Incredibil! Ziariştii români au luat-o razna. Vezi aici ce gogoaşă au mai muşcat micuţii!

Nu aş vrea să-mi fac un obicei din a “demasca” falsele “ştiri” care se strecoară în presa română zilnic, dar – după cea cu prostituatele madrilene intrate în grevă – o nouă pseudo-ştire publicată în presa serioasă din România astăzi mi-a atras atenţia: “Deputații ucraineni vor să interzică prin lege poziția misionarului“. Linkul e din Adevărul (unde ştirea a rămas pe site, deşi eu le-am sugerat s-o scoată), dar am văzut-o şi pe Antena1, Jurnalul Naţional, România Liberă, Realitatea şi – cum altfel – Ştirile Pro TV, share-uită la greu pe Facebook. Ok, ne-am amuzat citind-o, am dat-o pe Twitter, dar totuşi… hai să vedem ce e cu ştirea asta şi cum a ajuns ea să facă vâlvă în media dâmboviţeană.

La o scurtă căutare pe Internet (nu e necesar să ştii limba ucraineană sau rusă, Google News, Google Translate, puţină inteligenţă şi un gram de logică sunt suficiente) descoperim că ştirea a fost publicată prima oară, pe 23 martie, pe site-ul uareview.com (varianta în engleză), site care, în header-ul blogului are următorul motto: “Noi scriem mereu adevărul. Pe bune*“. Asteriscul este explicat în footer, pentru cine are curiozitatea: ” * – Toate evenimentele şi ştirile publicate pe acest site sunt fictive. Orice asemănări cu întâmplări şi persoane reale sunt întâmplătoare”. În plus, hai să vedem şi alte ştiri publicate de acest site care-şi afişează clar şi concis crezul: “Iulia Tymoshenko a fost găsită moartă în celulă” sau “Dmitry Tabachnik (Ministrul Educaţiei din Ucraina – n.m.) scoate din alfabet litera J”“. La fel de “credibile, nu?

Deci, cronologic, prima oară ştirea a apărut pe un site care publică ştiri inventate – şi avertizează asupra acestui lucru -, fiind preluată apoi, începând cu 24 martie, şi de alte siteuri din Ucraina. Cum ar fi ăsta: Delfi.ua, un portal de ştiri care este, mai apoi, citat de alte publicaţii, din Ucraina, Rusia şi România (Adevărul citează Delfi.ua ca sursă), pe 26 şi 27 martie. Avem două variante acum: acceptăm că sursa primară – siteul de umor – a dat o ştire inventată, “muşcată” de alte publicaţii, sau considerăm că articolul de pe Uareview e o parodie după ştirea serioasă publicată de site-uri credibile, rămânând să ne întrebăm, atunci, cum naiba a apărut parodia înaintea ştirii originale.

Mai departe, dacă mai săpăm puţin, dăm peste blogul Skinik (în engleză). Şi băiatul ăsta, ucrainean, are aceleeaşi problemă, la fel ca destui comentatori de pe siteurile care au dat ştirea: presa din Ucraina, în căutate de senzaţional, nu îşi verifică temeinic ştirile, înainte de a le publica (sună cunoscut?) şi dă câteva print-screenuri care arată cum Delfi a preluat ştirea de pe Uareview, iar apoi restul siteurilor au citat Delfi. Şi, de aici, ca într-un lanţ al slăbiciunilor, a ajuns subiectul şi la noi. E adevărat, ulterior, câteva din siteurile de ştiri care au publicat povestea interzicerii prin lege a poziţiei misionarului ca fiind una “pe bune”, au şters-o de pe siteuri când şi-au dat seama că s-au păcălit. Au rămas doar linkurile. Un exemplu aici. Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată.

Iar, dincolo de toate dovezile astea, eu nu pricep cum nimeni – dintre cei care au publicat ştirea şi care au susţinut, chiar şi când le-au fost arătate aceste dovezi, că totuşi e reală – nu a sesizat câteva “indicii” că e vorba de un fake:

1. În ştire se spune că “poziţia misionarului” va fi interzisă, pentru că – citez – “nu este deloc eficientă pentru conceperea unui copil”. Adevărul este că poziţia misionarului este chiar CEA MAI EFICIENTĂ pentru ca femeia să rămână gravidă. Din nou, o simplă căutare pe net ar fi alungat orice dubii. E greu de crezut că o iniţiativă legislativă s-ar fi bazat pe o bază atât de şubredă şi uşor de demontat.

2. Cum se face că niciun site internaţional “serios” nu a preluat ştirea? Căci, nu-i aşa?, dacă era adevărată, ar fi fost un subiect pe cinste pentru orice publicaţie din lumea asta. Cel puţin la categoria “Curiozităţi de pe mapamond”. Cu toate acestea, la 5 zile de la prima publicare a ştirii, doar câteva siteuri ucrainene, ruseşti şi româneşti – via Republica Moldova – au publicat “năzdrăvănia”.

3. Cum am zis şi mai sus (dând doar un exemplu, dar mai sunt şi alte cazuri), multe siteuri ucrainene şi ruseşti care au “muşcat-o” au revenit şi şi-au reparat gafa, ştergând ştirea. Faptul că a dispărut de pe câteva din siteurile pe care le dăm ca “surse” chiar nu ne-a ridicat niciun semn de întrebare?

Interesant e că Antena 1 a dat ştirea pe site, deşi acum două zile cei de la Antena 3 mi-au cerut voie să preia textul cu “greva prostituatelor” din Madrid pentru a-i înţepa puţin pe cei de la Libertatea şi Ştirile Pro TV care s-au păcălit la momentul respectiv.

Concluzie? N-am! Habar n-am ce e în neregulă cu presa, am obosit să mă cert cu lumea care arată cu degetul spre ziarişti, în general, criticându-i pentru ceea ce – iată! – parcă nici nu mai e excepţie, fiind al doilea caz în decurs de câteva zile. E adevărat, problema nu e doar în România, dar parcă să te încălzeşti cu gândul că “uite, şi ăia din Ucraina au comis-o” nu e chiar cel mai bun paleativ.

LE: Se pare că înşişi cei care au lansat ştirea se amuză acum că povestea a ajuns şi în România:

Cum a învins greva curvelor din Madrid raţiunea jurnaliştilor români

Se dă ştirea: “Cea mai mare asociaţie a escortelor de lux din Madrid a iniţiat ieri o grevă totală şi pe termen nedefinit a serviciilor sexuale către angajaţii băncilor, până când aceştia vor reîncepe să acorde credite familiilor, întreprinderilor mici şi mijlocii şi altor companii spaniole aflate în necesitate”. Pe scurt, curvele de lux din Madrid nu mai vor să primească în budoarele lor clienţi bancheri, căci, mânate de o conştiinţă civică de nestăvilit, vor să-i determine pe aceştia să redeschidă robinetul creditelor către populaţie.

Articolul, lansat de un blog spaniol, continuă la fel de suprarealist: “Ideea acestei greve a apărut în urma experienţei Luciei C.P., una din membrele asociaţiei, care, într-o conferinţă de presă, a relatat emoţionată cum unul din clienţii săi obişnuiţi îi povestea că, de câteva luni, singura sa activitate constă în a cere împrumut sute de milioane de euro de la BCE şi a investi imediat aceşti bani în datorii publice europene şi produse derivate specializate, precum CDS-uri şi fonduri speculative de materie primă, cu rentabilitate între 3% şi 7%, încasând diferenţa. ‘Într-o zi, m-am săturat şi i-am zis: Ajunge! Pleacă, uită de pizda mea până când nu îţi îndeplineşti responsabilitatea faţă de societate!’. Clientul, la început a protestat şi m-a ameninţat că-mi măreşte comisioanele de mentenanţă şi transferuri bancare, dar la final a dat înapoi şi, după trei zile, a revenit cu un certificat notarial prin care arăta că a acordat o linie de credit unui IMM şi un împrumut pentru cumpărarea unei dubiţe Citroen unui liber profesionist. Astfel, mi-am dat seama că noi putem contribui la redeschiderea creditelor către populaţie”.

Ştirea a fost preluată de o mulţime de bloguri în limba spaniolă, din Spania şi din America Latină, ba chiar şi de suficiente siteuri de ştiri şi agregatoare.

“Confederaţia Băncilor a solicitat oficial stabilirea de servicii minime pe perioada grevei şi medierea guvernului pentru deblocarea conflictului cât mai curând. Dar ministrul Economiei şi Competitivităţii, Luis de Guindos, a recunoscut că lipsurile legislative din acest sector fac dificilă intermedierea guvernului în conflict. ‘De altfel, nici măcar nu a existat o comunicare oficială a grevei, doar că prostituatele de lux fac uz de dreptul lor de a-şi selecta clientela pentru a refuza intrarea bancherilor în… ştiţi voi. Aşa că n-avem cum negocia’, spun reprezentanţii ministerului”.

“Ana M.G., purtătoare de cuvânt a asociaţiei, a reamintit că toate tentativele anterioare ale Guvernului sau ale Băncii Naţionale ale Spaniei de a convinge sistemul bancar să redeschidă fluxul creditelor au eşuat. ‘– Doar noi avem cu adevărat capacitatea de a pune presiune pe acest sector – a spus purtătoarea de cuvânt -. Deja suntem de trei zile în grevă şi credem că bancherii nu vor mai rezista mult. De altfel, s-a produs deja, pe ici-colo, câte o tentativă lamentabilă a câte unui bancher de a accede la serviciile noastre, dându-se ba inginer, ba arhitect, dar nu au păcălit pe nimeni, pentru că de mulţi ani aceste categorii profesionale au încetat de a mai merge la prostituate, pentru că nu-şi permiteau tarife de minim 300 euro pe oră – a continuat”.

Dacă până aici v-aţi prins deja că ştirea de mai sus este una vădit falsă, scrisă în genul celebrelor “ştiri aproape adevărate” de pe site-urile de parodii şi pamflete gen Trombon.ro sau Timesnewroman.ro, felicitări! Sunteţi mai deştepţi decât jurnaliştii de la Libertatea sau Pro TV, care au luat-o de bună şi au publicat-o ca atare, ori din prostie (grav!), ori cu bună-ştiinţă, pentru a face trafic minţind cititorii (şi mai grav!).

PS: Avem şi screenshoturi, în cazul în care dispar linkurile.


Later edit (29.03.2012) Iată că astăzi, la o săptămână după ce ştirea respectivă deja făcea furori prin celelalte ziare şi site-uri de ştiri din România, s-a trezit şi Jurnalul Naţional, care citează Daily Mail, alţi păcălici.
E adevărat, astăzi, 29 martie, e grevă generală în Spania, deci probabil asta e explicaţia pentru care Daily Mail a dezgropat “duda”, ca să-şi condimenteze altfel nişte ştiri fără însemnătate pentru englezi, cele despre greva sindicatelor spaniole.

Enrique Meneses, istoria vie a presei, de la pană la iPad şi Twitter: “Faceţi-vă un blog, nu un CV”

Ce legătură poate exista între Che Guevara şi blogging? Dar între Fidel Castro şi twitter? Şi ce pot avea în comun Martin Luther King Jr. şi iPad-ul? Ei, bine, legătura între toate acestea şi între multe altele o face un singur om: Enrique Meneses. Omul care a trăit în junglă, alături de revoluţionarii cubanezi şi care a început să scrie istoria presei cu pana şi care, acum, îi adaugă ultimele capitole pe Internet: pe blog şi twitter. Jurnalist, blogger, twitterist, fotograf, scriitor şi legendă vie.

Enrique Meneses are 82 de ani, din care peste 60 a făcut jurnalism. A început să scrie cu o pană, iar acum îşi tastează textele pe notebook, are de 10 ani un blog pe care scrie cu consecvenţă şi schimbă impresii şi idei cu lumea de pe Twitter. “Nu-mi spuneţi Maestru – insistă -, mie îmi place să dau sfaturi tinerilor”. Şi are despre ce da sfaturi. Susţine că-i curge cerneală tipografică prin vene. “Amestecată cu puţin whisky”. Aşa o fi, căci numai citindu-i CV-ul ai impresia că citeşti un roman de aventuri.

“Eu scriu zilnic. Nu mă pot opri. De la 15 ani nu a trecut nicio zi în care să nu scriu”.

S-a născut pe 21 octombrie 1929 la Madrid. O parte din copilărie şi-a petrecut-o în Parisul sub ocupaţie germană, în Al Doilea Război Mondial. După război, s-a mutat în Portugalia cu familia. Tatăl său, jurnalist, făcea naveta la Buenos Aires pentru a scrie. Enrique a urmat paşii tatălui, urmând Dreptul la Universitatea din Salamanca, apoi la cea din Madrid şi făcând apoi cursuri speciale de jurnalism. A publicat primul său reportaj în 1947, la 18 ani. Era despre moartea toreadorului Manuel Laureano Rodríguez Sánchez, poreclit Manolete, un erou al perioadei postbelice în Spania.

Enrique a scris pentru diverse publicaţii din America Latină. A creat prima sa agenţie de presă, Prensa Universal, închisă după doar un an, pentru că scrisese despre Jesus Galindez, un exilat basc în New York. În 1954 a plecat ca şi colaborator în Egipt. În 1956 întreprinde o călătorie prin Africa, de la Nord la Sud, de la Cairo la Capetown şi retur. Se întoarce în Egipt la timp pentru a transmite, pentru Paris Match şi pentru Informaciones, informaţii şi fotografii despre războiul Canalului de Suez.

După doi ani pleacă în Cuba, unde devine primul reporter care trăieşte, timp de patru luni, printre şi alături de revoluţionarii cubanezi, în munţi. Aici îi cunoaşe personal pe Fidel Castro şi Che Guevara. Şi face o mulţime de fotografii, din care încă trăieşte şi azi (anul acesta a vândut patru fotografii vechi de 50 de ani unei publicaţii canadiene, pentru 4.000 de dolari). A fost prins şi închis, pentru o săptămână, în puşcărie de poliţia lui Batista. La ieşire, reuşeşte să trimită un reportaj despre revoluţia cubaneză pentru Paris Match. Respectivul articol a făcut senzaţie în întreaga lume la acea vreme.

Jurnalist, blogger, scriitor, fotograf, legendă. “Numai să nu-mi spuneţi maestru!”

A fost corespondent în India şi Orientul Mijlociu timp de şapte ani, pentru aceeaşi revistă pariziană. Ulterior, pentru doi ani, revine în Europa, unde lucrează ca freelancer şi înfiinţează cooperativa Delta Press. În 1962 pleacă la New York, unde îşi continuă munca de freelancer. După ce a transmis materiale şi fotografii despre asasinarea lui Kennedy, revine în Spania. Înfiinţează agenţia Fotopress şi începe munca la Televiziunea Spaniolă cu emisiunea “Reporterii”. În 1976 devine director al ediţiei spaniole a Playboy.

În impresionanta sa carieră, Enrique Meneses a publicat articole în presa din toată lumea, despre personaje legendare, ca Regele Hussein al Iordaniei, Regele Faissal al Arabiei, Dalai Lama, Şahul Iranului, Salvador Dali, Martin Luther King Jr., Mohammed Ali… A relatat, de la faţa locului, din războaiele din Rhodesia, din Angola sau din Bangladesh. Ultimele sale reportaje dintr-o zonă de conflict au fost realizate la Sarajevo, în 1993.

“Râd când îi aud că mă numesc “uriaş”, iar eu de mult am pierdut cei 1,80 metri înălţime. Acum mai am doar 1,75 şi 60 din cele 80 de kilograme pe care le aveam. Hahahaha” – un tweet oarecare al lui Enrique Meneses

Viaţa de reporter şi fotoreporter pe toate meridianele lumii i-a oferit material şi pentru a lăsa urmaşilor. A scris peste zece cărţi: Fidel Castro (1966), Nasser, ultimul faraon (1970), Vrăjitoarea goală (1976), Seso y Sexo (1979), Nostalgia este o eroare, Jose Luis de Vilallonga (1980), Scris în carne (1981), O experienţă umană… Robinson în Africa (1984), Castro, începe revoluţia (1995), Africa, de la Cairo la Capetown (1998) şi Până aici am ajuns (2006).

“Plecaţi în lume, găsiţi întâmplări şi povestiţi-le. Jurnalismul fără aventură nu există”

În anul 2011, Enrique Meneses, un jurnalist legendar, câştigă 370 de euro din pensie, bani cu care îşi achită cheltuielile casei în care primeşte zilnic vizite ale studenţilor la jurnalism. Le repetă într-una: “Plecaţi din Spania pentru a căuta poveşti. Nu concep jurnalismul fără aventură. Mergeţi oriunde în lumea asta. Găsiţi o poveste şi scrieţi despre ea. Se întâmplă lucruri zilnic, oriunde în lume. Trebuie doar să le povestească cineva”, spune omul care a rămas adesea, la capătul lumii, fără un sfanţ şi care a dormit pe jos, în bărci sau pe sub poduri, în mijlocul războaielor, fără teama că l-ar fi putut ajunge vreun glonţ. “Glonţul care te omoară nu apuci să-l mai auzi”, spune el.

“Nu trebuie să respingem concurenţa. Dacă un cetăţean face jurnalism de calitate, noi trebuie să o facem şi mai bine ca el”

Mulţi din tinerii cărora le-a spus să plece în lume, să găsească poveşti şi să le publice, i-au urmat sfatul. “Acum ceva timp m-a sunat o astfel de studentă din Malayezia: Ce fac dacă mi s-au terminat banii? I-am răspuns: Oare nu vrea nimeni din Malayezia să înveţe spaniola?”.

Acum, la 82 de ani, Enrique Meneses continuă să muncească şi să vorbească tinerilor despre presă. Nu se tânguieşte, nu îşi plânge de milă şi nu vorbeşte cu “Pe vremea mea…”. S-a adaptat din mers noilor tehnologii. Acum zece ani şi-a creat un blog, pe care scrie şi azi şi care este printre cele mai cunoscute din ţară.

“Jurnalismul nu va fi ucis de niciunul din instrumentele nou apărute. Presa nu va fi ucisă de Twitter. Ce? Telegraful a ucis-o când a apărut? Eu am început să scriu cu o pană. Twitterul este doar un alt instrument care poate fi folosit în jurnalism”

“Ce să caut eu într-un azil de bătrâni? Să discut despre Orientul Mijlociu?”

Are încă diverse colaborări în presă, de la Televiziunea Spaniolă la cotidianul Publico. Şi este foarte activ pe Twitter, unde circa 7.000 de oameni consideră că au ce învăţa din experienţa sa. De curând, şi-a făcut cont şi pe Klout. Nimic nu-i scapă. Ţine conferinţe despre new media, reţele sociale, presă etc. prin toată Spania. Este ţintuit într-un scaun cu rotile şi respiră cu ajutorul unui tub de plastic trecut pe sub nas, dintr-o butelie cu oxigen. “Am fumat şi am băut foarte mult la viaţa mea”, explică el. De aceea nu-i place numele pe care documentarul inspirat din viaţa sa l-a primit: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. “Ar fi fost o metaforă dacă nu aş avea nevoie de oxigen pentru a trăi la propriu. Aşa, pare doar o lipsă de respect, o formă de luare în derâdere…”. Omul a învins deja de două ori cancerul pulmonar. “A mai rămas doar un centimetru de tumoare. Să vină! Îl aştept şi-a treia oară”.

Bătrânul jurnalist îşi injectează tinereţe în plămâni, după ce şaizeci de ani i-a hrănit cu fum de ţigară. “Am fumat câte două pachete de Ducados zilnic, de la 13 ani până la 70”, precizează el. “Îmi tot spun oamenii că vizavi de casa mea este un azil de bătrâni. Păi ce să caut eu acolo? Să vorbesc despre Orientul Mijlociu?”, se întreabă Meneses. Preferă să deschidă fereastra spre lume de pe laptopul său, să citească presa pe iPad şi să comenteze pe blogurile prietenilor săi.

“Un jurnalist, în ziua de azi, trebuie să se priceapă la toate: video, internet, fotografie, text”

Interviu cu un titan al presei: “Nu sfătuiesc oamenii de vârsta mea să stea doar şi să aştepte moartea”

Enrique Meneses m-a fascinat, recunosc, de când am intrat în twittosferă şi de când am început să bâjbâi prin presa spaniolă. Mi se părea – şi încă mi se pare – fascinant ca un om de vârsta sa şi în starea sa de sănătate să fie atât de activ şi atât de în pas cu timpurile. Şi numai prin comparaţie cu jurnaliştii din garda veche din România şi a felului în care aceştia refuză să evolueze şi tot rămâi impresionat.

Îl urmăream, îl citeam şi încercam să-nvăţ din ceea ce spune. Într-o zi, am făcut rost de numărul lui şi, fără prea mari speranţe – recunosc -, i-am trimis un sms. I-am spus cine sunt şi că vreau să fac un interviu cu dânsul. Mi-a răspuns a doua zi: “De acord. Trimite-mi întrebările!”. În jumătate de oră am aruncat entuziast în mail, de-a valma, vreo 50 de întrebări. Şi-aş mai fi avut. Mi-a scris că îmi va răspunde în aceeaşi seară la ele. Eu i-am spus să nu se grăbească, că mă mulţumesc şi dacă îmi răspunde cu întârziere. Mi-a scris iar: să nu-mi fac probleme şi să nu-i mai spun “dumneavoastră”, ci să-l tutuiesc. N-am reuşit. Omul are de două ori mai mulţi ani de presă decât am eu de viaţă… Mi-a răspuns după trei zile. Nu mi-a trimis mail, ci mi-a dat acces la Google Docs, unde adăugase răspunsurile după fiecare întrebare, bolduindu-le…

– Aveţi 82 de ani, dar sunteţi activ în online ca unul de 28. Cum de aveţi timp şi chef pentru a face faţă noilor tehnologii şi încă atât de bine?

– Bine… Am mult timp pentru că-mi place să mă ţin ocupat în timpul care mi-a mai rămas de trăit. Nu recomand oamenilor de vârsta mea să stea fără să facă nimic, aşteptând să vină moartea.

“Primul corespondent de război: grecul care a alergat de la Maraton la Atena să anunţe că perşii au fost învinşi”

– Sunteţi cel mai în vârstă utilizator de Twitter din Spania…

– Eu utilizez toate noile tehnologii care apar. Jurnalismul se adaptează noilor instrumente care ies pe piaţă. Toată viaţa am schimbat camerele foto cu cele mai noi apărute, mai bune şi mai performante, care aduceau ceva în plus. Este la fel şi aici: trebuie să mergi, să vezi, să asculţi, să înregistrezi, să te întorci şi să povesteşti. Ceea ce a făcut bărbatul care s-a întors la Atena de la Maraton pentru a aduce vestea că grecii i-au învins pe perşi, căzând apoi mort, răpus de oboseală după 42 de kilometri de alergare… Nu a fost el, oare, primul corespondent de război?

– Sunteţi unul din puţinii oameni care se pot lăuda cu onoarea de a le fi dedicat un film documentar despre propria viaţă, “Oxigen pentru a trăi. Jurnalismul de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. Ce înseamnă acest titlu şi de ce nu vă place?

– Nu îmi place pentru că, dacă nu aş avea nevoie 24 de ore pe zi de oxigen ca să trăiesc, ar fi o metaforă, dar dată fiind realitatea, nu mai este o metaforă, ci o formă de a lua în derâdere o persoană. Eu aparţin generaţiei Magnum, dar acum sunt în lumea 2.0, cu calculatoarele mele. Acum nu mai pot merge în zone de conflict. Ultimul meu reportaj a fost cel din Sarajevo…

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest “2.0”?
– Înseamnă că am trecut de la un monolog la o comunicare multiplă.


– Credeţi că este imperios necesar pentru un jurnalist în 2012 un cont de Twitter pentru a fi în pas cu timpurile? Pentru că, în România, vechii jurnalişti se împotrivesc intrării pe aceste reţele de comunicare. Aveţi vreun sfat pentru aceştia?

– Twitter este un sistem de comunicare ca o pânză de păianjen. Dacă eu am 100 de urmăritori şi fiecare dintre ei are 50, mesajul meu ajunge la 5.000 (100×50) de oameni. Dar nu se termină aici, pentru că se presupune că cu fiecare retweet, numărul acestora – în funcţie de importanţa mesajului – ajunge să se multiplice tot mai tare. Îţi dau un exemplu: Piaţa Tahrir din Cairo s-a umplut în primăvară de oameni în mai puţin de o oră, nedându-le timp autorităţilor să organizeze poliţia pentru a alunga lumea din piaţă. Este un instrument extrem de puternic. Eu o folosesc şi pentru a anunţa posturile de pe blog imediat ce le public pe Internet. În acelaşi timp ele ajung şi pe Twitter.

Un alt exemplu: Când presa spaniolă a început să scrie că bunul meu prieten, marele jurnalist Manu Leguineche a murit, am pus mâna pe telefon şi am sunat la el acasă. Am întrebat-o pe Gabriela, femeia care-l îngrijeşte, unde este şi mi-a răspuns: “Citeşte ziarul în grădină”. Am dat imediat pe Twitter: “Breaking News! Manu Leguineche citeşte ziarul în grădină”. În mai puţin de un sfert de oră, ziarele au dat dezminţire că ar fi murit. A durat doar cât am dat un telefon şi am scris un tweet de 10 cuvinte. Mai puţin de zece minute cu totul.

“Presa scrisă nu va muri. Să nu confundăm presa scrisă cu presa tipărită pe hârtie”

– În România avem ceva mai mult de 50.000 de conturi de Twtter, pe când în Spania sunt peste 4 milioane de conturi. Cărui fapt credeţi că se datorează această diferenţă uriaşă?
– Probabil are de-a face şi cu nivelul de trai, cu puterea de cumpărare… Eu am twitter pe calculator, pe iPad şi pe iPhone. De pe fiecare din astea pot trimite oricând texte, fotografii sau video-uri pe internet.

– Moare presa scrisă, domnule Meneses? Şi dacă moare, ce punem în loc?
– Presa scrisă nu moare. Nu trebuie să o confundăm presa pe hârtie cu presa scrisă. Presa tipărită pierde greutate deoarece noile tehnologii şi criza financiară reduc volumul publicităţii. Faptul că tinerii citesc ştirile mai mult pe Internet decât pe hârtie ne arată calea, iar publicitatea este conştientă de acest lucru. În plus, ştirile apar continuu, timp de 24 de ore. Se păstrează cele care interesează, care au video, care au o infografie activă. Blogurile sunt jurnalism dacă publică ştiri. Redacţiile, tot mai mult, au bloguri ale jurnaliştilor experimentaţi. Blogul meu are aproape 10 ani şi am tot mai mulţi cititori.

– În România, în blogosferă a fost de curând un curent care susţinea că bloggerii şi jurnaliştii sunt într-un soi de război, un fel de competiţie pentru acelaşi public şi aceleaşi bugete de publicitate sau acelaşi timp al cititorilor. Sunteţi de aceeaşi părere sau consideraţi că ele sunt complementare?
– Este o prostie să spui că bloggerii şi jurnaliştii sunt două lucruri diferite. Am 63 de ani de presă şi sunt blogger. Fiecare are un public diferit, la fel cum secţiunile de Economie şi Internaţional dintr-un ziar tipărit au cititori diferiţi. Cât despre publicitate, eu am mai explicat cum evoluează. Jurnalismul digital poate vinde spaţiu publicitar la ora la care vrea clientul, ştiind unde locuieşte cititorul şi dacă este bărbat sau femeie. Aceste avantaje fac ca tot mai multă publicitate să se mute pe online şi mai puţin în ziarele tipărite sau în reviste.

“Jurnalismul este o meserie, ca tâmplăria. Nu cred în Universităţi. Universitatea e strada, acolo trebuie să te licenţiezi”

– Şi în Spania există bloggeri care şi-au construit faima pe aroganţă, superioritate şi respingerea criticilor ca fiind “hateri”? Credeţi că ura şi violenţa verbală atrag mai mulţi “urmăritori”?
– Există bloggeri buni şi bloggeri răi, aşa cum există ziarişti buni şi ziarişti răi. Şi în Spania e la fel: există diversitate şi grade de agresivitate în anumite “condeie”, dar nu atrag foarte mult atenţia. De exemplu: eu pot să fiu contra unui partid sau a altuia, dar nu exprim asta cu ură, ci doar prin critică.

– Ce părere aveţi despre români. Dacă i-aţi putea descrie în doar două cuvinte, care ar fi acestea?
– Românii au tot respectul meu şi presupun că, şi între ei, există tot felul de oameni, la fel ca şi în ţara mea şi ca şi în orice ţară. Nu există naţionalităţi inferioare sau superioare.

Trailer-ul documentarului despre viaţa lui Enrique Meneses: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”

Enrique Meneses nu crede că jurnalismul se poate învăţa în şcoli. “Este o meserie, la fel ca cea de tâmplar. Nu cred în universităţi. Universitatea este în stradă şi acolo trebuie să te licenţiezi”, explică el. Tinerilor le dă şi alte sfaturi, în afara celor despre jurnalism: “Nu vă cumpăraţi un apartament. Condamnarea pe viaţă s-a abolit de multă vreme”.

“Tinerilor care îşi caută de muncă în presă le spun atât: nu vă faceţi un CV, faceţi-vă un blog”

Un alt documentar, din 2007, despre Enrique Meneses: “Cele o sută de priviri ale lui Enrique Meneses”

CIEN MIRADAS de Enrique Meneses from Rosa Jiménez Cano on Vimeo.

Surse foto: http://www.flickr.com/photos/unatemporadaenelinfierno/ (1 şi 2), periodismoparaperiodistas.blogspot.com (3), xavieraldekoa.com (4), elpais.com (5), fotoweek2010.blogspot.com (6), cuartopoder.es (7 şi 8 – fraţii Castro şi Enrique Meneses), 1001medios.es (9)

Război “Bloggeri versus jurnalişti”? Nu ştiu, nu cred, n-am auzit…

Joi, în emisiunea despre “Bloggeri vs. Jurnalişti” de la Live Troll Tv, cu Mircea Meşter (@mirceamester) şi Ciprian Alexei (@TheFua) – cărora le mulţumesc şi pe această cale -, plecând de la ideea tinerilor şi talentaţilor TvDece, cu “OnOff3” , am fost întrebat despre acest aşa zis “război” şi dacă el există sau nu în Spania. Nu am putut da şi nu pot da nici acum un răspuns categoric. Dar, după părerea mea, aşa ceva nu există aici. Dar e doar părerea mea. Evident, sunt clasicele înţepături, ca şi la noi, între bloggerul X şi jurnalistul Y, dar nu poate fi vorba de un război între bresle (cum nici la noi nu cred că există, am mai spus-o, spre supărarea unora, care au conchis, în stilul Vasile Manu, că “stau pe margine şi critic, fără a avea vreun proiect la activ).

Un război înseamnă o desfăşurare impresionantă de forţe, nu trei pietre aruncate dintr-o parte în alta

În plus, aici e şi mai “greu” să duci un astfel de război. De ce? Pentru că – şi iar mă repet – mai toţi jurnaliştii au conturi de twitter şi destui au şi bloguri. Adică e greu să apară un A-lister (care, apropo, aici nu există) de doi lei (circa 0,50 euro, să facem conversia) şi să scrie: Jurnaliştii sunt nişte analfabeţi, vânduţi şi retarzi (sic!). Pentru că, în secunda doi, vreo 500 de jurnalişti sunt acolo, cu reply-ul, cerând explicaţii, nume şi argumente. Când taberele sunt mai bine reprezentate, şi “războinicii” curajoşi sunt mai puţini. Pentru că acuzele lor nu ar mai întâlni doar retweeturi prietene şi reply-uri de aprobare, ci şi un răspuns pe măsură. Şi, aşa cum spunea Meşter, “Nu spune ceva dacă nu eşti pregătit să ai răspuns la replică. E ca şi cum ai servi la tenis fără să ştii ce faci dacă oponentul îţi returnează serviciul. Pierzi punctul”.

Imaginaţi-vă cum ar sta lucrurile dacă şi la noi ar fi ziariştii mai prezenţi în online. Or, dacă voi credeţi că vreunul din auto-intitulaţii “alfa-something” ai onlineului ar face faţă unei dispute argumentate cu un – să zicem – Radu Banciu, vă înşelaţi. Ei nu fac faţă unei discuţii cu argumente nici măcar unor hateri “retarzi”, darmite unui om cu verva şi cultura lui Banciu.

Si, nu în ultimul rând, pentru că aici nu există bloggeri-dumnezei. Bloggingul aici e o moda aflată deja pe pantă descedentă (cum e în mai toată Europa Occidentală), primând mai mult prezenţa pe reţelele de socializare (Twitter, Facebook, Tuenti – o reţea 100% spaniolă). Iar cele mai mari bloguri din Spania sunt bloguri de nişă, deţinute de firme. Lider este SL Weblogs, care deţine câteva zeci de bloguri, pe diverse nişe, pe care are angajaţi bloggeri. Cam tot un fel de presă, la urma urmei. Exemple? Notas de futbol (fotbal), Xataka Ciencias (ştiinţă), Blogdecine (filme), Motorpasion (auto-moto) etc. Iar, din cele mai citite şi apreciate bloguri, care nu sunt de genul precizat adineauri, sunt bloguri de jurnalişti. Foarte puţine sunt cele de genul Aham-listerilor de la noi şi, care sunt, se ocupă cu orice altceva în afară de creat controversă de dragul elogiilor unor #oamenifaini.

Şi acum, recapitulare la ce am spus deja, răsfirat, pe twitter sau în emisiunea de joi, despre situaţia de la noi:

Bloggerii comentează ştirile, presa le produce. Bloggerii nu vor putea să genereze ştiri, să realizeze reportaje, să facă investigaţii. Dacă puteau, o făceau deja. Nu, ce dă Zoso nu-s ştiri, decât pentru o anumită parte – infimă – a online-ului. Deci lumea află ştirile din presă, iar pe bloguri intră să afle părerea lui Cutărescu despre aceste ştiri. Vorba lui Rareş Bogdan: “Câte bloguri trebuie să citesc într-o zi pentru a afla tot ce s-a întâmplat în acea zi în ţară?”. Aşadar, presa şi blogurile sunt complementare.

Dacă se ceartă Zoso cu Ciutacu, Visurât cu nevastă-sa, bloggerii orădeni cu UN ZIAR din Oradea sau TvDece cu Emil, nu sunt decât conflicte personale, punctuale şi nu între două “bresle”. Cum nici dacă se înţeapă Aiurea cu Vasile Manu nu putem conchide că e un “război al generaţiilor” sau al cărunţilor cu blonzii.

Nicio redacţie din România nu face şedinţe în care să discute strategii de “atacare” a bloggerilor, ghidându-se după “Arta războiului” a lui Sun Tzu. Dacă eu am ceva cu unii bloggeri, are Ellunes, un cetăţean cu cont pe twitter, nu angajatul vreunui ziar. Nu mă leg de ei în calitate de jurnalist, deci răspunsurile de genul: “Tu lucrezi la Adevărul, de aia nu ai dreptul la o părere, pentru că ăia fură, deci şi tu furi. Şi dacă n-ai furat, de mâine sigur o s-o faci” sunt ori din răutate gratuită ori din prostie preţioasă. Că nici eu nu am spus vreodată că “cel mai citit blogger de sub Tâmpa” minte cu nesimţire şi dă gherle frecvent pentru că e aservit PDL-ului, deşi aş fi putut să-i urmez logica, la rândul meu, doar pentru că “pot”.

Din toate aceste motive şi multe altele, pe care le găsiţi pe hashtagul “Onoff3” sau în articolele lui Emil, Mihnea Măruţă, Katai Robi sau Olteanucluj, eu cred că vorbim de un fals război. Pentru video-uri şi singura părere că războiul respectiv există, mergeţi la Groparu.

Dar, pe de altă parte, sunt de acord că: presa trebuie să se reinventeze, să se adapteze, să ţină pasul cu noile tehnologii (la noi încă nu se întâmplă sau se întâmplă foarte greoi) şi jurnaliştii trebuie să coboare mai des între oameni, pe twitter, facebook etc.

PS: Apropo de jurnaliştii spanioli, v-aş sugera să-l urmăriţi (dacă întelegeţi cât de cât spaniola) pe Enrique Meneses (@emenesesm), un ziarist mai activ pe twitter decât mulţi dintre noi, în vârstă de … 82 de ani. Şi scrie chiar el pe contul personal, nu altcineva.

Surse foto: pbs.org, thenextweb.com, johnalexanderolayac.blogspot.com, tvdece.ro

UPS! Cum ne recuperăm umanitatea?

Mario Cipollini

S-ar putea să-mi fac un obicei din a încerca să promovez jurnalişti tineri în blogosferă. Nu e nevoie să o fac în online, în general, întrucât ei deja şi-au făcut un nume în presă şi sunt foarte cunoscuţi în rândul consumatorilor de presă sportivă. Dar blogosfera, dintr-un cumul de cauze (pe care, pentru a nu devia de la subiect, nu o să le discut acum şi aici), are o părere oarecum distorsionată despre “presari”. Am început cu Emanuel Roşu (@Emishor). Voi continua cu Mitruţ Docan (@mitrutdocan), un alt fost coleg pe care îl apreciez foarte mult şi al cărui stil îl admir. Şi care este pe locul 6 în topul jurnaliştilor sportivi români de pe Twitter. happy

Mitruţ – alt ziarist obscen de tânăr (are doar 25 de ani) – lucrează la GSP din octombrie 2007, fiind, în prezent, community manager la www.gsp.ro şi realizator al emisiunii “Peluza My Sport” la Radio GSP. Dar, pentru mine, Mitruţ (om pe care, spre deosebire de Emişor, l-am întâlnit şi personal, chiar găzduindu-l o dată, când se afla în vizită prin Cluj) este, în primul rând, omul şi jurnalistul cel mai pasionat de tenis şi – mai ales – de ciclism, pe care îl cunosc. De altfel, cred că el este unul din fericitele şi puţinele cazuri din presa românească sportivă care au ajuns să facă jurnalism împinşi de alte pasiuni decât pentru fotbal. Nu că ar fi mai puţin pasionat de fotbal, doar că tenisul este cu câteva trepte mai sus în topul preferinţelor sale. Iar ciclismul cu câteva etaje.

Ca să vă faceţi o idee despre cât de pasionat este omul de ciclism, o să dau doar puţin din casă: “Sfântul Mitri” va face, anul viitor, pelerinaj la moaştele Sfântului Apostol Iacob, la Santiago de Compostela, pe celebrul Camino de Santiago, cu… bicicleta!

De aceea l-am şi rugat să îmbine, în guest-postul său, tenisul, ciclismul şi jurnalismul (online), principalele sale pasiuni şi îndeletniciri. Ce a ieşit puteţi citi mai jos.

************************************************************************************************
Roger Federer
Motto: Ştim cu toţii “luminiţa” aceea care apare la orice calculator portabil atunci cînd acesta este în stand-by sau închis. Dar ştiaţi că “luminiţa” de la MacBook pîlpăie de 12 ori pe minut, numărul mediu de respiraţii pe care le are un adult? Un Steve Jobs cazon cu propriii angajaţi, maniacal cu propriile produse şi contondent cu orice imperfecţiune a împrumutat afecţiune şi umanitate unor obiecte pe care le-a desăvîrşit. Poate a venit timpul să avem curajul să o facem şi noi.

Prima mea cronică de ciclism a fost despre Mario Cipollini. Pentru cei care nu îl cunosc, italianul a fost mai apropiat de un star porno decît de un atlet tradiţional. Cu părul sclipind a uleiuri scumpe, cu o pelerină de leopard ce a scandalizat bătrînelele din sudul Italiei şi cu un zîmbet neruşinat de pirat, Mario a reprezentat ultima romanţă pe care un sport gîtuit de scandaluri a mai apucat să o cînte. Cu toate acestea, prima mea cronică despre Mario s-a dovedit un eşec cumplit. I-am înregistrat chirurgical rezultatele, i-am radiografiat performanţele şi i-am anticipat cu precizie sfîrşitul. Scurt, limpede, obiectiv şi cu lipsă de responsabilitate. O ştire completă. Oare?

Roger Federer

“Ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţia de berărie”

Cred că absenţa obiectivităţii ne-ar face tuturor un mare bine. În spatele corectitudinii de duzină, a survolării şi a misiunii de a prezenta faptele “exact aşa cum sînt”, jurnalismul a început să sufere de un mare UPS. Umanitate, personalitate şi subiectivism. Rîndurile par vidate de graţia discernămîntului, de tonus interior şi de cadenţă, iar ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţie de berărie. Ştiu, e vina noastră, a oamenilor de online care nu mai au timp să îşi asume opinia, preferînd claritatea şi veridicitatea ştirilor în dauna unei poziţii ferme. Sîntem educaţi să livrăm repede, împachetat atractiv, cu poze luminoase şi filmuleţe care să le susţină. Reuşind să facem un pas în spate, cred că la capătul zilei e şi vorba despre un fel de laşitate în faţa propriului public.

De ce? Pentru că toate “semnăturile” de pe marile site-urile de afară garantează cîte ceva. Garantează prezenţa scriitorului, balanţa cu care judecă şi forma în care acesta alege să o facă. Într-un cuvînt, semnătura garantează viaţa omului din spatele ştirii, cu toate hibele, baricadele sau prejudecăţile pe care le generează. Ştirile prind contur civilizat, cu argumente mai mult sau mai puţin solide, devin o poveste a omului care le spune, poveste pe care publicul o acceptă şi o dezbate la fel de civilizat.

În schimb, noi ne-am pierdut relativ repede gustul pentru naraţiune din cauza feed-backului. Publicul din România e needucat în asumarea răspunderii autorului, înspăimîntat de partizanat şi venal cu verbele la persoana I. Consecinţa? Livrăm texte confortabile.

Mario Cipollini fumând

Arta nu poate fi redată rece, matematic şi corect politic

Or poezia lui Mario Cipollini sau graţia lui Roger Federer nu pot fi exprimate doar în tabele, în flux de informaţii şi cronici corecte politic. Nu putem înlătura din texte fascinaţia sau dezamăgirea pe care le avem faţa de proprii idoli, la fel de bine cum nu putem să ne adormim simţurile cînd sportul naşte monştrii din jurul nostru. Nici nu trebuie să o facem! Asta ar face jurnalismul online mai viu ca niciodată, ar provoca dialog şi dezbatere de idei, şi, de ce nu?, ar semnala existenţa oamenilor din spatele rîndurilor. Cu mai mult curaj şi un pic mai multă incisivitate, cred că am reuşi un exerciţiu binevenit de igienă personală şi a mediului în care ne învîrtim. Cine ştie, poate chiar ne-am recupera idolii.

Altfel, pînă atunci, pînă la ora cînd vom reuşi să lăsam cîte ceva din noi în fiecare ştire, Mario Cipollini rămîne doar un huligan nebărbierit şi îmbrăcat într-o helancă de prost gust, iar noi doar nişte necunoscuţi neglijabili care am dat o ştire clară, obiectivă, rece.

Urmăreşte-l pe Mitruţ pe Twitter.

Surse foto: 1, 2, 3 şi 4

“Twitter este subtitrarea realităţii”

Probabil o să mai scriu articole despre Twitter. Acesta este deja al doilea sau al treilea post pe acest subiect, în mai puţin de două luni. Despre Jose Luis Orihuela am mai scris, dar doar în 140 de caractere. Săptămâna trecută, însă, acest profesor doctor în Ştiinţele Comunicării de la Universitatea din Navarra şi-a lansat cartea “Mundo Twitter”, acordând, cu această ocazie, câteva interviuri. Cel mai cuprinzător şi mai interesant mi s-a părut cel din La Vanguardia, din care, o parte, am preluat şi tradus mai jos.

Orihuela urmăreşte peste 1.200 de oameni pe Twitter şi este urmărit de peste 120.000, este unul din cei mai influenţi bloggeri spanioli şi, în acelaşi timp, unul din cei mai buni jurnalişti. Deci la ei se poate. happy Dincolo de toate acestea, este un expert social media în adevăratul sens al cuvântului şi nu unul auto-proclamat. Asta şi pentru că în Spania ştiinţele comunicării, reţelele sociale, comunicarea online sau noile tehnologii informaţionale se învaţă la facultate, nu în şedinţe la munte, contra-cost, cu falşi profeţi online.

Printre multe altele, @Jlori lămureşte nişte aspecte interesante despre Twitter: de ce jurnaliştii ar trebui să considere “indispensabil” acest instrument (subiect pe care îl voi mai relua şi eu, în curând), de ce platforma aceasta nu este pentru “toată lumea” şi de ce nu va muri niciodată conceptul adus de Twitter, care este “o revoluţie, nu o modă”.

Continue reading ““Twitter este subtitrarea realităţii””