Dogville cu măicuțe

Guest post de @MitrutDocan

O fi vorba despre familiaritatea peisajului. Cîmpul ars, dealul cu noroi gros, frigul continuu, mănăstirea mai mult săracă, decît îngrijită, vuietul vîntului și zgomotul ciclic produs de avioane. Sau o fi vorba despre oameni. Accentul moldovenesc, îmbrăcămintea ponosită, frica tîmpă, sistemul medical de doi lei sau permanenta Dacie. Oricare dintre motive, în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, m-am simțit ca “acasă”.

Introducere

Povestea de la Tanacu este cunoscută, dar filmul deviază ușor de la realitate, deci o să schițez puțin coordonatele. Pe scurt, o “neînțelegere” de la mănăstirea Dealu’ Nou, județul Vaslui, duce la un ritual de pseudo-exorcizare a unei tinere, care este înfometată, legată cu lanțuri de o targă în formă de cruce și ținută în frigul iernii, pînă cînd își dă duhul. Totul se petrece sub privirile prietenei din copilărie, călugărită între timp, și cu “binecuvîntarea” părintelui și a celorlalte măicuțe. Departe de mine puterea de a analiza serios filmul, dar sînt cîteva aspecte care m-au tulburat pentru cîteva ore bune.

Banalitatea răului

Izolarea, prostia, bezna. Părintele e limpede în exprimare și face cunoscute valorile mănăstirii încă de la poartă, acolo unde țintuiește o tablă pe care scrie cu majuscule un “NIMENI DE ALTĂ RELIGIE NU POATE INTRA”, completat de prost-înțelesul “CREDE ȘI NU CERCETA”. Mănăstirea e exclusivistă, toleranța există, dar “are limite”, măicuțele sînt libere să facă orice, atîta timp cît “sî cadi”, iar “Tati” și “Mami” veghează orwellian buna desfășurare a slujbelor zilnice. Dealul devine graniță, poartă spre altă lume. Noaptea simțurilor le întunecă veșmintele, Dumnezeu e distant, plecat dintre noi, dar vindicativ, iar măicuțele își întrețin credința cu frica și convingerea că “nu îi nevoie di oameni, dacî nu-l ai pi Dumnezeu în suflet”. Părintele nu a prea înțeles că ortodoxia și drepturile omului merg mînă în mînă, dar are har, o poveste cu un înger apărut la termocentrală și o icoană făcătoare de minuni în altar.

Peisajul lui Mungiu e apăsător, religia se transformă într-o dictatură oarbă, iar normalitatea devine cel mai agasant lucru. Am ieșit din sală supărat că recunosc personajele, că le-am văzut, oarecum, la o mănăstire din Comănești, tot pe un deal, într-o primăvară în care am dus munca de voluntariat pentru două săptămîni. Stareți osificați în lipsa de interpretare inteligentă a Scripturilor, propovăduitori ai fundamentalismului, speculanți ai fricii de molime specifică Evului Mediu și închipuiți substituenți ai lui Dumnezeu.

Alt păcat originar

În toată această bezna, părintele găsește resurse să pară, pentru jumătate de film, rațional. Alinei i se oferă șansa de a pleca din mănăstire, dar refuză din nevoia de a rămîne lîngă prietena ei. E dată peste cap și mai mult de absența afecțiunii, dispărută complet din măruntaiele măicuțelor, și clachează nervos. Dincolo se zidurile bisericii, intervine ispita. “Mămica” lucrează pe lîngă părintele, fiindcă e convinsă și convinge pe toată lumea că acesta are un mare dar, îi cere să-și extindă puterile, să se substituiască Dumnezeului, să părăsească fundamentalismul pasiv printr-o dovadă evidentă a puterii credinței: vindecarea Alinei. Iar izolarea dealurilor oferă liniștea necesară unei asemenea operațiuni, ba mai mult, reintroduce starea de natură. Popa devine un fel de Robinson Crusoe, un împărat al muștelor, ce acordă propriei rațiuni putere de lege. “Ciorili pi care li fuți, părinti” definește perfect voinței omului tulburat de propria putere, tentaculele lui întinse pentru întregirea propriilor neîmpliniri, de la biserica nepictată la lipsa dialogului cu episcopul.

Alina moare în 3 zile, de vineri pînă duminică, într-o ironie subtilă a Divinității. A lăsat în spate o cruce “care miroase”, un maxilar încleștat și un sistem judiciar care promite 20 de ani de carceră, dar dă drumul vinovaților după doi. Mai mult de atît, a confirmat o expresia teribilă ca “bătaia e ruptă din Rai”, în ceea ce s-a transformat treptat într-un Dogville cu măicuțe. Mi-a rămas în minte imaginea peștilor proaspeți, care se zbat în chiuveta bucătăriei mănăstirii, corelată cu aprecierea justă, dar oarecum ciudată în situația dată, a unei măicuțe: “Ca să se facă bine, sînt mai buni vii”.

După dealuri a arătat un neam lipsit de responsabilitate, instituții ce își pasează pacienții, indiferente în oricare dintre vizite. Medicii fug, doctorii de pe ambulanță nu acordă ajutor din lipsă de fonduri, preoții nu știu să vindece suflete, fiindcă sînt indispuși să asculte. Iar timpul apăsător, de societate încremenită în fapte și gînduri, cu cele două ore jumătate de peliculă neîntrerupte, are un efect groaznic. Pînă la urmă, părintele e peste tot, în mine, în tine, în educația precară, în lipsa justiției, în perpetuarea continuă a credinței prost-înțelese. Filmul lui Mungiu m-a tulburat prin iminenta lui repetare.

Cineva m-a oprit să mă întrebe despre curaj

Guest post de @MitrutDocan

Nu trebuie să intri de-a buşilea într-o clădire ce tocmai a explodat, să scoţi o oarecare Claudia pe braţe, afară, să-ţi pierzi un pic echilibrul cînd te îmbrăţişează parfumul adînc al buclelor ei negre şi să te îndrăgosteşti iremediabil de zîmbetu-i supravieţuitor, pentru a-ţi arăta verva de supererou. Deşi exemplul există şi l-am văzut cu ochii mei negri de 8 ani, după care l-am admirat cînd se ridica precum un vrej tînăr şi bătea în bolta maturităţii, pentru ca, peste ani, povestea să se întrupeze în două minuni gemene brune, nu eşti deloc obligat să faci toate acestea. Ai mereu la dispoziţie habitate mult mai lipsite de dramatism, intersecţii banale dintre t0 şi t1, în care o picătură de curaj trebuie să coloreze o mare de ezitare. Mă refer, desigur, la cabinetul stomatologic. happy

Să facem cunoştinţă cu Mike. Stă pe scaunul din dreapta, are 1.90, un spate ce ar putea adăposti toate lighioanele unei dumbrăvi, un tricou gri ce îi scoate în evidenţă trupul de ortac ce, nu demult, a ajuns pînă-n China şi-napoi, şi un tic ciudat ce nu îi lasă niciodată unghiile să prindă conturul acela uşor oval, desenat migălos de Creator, ci nişte zimţi bizari de fierăstrău. Mike e psiholog. Şi nu oriunde, ci “la celebrul Spital Bălăceanca, înţelegeţi”, după cum agitat şi cu un zîmbet întrebător îi explică medicului. Mike nu suportă să îşi deschidă gura, deoarece, într-un reflex ce l-ar face pe neobositul Poirot să-şi ţuguie buzele într-un enigmatic “hmmm…”, de fiecare dată cînd o face, simte că îi vine să vomite. Indigestă problemă. Mike nu rezistă la radiografie, provocînd şoapte răutăcioase legate de micuţa sa problemă, dar şi glume previzibile vizavi de o oarecare fobie de întuneric, iar despre eventuala obturaţie de canal “nici nu poate fi vorba”. Cu tricoul pigmentat din ce în ce mai vizibil de stropi mari de trac şi nerăbdare, Mike îşi înşfacă geaca aruncată sfidător în coama cuierului, suduie cumplit din tiroidă, pînă îi apar vinişoarele roşii ce îi colorează pupilele şi atunci cînd exagerează numărul discurilor pentru spate, şi iese fulgerător.

Bag capul în carte, mă fac mic, ştiu că îmi urmează rîndul în jumătate de oră. Ăsta e unul dintre avantajele în a greşi în permanenţă în ce direcţie să mişti limbile ceasornicului, atunci cînd zilele sînt întinse pe patul lui Procust.

Intră Fabian, omul de la perete. Totul e negru la Fabian. Neagră e cămaşa încreţită la mijloc, probabil, de sîrmă de uscat, negri sînt ochii lui trişti şi părul ca afinele, negru e zîmbetul său misterios, de parcă ar fi petrecut toată noaptea rupînd nuci tinere cu buzele, negru e mersul telechinez ce fulguie printre uşile camerei de tortură. Intră Fabian, se odihneşte pe scaun şi înconvoaie sprîncenele într-un A fără cratima de la mijloc, resemnat în faţa destinului şi a sunetului teribil de freză. Fabian are astm.

Poartă cu el un fluier permanent, pe care îl ascunde în buzunarul cămăşii, şi, cu toate că e la a şasea vizită la medic, a uitat complet să îl scoată pe tipsia din faţă. Asistenta cu alura de Yang, din Anatomia lui Grey, face o anestezie trainică, un fel de compensaţie karmică a suferinţelor vreun soldat tratat în Primul Război Mondial lîngă Podu Turcului, după care se retrage doi paşi în spate, unul înapoi, şi parchează inteligent între umerii medicului şi un dulăpior mov. Medicul răsfoieşte o revistă, se holbează la un stadion, aruncă un ochi plictisit la pacient. La pagina de Formula 1, Fabian începe să respire greu. “Xilină sau cu adrenalină?”. Zeta, asistenta cu pricină, se înroşeşte instant, ca un semafor blocat în Răzoare de un fenomen magnetic extrem de rar, după care începe să umble haotic dintr-un colţ într-altul al cabinetului, trîntind casete, răsfoind sertare şi tremurînd straşnic. Medicul strigă după cineva în cealaltă sală a cabinetului, iar o doamnă cu păr castaniu şi cu mult prea mult albastru în jurul ochilor se repede să îl ţină de braţ pe Fabian, care suflă greu şi neîndurător, de parcă cineva i-ar fi oprit pe piept un bloc masiv de ciment.

Un număr de telefon se formează cu iuţeala fricii de cuplaj de dinainte de ’89, o uşă se trînteşte în dreptul camerei de sterilizare. Fabian are timp de un icnet uşor. Nu se poate ridica de pe scaunul întins, dar îşi curbează mîna spre buzunarul de la piept, scoate un dispozitiv micuţ şi alb, care, paradoxal, îi pătează aura întunecată, îl ridică anapoda pînă la buze şi soarbe pînă în tălpi licoarea izbăvitoare. Zîmbeşte în timp ce trupul i se relaxează treptat. “Nu mă priviţi aşa speriată, doamnă, sînt prea multe lucruri oribile în lume ca să vă speriaţi doar dintr-atît”. Medicul se opreşte în uşă, Fabian se ridică, îşi trage pardesiul negru şi ridică mîna dreaptă într-un fel de mesaj de pace extraterestru: “Nu a fost cea mai norocoasă seară. Tuturora, salut”. Piruetă pe vîrful unui singur picior şi pleacă. Linişte.

Mă îndrept creştineşte în scaun, ştiu că urmez. Am de dus proba mea de curaj. Trec de medicul rămas ca o statuie de sare şi intru-n cabinet de parcă aş goni de-a buşilea după o Claudie. Sînt băiatul îmbrăcat zebră, de pe primul scaun de aşteptare, cu şapcă neagră şi cu atitudinea cutezătoare de turturea, mereu avînd dorinţa să întîrzie pînă la finalul paginii. Măcar pînă la finalul paginii.

Sursa foto

Totul e complicat în tango, dimineața

Guest-post de @mitrutdocan

– Trezeşte-te, te rog.
– Cît e?
– 10.
– De ce m-aş trezi? Hmmm…

Ana s-a întors pe cealaltă parte. Eram la ora cînd învățasem ce înseamnă fiecare gest. Cînd vira cu totul pe cealaltă margine a patului, știam că era un fel de “poftim la coloniştii din Catan pe umerii mei leneşi”. De obicei, îmi luam cîteva secunde înainte să încep, suficient cît să o fac să tînjească puţin, atent să nu i se încrunte sprîncenele şi să nu cadă din nou în moleşeală. De data aceasta, nu am făcut-o. Am întins mîna dreaptă drept, am început să alunec încet pe fiecare contur, pînă la şolduri, după care am împins încet în golul acela dintre şale şi mijlocul coloanei.

– Trezeşte-te, te rog.

Cînd o spun pentru a doua oară, încă am ochii închişi, încă îi simt căldura în podul palmei, între încheietură și degete, încă îi aştept vuietul. Pe ultima vocală a îndemnului, simt cum a început. Ana s-a ridicat încet, a oftat adînc şi a plecat cu paşi apăsaţi spre baie. Mi-am ridicat pleoapele, deşi, în dezordinea generală din cameră, aş fi vrut să nu o fac. Ştiam ce urmează. Cafea, două ţigări mentolate, cămaşa călcată, pomelo şi piept de pui într-o plăsuţă de hîrtie de la Burberry, brînză de Sibiu şi cheile de la maşină. Ochi tiviţi cu negru, cămaşă albă, păr castaniu. Aceeaşi dimineaţă.

– Ţi-ai luat cartela?
– Da.
– Să bei apă, te rog. O să trec, diseară, să plătesc facturile. O să îmi fie dor de tine, să ştii.
– Ce-i cu tine?
– Nimic.

Ana mă priveşte altfel. Se uită fix pentru două secunde, mută pe umărul meu drept, apoi pe felul cum întorc cheia în yală. 8 intersecţii de suportat. Iar dacă din boxe nu s-ar auzi Bruce Springsteen, sînt sigur că ar fi de o mie de ori mai uşor. Am noroc că întinde mîna pentru butonul de radio. Minunată e viaţa cu muzică pe fundal.

– Nu o să mai vin, ştii, nu?

Întrebarea mea e la fel de tîmpită ca aşteptările din spatele ei. Ana conduce, în tot şi în toate, nu are timp să se uite, nu are timp să se plîngă. Nici nu vrea să o facă. 6 intersecţii pînă la final şi viteza e joasă, de parca am merge amîndoi în vîrful degetelor. Ana îşi caută ţigările, sînt sigur că nu mă crede. Dar nu e nimic, chiar nu e nimic. 4 intersecţii.

– Mă gîndeam că vrei să ştii.
– Te rog să te mai gîndeşti. Vreau să fii acasă, cînd mă întorc, după aceea poţi să pleci.
– Ştii că asta nu funcţionează niciodată, de ce ai insista?
– Nu ştiu. Să fii acasă.

Totul e sufocant de normal. Cu două intersecţii înainte cobor, o sărut, simt din nou răcoarea vinului negru după o mie de ani petrecuți pe nisipul ars al tuturor deșerturilor ce m-au suportat, după care îmi întorc definitiv ochii de la ea. Soarele se reflectă nemilos de pe clădirea în culoarea acvariului în care ştiu că trebuie să ajungă. Am plecat.

Trezeşte-te, te rog. Ai dreptate. De ce aş face-o?

Sursa foto

Proteste în România indigo – Guest post @Mitrutdocan

Până i se va îndeplini dorinţa lui Ciulea (btw, felicitări pentru poza şi filmuleţul cu protestatarul din Baia de Arieş), am primit rugămintea lui Mitruţ Docan de a-i găzdui opinia despre #revolutie. Cu menţiunea că este un punct de vedere pe care îl respect şi-l apreciez, chiar dacă nu coincide în totalitate cu al meu, vă anunţ că textul de mai jos este al doilea post scris de Mitruţ pe acest blog (după ăsta), deci este deja un “obişnuit” al casei. Maestre, banda:

Simt nevoia să mă disculp. Nu am participat la “revoluţie” decît tangenţial, în plimbarea pe care o îndur de la Piaţa Romană pînă în Drumul Taberei. By the way, sînt cu 4 kilograme mai slab, scop împlinit, dar răcit ca un motan abandonat. Revenind. Spun că simt nevoia ciudată să îmi cer iertare, fiindcă văd o Românie fără haz, dar nu găsesc rostul implicării. Să mă explic.

* Sînt în vîrstă de 25 de ani, am simpatii creştin-democrate, nu relaţionez, fireşte, cu niciun partid de la noi şi analizez eşafodajul politic autohton cu un fel de curiozitate perversă. Merg cu metroul, îmi sun mama de ziua Mamei, urăsc castaniul în îmbrăcăminte, mă dezic de corporaţii şi îmi place berea belgiană. Mă plasez înspre periferia clasei de mijloc, compartimentul apropiat de discursul domnului Daniel Barbu, deci sînt un biet cetăţean normal în căutarea vremurilor mai bune. Cred că era nevoie să facem cunoştinţă înainte să încrucişăm săbiile. big grin

“Revoluţia” a început din vîrful piramidei, cu televiziunile chemînd la proteste publice şi un lider politic care a incitat mişcările de stradă, ceea ce nu e numai demoralizant, ci şi complet împotriva democraţiei. Piaţa s-a transformat într-un fel de cantină socială, în curs să hrănească tot portativul de frustrări: lipsa de libertate (?), dictatura (?), taxa auto, legea Dragomir etc. Evoluînd de la consistenţa unei asociaţii de locatari la dimensiunea unei parohii rurale, mişcarea de la Universitate a devenit un fel de îmbulzeală lipsită de mesaj coerent, de revendicări realiste sau de luciditate politică. Mai mult de atît, sufocată de un “ba pe-a mă-tii, Traiane!” şi colorată în portocaliul huliganilor de la diferite echipe de fotbal, adunarea a avut o sincopă ciudată duminică, atunci cînd i-a încurcat pe jandarmi cu minerii. În continuare, Piaţa Universităţii rămîne indigo, colorată de jandarmi, populată de o “revoluţie” în căutare de orice fel de răfuială. În continuare, rămîne …

FĂRĂ MESAJ.

Absenţa unui mesaj clar îngroapă adunarea. Nicio listă de revendicări, nicio soluţie, doar pancarte cu umor şi poze la căldura focului de la Unirii. Mulţimea sărbătoreşte o întrunire cîmpenească, bucuria unui “cît de mulţi sîntem”, dar uită utilitatea demonstraţiei. Nimeni nu teoretizează mişcarea, opoziţia aplaudă şi încearcă să inspire scopurile prin conferinţe de presă. Greşită abordare.

FĂRĂ CONSISTENŢĂ.

Cîteva mii de oameni în toată ţara. Suficient pentru recordul mondial la dansul pinguinului, insuficient pentru o schimbare adevărată. Iar dacă o punem la socoteală şi pe domnişoara de la Cluj, care a ieşit în apărarea “domnului Calafat”, spectacolul are notele lugubre din filmele lui Stanley Kubrick. Ca să nu mai vorbim de apărarea suporterilor, “cărora nu li se poate răpi dreptul cetăţenesc” de a provoca haos. Putem răsufla uşuraţi, ipocrizia a fost salvată. Huliganii au venit ca cetăţeni. Mă gîndesc că ar trebui să ne condamnăm pentru termenul de mineriadă, să îi zicem acţiune cetăţenească cu ortaci. winking

FĂRĂ VIITOR.

În logica greşită a vremurilor, ar trebui să cadă guvernul, moment în care opoziţia ar forţa anticipatele pentru Parlament, condiţie în care România ar avea mai multe şanse de supravieţuire dacă s-ar înjunghia cu o sabie Hattori Hanzo. Astfel, o muştruluială confuză devine o lopată de pămînt, iar exaltarea transmisiei în direct o glumă proastă.

Nu am participat la “revoluţie”, prieteni, fiindcă nu coincide cu felul în care văd lucrurile şi nu aprob o gloată de curioşi dezinteresaţi de politica adevărată, dar excitaţi de intifade. Mă încred încă în vot, nu cred în lideri politici care cheamă în stradă şi nu sînt pe aceeaşi lungime de undă cu “lipsa de libertate” invocată, fiindcă încă îmi aduc aminte de cum era să cumperi o jumătate de pîine. Nu, nu sînt mulţumit de ce trăiesc, dar prefer să muncesc mai mult şi să sancţionez în cel mai indicat moment, adică la urne. Iertare!

*Articolul nu implică în niciun fel compania în cadrul căreia lucrez.

Sursa foto: Jurnalul.ro

UPS! Cum ne recuperăm umanitatea?

Mario Cipollini

S-ar putea să-mi fac un obicei din a încerca să promovez jurnalişti tineri în blogosferă. Nu e nevoie să o fac în online, în general, întrucât ei deja şi-au făcut un nume în presă şi sunt foarte cunoscuţi în rândul consumatorilor de presă sportivă. Dar blogosfera, dintr-un cumul de cauze (pe care, pentru a nu devia de la subiect, nu o să le discut acum şi aici), are o părere oarecum distorsionată despre “presari”. Am început cu Emanuel Roşu (@Emishor). Voi continua cu Mitruţ Docan (@mitrutdocan), un alt fost coleg pe care îl apreciez foarte mult şi al cărui stil îl admir. Şi care este pe locul 6 în topul jurnaliştilor sportivi români de pe Twitter. happy

Mitruţ – alt ziarist obscen de tânăr (are doar 25 de ani) – lucrează la GSP din octombrie 2007, fiind, în prezent, community manager la www.gsp.ro şi realizator al emisiunii “Peluza My Sport” la Radio GSP. Dar, pentru mine, Mitruţ (om pe care, spre deosebire de Emişor, l-am întâlnit şi personal, chiar găzduindu-l o dată, când se afla în vizită prin Cluj) este, în primul rând, omul şi jurnalistul cel mai pasionat de tenis şi – mai ales – de ciclism, pe care îl cunosc. De altfel, cred că el este unul din fericitele şi puţinele cazuri din presa românească sportivă care au ajuns să facă jurnalism împinşi de alte pasiuni decât pentru fotbal. Nu că ar fi mai puţin pasionat de fotbal, doar că tenisul este cu câteva trepte mai sus în topul preferinţelor sale. Iar ciclismul cu câteva etaje.

Ca să vă faceţi o idee despre cât de pasionat este omul de ciclism, o să dau doar puţin din casă: “Sfântul Mitri” va face, anul viitor, pelerinaj la moaştele Sfântului Apostol Iacob, la Santiago de Compostela, pe celebrul Camino de Santiago, cu… bicicleta!

De aceea l-am şi rugat să îmbine, în guest-postul său, tenisul, ciclismul şi jurnalismul (online), principalele sale pasiuni şi îndeletniciri. Ce a ieşit puteţi citi mai jos.

************************************************************************************************
Roger Federer
Motto: Ştim cu toţii “luminiţa” aceea care apare la orice calculator portabil atunci cînd acesta este în stand-by sau închis. Dar ştiaţi că “luminiţa” de la MacBook pîlpăie de 12 ori pe minut, numărul mediu de respiraţii pe care le are un adult? Un Steve Jobs cazon cu propriii angajaţi, maniacal cu propriile produse şi contondent cu orice imperfecţiune a împrumutat afecţiune şi umanitate unor obiecte pe care le-a desăvîrşit. Poate a venit timpul să avem curajul să o facem şi noi.

Prima mea cronică de ciclism a fost despre Mario Cipollini. Pentru cei care nu îl cunosc, italianul a fost mai apropiat de un star porno decît de un atlet tradiţional. Cu părul sclipind a uleiuri scumpe, cu o pelerină de leopard ce a scandalizat bătrînelele din sudul Italiei şi cu un zîmbet neruşinat de pirat, Mario a reprezentat ultima romanţă pe care un sport gîtuit de scandaluri a mai apucat să o cînte. Cu toate acestea, prima mea cronică despre Mario s-a dovedit un eşec cumplit. I-am înregistrat chirurgical rezultatele, i-am radiografiat performanţele şi i-am anticipat cu precizie sfîrşitul. Scurt, limpede, obiectiv şi cu lipsă de responsabilitate. O ştire completă. Oare?

Roger Federer

“Ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţia de berărie”

Cred că absenţa obiectivităţii ne-ar face tuturor un mare bine. În spatele corectitudinii de duzină, a survolării şi a misiunii de a prezenta faptele “exact aşa cum sînt”, jurnalismul a început să sufere de un mare UPS. Umanitate, personalitate şi subiectivism. Rîndurile par vidate de graţia discernămîntului, de tonus interior şi de cadenţă, iar ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţie de berărie. Ştiu, e vina noastră, a oamenilor de online care nu mai au timp să îşi asume opinia, preferînd claritatea şi veridicitatea ştirilor în dauna unei poziţii ferme. Sîntem educaţi să livrăm repede, împachetat atractiv, cu poze luminoase şi filmuleţe care să le susţină. Reuşind să facem un pas în spate, cred că la capătul zilei e şi vorba despre un fel de laşitate în faţa propriului public.

De ce? Pentru că toate “semnăturile” de pe marile site-urile de afară garantează cîte ceva. Garantează prezenţa scriitorului, balanţa cu care judecă şi forma în care acesta alege să o facă. Într-un cuvînt, semnătura garantează viaţa omului din spatele ştirii, cu toate hibele, baricadele sau prejudecăţile pe care le generează. Ştirile prind contur civilizat, cu argumente mai mult sau mai puţin solide, devin o poveste a omului care le spune, poveste pe care publicul o acceptă şi o dezbate la fel de civilizat.

În schimb, noi ne-am pierdut relativ repede gustul pentru naraţiune din cauza feed-backului. Publicul din România e needucat în asumarea răspunderii autorului, înspăimîntat de partizanat şi venal cu verbele la persoana I. Consecinţa? Livrăm texte confortabile.

Mario Cipollini fumând

Arta nu poate fi redată rece, matematic şi corect politic

Or poezia lui Mario Cipollini sau graţia lui Roger Federer nu pot fi exprimate doar în tabele, în flux de informaţii şi cronici corecte politic. Nu putem înlătura din texte fascinaţia sau dezamăgirea pe care le avem faţa de proprii idoli, la fel de bine cum nu putem să ne adormim simţurile cînd sportul naşte monştrii din jurul nostru. Nici nu trebuie să o facem! Asta ar face jurnalismul online mai viu ca niciodată, ar provoca dialog şi dezbatere de idei, şi, de ce nu?, ar semnala existenţa oamenilor din spatele rîndurilor. Cu mai mult curaj şi un pic mai multă incisivitate, cred că am reuşi un exerciţiu binevenit de igienă personală şi a mediului în care ne învîrtim. Cine ştie, poate chiar ne-am recupera idolii.

Altfel, pînă atunci, pînă la ora cînd vom reuşi să lăsam cîte ceva din noi în fiecare ştire, Mario Cipollini rămîne doar un huligan nebărbierit şi îmbrăcat într-o helancă de prost gust, iar noi doar nişte necunoscuţi neglijabili care am dat o ştire clară, obiectivă, rece.

Urmăreşte-l pe Mitruţ pe Twitter.

Surse foto: 1, 2, 3 şi 4