrenamente, să le intre bine în cap. Sesiunile video pot dura câte cinci ore, iar jucătorii glumesc că nu îndrăznesc să greşească în teren pentru că apoi, la şedinţă, trebuie să-i ofere lui Bielsa explicaţii convingătoare despre greşeala făcută. Nebunul te obligă la perfecţiune.

Felul în care a transformat-o pe Athletic în acord cu viziunea sa despre fotbal l-a fascinat chiar şi pe discipolul său, Pep Guardiola, cel care, înainte de a prelua Barcelona, l-a vizitat pe Marcelo la Rosario în Argentina. Au stat împreună mai multe zile, timp în care Pep şi-a mai notat câteva din ideile maestrului. Le-aţi văzut, apoi, aplicate la clubul catalan. “Bilbao aleargă în atac, apoi cu toţii în apărare. Apoi iar sus, în atac, apoi iar înapoi. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. E fascinant!”, a exclamat Guardiola.

Athletic Bilbao, cea mai “englezească” echipă din Primera până la sosirea lui Bielsa, a fost transformată. “Nu se mai tem de minge”, se spune. Au înscris de două ori mai multe goluri cu capul decât orice altă echipă din Spania. Iar la pase şi goluri, doar Real Madrid şi Barcelona îi întrec pe basci.

La antrenamente, a adus inovaţia. A împărţit jumătate de teren, cu bandă, în opt părţi. Doi jucători nu pot sta, în acelaşi timp, în aceeaşi optime. Dacă un coleg intră în “pătrăţica” ta, tu pleci de acolo. “Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile sale triumfă”, repetă Marcelo Bielsa.

La Bucureşti, antrenorul de antrenori îşi va întâlni un alt fost elev: Diego Simeone

La început, a fost “nebunul” neînţeles, ca peste tot. Athletic nu a câştigat în primele sale cinci meciuri la echipă. De atunci, au mai pierdut doar trei meciuri. Bascii sunt în finala Cupei Spaniei, la 28 de ani distanţă de la ultimul trofeu, şi în finala Europa League, acolo unde Bielsa, numit şi “antrenorul de antrenori” va da piept cu un alt elev de-al său: Diego “Cholo” Simeone. O finală at(h)letică, la Bucureşti, tot atât cât argentiniană, prin prisma naţionalităţii antrenorilor. România are ce vedea. N-a fost să fie o finală Real Madrid-Barcelona în Liga Campionilor, dar va fi una 100% spaniolă, în compensaţie, în a doua competiţie intercluburi. Şi va opune nu două echipe oarecare, ci chiar cele mai titrate formaţii din Spania, după binomul Real-Barça.

Acum câteva săptămâni, Bielsa a fost oprit de un grup de copii, care i-au cerut să le semneze albumele cu fotbalişti. A spus “Nu, am o idee mai bună”. A luat albumele şi le-a spus puştilor să-l caute a doua zi la stadion, când a venit cu autografele tuturor jucătorilor. Jucătorii lui “El Loco”, cea mai frumoasă echipă a bascilor din ultimii 30 de ani. La fel cum, într-o zi, pe când antrena în Chile, în loc să ignore câţiva copii, care au început să-i spele parbrizul la semafor, a coborât geamul şi i-a chemat la antrenamentul naţionalei, spre surpriza şi bucuria micuţilor.

Doar câteva din “acţiunile” care i-au perpetuat porecla “Nebunul” lui Bielsa, antrenorul care rămâne indescifrabil pentru toată lumea. Ultimul nebun neînţeles al fotbalului. La fel cum indescifrabil este şi poporul basc pentru istorici. Singurul care nu se ştie de unde vine, când şi cum a apărut. Un popor la fel de “nebun” şi de greu de categorizat precum antrenorul care i-a redat strălucirea. Şi poate că e mai bine aşa. Când astfel de nebuni vor dispărea din fotbal, fascinaţia acestui sport va dispărea odată cu ei.

“Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Nu e prima oară când ideile Nebunului Bielsa triumfă, dar el tot “El Loco” rămâne. Şi asta e bine.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10

Surse foto: abc.es, taringa.net, unoentrerios.com.ar, noticiasdenavarra.com, vavel.com, wn.com, ideal.es, internettienelepra.blogspot.com, guardian.co.uk, yconel10alaespalda.blogspot.com

Fotbalul, o pasiune doar a mediocrilor?


Fotbalul nu acceptă jumătăţi de măsură. Eşti microbist sau nu. Îţi place, îl urmăreşti, eşti pasionat sau îl consideri o preocupare frivolă şi nu înţelegi ce văd alţii într-un sport în care “douăjdoi de oameni aleargă după o minge şi, când ajung la ea, îi dau cu piciorul”. Eşti cu Steaua sau cu Dinamo. Sau cu Rapid. Sau cu Craiova. Eşti fan Real sau Barcelona. Eşti cu Juve sau cu AC Milan. Sau cu Inter. Eşti nebun după Bayern. Sau după Manchester United. Îţi place Borussia. Sau Liverpool. Arsenal. Marseille. FC Porto… Sau toate numele astea nu-ţi spun nimic. În general, cei care nu înţeleg pasiunea pentru acest fenomen, tind să-şi apere poziţia susţinând că e o preocupare pentru oameni “simpli”, ca să fiu delicat. Că e o pierdere de vreme, o pasiune “la limita respectabilităţii”, “un fenomen-model al culturii de masă, inferioare adevăratei culturi a elitelor: un adăpost pentru agramaţi, mediocri şi oportunişti“. Aşa să fie?

Eu zic că nu. Că nume mari ale culturii, nu doar române, ci universale, au fost şi mari microbişti, pentru unii e un lucru cunoscut. Pentru ceilalţi există Internetul. Sau bibliotecile. Sau #lecturiurbane cu Ciubotaru. Eu vreau doar să dau un contra-exemplu la teoria care susţine că fotbalul e pasiunea mediocrilor. Pentru asta am căutat un text mai vechi scris de Gabriel Garcia Marquez, pe care l-am mai adus ca argument, la un moment dat, pe Twitter. Acum l-am şi tradus.

Se numeşte “Jurământul” (El Juramento) şi descrie primul meci de fotbal pe care Gabo l-a văzut din tribunele unui stadion, între Atletico Junior şi Millionarios, din campionatul Columbiei, în iunie 1950. Junior a câştigat cu 2-1 la Baranquillas, iar Marquez susţine că acesta a fost meciul care l-a transformat într-un microbist lipsit de “simţul ridicolului”. La Millionarios juca un tânăr de 24 de ani, pe nume Alfredo Di Stefano, care l-a cucerit într-atât pe Gabo, încât după ce argentinianul născut din părinţi sicilieni a ajuns la Real Madrid, scriitorul columbian a devenit unul din cei mai împătimiţi suporteri ai “albilor”.

Jurământul

“Şi atunci am rezolvat să fiu pe stadion. Cum era un meci mai important decât cele anterioare, a trebuit să mă duc devreme. Mărturisesc că niciodată în viaţa mea nu am ajuns atât de devreme undeva şi că de niciunde nu am plecat atât de stors de vlagă. Alfonso şi German nu luaseră niciodată iniţiativa în a mă converti la această religie duminicală a fotbalului, chiar dacă ei probabil bănuiau că într-o zi urma să devin acest energumen, curăţat de orice spoială care poate fi considerată ultima urmă a civilizaţiei, care am fost ieri în tribunele Stadionului Municipal. Primul moment de lucididate în care am realizat că mă transformasem într-un suporter intempestiv a fost când mi-am dat seama că toată viaţa mea am avut acel ceva cu care de multe ori m-am mândrit şi care ieri mă perturba într-un mod inacceptabil: simţul ridicolului. Acum îmi explic de ce aceşti domni, în general atât de scrobiţi, se simt ca peştii în apă atunci când îşi pun pe cap, în toată legea, şepcuţele în diverse culori.

Pentru că, doar prin acest simplu gest, se transformă automat în alte persoane, ca şi cum şepcuţa aia nu era altceva decât uniforma unei noi personalităţi. Nu ştiu dacă legitimaţia mea de suporter nu este încă prea proaspătă pentru a-mi permite anumite observaţii personale vizavi de partida de ieri, dar cum am căzut deja de acord că una din condiţiile esenţiale pentru a fi suporter este pierderea absolută şi acceptată a simţului ridicolului, voi spune ce am văzut – sau ce am crezut că văd ieri după-amiază – pentru a-mi permite luxul de a începe destul de devreme să mă fac de râs din punct de vedere sportiv, căci de mult aşteptam momentul ăsta. În primul rând, mi s-a părut că Junior i-a dominat pe Millionarios din primul moment. Dacă linia albă care împarte terenul în două jumătăţi înseamnă ceva, afirmaţia mea anterioară este adevărată, dat fiind că de prea puţine ori a fost mingea, în prima repriză, în jumătatea care corespundea porţii lui Junior. (Cum vi se pare debutul meu ca şi comentator de fotbal?).

“Nu cred să fi pierdut nimic cu această irevocabilă înscriere pe care o fac – public – în sfânta frăţie a suporterilor”.

Pe de altă parte, dacă jucătorii lui Junior nu ar fi fost chiar jucători, ci scriitori, mi se pare că maestrul Heleno ar fi fost un extraordinar autor de nuvele poliţiste. Simţul său calculat, mişcările sale calme de investigator şi în cele din urmă rezolvările sale rapide şi surprinzătoare îi conferă suficiente merite pentru a fi creatorul unui nou detectiv pentru nuvelistica poliţistă. Haroldo, la rândul său, putea fi un fel de Marcelino Menendez y Pelayo, cu această uşurinţă pe care o are brazilianul de a fi peste tot pe teren în acelaşi timp şi în toate părţile făcând câte ceva, deservind simultan unsprezece domni, ca şi cum ar fi fost vorba nu de a marca un gol ci de a scrie toate tomurile pe care don Marcelino le scria. Berascochea ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât un autor prolific, ca şi cum ar fi scris şapte sute de volume, toate dintre ele despre importanţa gămăliilor acelor. Şi ce mare critic de artă ar fi fost Dos Santos (Doi Sfinţi – n.r.) – care ieri a fost cât patru – tăindu-le trecerea tuturor acelor scriitoraşi care aveau pretenţia să ajungă, cu cele mai mari eforturi, la poarta nemuririi. De Latour ar fi scris versuri. Inspirate poeme de lungmetraj, lucru ce nu s-ar putea spune despre Ary. Pentru că de Ary nu se poate spune nimic, căci coechipierii săi de la Junior nu i-au dat şansa să-şi demonstreze nici cele mai modeste talente literare.

Şi asta fără a pomeni de cei de la Millionarios, al căror mare Di Stefano, dacă se pricepe la ceva, atunci e retorica.

Nu cred să fi pierdut nimic cu această irevocabilă înscriere pe care astăzi o fac – public – în sfânta frăţie a suporterilor. Singurul lucru pe care îl doresc, acum, este să convertesc pe cineva. Şi cred că va fi distinsul meu prieten, doctorul Adalberto Reyes, pe care îl voi însoţi în tribunele Municipalului la primul meci din retur, cu scopul de a nu mai continua să fie – din punct de vedere sportiv – oaia rătăcită”.

Surse foto: deportes.terra.com, elperiodico.com.co, hoylosangeles.com, elheraldo.co, mothlightmagazine.tumblr.com

5 lucruri despre Petrolul-Steaua


Povestea se ştie: un suporter – un animal, de fapt – a intrat pe teren în meciul de aseară Petrolul-Steaua şi l-a lovit cu pumnul, cu o “perversă de pe Târgu Ocna” pe Galamaz. Fundaşul Stelei a suferit o fractură de os zigomatic. După ce, şi în a doua repriză, s-au aruncat cu petarde şi torţe pe teren, Tătăruşanu suferind arsuri la spate, arbitrul Robert Dumitru a suspendat partida.

Lăsând la o parte faptul că unii, anti-stelişti, au jubilat pe Twitter că “şi-au luat-o steliştii”, eu cred că sunt nişte chestii de lămurit:

1.

Martinovici şi Stanca au fost eliminaţi şi, probabil, vor fi suspendaţi câteva etape. Chiar dacă unii s-au revoltat (“Cum să-i elimini tot pe ei?”winking, cred că arbitrul a procedat corect. Chiar dacă în focul şi tensiunea momentului, puţini ar fi gândit altfel, fotbaliştii NU AVEAU de ce să răspundă cu aceeaşi monedă. Iar dacă au făcut-o, trebuie să-şi asume, atât ei, cât şi Steaua şi fanii ei, suspendarea. Asta chiar dacă GSP scrie că cei doi ar putea scăpa nesancţionaţi:

Conform Regulamentului Disciplinar, participarea la o încăierare se sancţionează cu suspendare de la 6 la 8 jocuri! Dar articolul 57, punctul 4, spune că “orice persoană care a încercat să prevină incidentele, să-i apere pe alţii sau să-i despartă pe cei implicaţi în încăierare NU VA FI SANCŢIONATĂ”

Să fim serioşi! Să-i “aperi pe alţii” înseamnă să fi intervenit în momentul în care idiotul a lovit cu pumnul, nu la distanţă de câteva secunde bune şi zeci de metri de locul incidentului. Să încerci “să desparţi pe cei implicaţi” nu înseamnă să calci în picioare un om căzut la pământ (chiar dacă loviturile date de Stanca şi Martinovici nu au fost foarte grave). Dacă se va judeca acest caz considerându-se că cei doi au sărit în apărarea lui Galamaz şi pentru a-i despărţi pe fotbalist şi agresor, cu tot respectul pentru stelişti, ar fi un abuz şi o decizie clar părtinitoare, favorabilă Stelei. Normal şi logic ar fi minimul de etape de suspendare, măcar: 6!

2.

Energumenul, pe numele său Ştefan Dragoş Enache, ar trebui pedepsit pentru vătămare corporală gravă (e vorba de fractură, nu de un hematom), ceea ce – am înţeles de la Hoinaru – ar însemna maxim 3 ani de închisoare. În plus, a premeditat gestul: avea un obiect dur strâns în pumn: un box sau o brichetă, fiind decis să facă “damage”. Deşi consider că ar putea fi acuzat nu doar de vătămare corporală, ci şi de – să zicem – tulburarea ordinii publice sau ceva, în aşa fel încât pedeapsa să fie mai mare. De ce? Pentru că altminteri se crează un precedent. Dacă individul scapă ieftin, cu închisoare cu suspendare sau amendă penală doar, oricine ar considera că e “rentabil” să repete gestul cu altă ocazie.

În Anglia s-a întâmplat ceva similar, la un meci de FA Cup, fundaşul Scott Laird (da, tot fundaşii, săracii) fiind lovit NU LA FEL DE GRAV ca şi Galamaz, de un suporter de 24 de ani, care avea ceva personal cu fotbalistul, fost iubit al prietenei sale. Pentru circumstanţele atenuante, fanul, pe numele său Robert Fitzgerald, a fost pedepsit cu 12 săptămâni de închisoare (nu şase ani, cum greşit am dat pe Twitter) şi cu 6 ani de interdicţie pe stadioane. La noi cazul este unul ceva mai grav, fără atenuantul “ţi-ai bătut joc de prietena mea”, aşa că o pedeapsă de doi ani ar fi destul de acceptabil.

3.

Petrolul Ploieşti ar trebui, evident, sancţionată (şi probabil aşa se va şi întâmpla), pentru că sarcina securităţii la meciuri este responsabilitatea echipei gazdă, chiar dacă tâmpitul de Mitică Dragomir a clamat că: “SINGURA vinovată pentru toate astea este Jandarmeria”. Or eu ştiu că Jandarmeria nici nu mai are voie pe stadioane, fiind responsabilă numai pentru ce se întâmplă în afara arenelor, în interior clubul gazdă fiind obligat să angajeze o firmă de agenţi de pază. Conform regulamenului, petroliştii pot fi sancţionaţi cu “penalitate sportivă sau interzicerea organizării de jocuri pe propriul stadion ori măsura programării jocurilor fără spectatori de la 1 la 10 jocuri”.

4.

Gigi Becali e un cretin. Ştiu, nu am zis nimic nou. Şi consider că el, precum şi alţi “conducători” din fotbalul românesc au partea lor de vină pentru evenimente precum cel de aseară. Când inciţi la violenţă, public, în mod repetat, e ca şi cum ai fi pus şi tu forţă în pumnul care a întâlnit falca lui Galamaz. Nu poţi, nu ai voie, într-o ţară care se pretinde civilizată, ca patron de echipă de fotbal, să spui aşa ceva pe post: “Suporterul trebuia băgat în comă, la spital cu el! Toată echipa trebuia să-l calce în picioare pe derbedeu” şi să scapi nepedepsit. Şi Becali nu e la prima abatere de acest gen.

5.

Câte astfel de episoade şi ce anume trebuie să se întâmple în fotbalul românesc pentru ca să dispară odată Mircea Sandu şi Mitică Dragomir, “păstorii” acestui fotbal în care patronii înjură, jignesc, incită la rasism, xenofobie şi violenţă (după caz) la televizor şi nu păţesc nimic?

Sfatul unui jurnalist sportiv: “Să nu-ţi doreşti niciodată să-ţi întâlneşti idolii”

Pe Emanuel Roşu, zis @Emishor, atât în offline, cât şi în online, l-am cunoscut la GSP. Am fost colegi o perioadă. Nu ne-am întâlnit niciodată faţă în faţă, relaţia noastră derulându-se doar prin intermediul messenger-twitter-facebook, dar îmi permit să-l consider prieten. Internetul, iată, îţi dă şansa asta: să-ţi faci prieteni şi fără să fi băut o bere cu ei.

Emişor e un bucovinean “miticizat”, revoltător de tânăr – are doar 24 de ani, dar din care patru de experienţă -, plin de umor, deştept foc, tobă de fotbal şi – veţi vedea – foarte talentat. A lucrat între noiembrie 2007 şi decembrie 2010 la Gazeta Sporturilor. A demisionat la sfârşitul lui 2010, dar a fost “recuperat” rapid de Sport.ro, unde “prestează” din ianuarie 2011. De multe ori, însă, “chingile” locurilor de muncă nu l-au lăsat să se exprime la adevărata lui valoare (deşi a produs unele texte memorabile în toţi anii ăştia – cel puţin pentru mine). L-am rugat să o facă pentru Ellun.es şi a reuşit să-mi producă cel mai bun text care a fost vreodată publicat pe blogul ăsta. Doar nu degeaba l-am făcut mare, incluzându-l pe locul 2 în clasamentul celor mai urmăriţi jurnalişti sportivi români pe Twitter. happy

“Scrie, bă, despre cum e să fii jurnalist sportiv în 2011”, i-am zis, când m-a întrebat despre ce să fie textul. Pentru că eu am o problemă cu felul, complet fals, stereotipic şi dăunător în care sunt percepuţi ziariştii în online (despre motivele acestei percepţii eronate, însă, altădată) şi încerc, pe cât pot, să “ajut” la reabilitarea unei imagini pe nedrept, de multe ori, pătate. A acceptat şi a ieşit minunăţia de mai jos. Să mai spuneţi că nu avem jurnalişti talentaţi în România…

************************************************************************************************

Cum e să fii jurnalist sportiv în România, în 2011? Well, habar n-am. Nu încerc vreo glumă proastă. E doar situația în care cuvintele nu prea te ajută. Ideile nici atât, pentru că se anulează unele pe celelalte. Urmează explicațiile.

N-am fost niciodată ziarist. După 3 ani de gsp, mi-am dat seama că nici n-aveam cum să-mi doresc asta. Am ajuns în zonă printr-un noroc explicabil doar de calculele de Sus. La fel ca Bebe la Man. United sau ca majoritatea jucătorilor Stelei în dream-team-ul lui Iliesta.

Copiii își construiesc vise. Pe măsură ce cresc, fie le alimentează din viață, fie le abandonează pentru că li se spune că n-au nicio șansă să le transforme în realitate. Eu încă visez.

Până la golul lui Hagi din România – Columbia n-am stat deloc cu magnetul lângă fotbal. După, am început să nu mai pricep decât asta de la vârstele prin care am trecut. Am trecut prin faza sutelor de dubluri de la albumele Panini, a meciurilor din Serie A de pe PRO TV și a RAN-ului de pe Sat 1 din care n-am înțeles niciodată nimic altceva decât golurile. N-am ieșit în nicio zi de luni din casă așteptând Eurogoals pe Eurosport și nu mi-a venit să cred că Prima dă Premier League. Nici că TVR a cumpărat drepturile de Primera, unde Figo îmi plăcea mult ca barcelonez. Asta a fost viața mea. A, ba nu. Am uitat de rezumatele din Ligue 1 de pe TV5 și de golurile magice ale polonezilor la TVP. Din ultimele nu prindeam decât jumătatea plictisitoare a programului pentru că trebuia să intre canalul ‘cu prostii’ la care n-aveam voie să mă uit. Clasic.

Cum să ratez Procesul Etapei, la care forțam telecomanda pe sunet minim ca să nu dau de bănuit că nu dorm? Puneți emisiunea lu’ NEA OVIDIU mai sus în topul priorităților. Traian Tomescu, good MM, Sechelariu, Chivorchian, Gheorghe Ștefan, frații Romanescu, Gică Hagi superstar sau Gică Popescu sunt ăia despre care am aflat că pot să și vorbească. Numele sunt aleatoriu alese și mi-au venit pe sistemul Tourette. Dacă l-aș fi avut, probabil s-ar fi concentrat pe nume de-astea, și nu pe lucruri spurcate.

Ok, știu că nu voi fi predat în școli și nici nu am de gând să-mi public memoriile. Încă. Dar, cred că povestea mea își poate da copy-paste, la fel ca guma Turbo și ca Brifcorul, într-ale unora din cei care vor citi asta.

După anii ăștia, am avut ocazia să-mi confrunt visul. Și să-i cunosc pe unii dintre oamenii pentru care preferam să uit de Snickers ca să-mi iau Pro Sport-ul. La fel ca acționarul majoritar al blogului, am trăit cu impresia jurnalismului ideal. În care pasiunea te învață să folosești cuvintele și mintea să transmiți inspirat ceea ce oamenii așteaptă la coada din fața tarabei. Ideal mi se pare abia acum mecanismul, atunci aș fi dat în cineva care s-ar fi pus cu visul meu.

Diversitatea mass-media te dă cu capul de masă ca să-ți revii. Am vrut să folosesc presă în loc de mass-media, dar mi se părea că aș fi intrat și eu în afacerea cunoscătorilor care devin penibili. Societatea își împrumuta efectul tuturor mediilor în care se acceptă caractere fără filtru de calitate. Până la urmă, ziarul devine doar un loc de muncă. Unul la care vii pe limită de ore și din care aștepți să pleci pentru că hobby-urile ți-au evoluat. Și pentru că pe nimeni nu mai interesează decât să apară ceva. Indiferent dacă e adevărat sau nu, dacă se joacă pe miză de libertate sau loc de muncă, dacă se lucrează pe ritmuri de glume proaste făcute de Gigi sau pe incultură de toate felurile a ăluia care-și trece numele sub titlu.

Să nu-ți dorești niciodată să-ți întâlnești idolii. Ca să mai poți visa.

O joacă de copii…


Sunt un om pasionat de fotbal. Uneori, printre puzderia de #buci, strecor câte o poză pe tumblr cu copii pe terenurile de fotbal, căci, pentru mine, câţiva puşti, o minge şi un teren cu geci, pantofi sau căciuli puse unele peste altele în loc de stâlpii porţilor, înseamnă fotbalul adevărat. Acela în care nu contează încă banii, interesele, pariurile, femeile, faima sau gelul în păr, ci doar jocul în sine şi bucuria de a-l juca.

De aceea, azi, când mi-a arătat Alex filmuleţul de mai jos am rămas impresionat. Citisem despre echipa FC Margatania pe unele bloguri spaniole, dar – nu ştiu de ce – nu mi-am făcut timp să văd filmuleţul. Rău am făcut. Dar îmi pare bine că Alex mi l-a vârât sub nas ca să mă uit acum.

Continue reading “O joacă de copii…”