Proteste în România indigo – Guest post @Mitrutdocan

Până i se va îndeplini dorinţa lui Ciulea (btw, felicitări pentru poza şi filmuleţul cu protestatarul din Baia de Arieş), am primit rugămintea lui Mitruţ Docan de a-i găzdui opinia despre #revolutie. Cu menţiunea că este un punct de vedere pe care îl respect şi-l apreciez, chiar dacă nu coincide în totalitate cu al meu, vă anunţ că textul de mai jos este al doilea post scris de Mitruţ pe acest blog (după ăsta), deci este deja un “obişnuit” al casei. Maestre, banda:

Simt nevoia să mă disculp. Nu am participat la “revoluţie” decît tangenţial, în plimbarea pe care o îndur de la Piaţa Romană pînă în Drumul Taberei. By the way, sînt cu 4 kilograme mai slab, scop împlinit, dar răcit ca un motan abandonat. Revenind. Spun că simt nevoia ciudată să îmi cer iertare, fiindcă văd o Românie fără haz, dar nu găsesc rostul implicării. Să mă explic.

* Sînt în vîrstă de 25 de ani, am simpatii creştin-democrate, nu relaţionez, fireşte, cu niciun partid de la noi şi analizez eşafodajul politic autohton cu un fel de curiozitate perversă. Merg cu metroul, îmi sun mama de ziua Mamei, urăsc castaniul în îmbrăcăminte, mă dezic de corporaţii şi îmi place berea belgiană. Mă plasez înspre periferia clasei de mijloc, compartimentul apropiat de discursul domnului Daniel Barbu, deci sînt un biet cetăţean normal în căutarea vremurilor mai bune. Cred că era nevoie să facem cunoştinţă înainte să încrucişăm săbiile. big grin

“Revoluţia” a început din vîrful piramidei, cu televiziunile chemînd la proteste publice şi un lider politic care a incitat mişcările de stradă, ceea ce nu e numai demoralizant, ci şi complet împotriva democraţiei. Piaţa s-a transformat într-un fel de cantină socială, în curs să hrănească tot portativul de frustrări: lipsa de libertate (?), dictatura (?), taxa auto, legea Dragomir etc. Evoluînd de la consistenţa unei asociaţii de locatari la dimensiunea unei parohii rurale, mişcarea de la Universitate a devenit un fel de îmbulzeală lipsită de mesaj coerent, de revendicări realiste sau de luciditate politică. Mai mult de atît, sufocată de un “ba pe-a mă-tii, Traiane!” şi colorată în portocaliul huliganilor de la diferite echipe de fotbal, adunarea a avut o sincopă ciudată duminică, atunci cînd i-a încurcat pe jandarmi cu minerii. În continuare, Piaţa Universităţii rămîne indigo, colorată de jandarmi, populată de o “revoluţie” în căutare de orice fel de răfuială. În continuare, rămîne …

FĂRĂ MESAJ.

Absenţa unui mesaj clar îngroapă adunarea. Nicio listă de revendicări, nicio soluţie, doar pancarte cu umor şi poze la căldura focului de la Unirii. Mulţimea sărbătoreşte o întrunire cîmpenească, bucuria unui “cît de mulţi sîntem”, dar uită utilitatea demonstraţiei. Nimeni nu teoretizează mişcarea, opoziţia aplaudă şi încearcă să inspire scopurile prin conferinţe de presă. Greşită abordare.

FĂRĂ CONSISTENŢĂ.

Cîteva mii de oameni în toată ţara. Suficient pentru recordul mondial la dansul pinguinului, insuficient pentru o schimbare adevărată. Iar dacă o punem la socoteală şi pe domnişoara de la Cluj, care a ieşit în apărarea “domnului Calafat”, spectacolul are notele lugubre din filmele lui Stanley Kubrick. Ca să nu mai vorbim de apărarea suporterilor, “cărora nu li se poate răpi dreptul cetăţenesc” de a provoca haos. Putem răsufla uşuraţi, ipocrizia a fost salvată. Huliganii au venit ca cetăţeni. Mă gîndesc că ar trebui să ne condamnăm pentru termenul de mineriadă, să îi zicem acţiune cetăţenească cu ortaci. winking

FĂRĂ VIITOR.

În logica greşită a vremurilor, ar trebui să cadă guvernul, moment în care opoziţia ar forţa anticipatele pentru Parlament, condiţie în care România ar avea mai multe şanse de supravieţuire dacă s-ar înjunghia cu o sabie Hattori Hanzo. Astfel, o muştruluială confuză devine o lopată de pămînt, iar exaltarea transmisiei în direct o glumă proastă.

Nu am participat la “revoluţie”, prieteni, fiindcă nu coincide cu felul în care văd lucrurile şi nu aprob o gloată de curioşi dezinteresaţi de politica adevărată, dar excitaţi de intifade. Mă încred încă în vot, nu cred în lideri politici care cheamă în stradă şi nu sînt pe aceeaşi lungime de undă cu “lipsa de libertate” invocată, fiindcă încă îmi aduc aminte de cum era să cumperi o jumătate de pîine. Nu, nu sînt mulţumit de ce trăiesc, dar prefer să muncesc mai mult şi să sancţionez în cel mai indicat moment, adică la urne. Iertare!

*Articolul nu implică în niciun fel compania în cadrul căreia lucrez.

Sursa foto: Jurnalul.ro

UPS! Cum ne recuperăm umanitatea?

Mario Cipollini

S-ar putea să-mi fac un obicei din a încerca să promovez jurnalişti tineri în blogosferă. Nu e nevoie să o fac în online, în general, întrucât ei deja şi-au făcut un nume în presă şi sunt foarte cunoscuţi în rândul consumatorilor de presă sportivă. Dar blogosfera, dintr-un cumul de cauze (pe care, pentru a nu devia de la subiect, nu o să le discut acum şi aici), are o părere oarecum distorsionată despre “presari”. Am început cu Emanuel Roşu (@Emishor). Voi continua cu Mitruţ Docan (@mitrutdocan), un alt fost coleg pe care îl apreciez foarte mult şi al cărui stil îl admir. Şi care este pe locul 6 în topul jurnaliştilor sportivi români de pe Twitter. happy

Mitruţ – alt ziarist obscen de tânăr (are doar 25 de ani) – lucrează la GSP din octombrie 2007, fiind, în prezent, community manager la www.gsp.ro şi realizator al emisiunii “Peluza My Sport” la Radio GSP. Dar, pentru mine, Mitruţ (om pe care, spre deosebire de Emişor, l-am întâlnit şi personal, chiar găzduindu-l o dată, când se afla în vizită prin Cluj) este, în primul rând, omul şi jurnalistul cel mai pasionat de tenis şi – mai ales – de ciclism, pe care îl cunosc. De altfel, cred că el este unul din fericitele şi puţinele cazuri din presa românească sportivă care au ajuns să facă jurnalism împinşi de alte pasiuni decât pentru fotbal. Nu că ar fi mai puţin pasionat de fotbal, doar că tenisul este cu câteva trepte mai sus în topul preferinţelor sale. Iar ciclismul cu câteva etaje.

Ca să vă faceţi o idee despre cât de pasionat este omul de ciclism, o să dau doar puţin din casă: “Sfântul Mitri” va face, anul viitor, pelerinaj la moaştele Sfântului Apostol Iacob, la Santiago de Compostela, pe celebrul Camino de Santiago, cu… bicicleta!

De aceea l-am şi rugat să îmbine, în guest-postul său, tenisul, ciclismul şi jurnalismul (online), principalele sale pasiuni şi îndeletniciri. Ce a ieşit puteţi citi mai jos.

************************************************************************************************
Roger Federer
Motto: Ştim cu toţii “luminiţa” aceea care apare la orice calculator portabil atunci cînd acesta este în stand-by sau închis. Dar ştiaţi că “luminiţa” de la MacBook pîlpăie de 12 ori pe minut, numărul mediu de respiraţii pe care le are un adult? Un Steve Jobs cazon cu propriii angajaţi, maniacal cu propriile produse şi contondent cu orice imperfecţiune a împrumutat afecţiune şi umanitate unor obiecte pe care le-a desăvîrşit. Poate a venit timpul să avem curajul să o facem şi noi.

Prima mea cronică de ciclism a fost despre Mario Cipollini. Pentru cei care nu îl cunosc, italianul a fost mai apropiat de un star porno decît de un atlet tradiţional. Cu părul sclipind a uleiuri scumpe, cu o pelerină de leopard ce a scandalizat bătrînelele din sudul Italiei şi cu un zîmbet neruşinat de pirat, Mario a reprezentat ultima romanţă pe care un sport gîtuit de scandaluri a mai apucat să o cînte. Cu toate acestea, prima mea cronică despre Mario s-a dovedit un eşec cumplit. I-am înregistrat chirurgical rezultatele, i-am radiografiat performanţele şi i-am anticipat cu precizie sfîrşitul. Scurt, limpede, obiectiv şi cu lipsă de responsabilitate. O ştire completă. Oare?

Roger Federer

“Ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţia de berărie”

Cred că absenţa obiectivităţii ne-ar face tuturor un mare bine. În spatele corectitudinii de duzină, a survolării şi a misiunii de a prezenta faptele “exact aşa cum sînt”, jurnalismul a început să sufere de un mare UPS. Umanitate, personalitate şi subiectivism. Rîndurile par vidate de graţia discernămîntului, de tonus interior şi de cadenţă, iar ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţie de berărie. Ştiu, e vina noastră, a oamenilor de online care nu mai au timp să îşi asume opinia, preferînd claritatea şi veridicitatea ştirilor în dauna unei poziţii ferme. Sîntem educaţi să livrăm repede, împachetat atractiv, cu poze luminoase şi filmuleţe care să le susţină. Reuşind să facem un pas în spate, cred că la capătul zilei e şi vorba despre un fel de laşitate în faţa propriului public.

De ce? Pentru că toate “semnăturile” de pe marile site-urile de afară garantează cîte ceva. Garantează prezenţa scriitorului, balanţa cu care judecă şi forma în care acesta alege să o facă. Într-un cuvînt, semnătura garantează viaţa omului din spatele ştirii, cu toate hibele, baricadele sau prejudecăţile pe care le generează. Ştirile prind contur civilizat, cu argumente mai mult sau mai puţin solide, devin o poveste a omului care le spune, poveste pe care publicul o acceptă şi o dezbate la fel de civilizat.

În schimb, noi ne-am pierdut relativ repede gustul pentru naraţiune din cauza feed-backului. Publicul din România e needucat în asumarea răspunderii autorului, înspăimîntat de partizanat şi venal cu verbele la persoana I. Consecinţa? Livrăm texte confortabile.

Mario Cipollini fumând

Arta nu poate fi redată rece, matematic şi corect politic

Or poezia lui Mario Cipollini sau graţia lui Roger Federer nu pot fi exprimate doar în tabele, în flux de informaţii şi cronici corecte politic. Nu putem înlătura din texte fascinaţia sau dezamăgirea pe care le avem faţa de proprii idoli, la fel de bine cum nu putem să ne adormim simţurile cînd sportul naşte monştrii din jurul nostru. Nici nu trebuie să o facem! Asta ar face jurnalismul online mai viu ca niciodată, ar provoca dialog şi dezbatere de idei, şi, de ce nu?, ar semnala existenţa oamenilor din spatele rîndurilor. Cu mai mult curaj şi un pic mai multă incisivitate, cred că am reuşi un exerciţiu binevenit de igienă personală şi a mediului în care ne învîrtim. Cine ştie, poate chiar ne-am recupera idolii.

Altfel, pînă atunci, pînă la ora cînd vom reuşi să lăsam cîte ceva din noi în fiecare ştire, Mario Cipollini rămîne doar un huligan nebărbierit şi îmbrăcat într-o helancă de prost gust, iar noi doar nişte necunoscuţi neglijabili care am dat o ştire clară, obiectivă, rece.

Urmăreşte-l pe Mitruţ pe Twitter.

Surse foto: 1, 2, 3 şi 4

Sfatul unui jurnalist sportiv: “Să nu-ţi doreşti niciodată să-ţi întâlneşti idolii”

Pe Emanuel Roşu, zis @Emishor, atât în offline, cât şi în online, l-am cunoscut la GSP. Am fost colegi o perioadă. Nu ne-am întâlnit niciodată faţă în faţă, relaţia noastră derulându-se doar prin intermediul messenger-twitter-facebook, dar îmi permit să-l consider prieten. Internetul, iată, îţi dă şansa asta: să-ţi faci prieteni şi fără să fi băut o bere cu ei.

Emişor e un bucovinean “miticizat”, revoltător de tânăr – are doar 24 de ani, dar din care patru de experienţă -, plin de umor, deştept foc, tobă de fotbal şi – veţi vedea – foarte talentat. A lucrat între noiembrie 2007 şi decembrie 2010 la Gazeta Sporturilor. A demisionat la sfârşitul lui 2010, dar a fost “recuperat” rapid de Sport.ro, unde “prestează” din ianuarie 2011. De multe ori, însă, “chingile” locurilor de muncă nu l-au lăsat să se exprime la adevărata lui valoare (deşi a produs unele texte memorabile în toţi anii ăştia – cel puţin pentru mine). L-am rugat să o facă pentru Ellun.es şi a reuşit să-mi producă cel mai bun text care a fost vreodată publicat pe blogul ăsta. Doar nu degeaba l-am făcut mare, incluzându-l pe locul 2 în clasamentul celor mai urmăriţi jurnalişti sportivi români pe Twitter. happy

“Scrie, bă, despre cum e să fii jurnalist sportiv în 2011”, i-am zis, când m-a întrebat despre ce să fie textul. Pentru că eu am o problemă cu felul, complet fals, stereotipic şi dăunător în care sunt percepuţi ziariştii în online (despre motivele acestei percepţii eronate, însă, altădată) şi încerc, pe cât pot, să “ajut” la reabilitarea unei imagini pe nedrept, de multe ori, pătate. A acceptat şi a ieşit minunăţia de mai jos. Să mai spuneţi că nu avem jurnalişti talentaţi în România…

************************************************************************************************

Cum e să fii jurnalist sportiv în România, în 2011? Well, habar n-am. Nu încerc vreo glumă proastă. E doar situația în care cuvintele nu prea te ajută. Ideile nici atât, pentru că se anulează unele pe celelalte. Urmează explicațiile.

N-am fost niciodată ziarist. După 3 ani de gsp, mi-am dat seama că nici n-aveam cum să-mi doresc asta. Am ajuns în zonă printr-un noroc explicabil doar de calculele de Sus. La fel ca Bebe la Man. United sau ca majoritatea jucătorilor Stelei în dream-team-ul lui Iliesta.

Copiii își construiesc vise. Pe măsură ce cresc, fie le alimentează din viață, fie le abandonează pentru că li se spune că n-au nicio șansă să le transforme în realitate. Eu încă visez.

Până la golul lui Hagi din România – Columbia n-am stat deloc cu magnetul lângă fotbal. După, am început să nu mai pricep decât asta de la vârstele prin care am trecut. Am trecut prin faza sutelor de dubluri de la albumele Panini, a meciurilor din Serie A de pe PRO TV și a RAN-ului de pe Sat 1 din care n-am înțeles niciodată nimic altceva decât golurile. N-am ieșit în nicio zi de luni din casă așteptând Eurogoals pe Eurosport și nu mi-a venit să cred că Prima dă Premier League. Nici că TVR a cumpărat drepturile de Primera, unde Figo îmi plăcea mult ca barcelonez. Asta a fost viața mea. A, ba nu. Am uitat de rezumatele din Ligue 1 de pe TV5 și de golurile magice ale polonezilor la TVP. Din ultimele nu prindeam decât jumătatea plictisitoare a programului pentru că trebuia să intre canalul ‘cu prostii’ la care n-aveam voie să mă uit. Clasic.

Cum să ratez Procesul Etapei, la care forțam telecomanda pe sunet minim ca să nu dau de bănuit că nu dorm? Puneți emisiunea lu’ NEA OVIDIU mai sus în topul priorităților. Traian Tomescu, good MM, Sechelariu, Chivorchian, Gheorghe Ștefan, frații Romanescu, Gică Hagi superstar sau Gică Popescu sunt ăia despre care am aflat că pot să și vorbească. Numele sunt aleatoriu alese și mi-au venit pe sistemul Tourette. Dacă l-aș fi avut, probabil s-ar fi concentrat pe nume de-astea, și nu pe lucruri spurcate.

Ok, știu că nu voi fi predat în școli și nici nu am de gând să-mi public memoriile. Încă. Dar, cred că povestea mea își poate da copy-paste, la fel ca guma Turbo și ca Brifcorul, într-ale unora din cei care vor citi asta.

După anii ăștia, am avut ocazia să-mi confrunt visul. Și să-i cunosc pe unii dintre oamenii pentru care preferam să uit de Snickers ca să-mi iau Pro Sport-ul. La fel ca acționarul majoritar al blogului, am trăit cu impresia jurnalismului ideal. În care pasiunea te învață să folosești cuvintele și mintea să transmiți inspirat ceea ce oamenii așteaptă la coada din fața tarabei. Ideal mi se pare abia acum mecanismul, atunci aș fi dat în cineva care s-ar fi pus cu visul meu.

Diversitatea mass-media te dă cu capul de masă ca să-ți revii. Am vrut să folosesc presă în loc de mass-media, dar mi se părea că aș fi intrat și eu în afacerea cunoscătorilor care devin penibili. Societatea își împrumuta efectul tuturor mediilor în care se acceptă caractere fără filtru de calitate. Până la urmă, ziarul devine doar un loc de muncă. Unul la care vii pe limită de ore și din care aștepți să pleci pentru că hobby-urile ți-au evoluat. Și pentru că pe nimeni nu mai interesează decât să apară ceva. Indiferent dacă e adevărat sau nu, dacă se joacă pe miză de libertate sau loc de muncă, dacă se lucrează pe ritmuri de glume proaste făcute de Gigi sau pe incultură de toate felurile a ăluia care-și trece numele sub titlu.

Să nu-ți dorești niciodată să-ți întâlnești idolii. Ca să mai poți visa.

Guest post: Alex Mieluș

Daca tot a vorbit de momente cand realizezi ca ai imbatranit dom’ Misu s-a gandit sa lase un fost coleg, care-a scris si el pe tema asta, sa va incante cu un infografic big grin

Judas Priest infographic

Daca vreti sa puneti acest infografic la voi pe site, nu e nici un fel de problema, atat timp cat copiati acest cod si-l plasati la voi pe site (nu de alta, dar sa creditam omul pentru munca lui):