Un an de indignare: În loc de bilanţ, întoarcerea în Puerta del Sol

A fost un weekend în care Guvernul de la Madrid încerca pentru a patra oară să reformeze sistemul financiar. Unul în care buletinele meteo anunţau creşterea temperaturilor şi – practic – sosirea verii. Un sfârşit de săptămână în care campionatul de fotbal spaniol îşi decidea, în ultima etapă, participantele în cupele europene şi retrogradatele. Unul în care Bankia (mega-entitatea financiară apărută în urma fuziunii “reci” a şapte bănci, între care giganţii Caja Madrid şi Bancaja) era naţionalizată. Un weekend în care Rajoy a apărut pentru a mia oară în faţa spaniolilor pentru a-i asigura că Spania nu va repeta destinul Greciei şi nu va avea nevoie să fie salvată de UE. În care, tot pentru a mia oară, “partenerii europeni” dictau şi mai multe măsuri de austeritate, şi mai multe tăieri de bugete, şi mai mari economii, şi mai rapide reforme, şi mai, şi mai, şi mai…

A fost un weekend în care s-au întâmplat toate acestea şi încă multe altele. Dar în presa internaţională alt eveniment petrecut în Spania avea să acapareze prim planul. La un an de la declanşarea mişcării indignaţilor, aceştia reveneau în locul în care s-a născut fenomenul: în Puerta del Sol. O mişcare socială instinctivă, care şi-a tras seva din nemulţumirile şi injustiţiile sistemului şi care s-a născut pe reţelele sociale, în mai 2011, “năşită” de un bătrânel. Instinctivă şi, poate de aceea, puţin dezorientată. Dar care a decis, acum un an, că nu va mai fi ignorată.

Şi pentru că de la ultima mare revărsare pe străzi a indignaţilor spanioli s-a schimbat guvernul şi ideologia puterii, dar şi pentru că, probabil, între timp au învăţat din “greşelile” trecutului, reacţia autorităţilor a fost una mai fermă şi mai decisă ca acum un an. Asta deşi liderii politici spanioli ar putea să se considere norocoşi că starea generală de nemulţumire şi disperare s-a canalizat, de data aceasta, într-o mişcare precum 15M, majoritar pacifică. Spaniolii sunt un popor – chiar mai multe – care, în cazuri similare, în trecut, protesta prin cauciuri incendiate şi cocktailuri molotov. Ca să nu mergem şi mai în urmă, pentru a zgândări rana războiului civil, în urma căruia învingătorii şi-au cadorisit câteva decenii bune de dictatură. Dintre toţi indignaţii zbuciumatei istorii spaniole, cei de astăzi sunt cei mai prietenoşi şi mai paşnici.

Ce s-a întâmplat în acest an scurs între 15M şi 12M? S-a diluat spiritul mişcării indignaţilor? A reuşit ceva? Unde au dispărut ei în tot acest timp? Nicăieri. Au fost mereu aici, chiar şi înainte de izbucnirea spontanei mişcări, anul trecut. Şi apoi după. Furia ascunsă atâta timp, care a luat prin surprindere în mai 2011 întreaga clasă politică, s-a retras pe reţelele sociale, de unde a şi pornit. În cartiere, în parcuri, în grupuri restrânse şi mai puţin îngrijorătoare pentru conducători. Azi se împlineşte anul de la primele scandări împotriva clasei politice, sistemului economic şi marilor corporaţii: “Nu ne reprezentaţi!”, “Asta nu este salvarea, ci un şantaj!” sau “Nu e destulă pâine pentru atâţia cârnaţi!” (deh, sună mai bine în spaniolă).

De când au pus capăt taberelor din Plaza de Sol, epicentrul protestelor şi simbolul mişcării, pe 12 iunie anul trecut, indignaţii au organizat marile manifestaţii din 19 iulie şi 15 octombrie, care au internaţionalizat mişcarea şi au extins-o în peste o sută de ţări. Au inspirat mişcarea Occupy de peste Ocean. Şi au păstrat mocnit, dar nestins, focul pe Twitter, Facebook şi-n cartierele mărginaşe ale marilor oraşe.

Mișcarea s-a descentralizat, organizându-se pe grupuri restrânse şi comisii. Este adevărat că există zeci de comisii acum, care întreprind propriile lor acţiuni, dar coordonarea lor este fundamentală şi încă funcţionează. De asta se ocupă comisia de coordonare şi adunarea generală, în care indignaţii se pun de acord asupra acţiunilor comune.

Câteva din comisiile şi organizaţiile “membre” ale mişcării 15M:

Democracia Real Ya! (Democraţie reală acum!) – Platforma care a convocat, formal, manifestaţiile de la 15 mai anul trecut, momentul în care a luat fiinţă, practic, mişcarea indignaţilor. A devenit una din cele mai vizibile organizaţii ale mişcării.

No les votes! (Nu-i vota!) – Mişcare cetăţenească apărută ca urmare a nemulţumirii cauzate de crearea Legii Sinde. Cere boicotarea, la vot, a principalelor partide: PP, PSOE, CiU – cele care au creat iniţiativa legislativă.

Juventud sin Futuro (Tineret fără viitor) – Creată în februarie 2011 de către colectivele universitare madrilene, ca formă de protest faţă de sărăcia şi lipsa locurilor de muncă pentru tineri.

Plataforma de Afectados por la Hipoteca (Platforma Afectaţilor de Ipotecă) – Înfiinţată în Barcelona, în februarie 2009, ca răspuns la cadrul legal actual, care permite băncilor şi confiscarea apartamentelor, dar şi recuperarea datoriilor de la rău-platnici. Militează pentru “achitarea datoriei doar prin pierderea locuinţei”.

Plataforma por una fiscalidad justa, ambiental y solidaria (Platforma pentru o fiscalitate justă, ambientală şi solidară) – Platformă creată ca urmare a îngrijorării create de un sistem fiscal “tot mai injust şi înapoiat”.

Toma los barrios! (Pune stăpânire pe cartiere) – Iniţiativă izvorâtă în contextul organizării “campingurilor” din pieţe, începând cu Puerta del Sol. Scopul său este organizarea de întruniri populare în toate colţurile Madridului şi “de ce nu, în toată lumea”.

Da, au existat şi dispute şi lupte intestine. De curând, Democracia Real Ya! (Democraţie Reală Acum!), una din platformele care au contribuit decisiv la declanşarea mişcării indignaţilor, şi-a expulzat cinci dintre membrii proprii, deoarece aceştia creaseră o nouă asociaţie, “încălcând normele de protocol şi de democraţie internă”. Grupul dizident, acuzat de “lovitură de stat”, a fost îndepărtat.

Dincolo de aceste mici sincope, inerente într-un grup atât de eterogen, mişcarea s-a extins şi s-a ramificat. În plus, a învăţat să-şi concretizeze ideile şi nemulţumirile în acţiuni precise, în educaţie, sănătate, fiscalitate sau chestiunea locuinţelor. De altfel, în acest ultim domeniu, indignaţii au obţinut în ultimul an cele mai multe succese.


Iniţiativa “Stop desahucios” (Stop evacuărilor), impulsionată de Platforma Afectaţilor de Ipotecă (PAH, după iniţialele în spaniolă) a reuşit să se mobilizeze şi să paralizeze şi împiedice sute de evacuări ale familillor care nu mai puteau să-şi plătească ratele la locuinţe. “Trebuie să găsim soluţii rezonabile. O familie afectată de şomaj nu este capabilă să plătească 800 de euro pe ipotecă, dar poate plăti 300 de euro chirie. Încercăm, aşadar, să transformăm cazurile lor în chirii sociale. Banca rămâne cu apartamentul, dar familia continuă să locuiască în casă, în calitate de chiriaşă”, au explicat indignaţii.

Procedura e simplă. Afectaţii iau legătura cu asociaţia, membrii acesteia îşi acordă sprijinul legal şi moral pentru a evita evacuarea. Indignaţii organizează o manifestaţie publică de protest în faţa locuinţei şi încearcă să împiedice banca să-i arunce în stradă pe rău-platnici. Se ajunge, de multe ori, la ciocniri cu poliţia, deşi protestatarii încearcă să protesteze paşnic.

Şi acum? După ce dreapta (Partidul Popular) a ajuns la putere şi a luat o serie de măsuri de austeritate fără precedent, mişcarea indignaţilor a găsit motive şi mai întemeiate pentru a-şi continua odiseea. Politicile sociale au suferit cel mai mult după instalarea popularilor. Săracii au devenit şi mai săraci, şomerii s-au înmulţit (25% dintre spanioli nu mai au loc de muncă), unul din fiecare doi tineri nu are o slujbă, Guvernul a decis să taie 10 miliarde de euro numai din educaţie şi sănătate, s-a introdus co-plata în sistemul medical, taxele universitare s-au majorat cu până la 50%, profesorilor li s-au mărit normele de ore de predat…

Dar ce a durut cel mai tare a fost că, în ciuda acestor tăieri, Guvernul a găsit de cuviinţă să pompeze miliarde din banii publici în băncile care au suferit de pe urma spargerii balonului imobiliar. Asta în condiţiile în care una din cererile mişcării 15M a fost înfiinţarea unei bănci publice, care să ajute pe cei aflaţi în nevoie, cerinţă ignorată de conducătorii politici.

Mai mult, legea Sinde – împotriva “pirateriei online” – şi modificarea Codului Penal, care ajunge să considere “infracţiune” convocarea de proteste prin intermediul reţelelor sociale şi să pedepsească cu închisoarea “rezistenţa pasivă” a protestatarilor în faţa forţelor de ordine, au pus capac. Aşadar, nemulţumiţii s-au întors în stradă, în peste 80 de oraşe. Cu pancarte, cu scandări, cu bannere, cu corturi (în ciuda faptului că până acum Poliţia i-a împiedicat să “campeze” în pieţe) şi cu acele ţipete mute, cu mâinile spre cer, cea mai paşnică dar şi mai impresionantă formă de protest “brevetată” de indignaţii spanioli. Azi noapte, la ora 00.00, cei 2.000 de oameni prezenţi în Sol au întâmpinat cu aplauze sosirea zilei de 15 mai, ca o ironie amară, cu ochii pe ceasul după care întreaga Spanie îşi potriveşte Revelioanele.

Între timp, în Mostoles s-a deschis o cantină socială la care “noii săraci” îşi pot lua mâncarea acasă, în schimbul unei sume simbolice de 1 euro, “pentru ca oamenii să nu se simtă chiar atât de umiliţi”; băncile sunt păzite de poliţişti pentru că “indignaţii” au pornit campanii de retrageri masive a banilor din conturi; medici şi pacienţi, spanioli şi imigranţi, protestează pentru anularea “dreptului la servicii medicale” pentru imigranţii ilegali; iar ziariştii sunt umiliţi de cei care ar trebui să le asigure protecţia, atunci când aceştia din urmă nu recurg chiar la violenţe gratuite.

Când, de la New York, fostul laureat cu Nobel pentru Economie, Paul Krugman, prevesteşte ieşirea Greciei din Zona Euro, agravarea problemelor Spaniei şi Italiei şi, probabil, în “doar câteva luni”, moartea monedei unice europene, Europa se vede la o răscruce de drumuri: repetăm 1848 (o “primăvară a popoarelor” internaţională, cetăţenească şi socială, dar care cere muncă, angajament şi organizare) sau 1930 (premisele deja există: creşterea dispreţului şi discriminării faţă de cel slab, darwinismul social, rasismul, intoleranţa şi reînflorirea extremismului de dreapta)?

Surse foto: Levante-EMV, La Razon, El Universo, 20 minutos, HUMOR INDIGNADO 99%

* – Acum exact un an, pe 15 mai, odată cu mişcarea indignaţilor, am inaugurat şi eu blogul ăsta. Printre primele articole au fost chiar cele despre “revoluţia spaniolă” şi “mişcarea indignaţilor”. Azi am scris (abia) articolul cu numărul 100 – cel de faţă – pe Ellun.es. Atâta s-a putut. Şi aşa s-a nimerit…

What if?

Andrew Paolo Napolitano este un fost judecător din New Jersey, de 62 de ani, care, după o reconversie profesională, a devenit, din 1998, analist politic la Fox News. Din 2009 a început să prezinte emisiunea “Freedom Watch”, zilnic, la Fox Business Network. Asta până luni, 13 februarie, când, în urma unei emisiuni antologice, care a făcut înconjurul lumii, Judge Napolitano (aşa cum a fost cunoscut în mass media Andrew Napolitano) a fost concediat, iar emisiunea sa scoasă din grilă.

Acum vuieşte internetul. Fanii lui Napolitano (tot mai mulţi, în urma viralizării emisiunii sale de luni seară) au început să trimită mailuri ameninţătoare companiei Fox. Atât de furioşi au fost apărătorii prezentatorului, convinşi că acesta a fost dat afară în urma delicatelor subiecte “atinse” de acesta în emisiune, încât însuşi Napolitano a fost nevoit să îi roage, prin intermediul contului său de Facebook, să înceteze cu mailurile şi scrisorile trimise canalului tv.

“Dar dacă puterea şi opoziţia sunt tot una?”

Fox News, precum şi însuşi Napolitano, susţin că motivele întreruperii emisiunii “Freedom Watch” ar fi fost unele care ţin de audienţa slabă a acesteia, şi nicidecum o răzbunare a conducerii pentru discursul patetic al fostului judecător. Dovada? FBN strângea în prime-time, în timpul emisiunii lui Napolitano, 50.000 de telespectatori, în condiţiile în care CNBC strângea 200.000, MSNBC peste un milion, iar Fox News aproape 2,5 milioane.

Indiferent care ar fi adevărul, merită urmărită înregistrarea emisiunii, postată pe Youtube cu numele “Cum să fii concediat în mai puţin de 5 minute”. Unii vor considera cele spuse de Napolitano ca fiind “mari dezvăluiri”, alţii vor spune: “Aşa… Şi? Se ştiau toate astea”, iar alţii vor rezuma discursul febril al lui Judge Napolitano în genul: “Obama, Romney şi toţi ceilalţi sunt răi, Ron Paul este singurul bun, deci votaţi-l!”.

De pe Twitter în stradă! “Revoluţia spaniolă” s-a născut ca #haştag

În Spania se întâmplă ceva. Da, în 2011! în Uniunea Europeană! În Zona Euro, în Spaţiul Schengen, în OCDE. În buricul civilizaţiei şi democraţiei. Unii îi spun “Revoluţia Spaniolă”, alţii o asemuiesc cu “mai 1968” din Franţa. Mai sunt cei dintr-o a treia categorie, care merg mai departe, comparând-o cu revoluţiile magrebiene de lunile trecute.

La început a fost #haştagul…

Cert este că tinerii spanioli, “apatici” şi “consumaţi de societatea de consum” în care au trăit până acum, au spus: “Ajunge!” şi s-au revoltat. Au făcut-o mocnit, la început, s-au revoltat online, pe Internet, mai exact pe Twitter (instrumentul acela pe care unii dintre blogării de frunte români îl numesc “inutil”, iar pe care alţi blogări de frunte, “experţi 2.0”, au decis că trebuie să-l folosească doar ca aparat de măsurat berile băute).

La început a fost opoziţia faţă de Legea Sinde, care “luptă” contra pirateriei online (#leySinde), dar pe care Wikileaks a “deconspirat-o”, arătând că este creată de americani şi servită, forţat, Spaniei. Apoi a apărut #nolesvotes (Nu-i votaţi!), un fel de mişcare contra PDL-ului şi USL-ului la un loc, dacă mişcarea ar fi avut loc în România (Hăhăhăhă!).

Continue reading “De pe Twitter în stradă! “Revoluţia spaniolă” s-a născut ca #haştag”