Suntem idioţi!

Sunteţi revoltaţi de faptul că Baconschi, Urban, Băsescu vă fac “păsărică”, “ciumpalaci”, “mahalagii inepţi” sau “viermi”, dar daţi like şi Retweet celor care vă fac “pizde”, “retarzi”, “cretini”, “proşti” sau “curve”… Sunteţi idioţi?

Vă oripilează că Gâdea îl face pe un nene “nesimţit” şi “dobitoc”, dar când unul dintre voi distruge vieţi ale unor copii nevinovaţi, printr-o pseudoinvestigaţie “primită pe mail”, tăceţi chitic, că “aşa e în online”. Sunteţi idioţi?

Când Funeriu sau EBA mutilează limba română săriţi de cur în sus şi urlaţi “Demisia!”, dar când alţii, cărora le daţi bani pe internet să vă facă “brandul” mare, asasinează, efectiv, aceeaşi limbă, o daţi cu “Las’, că n-o fi foc”. Sunteţi idioţi?

Râdeţi de cei care nu-şi iau BAC-ul şi faceţi mişto de ei, dar nu aveţi nicio problemă că oameni cu facultate – unii chiar profesori -, sunt mai inepţi ca ăia, că, na, “sunt de-ai noştri”. Sunteţi idioţi?

Vă arătaţi ultragiaţi de o poză, în timeline, cu o femeie în fundul gol, dar nu aveţi nicio problemă în a da retweet unei poze în care unu-şi curăţă pula cu o sârmă, că, deh, a dat-o Zoso… Sunteţi idioţi?

Vă băgaţi pulele în ea presă, cu orice ocazie, meritat (de multe ori) sau nemeritat (de la fel de multe ori), dar nu aveţi nimic împotrivă să vă recomande ce maşină să vă cumpăraţi unul care nu-şi dă seama dacă bidiviul primit în teste e pe benzină sau pe motorină. Sunteţi idioţi?

Vă deranjează Becali la televizor, că e semidoct şi arogant şi, în plus, mai scuipă pe câte unul, din când în când, dar îl felicitaţi pe altul care loveşte un copil şi se laudă cu asta pe Facebook, dându-i chiar şi jdemii de Like-uri. Sunteţi idioţi?

Râdeţi de el şi-l desfiinţaţi pe orice român “cocalar”, ajuns în S.U.A., Anglia sau Spania, care se laudă cu “averea” strânsă din munca lui, dar nu aveţi nicio problemă când cei ca voi, de lângă voi, vă fac “săraci”, “găleţi de retarzi” sau “rromâni proşti”. Şi luaţi lecţii de viaţă de la ei şi îi aplaudaţi, când, la bustul gol, agitându-şi şuncile în filmuleţe-“pamflet”, pe Internet, vă arată că ei au monitor la PC cât peretele dormitorului 3m X 3m. Sunteţi idioţi?

Vă bateţi cu pumnul în piept că sunteţi patrioţi şi participaţi entuziaşti la campanii “Românii sunt deştepţi”, dar nu aveţi nimic împotrivă că unul dintre voi scrie “Rromânia” de ani de zile. Sunteţi idioţi?

Urlaţi că vreţi “o ţară ca afară” de ani de zile, dar în tot timpul ăsta achiesaţi la ideile unuia care omoară/bate ţigani, câini, bătrâni, homosexuali, femei, şomeri, ţărani (că nu-şi curăţă zăpada din faţa casei, “de lene” ) etc. doar pentru că e “din sistem”. Sunteţi idioţi?

Acceptăm, fără probleme, batjocura, mizeriile, impostura, prostia, falsitatea, violenţa, rasismul, nesimţirea, aroganţa, nedreptatea sau fariseismul între noi pentru că, “pe mine (încă) nu mă afectează direct”. Suntem idioţi?

Ne entuziasmăm când oamenii din Vest ies în stradă, sătui de clasa politică (în întregime) sau de dictatura marilor corporaţii (vezi ACTA, printre altele), şi urlăm că la noi e ca la nimeni şi de-aia nu se revoltă nici dracu’ pe străzi, dar când sunt unii care, totuşi, o fac, ne batem joc de ei… Suntem idioţi!

Surse foto: ericsfastcash.net, subdivx.com, foto-captură Youtube

Spaniolii şi evenimentele 2.0. Nişte amatori!


În aceste zile (11-13 noiembrie), are loc la Sevilla cel mai mare eveniment dedicat bloggerilor spanioli, Evento Blog España (EBE11), ajuns la a şasea ediţie. Au fost prezenţi 3.000 de bloggeri, avocaţi specialişti în drepturile de autor, simpli twitterişti sau – ¡Qué horror! – jurnalişti, din toată Spania sau chiar din America Latină. Este vorba de cel mai important astfel de eveniment din Spania şi al doilea din Europa din punct de vedere al numărului de participanţi.

În fiecare an, evenimentul are o temă, în jurul căreia se “învârt” toate conferinţele, atelierele, discuţiile etc. În acest an, tema a fost “Societatea şi schimbările sale dincolo de Internet”. Şi democraţia, participarea socială, politica, dreptul, schimbările, criza… Că tot e ţara în criză şi duminica viitoare sunt alegeri anticipate. Pentru prima oară, însă, s-a cerut şi o taxă de participare: 15 euro de persoană. Pişcotăreala spaniolă costă, deh.

Conferinţa inaugurală a fost ţinută de un avocat specialist în proprietate intelectuală şi drept informatic, David Bravo, care a vorbit, vineri (în prima zi a evenimentului) despre Internet, proprietate intelectuală şi felul în care aceasta este tratată în mediile de comunicare. Au fost invitaţi şi oameni din online sau din domenii tangenţiale temelor din acest an, din străinătate: elveţieni, suedezi, americani, cubanezi, englezi… Mă rog, aşa cum se face şi în online la noi, unde la astfel de evenimente sunt, întotdeauna, invitaţi chinezi, moldoveni, tătari etc.

Discursul inaugural ţinut de un director de ziar? Spanish bloggers, Y U NO READ ROMANIAN BLOGGERS?

Cu toate acestea, spaniolii s-au dovedit nişte amatori. Habar n-au să organizeze un adevărat eveniment 2.0. Păi cum să chemi, frate, la discursul inaugural, la un eveniment dedicat bloggerilor (!!!), un jurnalist?!?!?! Căci discursul inaugural a fost ţinut de directorul cotidianului El Mundo, Pedro J. Ramirez, acest Marius Tucă al Spaniei, cu aceleaşi bretele, dar cu cont de Twitter.

E clar că spaniolii nu au citit prezentarea lui Groparu de la #OnOff3. Şi nici postul său de pe blog, pentru care a fost felicitat telefonic de însuşi Marian Hurducaş. Şi e bizar că spaniolii nu au auzit de Groparu, că doar Radu a fost de două ori în Spania de curând, atât în insulele Căcănare, cât şi în Balneare. Ar fi aflat, astfel, de la el, că jurnaliştii şi bloggerii sunt inamici şi se bat pe acelaşi capital de imagine. Şi că cei dintâi fură şi nu au traficul unui blogger. Şi, dacă ar fi citit şi blogul lui Hurducaş, ar fi aflat, în plus, că jurnaliştii nu au nicio treabă cu Internetul şi că nu sunt la fel de cunoscuţi (!!?!?!!) ca bloggerii de vârf. Deci e absurd să-i chemi la evenimente despre online. Cum să-ţi bagi duşmanu’ în casă? În plus, ce poa’ să-ţi spună unul care nu se pricepe la Internet despre, culmea!, Internet? Părerea mea! “Mi opinion”, cum ar zice – sau poate a şi zis – Pedro J. Ramirez.

Lăsând gluma (sau nu) la o parte, directorul El Mundo şi-a început conferinţa cu un elogiu adus online-ului, în special Twitterului. “Eu când mă trezesc dimineaţa, mă trezesc cu Twitter în gând”, a spus Tucă.es. Curios, publicul, format în cea mai mare parte din bloggeri (nu am găsit nimic menţionat dacă au fost şi A-listeri prezenţi), l-a aplaudat. Iar hashtagul #pedrojEBE (Pedro J. la EBE) a devenit Trending Topic în noaptea de vineri spre sâmbătă pe Twitter.

“În 30 de ani de jurnalism nu am găsit răspunsuri mai bune şi mai rapide ca cele de pe Twitter. Nu sunt de acord cu Bill Keller (directorul executiv al The New York Times-nota lui Mişu), care a spus că Twitter ‘makes you stupid’. Keller este un director de ziar depăşit de vremuri. Ce a spus el este un ‘bullshit'”, a mai spus Ramirez, care nu a spus nimic, însă, despre câte beri a băut cu fiecare dintre cei pe care îi urmăreşte pe reţeaua de microblogging.

PS: Toate conferinţele şi dezbaterile au fost difuzate live, pe net, pe Livestream:

Watch live streaming video from agoradirecto at livestream.com

Curios, la ora la care scriu acest articol, aproximativ 23:30 ora Spaniei, sala este încă plină, bloggerii stau şi pe jos şi ascultă “şpicării”, temele de discuţie sunt foarte interesante şi încă nu se pişcotăreşte, nici nu se bea. WTF is wrong with those spaniards?


Şi mai PS: Acesta a fost video-ul de prezentare a evenimentului:

Este año, volvemos todos al EBE from EBE on Vimeo.

Surse foto: muycomputer.com, diariosur.es, cookingideas.es

Twitter nu este o chestiune de viaţă şi de moarte. Uneori e mai mult de-atât…

Am parafrazat cuvintele marelui Bill Shankly despre fotbal, dar o să înţelegeţi, după ce veţi citi textul ăsta, de ce.

Maria avea 20 şi ceva de ani, poate 30 (nu şi-a dezvăluit niciodată vârsta). De un an şi ceva, perioadă în care boala i s-a agravat şi a început să-şi petreacă timpul mai mult prin spitale, în Germania, decât acasă la Mallorca, singura ei consolare şi singurul panaceu a devenit Twitterul. Cancerul ei intrase deja în metastază. Ştia că se va stinge curând, dar nu a spus nimănui de pe Twitter nimic.

Râdea, spunea glume, dădea bună dimineaţa, zilnic, tuturor, avea o vorbă bună pentru fiecare dintre cei pe care îi urmărea şi cei care o urmăreau şi răspundea tuturor celor care îi dădeau câte un reply. Şi-a făcut mulţi prieteni astfel, cu care comunica zilnic şi cu mulţi dintre ei îşi făcea chiar planuri de viitor. “Trebuie să îmi găteşti o dată şi mie”, îi spunea ea unui amic de pe Twitter, bun bucătar. “O să ne vedem, da, cândva. Şi eu îmi doresc asta. Păstrează-mi cafeau aia”, răspundea unei fete care îşi exprimase dorinţa de a duce prietenia din timeline-ul Twitterului în viaţa reală. Niciunul nu bănuia prin ce trecea Maria în timp ce conversau zilnic prin mesaje de câte 140 de caractere, având impresia că se ştiu de o viaţă… În noaptea de joi spre vineri, însă, Maria a fost învinsă… Boala câştigase.

Ieri, la câteva ore după ce singurul copil îi murise răpus de cancer, Maria Riera şi-a înghiţit lacrimile şi s-a aşezat la calculator. A citit de pe prima pagină a agendei deschise lângă tastatură userul şi parola de Twitter ale fiicei sale. S-a conectat şi a scris cele mai grele cuvinte din viaţa sa: “Sunt Maria Riera, mama Mariei. Îndeplinindu-i ultima dorinţă, trebuie să fac cel mai dificil lucru din lume: să vă spun că ea a murit azi noapte. Vă mulţumesc tuturor!”. Apoi, cu răbdare de chinez bătrân, deşi cu sufletul răvăşit, mama Mariei a început, pe rând, să copieze din agenda fiicei sale câte un nume şi cuvintele scrise în dreptul acestuia şi să le aştearnă pe Twitter.

@gorg_blau Maria ţi-a lăsat un mesaj şi în dreptul numelui tău a spus: “Îmi plac fotografiile lui. Mult. Trebuie să-l citesc mai mult”. Mulţumesc că ai fost acolo.

@urtyk Alături de numele tău Maria a scris: “chipul frumos al timpului”. Mulţumesc!

@petitabarro Maria spunea că în tine a găsit o prietenă adevărată. Mulţumesc pentru tot. Ai şi un mesaj privat de la ea.

@josemanuel_cc Maria a scris pentru tine: “Să nu renunţi niciodată să-ţi urmezi visele”. Ar fi cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce. Baftă!

@cocarroi Maria ţi-a lăsat un mesaj şi ţie. Spune aşa: “Merită să fii pe Twitter pentru oameni ca el”. Mulţumesc că ai fost atât de special pentru ea.

Maria Riera a scris toată ziua de ieri şi toată noaptea trecută mesaje de genul acesta către fiecare user care o urmărea pe Maria. Erau câteva sute. Femeia nu a dormit toată noaptea, până azi dimineaţă, când a terminat de transmis şi ultimul mesaj. Maria îşi notase în agendă câte o frază de rămas bun pentru fiecare din prietenii ştiuţi şi neştiuţi de pe Twitter, care i-au făcut viaţa puţin mai uşoară, atunci când boala îi măcina trupul puţin câte puţin. Şi singura ei dorinţă era ca mama ei să le aducă la cunoştinţă, când nu va mai fi, ceea ce simţea pentru fiecare dintre ei, în parte. A avut timp să-i observe pe toţi şi le-a mulţumit chiar şi celor care nici nu schimbaseră vreodată vreun reply cu ea pe reţeaua de socializare…

Poate de aceea, vestea morţii ei şi gestul mamei sale au emoţionat întreaga twittosferă spaniolă. Azi noapte am văzut primele tweeturi care au ajuns şi la mine, prin retweeturi, despre tragedia Mariei şi despre felul cum mama ei a ţinut să-i onoreze ultima dorinţă… Azi dimineaţă, după doar două-trei ore de somn, Maria Riera era tot acolo, unde o lăsasem, răspunzând tuturor celor care îi transmiteau condoleanţe, apreciere, sprijin sau câteva cuvinte de îmbărbătare, din suflet. Povestea ei a ajuns azi, după ce a devenit azi noapte Trending Topic, şi în ziare, iar mesajele de consolare şi de apreciere, totodată, s-au înmulţit considerabil.

Habar n-am ce ar trebui să învăţăm din asta, ştiu sigur că simt că atât Maria, care şi-a purtat crucea în tăcere, cât şi mama ei, care doar ea ştie cât a suferit ştiind că zilele fiicei sale sunt numărate, ne-au dat o lecţie. Şi moartea Mariei, în ciuda dramatismului său, e una din poveştile frumoase ale Twitterului. Eu, cel puţin, aşa am perceput-o…

Ăsta e contul de twitter al Mariei, administrat acum de mama sa: Taube08.

Foto: Prima poză e avatarul Mariei de pe Twitter şi a doua este singura fotografie postată de ea vreodată pe Twitter: o imagine din Mallorca, oraşul său natal.

UPS! Cum ne recuperăm umanitatea?

Mario Cipollini

S-ar putea să-mi fac un obicei din a încerca să promovez jurnalişti tineri în blogosferă. Nu e nevoie să o fac în online, în general, întrucât ei deja şi-au făcut un nume în presă şi sunt foarte cunoscuţi în rândul consumatorilor de presă sportivă. Dar blogosfera, dintr-un cumul de cauze (pe care, pentru a nu devia de la subiect, nu o să le discut acum şi aici), are o părere oarecum distorsionată despre “presari”. Am început cu Emanuel Roşu (@Emishor). Voi continua cu Mitruţ Docan (@mitrutdocan), un alt fost coleg pe care îl apreciez foarte mult şi al cărui stil îl admir. Şi care este pe locul 6 în topul jurnaliştilor sportivi români de pe Twitter. happy

Mitruţ – alt ziarist obscen de tânăr (are doar 25 de ani) – lucrează la GSP din octombrie 2007, fiind, în prezent, community manager la www.gsp.ro şi realizator al emisiunii “Peluza My Sport” la Radio GSP. Dar, pentru mine, Mitruţ (om pe care, spre deosebire de Emişor, l-am întâlnit şi personal, chiar găzduindu-l o dată, când se afla în vizită prin Cluj) este, în primul rând, omul şi jurnalistul cel mai pasionat de tenis şi – mai ales – de ciclism, pe care îl cunosc. De altfel, cred că el este unul din fericitele şi puţinele cazuri din presa românească sportivă care au ajuns să facă jurnalism împinşi de alte pasiuni decât pentru fotbal. Nu că ar fi mai puţin pasionat de fotbal, doar că tenisul este cu câteva trepte mai sus în topul preferinţelor sale. Iar ciclismul cu câteva etaje.

Ca să vă faceţi o idee despre cât de pasionat este omul de ciclism, o să dau doar puţin din casă: “Sfântul Mitri” va face, anul viitor, pelerinaj la moaştele Sfântului Apostol Iacob, la Santiago de Compostela, pe celebrul Camino de Santiago, cu… bicicleta!

De aceea l-am şi rugat să îmbine, în guest-postul său, tenisul, ciclismul şi jurnalismul (online), principalele sale pasiuni şi îndeletniciri. Ce a ieşit puteţi citi mai jos.

************************************************************************************************
Roger Federer
Motto: Ştim cu toţii “luminiţa” aceea care apare la orice calculator portabil atunci cînd acesta este în stand-by sau închis. Dar ştiaţi că “luminiţa” de la MacBook pîlpăie de 12 ori pe minut, numărul mediu de respiraţii pe care le are un adult? Un Steve Jobs cazon cu propriii angajaţi, maniacal cu propriile produse şi contondent cu orice imperfecţiune a împrumutat afecţiune şi umanitate unor obiecte pe care le-a desăvîrşit. Poate a venit timpul să avem curajul să o facem şi noi.

Prima mea cronică de ciclism a fost despre Mario Cipollini. Pentru cei care nu îl cunosc, italianul a fost mai apropiat de un star porno decît de un atlet tradiţional. Cu părul sclipind a uleiuri scumpe, cu o pelerină de leopard ce a scandalizat bătrînelele din sudul Italiei şi cu un zîmbet neruşinat de pirat, Mario a reprezentat ultima romanţă pe care un sport gîtuit de scandaluri a mai apucat să o cînte. Cu toate acestea, prima mea cronică despre Mario s-a dovedit un eşec cumplit. I-am înregistrat chirurgical rezultatele, i-am radiografiat performanţele şi i-am anticipat cu precizie sfîrşitul. Scurt, limpede, obiectiv şi cu lipsă de responsabilitate. O ştire completă. Oare?

Roger Federer

“Ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţia de berărie”

Cred că absenţa obiectivităţii ne-ar face tuturor un mare bine. În spatele corectitudinii de duzină, a survolării şi a misiunii de a prezenta faptele “exact aşa cum sînt”, jurnalismul a început să sufere de un mare UPS. Umanitate, personalitate şi subiectivism. Rîndurile par vidate de graţia discernămîntului, de tonus interior şi de cadenţă, iar ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţie de berărie. Ştiu, e vina noastră, a oamenilor de online care nu mai au timp să îşi asume opinia, preferînd claritatea şi veridicitatea ştirilor în dauna unei poziţii ferme. Sîntem educaţi să livrăm repede, împachetat atractiv, cu poze luminoase şi filmuleţe care să le susţină. Reuşind să facem un pas în spate, cred că la capătul zilei e şi vorba despre un fel de laşitate în faţa propriului public.

De ce? Pentru că toate “semnăturile” de pe marile site-urile de afară garantează cîte ceva. Garantează prezenţa scriitorului, balanţa cu care judecă şi forma în care acesta alege să o facă. Într-un cuvînt, semnătura garantează viaţa omului din spatele ştirii, cu toate hibele, baricadele sau prejudecăţile pe care le generează. Ştirile prind contur civilizat, cu argumente mai mult sau mai puţin solide, devin o poveste a omului care le spune, poveste pe care publicul o acceptă şi o dezbate la fel de civilizat.

În schimb, noi ne-am pierdut relativ repede gustul pentru naraţiune din cauza feed-backului. Publicul din România e needucat în asumarea răspunderii autorului, înspăimîntat de partizanat şi venal cu verbele la persoana I. Consecinţa? Livrăm texte confortabile.

Mario Cipollini fumând

Arta nu poate fi redată rece, matematic şi corect politic

Or poezia lui Mario Cipollini sau graţia lui Roger Federer nu pot fi exprimate doar în tabele, în flux de informaţii şi cronici corecte politic. Nu putem înlătura din texte fascinaţia sau dezamăgirea pe care le avem faţa de proprii idoli, la fel de bine cum nu putem să ne adormim simţurile cînd sportul naşte monştrii din jurul nostru. Nici nu trebuie să o facem! Asta ar face jurnalismul online mai viu ca niciodată, ar provoca dialog şi dezbatere de idei, şi, de ce nu?, ar semnala existenţa oamenilor din spatele rîndurilor. Cu mai mult curaj şi un pic mai multă incisivitate, cred că am reuşi un exerciţiu binevenit de igienă personală şi a mediului în care ne învîrtim. Cine ştie, poate chiar ne-am recupera idolii.

Altfel, pînă atunci, pînă la ora cînd vom reuşi să lăsam cîte ceva din noi în fiecare ştire, Mario Cipollini rămîne doar un huligan nebărbierit şi îmbrăcat într-o helancă de prost gust, iar noi doar nişte necunoscuţi neglijabili care am dat o ştire clară, obiectivă, rece.

Urmăreşte-l pe Mitruţ pe Twitter.

Surse foto: 1, 2, 3 şi 4

Despre antreprenori – exerciţiu de imaginaţie

Să presupunem că un cetăţean, oarecare, într-o zi oarecare, se decide să se apuce de afaceri într-un anumit domeniu. Să zicem că a fost, o lungă perioadă de timp, piţer într-o pizzerie sau bucătar într-un restaurant chinezesc. A pus bani deoparte, a decis că i-ajunge cât a fost “sclav” la patron şi vrea propria afacere. Şi deschide omul pizzeria sau restaurantul, că asta ştie să facă şi el consideră că s-ar descurca…

Un altul, fost – sau poate încă şi actual, nu e treaba nostră, e un personaj imaginar – strungar, frezor sau vânzător de lozuri, decide că nu câştigă suficient din jobul actual şi deschide şi o mică afacere în paralel. N-a făcut comerţ, dar asta nu-l împiedică să închirieze o mică tarabă în piaţă şi să vândă de toate, de la chiloţi la ţigări, suplimentându-şi astfel veniturile.

Un piţar, un patron de restaurant chinezesc*… Deh, antreprenori!

Ei, până aici nimic anormal, nu? Cei doi sunt chiar de apreciat. Au decis să investească nişte bani, să-şi ia soarta în mâini şi, la urma urmei, plătesc impozite, poate şi nişte salarii, deci crează şi nişte locuri de muncă. Lăudabil. Nişte antreprenori, am spune, nu? Buuuun…

No, acum imaginează-ţi unul din aceşti antreprenori – sau pe amândoi, sau chiar mai mulţi, noi am dat doar două exemple, aleatorii – ieşind în faţa localului, respectiv tarabei, strigând la trecători: “Pizza Carbonara avem!!”, “Cumpăraţi orez trei delicii, cu bambus şi pui marinat!!, respectiv “Cuie, brice şi carice avem!!!” sau “Nu daţi banii pe prostii, luaţi caiete la copii!” (sau acuarele, repetăm: treaba lor!). Să zicem că tot nu e din cale afară de exagerat, nu? Fiecare om e liber să-şi vândă marfa aşa cum vrea şi să-şi atragă muşterii cum ştie, am spune, da? Felul lor de a face “advertising”. Okay…

“Vând orez trei delicii cu cârnaţ, o încântare! Dă mai departe! Please RT! “

Dar – mai rabdă puţin cu mine în exerciţiul acesta de imaginaţie – te rog să ţi-i închipui acum în felul următor: Văzând că, deşi au atras ceva clienţi şi destui “curioşi” şi aşa, tot nu li s-ar părea suficient, considerând că pizzele sau bambusul lor, respectiv bricegele şi ungherele ar merita şi mai multă apreciere, şi mai mulţi muşterii. Ei şi atunci, piţerul ar ieşi iar în stradă şi ar striga din nou: “Băi!!! V-am zis că am Pizza Carbonara? Ei, vă repet: Am Pizza Carbonara!!”, “Încă o dată vă spun: Avem orez cu legume!! Vă rog, strigaţi şi voi mai departe, la voi pe stradă, în cartiere. Un mic ajutor, vă rog!”, respectiv: “Hai la cuie!!! Cuie!!!N-auzi, bre? Cuie!!! Şi chiloţi!! Şi sutiene!! Spune-i, te rog, şi la nevastă-ta şi colegilor de muncă! Doar la Jupânu’ SRL la tarabă sunt preţuri atât de mici. Deci dă şi tu vestea. Mersi!”.

Parcă deja încep să “bage mâna” puţin, nu-i aşa? Dar, na, să spunem că trecătorii nu-s deranjaţi, unii auzind pentru prima oară strigarea, cu toate că sunt suficienţi care, ori locuiesc prin zonă, ori lucrează prin apropiere, ori trec suficient de des pe acolo, au auzit deja de ţâşpe ori de “ofertă”… Totuşi, nu e dubios să-ţi ceară nişte afacerişti să le faci reclamă, să le aduci clienţi şi, în definitiv, bani? happy Nu e curioasă strategia lor de “advertising”? Poate chiar deplasată?

“Anunţă-ţi şi tu toţi colegii de muncă şi vecinii despre AFACEREA MEA. Dau o bere!

Nu? Atunci, pasul următor – să sperăm că ultimul – imaginează-ţi că tot nu sunt mulţumiţi cu rezultatele. Piţerul se oftică, văzând că nu i-a mers cum se aştepta. Tarabagiul simte că parcă ar fi putut produce dublu luna trecută, dar “nenorociţii” ăştia de trecători ori au trecut nepăsători mai departe, ignorându-l când îşi “striga marfa” ori s-au uitat, în treacăt, au decis că nu-s interesaţi de produse şi au plecat. Cum ar fi, deci, să iasă piţerul în uşa localului şi să strige, de data asta, la trecători: “Bine, bă, că nu vreţi să mă ajutaţi. Bine că nu sunteţi interesaţi… Adică eu mă chinui aici să dau de mâncare oamenilor şi voi, dacă tot nu cumpăraţi, nici măcar nu strigaţi alături de mine? Dă-vă, bă, în pelea mea… Asta e România, bă! De-aia suntem unde suntem! Dacă vă strigam ceva de vibratoare, eraţi interesaţi, ai dreac’, toţi… Mă dezgustaţi!”. Sau tarabagiul: “Băi, indivizilor! Dar n-aţi face un pic de reclamă tarabei, să moară mă-sa! De-aia nu facem nimic, bă! Că nu suntem uniţi, noi, ăştia micii, strungari, lăcătuşi, vânzători de sutiene! Clasa muncitoare!! Mereţi în p%#a mea! Nu mă sprijiniţi deloc! Ba, pe unii v-am văzut chiar că şi faceţi mişto de mine pentru astea… Aşa suntem noi, românii. Cum se ridică unul, cum îl tragem jos, că ne e ciudă pe succesul lui (sic!). Haterilor!” (Bine, poate nu ar zice haterilor, ci eventual “Invidioşilor!” ).

Hai să sărim peste partea în care, când toate aceste “strategii” dau roade, neîndoielnic piţerul începe să se laude cu cât de bun antreprenor este, cât de bine îi merge afacerea, cât de slabi sunt toţi ceilalţi (dap, trecătorii! Aceiaşi!) şi neimplicaţi, spre deosebire de el, care este un veritabil strateg în marketing, gastronomie, contabilitate, PR, advertising etc. Şi care “măcar face ceva, bă, invidiosule”.

De ce ai accepta asta pe Internet?

Bun, să presupunem că TU eşti unul din trecătorii ăştia, agresaţi, hărţuiţi, certaţi, efectiv, că nu-i ajută pe antreprenori să-şi crească afacerea, să-şi vândă marfa, să-şi umple restaurantul, să-şi facă renume, să-şi ducă vestea, să-şi realizeze, practic, OBIECTUL DE ACTIVITATE… Cum ai reacţiona? Ai permite să se întâmple asta? Nu ai comenta niciodată? Nu i-ai spune piţerului sau tarabagiului:

Băi, nene, ej chiar cu obrazul gros! Păi eu te-am chemat pe tine să mă ajuţi la muncă, să-mi speli baia, să-mi coşi pantalonii? Să-mi sapi grădina? Să-mi umfli mingea? Atunci tu de ce plua mea vrei să-ţi sprijin eu ţie AFACEREA TA? Şi mai mult, dacă nu o fac – cum, Cristoase!, e şi logic – mă mai şi cerţi? Îmi baţi obrazul? Tot tu?!!?? Pentru ca, în cele din urmă, să vii să-mi spui, TOT MIE, cel de adineauri, cât de profesionist eşti tu şi cât de bun antreprenor? CUM PLUA MEA????

Eh, eu cred că ai face-o. Şi, atunci – odată terminat exerciţiul de imaginaţie -, te întreb: Dacă nu accepţi să se întâmple asta în “real life”, pe stradă, în viaţa de zi cu zi şi ţi se pare, la fel ca şi mie, cel puţin absurd şi deplasat, de ce ţi se pare normal să se întâmple pe internet? Înlocuieşte piţerul şi tarabagiul cu oricare alţi antreprenori din online şi refă situaţia imaginată adineauri, în minte, dar pe online. Hai, că toţi cunoaştem cel puţin unul, nu? Eh? Cum e?happy

* Orice asemănare cu situaţii sau persoane reale este pur şi simplu întâmplătoare şi neintenţionată. Dar, orişicât, please RT! Şi “Recomandă”. Aşa… Şi acum +1! Mercic! Dau o bere!