Totul e complicat în tango, dimineața

Guest-post de @mitrutdocan

– Trezeşte-te, te rog.
– Cît e?
– 10.
– De ce m-aş trezi? Hmmm…

Ana s-a întors pe cealaltă parte. Eram la ora cînd învățasem ce înseamnă fiecare gest. Cînd vira cu totul pe cealaltă margine a patului, știam că era un fel de “poftim la coloniştii din Catan pe umerii mei leneşi”. De obicei, îmi luam cîteva secunde înainte să încep, suficient cît să o fac să tînjească puţin, atent să nu i se încrunte sprîncenele şi să nu cadă din nou în moleşeală. De data aceasta, nu am făcut-o. Am întins mîna dreaptă drept, am început să alunec încet pe fiecare contur, pînă la şolduri, după care am împins încet în golul acela dintre şale şi mijlocul coloanei.

– Trezeşte-te, te rog.

Cînd o spun pentru a doua oară, încă am ochii închişi, încă îi simt căldura în podul palmei, între încheietură și degete, încă îi aştept vuietul. Pe ultima vocală a îndemnului, simt cum a început. Ana s-a ridicat încet, a oftat adînc şi a plecat cu paşi apăsaţi spre baie. Mi-am ridicat pleoapele, deşi, în dezordinea generală din cameră, aş fi vrut să nu o fac. Ştiam ce urmează. Cafea, două ţigări mentolate, cămaşa călcată, pomelo şi piept de pui într-o plăsuţă de hîrtie de la Burberry, brînză de Sibiu şi cheile de la maşină. Ochi tiviţi cu negru, cămaşă albă, păr castaniu. Aceeaşi dimineaţă.

– Ţi-ai luat cartela?
– Da.
– Să bei apă, te rog. O să trec, diseară, să plătesc facturile. O să îmi fie dor de tine, să ştii.
– Ce-i cu tine?
– Nimic.

Ana mă priveşte altfel. Se uită fix pentru două secunde, mută pe umărul meu drept, apoi pe felul cum întorc cheia în yală. 8 intersecţii de suportat. Iar dacă din boxe nu s-ar auzi Bruce Springsteen, sînt sigur că ar fi de o mie de ori mai uşor. Am noroc că întinde mîna pentru butonul de radio. Minunată e viaţa cu muzică pe fundal.

– Nu o să mai vin, ştii, nu?

Întrebarea mea e la fel de tîmpită ca aşteptările din spatele ei. Ana conduce, în tot şi în toate, nu are timp să se uite, nu are timp să se plîngă. Nici nu vrea să o facă. 6 intersecţii pînă la final şi viteza e joasă, de parca am merge amîndoi în vîrful degetelor. Ana îşi caută ţigările, sînt sigur că nu mă crede. Dar nu e nimic, chiar nu e nimic. 4 intersecţii.

– Mă gîndeam că vrei să ştii.
– Te rog să te mai gîndeşti. Vreau să fii acasă, cînd mă întorc, după aceea poţi să pleci.
– Ştii că asta nu funcţionează niciodată, de ce ai insista?
– Nu ştiu. Să fii acasă.

Totul e sufocant de normal. Cu două intersecţii înainte cobor, o sărut, simt din nou răcoarea vinului negru după o mie de ani petrecuți pe nisipul ars al tuturor deșerturilor ce m-au suportat, după care îmi întorc definitiv ochii de la ea. Soarele se reflectă nemilos de pe clădirea în culoarea acvariului în care ştiu că trebuie să ajungă. Am plecat.

Trezeşte-te, te rog. Ai dreptate. De ce aş face-o?

Sursa foto

Tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci?

A venit timpul pentru un nou guest-post pe Ellun.es. De data asta, invitatul este o ea – cred că e o premieră -, iar subiectul, unul la fel ca şi autoarea textului, Mihaela, sensibil.

…atunci când eşti mic şi nu ştii să colorezi, te ajută cei din jur, îţi arată cum trebuie să faci în aşa fel încât să nu depăşeşti conturul formei de pe hârtie. Când mai creşti şi nu ştii să faci problema aia nasoală la matematică, te ajută colegul de bancă sau mergi la meditaţii. Problema e, astfel, rezolvată. Şi cea din culegere, dar şi a ta. A doua zi iei un 10 şi toată lumea e fericită. La sfârşitul anului iei şi premiu.

Mai creşti un pic şi ajungi la liceu. Deja ţi-au crescut aripi. Lumea e a ta, totul se rezolvă de la sine. Facultate… Trec şi sesiunile alea grele. Mai că m-aş întoarce înapoi. Ah… şi complexul acela studenţesc, centrul şi Piaţa Unirii…

Job. Trebuie să-ţi mulţumeşti şefii. De la cel mai mic până la cel mai mare. Uneori nu mai ştii cum şi ce dracu’ să faci, dar până la urmă te dai de două ori peste cap, ca-n poveste, şi la finalul zilei toată lumea zâmbeşte.

Dar tu? În toate astea, unde eşti? Unde ai rămas? Ce faci atunci când te pierzi pe drum? Şi când nu ai pietricele albe la tine ca să marchezi drumul, ca să ştii cum să te întorci să te cauţi. Cui îi mai ceri ajutorul?

Tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci?

După ce mai “cresc”, poate mă întorc să vă spun şi vouă dacă am găsit răspunsul…

Sursa foto: junaluskaaa.blogspot.com

Despre sinuciderea ziarului tipărit


Pentru că am promis că voi reveni şi cu al doilea material scris de David Jimenez, în ciuda faptului că o doamnă puţin şuie s-a grăbit să traducă ea (cu Google Translate, cred, date fiind rezultatele) textul, iată, mă ţin de cuvânt şi postez şi articolul “Sinuciderea ziarului“, scris în data de 4 ianuarie. Între timp, am primit pe mail felicitări şi mulţumiri de la însuşi autorul acestor texte, pentru faptul că, citez: “datorită ţie, textele mele au putut fi citite şi în România”, ceea ce nu poate decât să mă bucure şi să mă onoreze. Sper că şi acest text va fi la fel de bine primit şi la fel de apreciat, căci, ca şi în precedentul, sunt spuse multe adevăruri, pe care, chiar dacă mulţi dintre noi le ştiam deja, eu, unul, recunosc, nu m-aş fi priceput să le scriu atât de bine.

Sinuciderea ziarului

Întreabă-ne pe noi, cei care muncim în domeniul acesta, al tipăririi de ziare şi îţi vom spune că ştim formula care ne va salva de la moarte. Miza pe teme proprii. Asumarea faptului că deja nu mai putem să concurăm în privinţa ştirilor de actualitate şi oferirea, în schimb, a unor analize în profunzime şi superreportaje care să aducă plusvaloare. Să încetăm să mai publicăm ştirile de ieri. De aceea, pe 26 decembrie, toţi am decis că tema principală a primei pagini nu va fi ştirea de ieri. Am ales, în locul ei, una de alaltăieri.

“Regele se arată foarte îngrijorat de daunele aduse Coroanei de Cazul Urdangarin”, informa lunea trecută El Pais, cu privire la discursul monarhului de sâmbătă (duminică n-a fost ediţie). “Regele a trecut examenul”, titra El Mundo. “Justiţia este egală pentru toţi”, sublinia ABC, cu referire la deja celebra frază rostită de rege. E greu de imaginat vreun cititor cumpărând ziarul pentru a se informa despre ceva petrecut cu două zile în urmă, care a fost televizat în direct de toate canalele, analizat pe larg pe toate siteurile şi comentat până la saţietate pe reţelele sociale. Că a fost, cu toate astea, ştirea de pe prima pagină în toate ziarele demonstrează că nu este întru totul adevărat că este criza cea care ucide ziarele, deşi, fără îndoială, a contribuit mult la depresia nostră cronică. Asistăm la o tentativă de sinucidere.

Pacientului i s-a spus că trebuie să-şi abandoneze viaţa sedentară şi să facă puţină mişcare. El ştie că este aşa, ba chiar se ridică de pe canapea din când în când, dar inerţia îl aruncă de fiecare dată înapoi spre proastele-i obiceiuri. A făcut lucrurile în felul său pentru atâta timp că nici măcar apropierea sfârşitului nu-i provoacă vreo reacţie. Continuăm să tipărim discursul Regelui două zile mai târziu în acelaşi fel în care dedicăm, cu religiozitate, o pagină întreagă “Operaţiunii Plecarea în vacanţa din Săptămâna Mare” şi două pagini vremii. Îi spunem cititorului că ieri a fost frig, când el citeşte pe Internet că deja a ieşit soarele. Că ieri a fost un cutremur, când deja azi e criză nucleară. Că ultimul atentat ar fi putut fi comis de Iluminaţii în Acţiune, când liderul lor deja a revendicat atentatul pe Twitter.

Recenta dispariţie a ziarului ADN (cotidian gratuit – nota mea) şi falimentul cotidianului Publico nu par, nici ele, să determine schimbarea radicală cerută de situaţie. Vina este a crizei. A firmelor care nu mai cumpără reclamă. A internetului. A cititorului, care nu mai vrea să plătească. Vina este a oricui, mai puţin a noastră sau a produsului nostru. Dacă un restaurant rămâne fără clienţi, se presupune că mâncarea sau servirea au devenit proaste. Dacă ziarele pierd cititori, problema este a clienţilor noştri, care sunt nişte zgârciţi. Nu cumva le oferim un produs pentru care ei consideră că nu mai merită să bage mâna în buzunar? Că, în timp ce noi ne ocupăm cu analizarea, evaluarea şi criticarea muncii celorlalţi (politicieni, sportivi, actori… ) , omitem să facem acelaşi lucru şi cu cei care ne sunt cel mai aproape: noi înşine?

Două treimi din conţinutul ziarelor este acelaşi, indiferent de numele publicaţiei cumpărate şi se diferenţiază doar prin ornamentele ideologice. Sunt zile în care toţi editorialiştii aceluiaşi ziar spun acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. Zile în care frunzăreşti paginile şi nu reuşeşti să te opreşti asupra a nimic care să-ţi atragă atenţia. Zile în care vezi pe prima pagină declaraţii ale politicienilor care se repetă de atâtea ori, spunând aceleaşi lucruri, că nu-ţi rămâne decât să conchizi că au parazitat prima pagină: ştiu ce trebuie să spună şi cum pentru a rămâne “lipiţi” de ea.

Un corespondent, în Pinto (oraş situat la 20 de kilometri sud de capitală, în Comunitatea Autonomă Madrid, despre care s-a crezut mult timp că este chiar în centrul geografic al Peninsulei Iberice, de aici şi numele: Pinto – punto, punctum-în latină) sau în Kabul, ştie că este foarte probabil ca ştirea zilei să ocupe prima pagină dimineaţa următoare, deşi a fost repetată de o mie de ori pe agenţii şi a fost deja postată pe site-ul publicaţiei. Dacă, din contră, trimite un reportaj atemporal şi care nu e legat de actualitate, nu contează cât de bun sau exclusiv este, posibilităţile sale de a fi publicat sunt reduse. Chiar tind spre zero, dacă politicienii dintotdeauna şi-au spus unul altuia ceva mai mârlănesc decât cu o zi în urmă.

Rezultatul îl puteţi verifica stând la o cafea vizavi de un chioşc de ziare. E greu să vezi pe cineva mai tânăr de 45 de ani măcar apropiindu-se de tarabă. Ziarele au fost puse în umbră de produsele promoţionale care le însoţesc. Exclusivităţile zilei precedente nu mai învelesc peştele de dimineaţă: acum învelesc ultimul set de ceşti, oferit cu speranţa că cititorii nu ne vor abandona. Dat fiind că îi cam pierdem, oricum, în timp ce ne spun că produsul nostru nu este suficient de bun, poate ar fi timpul să ne lăsăm supravieţuirea pe mâna jurnalismului pur şi atât. Unul tot mai diferenţiat de concurenţă, şi nu doar ideologic. Unul independent de agendele politice ale partidelor şi rutinelor informative. Cu reportaje pe care cititorul să nu le poată găsi nicăieri în altă parte. Un ziar tot mai bine scris, prezentat sugestiv şi fără senzaţionalism în această vitrină care este cea mai bună marfă a noastră: prima pagină.


Întreabă-ne pe noi, cei care facem ziare tipărite şi îţi vom spune că ştim perfect formula care ne va salva de la dispariţie. Este exact aceea pe care refuzăm să o aplicăm. Când, în cele din urmă, ne vom decide s-o facem, este posibil să fie prea târziu şi ne vom trezi puşi în situaţia de a ne publica ştirea propriei morţi. Cu o zi întârziere.

Surse foto: sigueleyendo.es, elmundo.es, periodistadigital.com, tribunalatina.com

Despre jurnalişti şi curve


În 1998 a părăsit redacţia cotidianului El Mundo din Madrid, fiind numit primul său corespondent în Asia. A dictat ştiri (pe vremea aceea încă se dictau ştirile) de la revoltele din Indonezia, Filipine, Nepal sau Birmania. S-a visat trimis special la cele care doar clocoteau, în China sau Coreea de Nord. A acoperit războaiele din Timorul Oriental, Kaşmir, Sri Lanka şi Afganistan. Moartea lui Bin Laden. Marile tsunamiuri din Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Criza nucleară de la Fukushima…

A scris pe blogul său ceea ce-ar fi trebuit să spună mercenari, vinovaţi de genocid şi asasini în serie. A încercat să dea glas victimelor. A avut norocul să-i intervieveze pe Dalai Lama, Corazon Aquino, Aung San Suu Kyi. Şi pe mulţi alţii, care poate ar fi meritat şi ei un Nobel, dar cărora nu le pasă că nu l-au primit.

Articolele sale au fost publicate în Corriere della Sera, The Guardian sau Toronto Star. A colaborat cu The Sunday Times, Esquire, CNN, BBC şi RFI International.

În 2007 a publicat prima sa carte, “Fiii musonului”. A fost respinsă de cinci edituri, dar după ce a fost publicată a primit premiul pentru “Cea mai bună carte de literatură de călătorie” din Spania şi a fost tradusă în mai multe limbi. Ultima sa carte este “Butoanele din Kabul” (2010).

“Ziarist. Aproape scriitor”

Se numeşte David Jimenez. Este catalan, are 40 de ani, se autocaracterizează ca “ziarist, aproape scriitor” şi m-am gândit că, după Enrique Meneses, este un alt jurnalist pe care îl citesc, îl admir şi de la care am învăţat câte ceva, pe care vreau să vi-l prezint şi vouă. Cum spunea el, într-un alt context, “cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla este să învăţaţi ceva. Despre jurnalism. Şi despre viaţă”.

David este un jurnalist din garda veche. Dar, ca şi Meneses, ştie că soluţia pentru a rezista în lumea aceasta, a presei, este să te adaptezi. Este atehnic. Dar ştia că trebuie să-şi facă un blog. Şi un cont de twitter. Şi unul de facebook. Pentru a supravieţui în această meserie. Deşi nu este omul care ar rămâne vreodată fără un loc de muncă. O să vedeţi de ce. Dacă nu v-aţi dat seama deja, citindu-i bornele carierei. În 1 decembrie a scris un articol-eveniment: “Curve şi jurnalişti”. Un text senzaţional. L-am căutat atunci, pe facebook şi twitter, i-am scris şi i-am cerut voie să-l traduc. Să audă şi românii (jurnalişti sau nu) ce spune el acolo. Nu mi-a răspuns atunci. Pe 4 ianuarie a scris un alt text, cel puţin la fel de bun ca primul: “Sinuciderea presei”. L-am dat pe twitter, dar nu ştiu câţi l-au citit şi nici câţi au înţeles ceva din el. L-am căutat iar: “David, te rog să-mi dai permisiunea să public textele tale, traduse, la mine pe blog. Sunt câţiva oameni care, cred eu, ar trebui să citească lucrurile astea”.

Şi, şoc!, ieri mi-a răspuns. Pe twitter, apoi pe mail: “Ar fi o onoare pentru mine!”.
Bă, jnebun? Un jurnalist cu reputaţia şi cariera lui îi spunea unui hater anonim, prost, fără argumente, retard, invidios, fricos, manipulabil şi care doarme cu uşa închisă, ba mai mult e şi român: “Aş fi onorat”.

Ăsta ori nu i-a citit pe Zoso, Arhi, Visurât şi Ciubotaru, ori e prost. Înclin spre prima variantă. Numai pentru că sunt hater, nu pentru că ar fi adevărat. Înţelegeţi voi… “Aş vrea să vorbim mai multe pe messenger”, îi zic. “Eu sunt cam ignorant în ceea ce priveşte tehnologia, aşa că nu am messenger. Este un miracol că am deschis un cont de twitter şi un blog. Am avut nevoie de ajutorul prietenilor pentru astea”. Şi, totuşi, le-a făcut. Pfff…

Şi continuă, convingându-mă tot mai mult că e un naiv, care are nevoie urgent de o cură de “dezmeticire” în blogosfera română (Lasă, nene, Asia şi războaiele. Hai să trăieşti sub ameninţarea palmelor lui Ciubi, sau a pistolului cu bile al lui Visu’!): “Îţi mulţumesc pentru cuvintele amabile pe care le-ai spus despre textele mele. Mailul meu îţi rămâne la dispoziţie şi aş fi încântat dacă am continua să ţinem legătura. Îţi doresc tot binele din lume în 2012. Te îmbrăţişez. David”.

“Managerii de presă ori nu vor, ori nu ştiu să schimbe lucrurile”

“Speranţa mea este ca ceea ce scriu pe blog să ajute la schimbarea lucrurilor în presă, dar sunt cam pesimist. Cred că managerii de presă nu vor sau nu ştiu să facă lucrurile altfel. Un păcat, pentru că eu iubesc cu adevărat meseria asta şi cred că este fundamental să o reinventăm pentru a putea supravieţui”. Da, maestre. Şi eu am tot zis chestiile astea, dar nu am talentul tău şi nici recunoaşterea ta, pentru a putea schimba ceva. În plus, voi vă plângeţi, deşi în Spania mai există încă 14 milioane de oameni care cumpără, zilnic, presă tipărită. La noi – au spus-o alţii, mai deştepţi – lumea pariază că vom fi prima ţară din lume care va rămâne fără ziare pe hârtie.

Pentru că am încuviinţarea lui David, voi traduce şi voi adapta (căci, din loc în loc, sunt unele expresii care nu au sens în limba română sau şi-ar pierde farmecul traduse mot-a-mot) aici, mai la vale, articolul său de pe 1 decembrie: “Curve şi jurnalişti”:

“Ziarul la care lucram i-a propus acum câţiva ani lui Camilo José Cela (scriitor spaniol, 1916-2002, câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 1989, printre altele – nota mea) o colaborare, iar Nobelul spaniol a răspuns că o va face, pentru o anumită sumă de bani. Când din redacţie au încercat să negocieze preţul, răspunsul său a fost să trimită articolul gratis şi, la finalul său, a conchis că scriitorii sunt precum toreadorii şi curvele, ‘care pot să lupte cu tauri la festivaluri sau să se fută din plăcere, dar fără a scădea vreodată preţul’.

Mi-am adus aminte de această anecdotă pentru că văd că redevine o modă în rândul publicaţiilor să ceară articole, fotografii şi înregistrări video în schimbul a… nimic. Se presupune că jurnaliştii suntem atât de disperaţi să muncim degeaba, poate cu speranţa că clientul va rămâne mulţumit de serviciu şi se va întoarce pentru mai mult.

Doar că nu se mai întoarce sau, dacă o face, pune aceleaşi condiţii.

Banii pe care îi oferă cei care totuşi plătesc s-au redus la sume atât de nedemne, atât de în dezacord cu efortul şi meritul muncii, că-ţi vine să le răspunzi la fel ca Cela. Nu trimiţându-le articolul gratis, ci pe redactorul-şef la mă-sa. Iar cei care îşi freacă mâinile, în urma implementării jurnalismului low-cost, cred că nu-şi citesc propriile publicaţii. Este posibil să fi ajuns toţi în momentul acela în care jurnaliştii, la fel ca şi companiile aeriene, au ajuns să sacrifice calitatea serviciului pentru preţuri? Ce anume îi forţează să producă ‘jurnalism de mezelărie’ pentru a supravieţui?

Eu vorbesc despre asta de la o distanţă confortabilă. Am avut norocul să îmi încep cariera în jurnalism într-o perioadă de prosperitate. Ziarul la care lucrez, El Mundo, m-a tratat mereu bine. Dar publicaţiile nu pot supravieţui fără ‘mercenarii’ din oficiu, colaboratorii şi reporterii profesionişti care se luptă pentru a obţine cele mai bune subiecte şi cele mai bune fotografii, pentru că trăiesc sub ameninţarea concedierii. Ne face mai buni pe cei care ne-am acomodat cu salariul. Cu publicaţia la care prestăm. Şi cu profesia.

De aceea este atât de nedrept ca sute dintre aceşti ziarişti să aibă luni întregi în care nu sunt plătiţi sau să li se sugereze să muncească gratis, spunându-li-se că munca lor nu valorează nimic. “E criză”, este placa ce sună din birourile şefilor. Deşi nimeni nu-şi aminteşte ca, în timpurile de prosperitate, cineva să fi ridicat receptorul şi să spună: “Uite, pentru că totul merge atât de bine, am decis să te plătim dublu pentru ultimul reportaj, ăla în care aproape ţi-au zburat capul în Kandahar”.

Criza serveşte pentru a nu mai respecta profesioniştii meseriei şi cititorii. Pentru a trimite oameni în mijlocul unui război fără nicio asigurare de viaţă. Pentru a le cere să scrie despre Congo din Alcobendas (oraş lângă Madrid – nota mea), fără a renunţa, însă, la a trimite trei reporteri la un meci de fotbal şi jumătate de redacţie la ultima nuntă a ‘tontocraţiei’. Criza este folosită pentru a concedia veterani ai meseriei, care făceau o treabă de calitate (JURNALISM) şi a-i înlocui cu tineri mai ieftini şi mai uşor de exploatat, care fac cinci lucruri în acelaşi timp, dar niciunul dintre ele jurnalism.

Obişnuiam să le spun viitorilor reporteri că au ales cea mai bună meserie din lume. Una săracă, fără câştiguri mari, desigur, dar totodată una dintre puţinele care nu cunoşteau şomajul. “Nimeni nu a auzit de o mare exclusivitate sau de un reportaj care nu au fost publicate”, le spuneam în câte-o facultate. “Fă-ţi bagajele. Du-te într-un loc din lumea asta unde se întâmplă lucruri şi începe să le povesteşti. Cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să înveţi câte ceva, despre jurnalism şi despre viaţă”.

Pentru prima oară mă îndoiesc de valabilitatea sfatului meu. Unde să te duci când interesează tot mai puţin ce se întâmplă în afara cartierului şi dincolo de luptele de cocoşi care sunt politica naţională? Ce poveşti să vinzi dacă banii oferiţi nu-ţi acoperă cursa cu taxiul şi, cu dificultate, factura la lumină? Ce să înveţi când ceea ce se cere din multe redacţii este rapiditate şi cantitate, ignorând calitatea?

Poate că Cela avea dreptate şi jurnaliştii sunt meniţi să fie precum curvele: să muncească fără program, fără garanţii, de multe ori noaptea, oferindu-şi serviciile unui cât mai mare număr de clienţi posibil şi suportându-i pe beneficiarii care încearcă să obţină reduceri de preţuri sau încearcă să obţină serviciul gratis, promiţând să aducă bani şi respect cu sine la următoarea vizită. Doar că ori nu se mai întorc, ori, dacă se întorc, îşi uită ambele promisiuni. Din nou”.

Mulţumesc pentru ajutor, în traducerea unor fraze şi metafore mai complicate, prietenei şi concetăţenei mele Vasilica (blog). Următorul articol scris de David pentru care am primit aprobarea să-l preiau, “Sinuciderea ziarului”, îl voi publica în decursul zilelor următoare.

Surse foto: davidjimenezblog.com, contul personal de facebook al lui David Jimenez.

Lămâie, tiramisu şi femei

Pentru că pe blogul lui se lucrează, iar bunul său prieten Vasile Manu s-a dovedit a avea net moca şi host asemenea, l-am invitat pe AlexUrsa să scrie pe Ellun.es un tweet ceva mai lung de 140 de caractere despre ce vrea muşchiu’ lui. Şi muşchiu’ lui a vrut despre Blogjuan, romantici, amuzanţi, lămâi şi tiramisu. Ce i-a ieşit vedeţi mai jos:

Treaba asta cu #blogjuan-ul a luat amploare zilele astea şi, deşi eu nu văd nicio legătură între iaurt şi romantism sau amuzament, mi-am făcut curaj şi am citit câteva din articole, dar mi se pare că nimeni nu folosit o abordare foarte originală. Păi – veţi întreba -, cam cum ar fi fost o abordare originală? E simplu:

I. Pentru juanul romantic:

Varianta mai simplă – Îţi luai prietena şi o rugai să scrie un articol despre tine pe blogul tău, în care să povestească ce simte ea că faci pentru ea pentru a fi romantic. Cu siguranţă ar fi ieşit la iveală nişte chestii simple, neaşteptate şi super faine. De ce? Pentru că femeile văd lucruri romantice în chestii mărunte şi nu în prăjituri, mesaje sau filme. Rezultatul: Fetele din juriu s-ar fi topit după ele. Ştiţi şi voi că întotdeauna când o femeie îşi lauda partenerul o face într-un mod frumos şi de apreciat, iar celelalte fete vor aprecia acel bărbat. Când un bărbat îşi lauda partnera o laudă pentru chesti puţin diferite, întelegeţi voi la ce mă refer. happy

Varianta mai complicată, dar mai incitantă – Îţi luai inima în dinţi şi mergeai la două-trei foste prietene şi fie le rugai să scrie 2-3 paragrafe cu motive pentru care ele te-au considerat romantic, fie făceai un filmuleţ în care să adaugi mărturiile lor, iar finalul – în ambele cazuri – trebuia făcut de actuala prietenă. Cu siguranţă, de la 3-4 femei scoteai ceva chestii faine şi drăguţe despre tine, cu care ai fi topit juriul. Cred că abordarea asta era cea mai originală.

Varianta numărul trei – Îmi cereai câinele împrumut şi sigur ai fi câştigat.

II. Pentru juanul amuzant:

Aplicai aceleaşi metode, adică un articol din partea actualei sau un post sau filmuleţ cu fostele, în care ele să zică de ce eşti amuzant. Cel puţin aşa am înteles eu: de ce eşti amuzant într-o relaţie şi nu cum eşti amuzant când dai tweeturi sau spui bancuri la şcoală (doar de aia îi spune #blogjuan şi nu Comedy Central). Efectul ar fi fost acelaşi, pentru că femeile văd diferenţa în lucruri mărunte şi chiar dacă tu consideri că eşti amuzant pentru că ştii multe glume, poate o femeie te consideră amuzant pentru modul în care găteşti sau faci curat, cine ştie?

Legat de iaurturi: mie nu imi place Danone şi cred că Müller e mai bun. Acesta nu este un articol din campania #blogjuan, deci nu partip la concurs. Sigur vor fi unii care vor întreba de ce îmi dau cu părerea în loc să particip, dar răspunsul meu e simplu: doi dintre prietenii mei s-au înscris şi îmi doresc să câştige ei. Şi, în plus, eu nu sunt nici romantic şi nici amuzant.

Surse foto: tueplay.com, gradtogourmet.com, flickriver.com