Dogville cu măicuțe

Guest post de @MitrutDocan

O fi vorba despre familiaritatea peisajului. Cîmpul ars, dealul cu noroi gros, frigul continuu, mănăstirea mai mult săracă, decît îngrijită, vuietul vîntului și zgomotul ciclic produs de avioane. Sau o fi vorba despre oameni. Accentul moldovenesc, îmbrăcămintea ponosită, frica tîmpă, sistemul medical de doi lei sau permanenta Dacie. Oricare dintre motive, în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, m-am simțit ca “acasă”.

Introducere

Povestea de la Tanacu este cunoscută, dar filmul deviază ușor de la realitate, deci o să schițez puțin coordonatele. Pe scurt, o “neînțelegere” de la mănăstirea Dealu’ Nou, județul Vaslui, duce la un ritual de pseudo-exorcizare a unei tinere, care este înfometată, legată cu lanțuri de o targă în formă de cruce și ținută în frigul iernii, pînă cînd își dă duhul. Totul se petrece sub privirile prietenei din copilărie, călugărită între timp, și cu “binecuvîntarea” părintelui și a celorlalte măicuțe. Departe de mine puterea de a analiza serios filmul, dar sînt cîteva aspecte care m-au tulburat pentru cîteva ore bune.

Banalitatea răului

Izolarea, prostia, bezna. Părintele e limpede în exprimare și face cunoscute valorile mănăstirii încă de la poartă, acolo unde țintuiește o tablă pe care scrie cu majuscule un “NIMENI DE ALTĂ RELIGIE NU POATE INTRA”, completat de prost-înțelesul “CREDE ȘI NU CERCETA”. Mănăstirea e exclusivistă, toleranța există, dar “are limite”, măicuțele sînt libere să facă orice, atîta timp cît “sî cadi”, iar “Tati” și “Mami” veghează orwellian buna desfășurare a slujbelor zilnice. Dealul devine graniță, poartă spre altă lume. Noaptea simțurilor le întunecă veșmintele, Dumnezeu e distant, plecat dintre noi, dar vindicativ, iar măicuțele își întrețin credința cu frica și convingerea că “nu îi nevoie di oameni, dacî nu-l ai pi Dumnezeu în suflet”. Părintele nu a prea înțeles că ortodoxia și drepturile omului merg mînă în mînă, dar are har, o poveste cu un înger apărut la termocentrală și o icoană făcătoare de minuni în altar.

Peisajul lui Mungiu e apăsător, religia se transformă într-o dictatură oarbă, iar normalitatea devine cel mai agasant lucru. Am ieșit din sală supărat că recunosc personajele, că le-am văzut, oarecum, la o mănăstire din Comănești, tot pe un deal, într-o primăvară în care am dus munca de voluntariat pentru două săptămîni. Stareți osificați în lipsa de interpretare inteligentă a Scripturilor, propovăduitori ai fundamentalismului, speculanți ai fricii de molime specifică Evului Mediu și închipuiți substituenți ai lui Dumnezeu.

Alt păcat originar

În toată această bezna, părintele găsește resurse să pară, pentru jumătate de film, rațional. Alinei i se oferă șansa de a pleca din mănăstire, dar refuză din nevoia de a rămîne lîngă prietena ei. E dată peste cap și mai mult de absența afecțiunii, dispărută complet din măruntaiele măicuțelor, și clachează nervos. Dincolo se zidurile bisericii, intervine ispita. “Mămica” lucrează pe lîngă părintele, fiindcă e convinsă și convinge pe toată lumea că acesta are un mare dar, îi cere să-și extindă puterile, să se substituiască Dumnezeului, să părăsească fundamentalismul pasiv printr-o dovadă evidentă a puterii credinței: vindecarea Alinei. Iar izolarea dealurilor oferă liniștea necesară unei asemenea operațiuni, ba mai mult, reintroduce starea de natură. Popa devine un fel de Robinson Crusoe, un împărat al muștelor, ce acordă propriei rațiuni putere de lege. “Ciorili pi care li fuți, părinti” definește perfect voinței omului tulburat de propria putere, tentaculele lui întinse pentru întregirea propriilor neîmpliniri, de la biserica nepictată la lipsa dialogului cu episcopul.

Alina moare în 3 zile, de vineri pînă duminică, într-o ironie subtilă a Divinității. A lăsat în spate o cruce “care miroase”, un maxilar încleștat și un sistem judiciar care promite 20 de ani de carceră, dar dă drumul vinovaților după doi. Mai mult de atît, a confirmat o expresia teribilă ca “bătaia e ruptă din Rai”, în ceea ce s-a transformat treptat într-un Dogville cu măicuțe. Mi-a rămas în minte imaginea peștilor proaspeți, care se zbat în chiuveta bucătăriei mănăstirii, corelată cu aprecierea justă, dar oarecum ciudată în situația dată, a unei măicuțe: “Ca să se facă bine, sînt mai buni vii”.

După dealuri a arătat un neam lipsit de responsabilitate, instituții ce își pasează pacienții, indiferente în oricare dintre vizite. Medicii fug, doctorii de pe ambulanță nu acordă ajutor din lipsă de fonduri, preoții nu știu să vindece suflete, fiindcă sînt indispuși să asculte. Iar timpul apăsător, de societate încremenită în fapte și gînduri, cu cele două ore jumătate de peliculă neîntrerupte, are un efect groaznic. Pînă la urmă, părintele e peste tot, în mine, în tine, în educația precară, în lipsa justiției, în perpetuarea continuă a credinței prost-înțelese. Filmul lui Mungiu m-a tulburat prin iminenta lui repetare.

O monedă şi o rejucare. Sau cum a devenit Italia campioana Europei

Un guest post de Ionuţ Tătaru (blog)

M-a rugat Mişu să-i scriu pe blog. Şi mi-a dat şi temă: EURO, că tot vine turneul final din Polonia şi Ucraina.

Acum, ca orice iubitor şi consumator de fotbal, am stat şi încă stau cu ochii pe Campionatul European. Dar nu simt acelaşi entuziasm ca la Cupa Mondială. Nu vreau să se înţeleagă însă că nu aş avea ce scrie pe tema asta. Pentru că am! Pornind de la victoria URSS-ului lui Iaşin, continuând cu “scăriţa” lui Panenka şi cu recordul de goluri al lui Platini din 1984, trecând prin reuşita fabuloasă a lui Van Basten sau golul de aur al lui Bierhoff, amintindu-mi de victoria aproape ireală a Greciei şi terminând cu succesul Spaniei care a dat startul unei hegemonii rar întâlnită.

Toate acestea sunt tot atâtea poveşti care merită spuse. Poate cel mai simplu ar fi să apelez la un clişeu şi să mă apuc să scriu despre primul meu EURO, cel din ’92, atunci când danezii au venit de pe plajă, au bătut Franţa, Olanda şi Germania şi au plecat acasă cu trofeul.

Ce mai poveste, nu-i aşa? Da şi nu.

Da, pentru că nimeni nu neagă că aventura nordicilor are ceva din farmecul scrierilor lui Hans Christian Andersen. Nu, pentru că totul a căpătat o aură de legendă, iar legendele au ceva hiperbolic în ele.

Unul dintre artizanii succesului din 1992, fostul portar al lui Manchester United Peter Schmeichel, are o altă părere: „Nu am venit de pe plajă. Este adevărat că nu eram pregătiţi la fel ca o echipă calificată la un turneu important, pentru că nu eram calificaţi, dar nici nu am venit de pe plajă. Am jucat câteva amicale împotriva unor naţionale prezente la EURO, iar atunci când am primit ştirea că urma să-i înlocuim pe iugoslavi, ne pregăteam pentru un meci contra Comunităţii Statelor Independente (fosta URSS – n.r.)”.

De asemenea, continuă Schmeichel, „nu eram proşti. Citeam şi noi ziarele şi încercam să ne păstrăm în formă, pentru că ştiam că există o şansă să ajungem la turneul final. Nu credeam că asta se va întâmpla, dar lumea ne tot spunea că Iugoslavia ar putea fi exclusă. Şi când tot auzi astfel de zvonuri, începi să speri. Aşadar, toate acele poveşti cu plaja sunt nişte prostii”.

Pentru că uriaşul danez mi-a năruit posibila poveste, m-am văzut nevoit să mă repliez şi să-mi îndrept atenţia spre fotbalul despre care susţin peste tot că îl urmăresc cu cea mai mare plăcere, cel italian. Ştiu, o opţiune greu de înţeles, în special în condiţiile actuale, dar ce pot face? Secvenţele de la Coppa del Mondo din 1990 şi sublimul „Notti magiche” încă mă fac să tresalt.

Aşadar, dacă nu v-aţi plictisit până acum, o să vă spun povestea singurului titlu european al Italiei. Unul câştigat datorită unei monede şi a unei rejucări.

19 iulie 1966, Ayresome Park, Middlesbrough. Arbitrul francez Pierre Schwinte fluieră finalul meciului Coreea de Nord – Italia, încheiat cu una dintre cele mai mari surprize din istoria Cupei Mondiale. Tabela arată un incredibil 1-0 în favoarea asiaticilor, rezultat care trimite acasă squadra azzurra. Deloc surprinzător, reacţiile în Cizmă au fost negative, iar fanii i-au primit pe jucători cu o ploaie de roşii la revenirea în ţară.

„Echipa care a mers la Mondiale era foarte unită şi foarte puternică. Acel insucces nu s-a datorat lipsei de valoare, dar cu siguranţă s-a greşit ceva în pregătirea turneului final. Fabbri, antrenorul nostru, a preferat să facă pregătirea departe de ochii lumii, ne-a ţinut retraşi pentru o perioadă destul de lungă, lucruri care au influenţat în mod negativ naţionala”, a povestit Giacinto Facchetti, unul dintre jucătorii reprezentativi din perioada respectivă, într-un interviu din 2002 pentru RAI.

Iniţial, selecţionerul Edmondo Fabbri şi-a asumat vina eşecului, însă ulterior a condus o anchetă proprie, ale cărei concluzii au dat naştere unui scandal uriaş. Conform tehnicianului, mai mulţi jucători au folosit mai multe pastile misterioase şi li s-au injectat diverse substanţe dopante, totul făcând parte dintr-o consipraţie care avea ca scop schimbarea preşedintelui federaţiei, Giuseppe Pasquale. Deşi retrase la puţin timp, acuzaţiile au creat vâlvă şi au dus la demiterea şi suspendarea pentru 11 luni a lui Fabbri.

În acelaşi timp, în cel mai pur stil italian de a găsi un ţap ispăşitor, rebelul Gigi Meroni, un fel de George Best local, a fost identificat ca unul dintre principalii vinovaţi pentru dezastrul de la Cupa Mondială, deşi starul lui Torino evoluase foarte puţin la turneul final şi deloc împotriva nord-coreenilor, iar prezenţa stranierilor în Serie A a fost interzisă, motivul fiind că blochează dezvoltarea tinerilor fotbalişti din Italia. Măsura nu s-a aplicat însă jucătorilor străini care evoluau deja în campionatul italian şi va fi abolită abia la începutul anilor ’80.

Nu era însă prea mult timp de lamentări, pentru că preliminariile Campionatului European se apropiau. Era pentru prima oară când se renunţase la sistemul eliminatoriu, cele 31 de echipe participante fiind împărţite în opt grupe, câştigătoarele acestora urmând să joace sferturile de finală în partide tur-retur, cu învingătoarele disputându-şi turneul final într-o ţară desemnată ulterior.

Primul lucru pe care trebuia să-l facă federaţia italiană era să găsească un antrenor. Ei bine, a găsit doi! Primul dintre ei, Ferruccio Valcareggi. Celălalt, Helenio Herrera, tehnicianul la modă al acelor ani, recomandat de cele două Cupe ale Campionilor şi două Cupe Intercontinentale câştigate cu Inter. „Mai mult ca sigur, sosirea lui Herrera a fost pozitivă, a reprezentat un eveniment, în special datorită personalităţii sale. Ştim cu toţii câte a realizat cu Inter pe toate planurile. Dar momentul era extrem de greu. După eşecul din Anglia, naţionala Italiei se afla într-o situaţie grea, era privită de toată lumea ca o echipă slabă”, şi-a amintit acelaşi Facchetti.

Italia a fost repartizată în grupa a 6-a, alături de România, Elveţia şi Cipru, iar debutul noii perechi de selecţioneri şi a naţionalei reconstruită pe scheletul nerazzurrilor s-a produs pe 26 noiembrie 1966, la Napoli, împotriva României. Dobrin a făcut linişte pe San Paolo, deschizând scorul în minutul 7, dar golurile lui Mazzola şi Depaoli au readus lucrurile pe făgaşul normal înainte de pauză. În repriza a doua, Mazzola a mai înscris o dată şi a stabilit rezultatul final, 3-1 pentru azzurri.

Valcareggi şi Herrera au mai colaborat la un singur meci, cel câştigat cu 2-0 în Cipru, la Nicosia, apoi “Magul” s-a dat la o parte şi s-a concentrat pe treaba pe care o avea la Inter. Schimbarea nu a influenţat viitoarele evoluţii ale italienilor, care au câştigat grupa fără emoţii şi fără înfrângere (au înregistrat doar un egal, 2-2, la Berna), calificându-se asftel în faza eliminatorie a Campionatului European.

Sorţii au fost blânzi cu Italia. Dintre toţi adversarii posibili – campioana mondială Anglia, campioana europeană Spania, Uniunea Sovietică, Franţa sau Ungaria – squadra azzurra a căzut cu Bulgaria, Mai mult decât atât, urma să aibă şi avantajul de a juca returul acasă. Dar, pe 6 aprilie 1968, la Sofia, lucrurile au început cum nu se poate mai prost pentru băieţii lui Valcareggi, care s-au văzut conduşi încă din minutul 12, atunci când Kotkov a transformat un penalty.

Egalarea a venit cu jumătate de oră înainte de sfârşitul partidei, graţie autogolului lui Dimitar Penev (Da, cel care i-a dus pe bulgari în semifinalele Cupei Mondiale din ’94), dar Dermendzhiev şi Zhekov au marcat în decurs de şapte minute şi au dus scorul la 3-1. Golul reuşit de Prati pe final a menţinut însă intacte şansele italienilor de a merge la turneul final.

Peste două săptămâni, la Napoli, cu Dino Zoff făcându-şi debutul în naţională, Italia a câştigat cu 2-0, goluri Prati şi Domenghini, şi ajungea între primele patru echipe ale Europei. „Valcareggi a fost chemat într-un moment dificil, când era nevoie să restabilească liniştea într-un ambient devastat de polemici. Nu a greşit nicio alegere”, l-a lăudat Sandro Mazzola, în timp ce Facchetti, ajuns între timp căpitan, i-a recunoscut de asemenea meritele: „Calităţile sale umane au contat enorm. Putea înţelege caracterul tuturor jucătorilor. Când antrenezi un club este mai uşor, deoarece stai zi de zi cu fotbaliştii. La naţională e altfel. Trebuie să treci peste handicapul de a te vedea cu jucătorii doar câteva zile pe an. Plus că te loveşti de cei mai buni din ţară, majoritatea caractere foarte puternice. E nevoie să ştii să gestionezi situaţia”.

Entuziasmul fanilor pentru calificarea la turneul final a devenit şi mai mare după ce UEFA a atribuit Italiei organizarea acestuia. Meciurile urmau să se dispute la Napoli şi Firenze, semifinalele, şi la Roma, finala, iar alături de squadra azzurra au mai ajuns în această fază Uniunea Sovietică, Anglia şi Iugoslavia, ultima fiind autoarea unei victorii entuziasmante cu 5-1 în faţa Franţei.

În urma tragerii la sorţi, în calea Italiei a fost scoasă Uniunea Sovietică, în timp ce, în cealaltă semifinală, Anglia dădea piept cu Iugoslavia.

Turneul final a debutat pe 5 iunie 1968, pe San Paolo din Napoli, unde aproape 70.000 de spectatori aşteptau o victorie a Italiei. Din păcate, Valcareggi l-a pierdut încă din minutul 4 pe Rivera, din cauza unei accidentări, iar meciul s-a transformat rapid într-un duel tactic, în care ambele echipe şi-au arătat mai mult calităţile defensive. Nici italienii, nici sovieticii nu au făcut prea multe pentru a marca şi, după 120 de minute ce păreau interminabile, scorul a rămas 0-0, deşi Domen-ghini a lovit bara în prelungiri.

În condiţiile în care regula loviturilor de la 11 metri încă nu fusese introdusă, finalista a fost decisă de o monedă. Arbitrul german Kurt Tschenscher i-a chemat la vestiare pe cei doi căpitani, moment în care pe San Paolo s-a aşternut o linişte nefirească pentru arena din Napoli. Ce s-a întâmplat mai departe, povesteşte acelaşi Facchetti: „Speram să am mult noroc! Trebuia să aleg partea corectă a monedei. Am mers la vestiare eu, căpitanul ruşilor şi delegatul UEFA. Arbitrul a scos o monedă şi a spus că pot alege primul. Am spus «Cap!», ceea ce ar fi vrut şi adversarul meu să aleagă. Apoi arbitrul a aruncat moneda şi a anunţat: «Cap!». Căpitanul sovieticilor a protestat iniţial, dar i s-a reamintit faptul că eu am ales primul. Fericit, am fugit pe teren pentru a-mi anunţa colegii”.

Bucuria căpitanului azzurrilor la revenirea pe teren era evidentă, iar deznodământul nu a mai avut nevoie de o confirmare oficială. Italia tocmai “se calificase” în finala Campionatului European, acolo unde adversar urma să-i fie surprinzătoarea naţională a Iugoslaviei, câştigătoare cu 1-0 în faţa Angliei.

Înaintea meciului care decidea noua regină a continentului, Ferruccio Valcareggi a fost nevoit să rezolve mai multe probleme. În primul rând, trebuia să-şi facă jucătorii să intre relaxaţi pe teren. „Ne-am temut la început. Presiunea era apăsătoare. Jucam acasă, iar Iugoslavia nu era văzută ca o echipă puternică, în ciuda faptului că eliminase Anglia, campioana mondială, în semifinale. Noi eram şi obosiţi, jucasem acea semifinală dramatică împotriva Uniunii Sovietice”, a rememorat Facchetti. Apoi, Rivera şi Bercellino, doi fotbalişti importanţi, erau indisponibili, din cauza accidentărilor suferite în duelul cu sovieticii. În cele din urmă, selecţionerul italian a decis să înceapă cu Lodetti şi Guarneri în locul celor doi absenţi şi a surprins pe toată lumea preferându-l pe tânărul Pietro Anastasi (20 de ani), aflat la debutul absolut în naţionala mare, în favoarea experimentatului Sandro Mazzola.

8 iunie 1968, Stadio Olimpico, Roma. La mai puţin de doi ani de la umilinţa trăită la Middlesbrough, squadra azzurra avea ocazia să facă uitat acel moment. Dar oaspeţii aveau alte planuri. Iugoslavia a luat meciul pe cont propriu, a dominat încă din start şi, în mod normal, a venit şi golul, reuşit în minutul 38 de Dzajic. În absenţa oamenilor responsabili cu creaţia, Rivera şi Mazzola, italienii au fost incapabili de replică. Domenghini a rămas izolat şi fără ajutor în ofensivă, Prati şi Anastasi nu au găsit soluţii pentru a desface excelenta apărare a plavilor, iar oamenii lui Valcareggi au scăpat miraculos din câteva situaţii limită, care ar fi putut închide definitiv finala.

Norocul s-a împrietenit din nou cu naţionala Italiei (cârcotaşii ar spune că nici n-au fost vreodată certaţi) cu zece minute înainte de final, când Lodetti a fost faultat puţin în afara careului, iar Domenghini a egalat cu un şut în forţă. Rezultatul a rămas neschimbat şi după prelungiri, astfel că cele două echipe s-au întâlnit încă o dată două zile mai târziu.

Pentru rejucare, selecţionerul italian a făcut cinci schimbări în primul 11, Rosato, Salvatore, Mazzola, De Sisti şi Riva înlocuindu-i pe Ferrini, Castano, Jiuliano, Lodetti şi Prati. De cealaltă parte, antrenorul iugoslavilor, Rajko Mitic, a păstrat aceeaşi formulă care aproape i-a adus victoria în primul meci, o decizie care se va dovedi neinspirată. Mult mai proaspeţi şi cu mai multă fantezie, azzurri au rezolvat problema câştigătoarei încă din prima jumătate de oră, perioadă în care Riva şi Anastasi au dus scorul la 2-0, rezultat rămas neschimbat până la final.

„Până când Anastasi a dublat avantajul pe care-l aveam, mi-a fost foarte greu să cred că putem învinge. Asta deşi vedeam că echipa se mişcă mai bine decât o făcuse în primul meci”, a spus Valcareggi. Golul tânărului jucător care venea după un sezon excelent cu micuţa Varese a adus descătuşarea gazdelor, lucru remarcat şi de Facchetti: „Începusem să fim conştienţi că suntem aproape de cucerirea trofeului”.

Ultimul fluier al ibericului Ortiz de Mendibil a reprezentat începutul fiestei italiene. Însă înainte de a primi cupa învingătorilor, Facchetti a avut un scurt dialog cu unul dintre adversari: „Am fost abordat de Dzajic, cel ce deschisese scorul în primul meci. I-am spus că Iugoslavia ar fi meritat să câştige atunci. Ăsta era adevărul. Dar nu întotdeauna cine joacă mai bine învinge. Se întâmplă des în fotbal”.

Deşi au jucat un rol important în victoria Italiei la Campionatul European din 1968, ar fi nedrept să punem acel succes doar pe seama avantajului terenului propriu şi al norocului. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este faptul că, la distanţă de doi ani, squadra azzurra ajungea în finala Cupei Mondiale din 1970, pierdută însă fără drept de apel în faţa Braziliei lui Pele, probabil cea mai bună echipă naţională din toate timpurile.

Pentru Facchetti şi colegii săi, apogeul carierei l-a reprezentat însă 1968: „Au trecut mulţi ani de atunci, dar cu siguranţă aceasta a fost cea mai mare satisfacţie personală în tricoul albastru al naţionalei. Mulţi au spus că cel mai mare succes al acelei generaţii a fost locul doi la Mondialul din Mexic, din ’70, dar nu sunt de acord cu asta. La fel gândesc şi mulţi coechipieri de-ai mei din acea echipă”.

Surse şi foto: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

Totul e complicat în tango, dimineața

Guest-post de @mitrutdocan

– Trezeşte-te, te rog.
– Cît e?
– 10.
– De ce m-aş trezi? Hmmm…

Ana s-a întors pe cealaltă parte. Eram la ora cînd învățasem ce înseamnă fiecare gest. Cînd vira cu totul pe cealaltă margine a patului, știam că era un fel de “poftim la coloniştii din Catan pe umerii mei leneşi”. De obicei, îmi luam cîteva secunde înainte să încep, suficient cît să o fac să tînjească puţin, atent să nu i se încrunte sprîncenele şi să nu cadă din nou în moleşeală. De data aceasta, nu am făcut-o. Am întins mîna dreaptă drept, am început să alunec încet pe fiecare contur, pînă la şolduri, după care am împins încet în golul acela dintre şale şi mijlocul coloanei.

– Trezeşte-te, te rog.

Cînd o spun pentru a doua oară, încă am ochii închişi, încă îi simt căldura în podul palmei, între încheietură și degete, încă îi aştept vuietul. Pe ultima vocală a îndemnului, simt cum a început. Ana s-a ridicat încet, a oftat adînc şi a plecat cu paşi apăsaţi spre baie. Mi-am ridicat pleoapele, deşi, în dezordinea generală din cameră, aş fi vrut să nu o fac. Ştiam ce urmează. Cafea, două ţigări mentolate, cămaşa călcată, pomelo şi piept de pui într-o plăsuţă de hîrtie de la Burberry, brînză de Sibiu şi cheile de la maşină. Ochi tiviţi cu negru, cămaşă albă, păr castaniu. Aceeaşi dimineaţă.

– Ţi-ai luat cartela?
– Da.
– Să bei apă, te rog. O să trec, diseară, să plătesc facturile. O să îmi fie dor de tine, să ştii.
– Ce-i cu tine?
– Nimic.

Ana mă priveşte altfel. Se uită fix pentru două secunde, mută pe umărul meu drept, apoi pe felul cum întorc cheia în yală. 8 intersecţii de suportat. Iar dacă din boxe nu s-ar auzi Bruce Springsteen, sînt sigur că ar fi de o mie de ori mai uşor. Am noroc că întinde mîna pentru butonul de radio. Minunată e viaţa cu muzică pe fundal.

– Nu o să mai vin, ştii, nu?

Întrebarea mea e la fel de tîmpită ca aşteptările din spatele ei. Ana conduce, în tot şi în toate, nu are timp să se uite, nu are timp să se plîngă. Nici nu vrea să o facă. 6 intersecţii pînă la final şi viteza e joasă, de parca am merge amîndoi în vîrful degetelor. Ana îşi caută ţigările, sînt sigur că nu mă crede. Dar nu e nimic, chiar nu e nimic. 4 intersecţii.

– Mă gîndeam că vrei să ştii.
– Te rog să te mai gîndeşti. Vreau să fii acasă, cînd mă întorc, după aceea poţi să pleci.
– Ştii că asta nu funcţionează niciodată, de ce ai insista?
– Nu ştiu. Să fii acasă.

Totul e sufocant de normal. Cu două intersecţii înainte cobor, o sărut, simt din nou răcoarea vinului negru după o mie de ani petrecuți pe nisipul ars al tuturor deșerturilor ce m-au suportat, după care îmi întorc definitiv ochii de la ea. Soarele se reflectă nemilos de pe clădirea în culoarea acvariului în care ştiu că trebuie să ajungă. Am plecat.

Trezeşte-te, te rog. Ai dreptate. De ce aş face-o?

Sursa foto

Tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci?

A venit timpul pentru un nou guest-post pe Ellun.es. De data asta, invitatul este o ea – cred că e o premieră -, iar subiectul, unul la fel ca şi autoarea textului, Mihaela, sensibil.

…atunci când eşti mic şi nu ştii să colorezi, te ajută cei din jur, îţi arată cum trebuie să faci în aşa fel încât să nu depăşeşti conturul formei de pe hârtie. Când mai creşti şi nu ştii să faci problema aia nasoală la matematică, te ajută colegul de bancă sau mergi la meditaţii. Problema e, astfel, rezolvată. Şi cea din culegere, dar şi a ta. A doua zi iei un 10 şi toată lumea e fericită. La sfârşitul anului iei şi premiu.

Mai creşti un pic şi ajungi la liceu. Deja ţi-au crescut aripi. Lumea e a ta, totul se rezolvă de la sine. Facultate… Trec şi sesiunile alea grele. Mai că m-aş întoarce înapoi. Ah… şi complexul acela studenţesc, centrul şi Piaţa Unirii…

Job. Trebuie să-ţi mulţumeşti şefii. De la cel mai mic până la cel mai mare. Uneori nu mai ştii cum şi ce dracu’ să faci, dar până la urmă te dai de două ori peste cap, ca-n poveste, şi la finalul zilei toată lumea zâmbeşte.

Dar tu? În toate astea, unde eşti? Unde ai rămas? Ce faci atunci când te pierzi pe drum? Şi când nu ai pietricele albe la tine ca să marchezi drumul, ca să ştii cum să te întorci să te cauţi. Cui îi mai ceri ajutorul?

Tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci?

După ce mai “cresc”, poate mă întorc să vă spun şi vouă dacă am găsit răspunsul…

Sursa foto: junaluskaaa.blogspot.com