UPS! Cum ne recuperăm umanitatea?

Mario Cipollini

S-ar putea să-mi fac un obicei din a încerca să promovez jurnalişti tineri în blogosferă. Nu e nevoie să o fac în online, în general, întrucât ei deja şi-au făcut un nume în presă şi sunt foarte cunoscuţi în rândul consumatorilor de presă sportivă. Dar blogosfera, dintr-un cumul de cauze (pe care, pentru a nu devia de la subiect, nu o să le discut acum şi aici), are o părere oarecum distorsionată despre “presari”. Am început cu Emanuel Roşu (@Emishor). Voi continua cu Mitruţ Docan (@mitrutdocan), un alt fost coleg pe care îl apreciez foarte mult şi al cărui stil îl admir. Şi care este pe locul 6 în topul jurnaliştilor sportivi români de pe Twitter. happy

Mitruţ – alt ziarist obscen de tânăr (are doar 25 de ani) – lucrează la GSP din octombrie 2007, fiind, în prezent, community manager la www.gsp.ro şi realizator al emisiunii “Peluza My Sport” la Radio GSP. Dar, pentru mine, Mitruţ (om pe care, spre deosebire de Emişor, l-am întâlnit şi personal, chiar găzduindu-l o dată, când se afla în vizită prin Cluj) este, în primul rând, omul şi jurnalistul cel mai pasionat de tenis şi – mai ales – de ciclism, pe care îl cunosc. De altfel, cred că el este unul din fericitele şi puţinele cazuri din presa românească sportivă care au ajuns să facă jurnalism împinşi de alte pasiuni decât pentru fotbal. Nu că ar fi mai puţin pasionat de fotbal, doar că tenisul este cu câteva trepte mai sus în topul preferinţelor sale. Iar ciclismul cu câteva etaje.

Ca să vă faceţi o idee despre cât de pasionat este omul de ciclism, o să dau doar puţin din casă: “Sfântul Mitri” va face, anul viitor, pelerinaj la moaştele Sfântului Apostol Iacob, la Santiago de Compostela, pe celebrul Camino de Santiago, cu… bicicleta!

De aceea l-am şi rugat să îmbine, în guest-postul său, tenisul, ciclismul şi jurnalismul (online), principalele sale pasiuni şi îndeletniciri. Ce a ieşit puteţi citi mai jos.

************************************************************************************************
Roger Federer
Motto: Ştim cu toţii “luminiţa” aceea care apare la orice calculator portabil atunci cînd acesta este în stand-by sau închis. Dar ştiaţi că “luminiţa” de la MacBook pîlpăie de 12 ori pe minut, numărul mediu de respiraţii pe care le are un adult? Un Steve Jobs cazon cu propriii angajaţi, maniacal cu propriile produse şi contondent cu orice imperfecţiune a împrumutat afecţiune şi umanitate unor obiecte pe care le-a desăvîrşit. Poate a venit timpul să avem curajul să o facem şi noi.

Prima mea cronică de ciclism a fost despre Mario Cipollini. Pentru cei care nu îl cunosc, italianul a fost mai apropiat de un star porno decît de un atlet tradiţional. Cu părul sclipind a uleiuri scumpe, cu o pelerină de leopard ce a scandalizat bătrînelele din sudul Italiei şi cu un zîmbet neruşinat de pirat, Mario a reprezentat ultima romanţă pe care un sport gîtuit de scandaluri a mai apucat să o cînte. Cu toate acestea, prima mea cronică despre Mario s-a dovedit un eşec cumplit. I-am înregistrat chirurgical rezultatele, i-am radiografiat performanţele şi i-am anticipat cu precizie sfîrşitul. Scurt, limpede, obiectiv şi cu lipsă de responsabilitate. O ştire completă. Oare?

Roger Federer

“Ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţia de berărie”

Cred că absenţa obiectivităţii ne-ar face tuturor un mare bine. În spatele corectitudinii de duzină, a survolării şi a misiunii de a prezenta faptele “exact aşa cum sînt”, jurnalismul a început să sufere de un mare UPS. Umanitate, personalitate şi subiectivism. Rîndurile par vidate de graţia discernămîntului, de tonus interior şi de cadenţă, iar ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţie de berărie. Ştiu, e vina noastră, a oamenilor de online care nu mai au timp să îşi asume opinia, preferînd claritatea şi veridicitatea ştirilor în dauna unei poziţii ferme. Sîntem educaţi să livrăm repede, împachetat atractiv, cu poze luminoase şi filmuleţe care să le susţină. Reuşind să facem un pas în spate, cred că la capătul zilei e şi vorba despre un fel de laşitate în faţa propriului public.

De ce? Pentru că toate “semnăturile” de pe marile site-urile de afară garantează cîte ceva. Garantează prezenţa scriitorului, balanţa cu care judecă şi forma în care acesta alege să o facă. Într-un cuvînt, semnătura garantează viaţa omului din spatele ştirii, cu toate hibele, baricadele sau prejudecăţile pe care le generează. Ştirile prind contur civilizat, cu argumente mai mult sau mai puţin solide, devin o poveste a omului care le spune, poveste pe care publicul o acceptă şi o dezbate la fel de civilizat.

În schimb, noi ne-am pierdut relativ repede gustul pentru naraţiune din cauza feed-backului. Publicul din România e needucat în asumarea răspunderii autorului, înspăimîntat de partizanat şi venal cu verbele la persoana I. Consecinţa? Livrăm texte confortabile.

Mario Cipollini fumând

Arta nu poate fi redată rece, matematic şi corect politic

Or poezia lui Mario Cipollini sau graţia lui Roger Federer nu pot fi exprimate doar în tabele, în flux de informaţii şi cronici corecte politic. Nu putem înlătura din texte fascinaţia sau dezamăgirea pe care le avem faţa de proprii idoli, la fel de bine cum nu putem să ne adormim simţurile cînd sportul naşte monştrii din jurul nostru. Nici nu trebuie să o facem! Asta ar face jurnalismul online mai viu ca niciodată, ar provoca dialog şi dezbatere de idei, şi, de ce nu?, ar semnala existenţa oamenilor din spatele rîndurilor. Cu mai mult curaj şi un pic mai multă incisivitate, cred că am reuşi un exerciţiu binevenit de igienă personală şi a mediului în care ne învîrtim. Cine ştie, poate chiar ne-am recupera idolii.

Altfel, pînă atunci, pînă la ora cînd vom reuşi să lăsam cîte ceva din noi în fiecare ştire, Mario Cipollini rămîne doar un huligan nebărbierit şi îmbrăcat într-o helancă de prost gust, iar noi doar nişte necunoscuţi neglijabili care am dat o ştire clară, obiectivă, rece.

Urmăreşte-l pe Mitruţ pe Twitter.

Surse foto: 1, 2, 3 şi 4

Sfatul unui jurnalist sportiv: “Să nu-ţi doreşti niciodată să-ţi întâlneşti idolii”

Pe Emanuel Roşu, zis @Emishor, atât în offline, cât şi în online, l-am cunoscut la GSP. Am fost colegi o perioadă. Nu ne-am întâlnit niciodată faţă în faţă, relaţia noastră derulându-se doar prin intermediul messenger-twitter-facebook, dar îmi permit să-l consider prieten. Internetul, iată, îţi dă şansa asta: să-ţi faci prieteni şi fără să fi băut o bere cu ei.

Emişor e un bucovinean “miticizat”, revoltător de tânăr – are doar 24 de ani, dar din care patru de experienţă -, plin de umor, deştept foc, tobă de fotbal şi – veţi vedea – foarte talentat. A lucrat între noiembrie 2007 şi decembrie 2010 la Gazeta Sporturilor. A demisionat la sfârşitul lui 2010, dar a fost “recuperat” rapid de Sport.ro, unde “prestează” din ianuarie 2011. De multe ori, însă, “chingile” locurilor de muncă nu l-au lăsat să se exprime la adevărata lui valoare (deşi a produs unele texte memorabile în toţi anii ăştia – cel puţin pentru mine). L-am rugat să o facă pentru Ellun.es şi a reuşit să-mi producă cel mai bun text care a fost vreodată publicat pe blogul ăsta. Doar nu degeaba l-am făcut mare, incluzându-l pe locul 2 în clasamentul celor mai urmăriţi jurnalişti sportivi români pe Twitter. happy

“Scrie, bă, despre cum e să fii jurnalist sportiv în 2011”, i-am zis, când m-a întrebat despre ce să fie textul. Pentru că eu am o problemă cu felul, complet fals, stereotipic şi dăunător în care sunt percepuţi ziariştii în online (despre motivele acestei percepţii eronate, însă, altădată) şi încerc, pe cât pot, să “ajut” la reabilitarea unei imagini pe nedrept, de multe ori, pătate. A acceptat şi a ieşit minunăţia de mai jos. Să mai spuneţi că nu avem jurnalişti talentaţi în România…

************************************************************************************************

Cum e să fii jurnalist sportiv în România, în 2011? Well, habar n-am. Nu încerc vreo glumă proastă. E doar situația în care cuvintele nu prea te ajută. Ideile nici atât, pentru că se anulează unele pe celelalte. Urmează explicațiile.

N-am fost niciodată ziarist. După 3 ani de gsp, mi-am dat seama că nici n-aveam cum să-mi doresc asta. Am ajuns în zonă printr-un noroc explicabil doar de calculele de Sus. La fel ca Bebe la Man. United sau ca majoritatea jucătorilor Stelei în dream-team-ul lui Iliesta.

Copiii își construiesc vise. Pe măsură ce cresc, fie le alimentează din viață, fie le abandonează pentru că li se spune că n-au nicio șansă să le transforme în realitate. Eu încă visez.

Până la golul lui Hagi din România – Columbia n-am stat deloc cu magnetul lângă fotbal. După, am început să nu mai pricep decât asta de la vârstele prin care am trecut. Am trecut prin faza sutelor de dubluri de la albumele Panini, a meciurilor din Serie A de pe PRO TV și a RAN-ului de pe Sat 1 din care n-am înțeles niciodată nimic altceva decât golurile. N-am ieșit în nicio zi de luni din casă așteptând Eurogoals pe Eurosport și nu mi-a venit să cred că Prima dă Premier League. Nici că TVR a cumpărat drepturile de Primera, unde Figo îmi plăcea mult ca barcelonez. Asta a fost viața mea. A, ba nu. Am uitat de rezumatele din Ligue 1 de pe TV5 și de golurile magice ale polonezilor la TVP. Din ultimele nu prindeam decât jumătatea plictisitoare a programului pentru că trebuia să intre canalul ‘cu prostii’ la care n-aveam voie să mă uit. Clasic.

Cum să ratez Procesul Etapei, la care forțam telecomanda pe sunet minim ca să nu dau de bănuit că nu dorm? Puneți emisiunea lu’ NEA OVIDIU mai sus în topul priorităților. Traian Tomescu, good MM, Sechelariu, Chivorchian, Gheorghe Ștefan, frații Romanescu, Gică Hagi superstar sau Gică Popescu sunt ăia despre care am aflat că pot să și vorbească. Numele sunt aleatoriu alese și mi-au venit pe sistemul Tourette. Dacă l-aș fi avut, probabil s-ar fi concentrat pe nume de-astea, și nu pe lucruri spurcate.

Ok, știu că nu voi fi predat în școli și nici nu am de gând să-mi public memoriile. Încă. Dar, cred că povestea mea își poate da copy-paste, la fel ca guma Turbo și ca Brifcorul, într-ale unora din cei care vor citi asta.

După anii ăștia, am avut ocazia să-mi confrunt visul. Și să-i cunosc pe unii dintre oamenii pentru care preferam să uit de Snickers ca să-mi iau Pro Sport-ul. La fel ca acționarul majoritar al blogului, am trăit cu impresia jurnalismului ideal. În care pasiunea te învață să folosești cuvintele și mintea să transmiți inspirat ceea ce oamenii așteaptă la coada din fața tarabei. Ideal mi se pare abia acum mecanismul, atunci aș fi dat în cineva care s-ar fi pus cu visul meu.

Diversitatea mass-media te dă cu capul de masă ca să-ți revii. Am vrut să folosesc presă în loc de mass-media, dar mi se părea că aș fi intrat și eu în afacerea cunoscătorilor care devin penibili. Societatea își împrumuta efectul tuturor mediilor în care se acceptă caractere fără filtru de calitate. Până la urmă, ziarul devine doar un loc de muncă. Unul la care vii pe limită de ore și din care aștepți să pleci pentru că hobby-urile ți-au evoluat. Și pentru că pe nimeni nu mai interesează decât să apară ceva. Indiferent dacă e adevărat sau nu, dacă se joacă pe miză de libertate sau loc de muncă, dacă se lucrează pe ritmuri de glume proaste făcute de Gigi sau pe incultură de toate felurile a ăluia care-și trece numele sub titlu.

Să nu-ți dorești niciodată să-ți întâlnești idolii. Ca să mai poți visa.

Aline, pune-i tu titlul, te rog! Mersi!


Toată ziua de ieri m-am gândit cum să concep textul ăsta, cum să-l formulez, cum să scriu despre asta fără a fi prea patetic. worried Şi, mai ales, cum să mă ridic la înălţimea celorlalţi care au făcut-o deja, înaintea mea: Ovidiu, Ionel, Emil şi Liviu.

Tocmai de aceea, mi-aş fi dorit să am acum, mai mult decât oricând, talentul şi inspiraţia lui Alin, pentru a găsi cele mai potrivite cuvinte într-un articol – culmea! – chiar despre el. Pentru că, de data asta, nu îmi va mai edita şi îmbunătăţi el textul înainte de a-l băga în pagină. Şi nici nu-i va da el un titlu inspirat, la care eu evident că nu m-aş fi gândit. happy

Alin Fornade a fost dat afară din cea care se recomanda cândva “cea mai bună echipă din România”, atunci când încă nu începuse să-i “pese de sport poate prea mult” şi de propriii oameni poate prea puţin.

************************************************************************************************

“S-au descotorosit de tine la fel cum a fost îndepărtat Raul de la Real Madrid”, i-am spus ieri, la telefon, cu părere de rău. “E curios, cum tot la fotbal ajungem, indiferent despre ce vorbim”, a spus el, iar răspunsul său mi-a sunat ca un oftat.

Dar cum să nu alunece, invariabil, discuţia spre fotbal, atunci când stai de vorbă cu unul dintre cei mai buni jurnalişti de sport din România? Ba, mai mult, în opinia mea, unul din cei mai buni zece ziarişti români, indiferent de domeniu. După 12 ani în care a fost loial Gazetei Sporturilor, “poate prea mult”, aş spune acum, i s-au dat 12 zile termen să-şi strângă lucrurile şi să se despartă pentru totdeauna de redacţia în care, mai tot timpul, ajungea primul şi din care, de multe ori, pleca ultimul. Nu două luni, nu o lună, ci 12 zile! “Echitabil”, nu-i aşa? La “cursul de schimb” al GSP fiecare an în care i-ai dat totul, sacrificându-ţi, adesea, familia şi viaţa personală îţi “cumpără” o zi de răgaz.

În loc de “Dragă Tolo…”

Cătăline, ştiu că e posibil ca de mine să nici nu-ţi mai aduci aminte. La fel cum nici Florentino Perez nu şi-l mai aminteşte, probabil, pe Gravesen. Eu nu mi l-aş fi putut imagina niciodată pe Alin în altă parte decât la Gazeta Sporturilor. Cum nu mi l-aş fi imaginat, până acum un an şi jumătate, nici pe Raul Gonzalez Blanco în alt tricou decât cel… “blanco”, cu numărul 7. În cei trei ani şi trei luni în care Alin mi-a fost şef, apoi coleg, de la el (ca şi de la Radu) am învăţat despre corectitudinea omului Tolontan, despre familia GSP şi despre cea mai bună echipă din presa sportivă. Aşa am ajuns să mă molipsesc şi eu de respect, admiraţie şi – de ce nu? – invidie colegială pentru cel mai bun manager din presa română. Şi, tot după părerea mea, pentru cel mai bun jurnalist al României. Da, despre tine e vorba.

Nu vreau să dau nume de “jucători” care ţi-au rămas în “lot”, în timp ce pentru Alin n-a mai fost loc nici “pe bancă”, dar probabil Pleşan se simte stingher să bea singur vodcă rusească acum, de la mama ei, fără amicul său de la Gazetă. Probabil, citez,”e mai uşor să operezi la distanţă, decât să o faci acolo, aproape”. Pe unul de la Bucureşti ar fi trebuit să-l priveşti în ochi, pe cel la Cluj îl puteai concedia prin telefon (cum ai şi făcut, de altfel). Dacă simţeai că începe să-i tremure vocea, la o adică puteai da vina pe semnalul prost şi să închizi.

Cea mai bună echipă e cea mai bună doar cât are cei mai buni jucători

N-o ascund, îl admir pe Alin aproape la fel de mult pe cât te admira el pe tine şi am avut de învăţat de la el aşa cum el a avut de învăţat de la tine. Diferenţa este că, atunci când eu am plecat, el a încercat să mă oprească şi mi-a spus că GSP face o mare greşeală că-mi dă drumul. Lui nu doar că nu i-ai spus şi tu la fel – pentru că n-a fost cazul, el n-ar fi plecat niciodată de bunăvoie -, dar chiar tu i-ai făcut vânt pe scări. Că m-ai dezamăgit pe mine şi că m-ai pierdut, acum, şi ca cititor, pagubă-n ciuperci. Dar că l-ai dezamăgit pe un om care a crezut în tine, pe un “general” de-al tău, cum ar spune Becali (această nouă “politică editorială” a Gazetei), doare mai mult decât pierderea unui job.

Ştii şi tu foarte bine că cea mai bună echipă este cea mai bună pentru că e alcătuită din cei mai buni, iar când rămâne fără cei mai buni, încetează să fie cea mai bună. Iar Alin era unul dintre cei mai buni. Nu avea nevoie de mine ca avocat, editorialele, cronicile şi reportajele sale vorbesc în numele lui. Nu o să îţi spun eu despre cum muncea Alin, cu cât profesionalism şi meticulozitate documenta un text, despre câtă inspiraţie storcea într-o cronică, pornind de la titlu şi încheind cu “punch-line”-ul de final, din cel puţin două motive: 1. Au făcut-o deja alţii, citaţi mai sus. 2. Tu ştii toate astea – sau ar trebui să le ştii – cel mai bine dintre toţi. Dar pot să-ţi spun că ai făcut o mare greşeală. Azi Perez nu şi-l mai aminteşte pe Gravesen, dar îl regretă pe Raul. Mă tem că şi tu-l vei regreta pe Raul al tău.

Până la urmă nu mi-a ieşit: tot am fost patetic şi iar am scris prea mult, încât va trebui să-mi taie Alin din el pentru ziar. happy Nu-i nimic, pe site poate intra integral. Şi tot nu am fost în stare să cuprind tot ce aş fi vrut să-ţi spun. Măcar am pus smiley-uri prin text, să-ţi fie familiar.big grin

Ah, Cătăline… Înainte să închei, aş vrea să-ţi propun un lucru. Gândeşte-te doar un minut la asta: Cum ar fi fost dacă Nea Vanea, la 37 de ani, ar fi avut “ghinionul” unei “crize” ca cea de-acum şi de un şef ca Tolontan la “Sportul Popular”?

************************************************************************************************

PS: Ovidiu, Emil, Ionel, Liviu, mă bucur să văd că mai există solidaritate în presă. Eu, unul, de mult nu am mai văzut astfel de reacţii venite în sprijinul unui coleg de breaslă, iar ăsta este un alt amănunt care spune multe despre valoarea lui Alin, atât ca om, cât şi ca ziarist. Până una-alta, spre bucuria mea şi, sper, ca urmare a insistenţelor mele tongue, Alin Fornade este, de ieri, şi pe Twitter.

PPS: Pe lângă cei patru pomeniţi iniţial, au mai scris despre asta: Daniel şi Vasile

Sursă foto: UCluj.ro