Aici e Taksim: “Polis yok, problem yok!”. Corespondenţă din concediu de la Ţarigrad

allah

Prima parte, aici.

Toată lumea îl aşteaptă pe Erdogan să se întoarcă joi, 6 iunie, din turul făcut prin Magreb. Se vorbea că premierul turc dăduse ordin să găsească revolta înăbuşită la întoarcere şi străzile curăţate de baricade, moloz şi protestatari. Poate pentru că şi ei credeau în asta, miercuri seara manifestanţii au continuat să se baricadeze în susul străzii Inonu. Un gest simbolic, până la urmă, întrucât strada cu pricina este doar una din multele pe care poliţiştii ar avea acces – dacă ar ţine morţiş – spre zona Pieţii Taksim şi a parcului Gezi. Trei sau patru lanţuri umane, întinse pe circa 20-30 de metri dădeau din mână în mână bucăţi de pavaj şi cărămizi pentru ca, la capăt, câţiva tineri cu caschete de ingineri pe cap să consolideze ultima redută şi cea mai mai solidă în calea ipoteticei invazii a forţelor de ordine. This is Taksim!

taksim2

Pentru că deja văzuserăm cum e să fii în partea cealaltă a baricadelor şi am simţit gustul gazului lacrimogen, am ales ca de data asta să ne mutăm dincolo de linia “frontului”: de cealaltă parte a autostrăzii care desparte “zona manifestanţilor” de stadionul Inonu, de unde cu o seară în urmă poliţiştii au îndreptat tunurile cu apă şi trasoarele de gaze lacrimogene spre “indignaţi”.

Am stat circa două ore, până din cei câteva zeci de manifestanţi prezenţi la sosire s-au făcut câteva sute. Până când au început să cânte, să agite steaguri, să aplaude maşinile “prietene” care-i claxonau. Până au început să coboare în şosea, oprind autoturismele şi explicându-le şoferilor nemulţumirile lor. Câţiva poliţişti în civil, discreţi – dar nu atât de discreţi pe cât ar fi vrut, altfel nu aţi fi citit asta acum -, urmăreau de la distanţă “ostilităţile”. Unul vorbea neîntrerupt la telefon, prin hands-free. Dincolo de stadion, în penumbră, se distingeau siluetele aliniate ale forţelor de ordine, care aşteptau semnalul. Din fericire acesta nu a venit, poliţiştii “undercover” şi-au abandonat postul şi, cel puţin pentru o seară, luptele de stradă între manifestanţi şi forţele de ordine au lipsit. Spre încântarea majorităţii celor prezenţi, care şi-au scris entuziasmul pe o baracă răsturnată într-o rână: “Police yok, problem yok!”.

P1060041

Alături de noi, alţi fotoreporteri turci au aşteptat, la rândul lor, zadarnic pozele de copertă. Între noi şi ei, un blond pirpiriu, cu camera foto agăţată la gât, nu avea stare. Ryan era olandez, locuia în canada şi s-a prezentat ca “fotograf documentarist”. Şi el era în vacanţă, abia venise din România, i-a plăcut Bucureştiul “aşa şi aşa” – mai mult din politeţe – şi ne-a sfătuit să nu le spunem poliţiştilor că suntem jurnalişti. Cu o seară în urmă, toţi cei cu legitimaţii de presă fuseseră reţinuţi şi urcaţi în dube. El a avut prezenţa de spirit să le spună că e un turist – “I’m so sorry, man! I don’t know how I got here” – şi să scape.

P1050996

*
Cu Erdogan evitând elegant explicaţiile şi înfruntarea cu manifestanţii, măgăreaţa a căzut pe vicepremierul Bulent Arinc. El, care a preluat în lipsă şi prerogativele lui Erdogan, i-a primit la Ankara pe reprezentanţii primilor manifestanţi din 27 mai din parcul Gezi. În calitatea proaspăt dobândită de prim ministru, le-a cerut scuze pentru represiunea violentă suferită în primele zile de proteste.

Întoarcerea în parcul Gezi, după orele zadarnice de aşteptare în prima linie a “frontului” ne-a dezvăluit din nou cealaltă faţă a evenimentelor din Taksim. Jos, tensiune, adrenalină, violenţe, teamă, pericol, încleştare. Sus, distracţie, muzică, dans, caritate, fraternitate, relaxare. Aici, în dubele mâzgălite oamenii se odihnesc pe scaune. Colo, pe autobuzele vandalizate, tinerii se pozează în faţa sau deasupra lor. Dincoace, maşinile răsturnate şi carbonizate sunt decorul perfect pentru nişte cântece de “galerie”. Fanii Fener, Galata şi Beşiktaş continuă pactul: fără agresiuni şi fără ură în zona Pieţei Taksim. Aici suntem toţi sub acelaşi steag. Ca de obicei, în linia întâi.

fani torte

E coadă la literatură. Într-o parte a parcului, au apărut ad-hoc, tarabe de carte. Tomurile nu costă nimic. Lumea vine, îşi alege un volum-două, şi pleacă. Eu m-am ales cu un Neruda şi un Gorki, în turcă, amintire. Comercianţii” aleg câte un volum şi-i caută muşterii: “Shakespeare!”, “Gorki!, “Tolstoi!”, “Kemal Tahir!”. Şi, din mulţimea strânsă buluc, se ridică pe alocuri câte un deget, cartea trece dintr-o mână în alta şi se trece la următoarea strigare. Marile spirite se împart poporului la cea mai frumoasă licitaţie la care am asistat vreodată. De altfel, Orhan Pamuk – câştigătorul Premiului Nobel pentru literatură – şi-a exprimat, într-un comunicat, solidaritatea cu manifestanţii. Îi numeşte “speranţa de viitor” a Turciei, în antiteză cu guvernul “represiv şi autoritar”. Scandarea-motto “Erdogan istifa!” (Erdogan demisia!) va ajunge şi în cărţi. Iar cultura turcă încă n-a fost urcată-n dube.

carti gezi5

Cântecele şi voia bună sunt sparte doar de survolul unui elicopter al Poliţiei. Huiduielile se înalţă din toate colţurile parcului, şi vocile par mai multe decât oamenii. Elicopterul dispare după Intercontinental, lumea revine la ale sale. Din nou cu cântec, din nou cu dans, din nou cu “Goriot Baba! Balzac!”. Şi iar apare o mână din mulţime, revendică Balzacul şi dispare.

Din loc în loc, câte un “Sivil Initiativa”, deservit de tineri voluntari. Sandwichuri, apă, biscuiţi, fructe, sucuri, covrigi şi, dacă ai noroc, chiar şi cafea şi ceai îţi stau la dispoziţie. Îţi poţi alege orice, gratuit, iar dacă vrei o masă caldă, găseşti la câţiva paşi distanţă. Câţiva studenţi împart orez cu o fiertură din morcovi şi ceapă, cu pâine. Nişte tineri oferă oricui vrea să se oprească un pahar de ayran. Alţii gătesc ouă ochiuri în faţa ta, cu mărar, cu roşii şi măsline alături. Tot ce trebuie să faci e să le scrii un mesaj de susţinere a “revoltei” pe un ou. În faţa mea, o turistă între două vârste îşi plăteşte ochiurile cu următoarele cuvinte: “Great park! Free Turkey!”.

oua ochiuri11

E clar. Încep să-i plac tot mai mult pe turci. Mai ales pe cei strânşi aici, zi de zi, în parc. Pe unii deja încep să-i recunosc după feţe. Alţii, vecini de “camping”, ne oferă bere, ţigări, biscuiţi, seminţe. Dar cine sunteţi voi, nebuni frumoşi şi ospitalieri şi politicoşi şi nenorociţi? Şi ce vreţi voi de la toate astea?

*
Manifestanţii din Taksim s-au organizat. O platformă în care s-au “raliat” nu mai puţin de 80 de ONG-uri, fundaţii şi filiale ale partidelor politice au întocmit o listă de cerinţe adresată guvernului. Delegaţia care a plecat la Ankara i-a înmânat-o vice-lui Arinc: păstrarea parcului Gezi ca zonă verde în centrul european al Istanbulului, renunţarea la demolarea Centrului Cultural Ataturk din Piaţa Taksim, investigarea şi pedepsirea celor care au ordonat violenţele, interzicerea uzului gazelor lacrimogene, punerea în libertate a manifestanţilor arestaţi şi – poate principala solicitare: eliminarea tuturor obstacolelor care atentează la libertatea de expresie. Conform Asociaţiei pentru Respectarea Drepturilor Omului din Turcia, peste 4000 de persoane au fost rănite şi 3.300 arestate. Astăzi, a murit şi a treia persoană: un ofiţer de poliţie, căzut de pe un pod, în timpul confruntărilor din Adana. “Nimic nu poate înăbuşi sau opri aceste proteste”, susţin cei din parc.

centru taksim07

*
Nu la fel se văd lucrurile din afara Pieţei Taksim. Kayan nu stă în parc, ci la bar, întrucât e patron, şi susţine contrariul: “Revolta e gata! O să se termine”. Kayahan Yogunali e împotriva lui Erdogan, împotriva extremiştilor islamici şi împotriva celor care vor să-i fure clienţii. “Eu nu sunt de acord cu interzicerea alcoolului. Ei spun că dacă bei faci lucruri rele. Dar dacă e să fii un om rău, le faci şi fără să bei”. Deşi admite că în Coran scrie clar să nu bei şi el este un om “mers la moschee”, Kayahan nu-l suportă pe Erdogan, este între “cei 50% care nu-s cu el”, dar care sunt împărţiţi în alte două tabere. Problema e că opoziţia e divizată, în timp ce susţinătorii premierului sunt foarte uniţi.

carti gezi014

Kayhan este patronul barului Dorock, crâşma de rockeri, cu capete de morţi pe pereţi, care ne-a lăsat în prima noastră noapte în Istanbul să dormim în proprietatea lui, la rugămintea lui Onder. La 6 dimineaţa a închis localul dar ne-a spus că putem dormi liniştiţi până la 10 jumate, când vin băieţii să-l redeschidă. Apoi, în fiecare zi am continuat să venim în Dorock, unde berea e bună, cafeaua e mare şi cu lapte şi internetul e acceptabil. Iar conversaţiile cu Kayhan – “Mă puteţi adăuga pe conturile voastre de Facebook” – ne sunt utile. Aflăm că noaptea trecută în Piaţa Taksim apăruseră de nicăieri câteva steaguri ale PKK (Partidul Kurzilor) şi Kayhan cu “încă douăzeci de băieţi” s-au dus şi le-au dat jos. E mândru de asta şi, îi pare rău, nu vrea să aibă discuţii despre Coran cu noi.

Dacă în prima noapte Kayhan ne-a dat adăpost în cârciuma sa cu internet şi capete de morţi, a doua noapte ne-a găsit rupţi de oboseală în Gezi Park. Corturi şi pături peste tot, iarba era parcelată şi ocupată. Ne-am înfipt “steagul românesc” pe ultimul petec de fostă iarbă şi ne-am întins sacii de dormit şi oasele în ele. Am adormit instantaneu, deşi pământul tare al Turciei ne primise coastele cu ostilitate. În miez de noapte, pe la ora 2.00 un cântec hipnotizant mă trezeşte. Romanticul ungur a dormit mai departe. M-am ridicat în capul oaselor doar ca să văd că petrecerea continua, iar lumea făcuse cerc în jurul a doi cântăreţi din cimpoi, dansând ca în transă. După alte şase ore de somn cu nechezol, ne-am trezit în sunet de baglama. Un bătrân cu trei tineri şi-au făcut “cobza” şi vocile una. Sunteţi frumoşi, nebunilor…

mana in mana5

police62

PS: Ca de obicei, vă recomand și ce a scris tovarășul Mako, cel mai romantic ungur din Istanbul.

La Istanbul, poezia a ieşit în stradă. Corespondenţă din concediu de la Ţarigrad

twitter“Twitterul e nociv” şi “Alcoolici sunt acei oameni care beau alcool” – Recep Tayyip Erdoğan (2013)

Creştere economică fără precedent în ultimii zece ani pentru Turcia, care a bătut şi la porţile UE, fără succes, însă, momentan. Deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, România şi Bulgaria ar trebui să se ceară afară, ca la fotbal, şi să intre Turcia, „după pauză”. A crescut „bogăţia” ţării, dar nu şi echitatea socială. Erdogan a câştigat trei runde de alegeri. Întreabă un turc oarecare, de la şoferi de tir la studenţi şi de la profesori la ultraşii din galerii: Nimeni nu are niciun reproş de făcut premierului din punct de vedere economic. Utima rundă de alegeri, Erdogan a câştigat-o cu majoritate absolută, dar unii se tem tot mai mult de restricţiile aplicate alcoolului – printre altele, nu mai ai voie să bei dacă nu ai peste 24 de ani – şi permisivitatea tot mai mare faţă de vălul islamic. Turcii o văd ca pe o victorie a islamiştilor asupra caracterului laic al republicii, semnul său distinctiv încă de când Ataturk a fondat-o în urmă cu 90 de ani.

multime5

*
„Hai să mergem până în Turcia cu autostopu”, mi-a scris Mako într-un moment de plictiseală, sperând din suflet să-l refuz. „Mergem. Dar ne întoarcem până duminică? Luni trebuie să fiu la muncă”, îi răspunsei. „Da, dar sunt probleme la graniţă”, a încercat micuţul o eschivă. Şi-apoi încă una: „Da, bă, dar n-avem bani. Cu ce mergem?”. După ce i-am demontat, rând pe rând, obiecţiile la propriu-i plan, ne-am dat întâlnire la Casă. A durat câteva ore până am obţinut o sută de euro, până ne-am făcut bagajele şi până a dat Ursulean pe Facebook: „Mako şi Mateaş pleacă la Stambul”. A început cu o ploaie, cu nişte sfaturi pe reţelele de socializare: „Săpaţi şi sub muntele Sinai”, „Aduceţi sabia lui Ştefan cel Mare acasă”, „Luaţi metroul până la Eroii Revoluţiei şi apoi tramvaiele X sau Y. Baftă!”. Şi-am plecat…

S-a oprit ploaia, panoul ne-a urat o „Jilava mai aproape de tine” şi o MILFĂ (Iertaţi-mă, doamnă!) care-mi cerea să „nu-i mai spun dumneavoastră” – deşi fiul ei era la fel de înalt şi dădea şi el cu capul în plafonul maşinii exact ca mine – ne-a teleportat în Vama Giurgiu înainte să-i spună Mako „Keszenem szepen!”. 19:42.

Bulgăroaica şi cu fiul ei, Giurgiu-Ruse, nenea cu trei dinţi în gură, „Lire, leva? Ştiu puţin româneşte, hehehe. Ducem gară, autogară? Unde merge?”, ţânţarii care lăsau în urmă „blânde” cât corcoduşa, întoarcerea la punctul zero, foile A4 cu „TR” şi „Istanbul”, tiriştii români care te tratau cu sictir, cei bulgari care îţi întorceau ceafa groasă, turcii… Hakan Şukur, ciubuc, halva, Mesut Ozil, baclava, ciubuc, bazar, Gundogan, Erdogan, calabalâc, Hagi, gol!

El ţinea cu Fenerbahce şi cu Barcelona – avea tricou blaugrana -, eu i-am zis că-s cu Galata şi Real. El ne-ar fi luat, dar „Kontrol! My company! Problem! So sorry!”. Nu-i nimic, mersi, drumuri bune, alea alea…

*
De ce au ieşit turcii în stradă? De ce acum? Sunt manipulaţi – cum susţin unii – de americani, din cauză că Turcia şi-a achitat integral datoriile la FMI şi nu are de gând să facă altele? Se tem turcii să nu alunece spre fundamentalismul islamic al vecinelor de la Est? I s-a dezvoltat într-atât de mult cultul personalităţii lui Erdogan încât deja se crede rege – cum spun alţii – şi a început să se comporte ca atare? Ce a reuşit să-i aducă împreună, pentru prima dată în istoria republicii, pe socialişti şi extremiştii de dreapta, pe ultraşii Fener, Galata şi Beşiktaş, pe bătrâni şi tineri, pe studenţi şi muncitori? Orice ar fi, a început pe 26 mai, când buldozerele municipalităţii s-au lovit de un lanţ uman care refuza să lase micuţul parc Taksim Gezi să dispară sub un nou mall, mascat în reconstrucţia garnizoanei militare otomane Halil Paşa Topcu.

fani fener galata besiktas

*
Din camionul cu cisternă coboară o mogâldeaţă de om, cu un nas care nu se hotărăşte dacă să fie gogoşar sau robinet. Se apleacă în spatele cabinei, smulge oareşce de pe acolo şi dă să urce, sprinten, în cabină. „Nea şefu’”, îl strig, „matale mergi spre Istanbul?”. Nu merge, dar o ia spre Plovdiv. Dacă vrem să ne ducă până acolo, el n-are nimic împotrivă. În drum e o uriaşă parcare de tiruri, de unde nu se poate să nu găsim ceva spre Istanbul. Ţânţarii mutanţi iau decizia în locul nostru. Ne aburcăm pe scările măgăoaiei, Mako se descalţă şi se cocoaţă în patul omului şi animalul de 27 de tone se urneşte din loc. Nea Vasile e din Piteşti, i-a luat un apartament fiicei, o maşină fiului şi a divorţat de nevastă, abia revenit dintr-o cursă când a prins-o în pat cu unul de 67 de ani. Suduie când îşi aminteşte. „Am avut şi eu probleme, probleme urâte la viaţa mea”, se destăinuie nea Vasile, care la fiecare sfert de oră o bagă p-aia „păi n-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? Ce pula mea?”, deşi mai are stomac de-un covrig şi o apă pe zi, după ce l-au operat.

mako dormn

Şi dă-i, şi bagă-i, şi hâr la deal, „îi dau ţâţă”, ho la vale, „io o las, dar mă duc aşa, în ritmul meu”, nea Vasile îşi tachinează colegul, Dan, prin staţie: „Bă, zgârcitule, dai şi tu o cafea la Gurkovo?”. „Iar n-ai bani, bre? Ca de obicei”, întreabă şi-şi răspunde singur Dan. Când cârâitul staţiei se opreşte, Vasile ne face confidenţe: „Păi, ce? N-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? E omu’ şefului, dă-l dracu’. Îi trimis să mă verifice, dar eu nu ştiu?”. Ne explică apoi cum e cu „maimuţa”, cum se fură motorină, cum se fură la diagramă, cum se fură ore, cum se fură în general orice. Totul, în vederea ciorbei, hai, ciorbelor, de a doua zi. Nu cred că nea Vasile mănâncă vreodată „o ciorbă, două, mâine”.

Asta pentru că odată ajunşi în Gurkovo, un sat-oraş la răscruce de drumuri şi mijloc de Bulgarie, nea Vasile bea doar cafeaua plătită de Dan, îşi ia la revedere, ne strânge mâinile şi pleacă. Iar ciorbă mâncăm noi. Eu cu Mako. Ieftină, 0,90 euro, vreo 40.000 în lei vechi. Meniul zice că-i de burtă, dar are miros de cremă de ciuperci, iar verificările organoleptice ulterioare nu ne-au scos din dubii. O fi de burtă, o fi de ciuperci? Fierbinte, acră şi cu ardei iute e balsam, însă, şi renunţăm să ne mai punem întrebări. La felul doi cerem „kebab”, ca în meniu, bulgăroaica grasă ne confirmă: „Da, sunt mici”, iar când îi aduce vedem că ambele variante sunt corecte. Forma era de mici, gustul de kebab de vită, muştarul nicăieri şi ardeiul iute era iute. În Bulgaria nimic nu e ceea ce pare…

*
De când au început revoltele din Turcia, au început şi comparaţiile. Turcii, ca indignaţii din Madrid, ca Occupy din S.U.A., „o primăvară turcă?”, s-a întrebat media occidentală. Anna Bosch, de la TVE, ia interviuri în Piaţa Taksim. Două adolescente turcoaice se chinuie s-o dea pe spaniolă. „Nu vom da înapoi. Nu vom renunţa”, spun ele, chinuit, iar jurnalista spaniolă zâmbeşte din spatele microfonului înţelegătoare. „Mai încercăm o dată?”, le întreabă pe fete, dar la final abdică: „Traducem cu google translate” şi râde, iar turcoaicele oacheşe râd împreună cu ea. O întreb dacă i se pare că are ceva în comun mişcarea din Taksim Gezi Park cu mişcarea „15M” din Madrid. „Are ceva de acolo…”, ezită iniţial Bosch, dar imediat îmi înşiră diferenţele: „Indignaţii erau, însă, mai bine organizaţi. Aveau o organigramă, nişte atribuţii şi o agendă politică mai clare. Aici mi se par mai haotici, mai dezlânaţi şi mult mai violenţi. Indignaţii s-au caracterizat de la început ca o mişcare paşnică”. Bine ai venit în Balcani, Anna!

baricade 2

*
În Balcani, în mijlocul Balcanilor, chiar, am rămas şi eu cu Mako. Ştefan a pozat şi filmat luna – era o semilună, de fapt. Un semn clar că vom ajunge în Turcia curând -, e un romantic. După şapte ore, însă, după ce a filmat şi crepusculul, apoi şi răsăritul, romantismul, ca şi optimismul îl părăsise: „Îmi vine să plâng în mine, bă. Sunt deznădăjduit”. Vreo doi tirişti din Argeş ne-au minţit că ne iau cu ei, dar apoi au trecut pe lângă noi fără să ne bage în seamă, un nene din Oradea ne-a zis că ne duce până în vama cu Turcia, dar după 3 minute de reflexie s-a întors şi ne-a zis că de fapt nu poate şi că oricum îi e frică să nu-şi piardă slujba şi să nu ne supărăm pe el. Nu ne-am supărat. I-am luat doar rubedeniile la rând, în gând, şi ne-am întors în stradă.

Pancarte cu „TR”, cu „Istanbul” şi chiar cu „HoBa 3aropa”, să nu discriminăm bulgarii. Până la urmă s-au trezit cinci băieţi, care călătoreau împreună, spre Bursa, încărcaţi cu Mercedesuri de ultimă generaţie. Câte jumătate de milion de euro pe fiecare camion. Cornel şi Viorel ne-au luat – câte unul pe fiecare – şi ne-au dus până în vamă, în Kapitan Andreevo, un sat din România anilor 90. „De aici mai aveţi patru kilometri până în vamă, ne-au spus într-o parcare. „Noi aşteptăm actele pe maşini. Fără ele nu putem trece. Probabil vom pleca diseară, dar dacă nu vă ia nimeni până atunci, aşteptaţi-ne dincolo de graniţă”. Zece kilometri mai încolo, un control al unui poliţist cu moacă de elev mediocru, 8 (opt!) verificări superficiale ale paşapoartelor – din care şase au fost „Sunteţi pe jos? Mergeţi” – o nouă ploaie, un salt în timp din 1995 în 2015, în mallul turcesc cu budă cu turnicheţi şi o liră golirea băşicii udului, am ajuns în Turcia. „Allah ne îndrume mai departe”, am trecut instant la islamism. Ploaia ne supăra în continuare, ba ne uda, ba ne lăsa în pace. Departe, spre Est, un cer senin ne promitea un Istanbul mai bun, mai primitor. Patru jandarmi turci ne cheamă la ordine, mai mult în joacă. Toţi sunt mai tineri decât noi. „Istanbul? De ce? Cu ce?”, ne întreabă în limbajul universal al semnelor. „Hitchhiking” a fost prea mult chiar şi pentru vameşi, aşa că i-am zis, arătând cu degetul mare spre o direcţie imprecisă: „Autostop”. „Nooooo! Autostop no!!!”, mi-a urlat unul din copiii în uniformă, imitându-mi gestul, dar cu degetul mare îndreptat spre gură. „Nuuuu… Nu alcool, coaie. Autostop!”. Ne-am înţeles ca turcii, aşa că ne-a lăsat în pace, ne-a înapoiat paşapoartele şi ne-am putut îndrepta spre intrarea pe autostradă, unde, după o oră de înjurat camioane, turci, pe Mako pentru idee, pe mine pentru că am achiesat la ea etc, din vamă îşi fac apariţia două camioane familiare. Sunt Cornel şi Viorel! Există Dumnezeu, deci, şi în Turcia.

*
Primul lucru care mă frapează când ajung în zona pieţei Taksim e hotelul Intercontinental, înălţându-se maiestuos peste o pădure de voci exaltate. Îmi încord auzul, dar vocile nu strigă „Jos Băsescu!”. Deja văd primele baricade din bucăţi de pavaj, din garduri de metal şi cărămizi. De pe un zid, o băbuţă cu pumnul ridicat îmi aminteşte de Banksy.

banksy baba

Mai mergem câţiva metri şi văd căscându-se, apocaliptic, un imens tunel fără capăt, înconjurat de dărâmături, gunoaie, moloz şi saltele abandonate. Am mai văzut scenele astea. Dar atunci erau în filme. Intrăm în parc şi prima impresie care mă izbeşte e de petrecere populară, de Zilele Oraşului. Toată lumea bea bere, suc, în aer se simte miros de grătare, de castane, de porumb prăjit şi toată lumea cântă. Nu înţeleg versurile, dar sunt antrenante. O fojgăială de nedescris, un du-te vino continuu. De la o portavoce aud un discurs. Pare mobilizator, căci este întrerupt de urale şi aplauze din când în când. „Her yer Gezi. Her yer direniş!”. Eunice îmi traduce: „Gezi e peste tot. Rezistenţa e în toate oraşele”.

autobuz distrus

Aha, un fel de „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Vorbitorul are o vestă cu chipul lui Ataturk, iniţialele TGB și, dedesubt, explicația: „Asociaţia tinerilor naţionalişti turci”. „Socialiştii”, mă lămureşte Eunice din nou. „Mustafa Kemali askerlerigizi!” (Noi suntem soldaţii lui Mustafa Kemali!), cântă filiala de tineret a CHP , tinerii kemalişti. Undeva, în dreapta, un câmp de lumânărele îmi atrage atenţia. Mă uit mai atent. Flăcăruile sunt aşezate în cuvinte: „Taksim halkindlr” (Taksim aparţine naţiunii!). Din când în când, tineri se apropie, aprind câte o lumânare şi îngroaşă literele. În stânga, se cântă, se bate la tobă, se dansează. Aud în spatele meu vorbindu-se ruseşte. Nu suntem singurii. Nu sunteţi singuri.

gize parki

*
Încă trei ore, încă o ploaie torenţială şi am ajuns. Nu în Istanbul, cum credeam noi, ci într-o parcare cu 50 de kilometri mai încoace de ţinta noastră. E seară, deja, s-au făcut 24 de ore de când am plecat de acasă şi 30 şi de când ne-am trezit. Ne e somn, ne e foame, nu avem baterii la telefoane şi laptopuri, iar Mako pozează încă un apus, peste benzinărie. Se profilează nori de înc-o ploaie – parc-ar mai conta – şi ne scoatem pancarta cu Istanbul. Un Volkswagen opreşte, ne întreabă-n turcă încotro, îi răspundem că la Istanbul. El vrea să ştie unde mai exact, dar noi suntem deja pe bancheta din spate: „Mână, Zeynel!”. Zeynel vorbeşte doar turcă şi o engleză atât de săracă lexical că nici măcar nu avea cuvintele „metro”, „station”, „train” sau „what the fuck, dude?”. I-am desenat o casă, doi copaci şi un tren anemic pe sub ele. „Aaaaa, metro!”, şi-a redescoperit Zeynel cunoştinţele de limba engleză. Ne-a explicat, în legea lui, că e patron, că are o firmă de izolaţii termice şi că ne duce până la el la fabrică, iar apoi – în maxim două ore – unde vrem noi. Încuviinţăm încântaţi, mai ales că nu am înţeles nimic din ce ne-a explicat. Aşa că Zeynel formează un număr, vorbeşte câteva zeci de secunde în care aud „Bukreş”, „Romanya” şi „calabalâc” şi îmi întinde telefonul. Prietenul său de la celălalt capăt ne-a tradus propunerea lui Zeynel şi, cum omul oricum era deja la intrarea în satul în care îşi avea fabrica, am mulţumit pentru tratament.

Dar limbile se dezleagă la un çay fierbinte, Google Translate face minuni şi, dintr-o dată, suntem prieteni buni şi vechi. Îşi pune angajaţii la treabă – vreo şase-şapte băieţi şi un nene mai în vârstă, care se aliniaseră în bucătăria improvizată şi ne studiau zâmbind prietenos – şi aceştia ne pun în faţă farfurii cu ciorbă, nişte spaghete cu ceva şi o farfurie cu ardei. Cu pâine. Un festin! Mai luaţi un ceai, mai ziceţi-mi o dată ce căutaţi aici, ce faceţi, unde să vă duc? Eu îl „cuplez” cu Eunice la telefonul lui şi îi las să sporovăiască în turcă. Mako i-l dă pe Onder la aparat şi stăm liniştiţi şi ne sorbim ceaiurile. Ne-am luat secretare…

P1050918

*
Cobor câteva trepte. Un zid întreg acoperit de produse diverse, de la măşti de gaze la fructe, de la biscuiţi la celebrii covrigi simit, de la medicamente la şpreiuri deodorante. Mi se explică imediat că toate astea sunt pentru uzul protestatarilor, a oamenilor din parc, gratis. Unii le aduc şi le donează protestatarilor, alţii îşi aleg de pe zid produsele dorite. Ca-n viaţă. Întreb, să fiu sigur: „Cât costă astea?”. „Nu costă nimic. Sunt gratis”, îmi răspunde un tânăr şi-mi întinde o pungă de covrigi.

La doar trei metri distanţă, un întreprinzător locvace vinde castraveţi cu sare. Îi curăţă şi îi sărează în faţa ta. „Erdogan e un castravete. 1 liră” scrie pe un carton îngropat între curcubitacee. „Ce faci cu banii, îl întreb?”. „Sunt pentru mine!”, îmi răspunde senin, în timp ce-mi ia lira şi-mi întinde un castravete. Revoluţia tinerilor socialişti este subminată din interior de capitalismul sălbatic.

multime5

Mai merg zece metri. Măşti de gaze, o liră. Măşti Guy Fawkes, 1 liră. Felii de pepene, 1 liră. Îmi amintesc că am uitat să-l întreb pe vânzătorul de castraveţi cum îl cheamă. Mă întorc. „Zokman!”. Îi întind carneţelul şi pixul şi şi-l scrie singur. E încântat că mă interesez de el şi îmi mai oferă un castravete. Gratis. Îmi zâmbeşte ştirb şi se întoarce la a-şi striga marfa. „Dictatorul” Erdogan produce, iată, bani pentru turci. În mai multe sensuri.

castraveti 2

Mă îndepărtez de Zokman şi o iau agale printre oameni. Tinerii din TGB încep să-şi strângă gunoaiele, civilizat, în pungi de Bershka, semn că şi socialismul are micile sale slăbiciuni. La un televizor instalat în parc, printre corturi şi saltele, rulează la volum maxim un documentar despre hacktiviştii Redhack. E în turcă. Un hacker cu faţa acoperită cu o bandană roşie turk povesteşte cum luptă cu sistemul opresiv. El şi tovarăşii săi anonimi s-au infiltrat în sistemul informatic al poliţiei. Pentru o zi, toate amenzile au ieşit cu aceeaşi oră: 20:13. Lumea râde şi aplaudă admirativ. Ne aşezăm pe o bancă să ne tragem sufletul. Lângă mine, un bărbat moţăie şi capul îi cade în piept la intervale. Mă simte lângă el şi-mi cade cu capul pe umăr. „Mako, fă-ne o poză!”, spun. Bărbatul se trezeşte, scoate un pachet de ţigări şi ne întinde câte o ţigară şi bricheta. E felul lui de a ne spune că judecăm oamenii pripit. Alături, un domn elegant, cu ochelari, ţine un discurs unui auditoriu restrâns: trei tineri, îmbrăcaţi în trei tricouri diferite. Mă uit mai atent: unul e cu Beşiktaş, unul cu Galatasaray, al treilea cu Fener. Dă-te, că-i trucaj! Nu, nu e… Nu mai e loc de rivalităţi. Nu aici, nu acum.

Onder îşi face apariţia, ne salutăm şi plecăm spre bulevardul Inonu, care coboară din Taksim spre stadionul lui Beşiktaş şi către Palatul Dolmabahce, unde premierul îşi ţine uneori şedinţele. Strada nu a fost, aşadar, aleasă întâmplător. În piaţă, sus, prima baricadă. Trei tineri cu feţele acoperite se ţin de umeri în vârful grămezii de moloz şi fiare. Sub ei, mototolit, un fost banner publicitar: „Good things happen. Opening soon!”.

coming soon

Coborâm printre sutele de tineri cu măşti de gaze, măşti chirurgicale sau doar bandane legate peste gură şi nas. Unii urcă, alţii coboară, toţi vociferează. Sunt exaltaţi. Mi se ridică părul pe mâini. E imposibil să nu simţi că spiritul lor de frondă te pătrunde. Deşi i-am văzut şi pe indignaţii spanioli, turcii mi se par mai aproape, mai „de-ai casei”. Nu pot explica de ce. Trecem, pe rând, de carcase de autobuze, de maşini carbonizate, de garduri răsturnate. Sunt baricadele mişcării Taksim Gezi. Sunt 14 la număr, iar noi coborâm, agale, pe lângă ele, tot mai jos. Încep să mă usture ochii. Senzaţia e difuză la început. Ştiu că n-am dormit de 36 de ore aproape şi cred că mă ia cu ameţeli din cauza asta. Apoi încep să-l simt în nas, în gură… E norul de gaz lacrimogen împrăştiat de poliţie, iar noi coborâm în pântecul lui. Şapte baricade lăsate în urmă, apoi opt. Încep să tuşesc. Onder îmi întinde o bandană. E tot ce are. Îmi acopăr nasul şi gura, dar ochii sunt compromişi. Abia îi mai pot ţine deschişi şi ustură ca dracu’.

De-a lungul traseului la vale, de-o parte şi de alta, stau oameni cu PET-uri şi pulverizatoare cu soluţie anti gaz. E un amestec de medicamente de ulcer – Rennie – şi apă. Face bine la arsuri. Alţii împart suc de lămâie. Îmi întind toţi câte o sticlă de pe margine, iar eu mă simt ca la Turul Franţei. Înaintez, orbit, spre un pulverizator îndreptat spre mine. Două jeturi îmi ţâşnesc fix în albul ochilor. „Trebuia să închizi ochii”, îmi spune Mako, „şi apoi să-i deschizi”. Acum e şi mai rău. Mă ustură şi mai abitir. Strâng tare din pleoape şi ţin ochii închişi. Tot n-aş vedea nimic de pâcla de pe ei.

oamenii pozeaza cu autobuzul distrus

Tumultul din jur anunţă un raid iminent al poliţiei. Trebuie să deschid ochii, altfel nu văd nici pe unde calc. Dintr-o dată parcă e mai bine. Usturimea a dispărut, îmi mai simt numai gâtul şi gura înţepate. Reîncepem coborârea. Ajungem la baricada a zecea. Deja aerul e mai înţepător ca un ardei iute înfipt în ochi. Dintr-o dată, din faţă, dau buzna valuri de oameni mascaţi, alergând la deal. Înţeleg că vin poliţiştii. Se aud nişte detunături şi nişte jerbe de fum cad deasupra noastră, în faţă, în spate. O luăm cu mulţimea la deal, înapoi. Ochii îmi sunt picuraţi cu smoală topită. La recomandarea lui Onder, ne scurgem pe lângă ziduri, altfel ne călcăm în picioare unii pe alţii. Încerc să-i urmez sfatul, să urc calm, dar nu pot. Simt că trebuie să ies din zona asta, să ajung sus, la aer, să respir, să deschid ochii, să-mi opresc tusea.

O luăm la goană. La un colţ, nişte co-protestatari ne trag pe o străduţă lăturalnică. Ne continuăm fuga pe o stradă paralelă. Fugim toţi, ca apucaţii, deşi nu ne urmăreşte nimeni. E doar norul de gaz nenorocit care ne pune pe goană ca la maraton. Aici parcă pot respira mai bine. Îl regăsesc pe Mako, filmând scena. „Ţine puţin de ăsta”, îmi spune cu mâna tremurândă şi continui să filmez eu cu telefonul. Îl reperăm pe Onder urcând calm, expert, spre culmea dealului. Ne întreabă şi-l întrebăm, deodată, unde e Eunice. Rămăsese în urmă, dar când am sunat-o era în siguranţă. Pe ultimii metri de urcare, o mână prietenă îmi oferă din nou maglavaisul anti gaz. De data asta fac palmele căuş şi mă spăl pe ochi ca la izvor. Binecuvântare! Mă uit în urmă: adolescenţi – copii, copile – urcând în urma noastră. Unii alergând, alţii agale. Unii clătinându-se orbiţi şi bătându-se de copaci ca fluturii de lampă, alţii sprijiniţi sau sprijinindu-şi prieteni care au inhalat doze prea mari. La capătul străzii Inonu, în dreptul ultimei baricade, pe o terasă lumea îşi continuă nesingherită viaţa. Oamenii beau cafele, beri Efes, râd şi, probabil, îşi povestesc ziua. Pare o terasă oarecare din Centrul Vechi. Revoluţia asta parcă nu e, totuşi, a tuturor.

masina distrusa

*
Zeynel îi acordă primul interviu face to face pe Google Translate din istoria presei lui Mako. Sunt foarte obosit. Aud vag că America e de vină, banii de la FMI, politicieni corupţi, mass media care dezinformează… Zeynel, kurdule, spune drept, ce părere ai despre protestatari? Proastă! Deci eşti cu Erdogan? E cel mai bun turc din 1923 încoace, spune patronul firmei Kaizo, producătoare de izolaţii termice, materiale izolatoare pentru acoperişuri şi izolaţii celulozice, în curând şi pe piaţa din România. Cum-necum, noul nostru prieten se decide să plecăm.

Ne anunţă că „mâine pleacă la graniţa cu Siria, singur-singurel” şi de-aia şi-a pus angajaţii să-i spele maşina. Ne înţelegem la telefon cu Eunice şi Zeynel străbate metropola în căutarea noii noastre prietene. O găsim, ne urcăm în maşină, ne folosim de cunoştinţele ei de turcă pentru a purta prima conversaţie inteligibilă a zilei cu amicul nostru. „Vă invidiază că aţi avut curaj să veniţi cu ocazie până aici”. Noi îl respectăm că, deşi e contra manifestanţilor, ne duce cuminte până la intrarea în Piaţa Taksim şi nu încearcă să ne influenţeze în vreun fel ceea ce vom scrie. Ne luăm la revedere. Adio, Zeynel. De fapt, la revedere, că acum suntem prieteni pe Facebook.

flutura steagukl

*
Problema o fi la americani – după cum susţin unii – dar Starbucks, o firmă americană, a simţit oportunitatea. Când zeci de restaurante, baruri şi hoteluri din preajma pieţei Taksim şi-au închis porţile pe termen nedeterminat pentru că prea mulţi protestatari dădeau buzna în localuri când poliţiştii trăgeau cu proiectile cu gaze, compania din Seattle a făcut o mişcare de marketing genială. A deschis larg porţile manifestanţilor gazaţi şi a înfiinţat un post de prim ajutor în interior. „Pentru noi, prioritare sunt siguranţa şi sănătatea clienţilor şi angajaţilor noştri”, se arată în comunicatul Starbucks. Profit? Profit!

autobuz distrus

Pe lângă Starbucks întregim şi noi gaşca, în piaţa Taksim. Acum am văzut şi cum e să fii protestatar în Turcia. Now what? Eunice îşi ia o apă, eu îmi iau o apă, de la acelaşi vânzător ambulant. Ea a vorbit în turcă, a costat-o 75 de kuruşi. Eu am cerut în engleză, a costat o liră. E scump să fii străin în Constantinopol. Hai într-un bar, să bem o cafea, să ne spălăm, să ne schimbăm. „Puţim ca doi boschetari”, remarcă Mako. Onder insistă să luăm 40 de lire – pula mea, e un milion! – în cazul în care nu ne revedem curând. Îi luăm, dar numai dacă Eunice rămâne cu noi. Şi aşa taximetriştii i-au cerut între 35 şi 60 de lire să o ducă până în staţia de autobuz de unde trebuia să ia o cursă spre casă, la periferia Istanbulului. O luăm în jos, de cealaltă parte a pieţei, pe strada Istiklal. Seamănă izbitor cu Callao. Iar Taksimul pare Puerta del Sol. M-am săturat de simboluri.

la poesie

În drum spre barul în care Mako îşi va scrie textul şi eu voi fi prea obosit să încheg două fraze, lumea dansează, cântă, bătrânii poartă măşti de gaze, iar îndrăgostiţii se plimbă cu măşti chirurgicale pe faţă. Pe o uşă, în spatele unor tineri odihnindu-se pe nişte trepte, stă scris: „La poesie dans la rue. 1 iunie 2013”.

PS: E miercuri, ora 17:35. În Piaţa Taksim sunt 10.000 de oameni, iar Internetul a fost tăiat în tot centrul. Bateria mi-e pe terminate, iar videourile refuză să se uploadeze în timp util. Voi reveni, mai târziu, cu clipurile Youtube. Până una-alta, citiţi-l pe Ştefan Mako. Şi mulţumiri speciale lui Eunice, fără de care acest text, cu poze şi video incluse, nu ar fi fost posibil.