Nebunul cu capul plecat, ultimul neînţeles al fotbalului

“Un om care vine cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Aceasta este filosofia lui în fotbal, un sport pe care mereu l-a iubit, dar căruia nu i-a făcut concesii. Când a înţeles că nu este suficient de talentat pentru a-l practica din postura de jucător, s-a retras. Avea doar 23 de ani şi apucase să joace în tricoul Argentinei şi să ia contact cu prima ligă din ţara sa. Pentru doar două meciuri.

Spre deosebire de majoritatea celor care au făcut carieră în fotbal pornind de jos, din cartiere sărace, înfruntând vicisitudinile vieţii, “El niño Marcelo”, cum îi spuneau menajerele din casa părinţilor săi, s-a născut într-o familie burgheză, din Rosario, pe 21 iulie 1955. Fiul unuia din cei mai prestigioşi avocaţi din oraş, Don Rafael Pedro Bielsa, şi al profesoarei universitare Lidia Silvia Rosa Caldera, Marcelo a fost al doilea copil din cei trei ai familiei. Rafael Antonio, cu doi ani mai în vârstă, este tot avocat şi a fost, printre altele, ministru de Externe al Argentinei în guvernul lui Nestor Kirchner. Maria Eugenia, sora sa, este arhitectă şi în anul 2003 a fost aleasă ca viceguvernatoare a provinciei Santa Fe.

Nimeni nu şi-a imaginat că destinul său va fi altul decât al restului familiei: o carieră în Drept. În afară de tatăl său şi de fratele mai mare, şi bunicul, Rafael, a fost unul din cei mai cunoscuţi avocaţi ai ţării. Marcelo, însă, a vrut să o ia pe un alt drum, de parcă a fost crescut într-o altă familie.

Răzvrătit şi rebel, dar adept al disciplinei şi ordinii

De mic, Marcelo era pasionat de fotbal. În adolescenţă, la un meci pe maidan, când se pregătea să execute un corner, terenul a fost invadat de poliţişti. Era o perioadă în care raziile poliţiei erau o obişnuinţă, nu doar în Argentina, ci în toată America de Sud. Fără a fi deloc intimidat, Marcelo le-a strigat să iasă de pe teren, pentru că nu poate bate cornerul. L-au luat la secţie imediat. Când părinţii săi au ajuns la sediul poliţiei pentru a-l “recupera”, Marcelo nu a vrut să plece. Poliţiştii îi sechestraseră mingea. După îndelungi parlamentări şi rugăminţi, cel care avea să-şi câştige ulterior porecla “Nebunul” se întorcea triumfător pe maidan, cu balonul sub braţ.

Pentru că toată lumea în familia sa se îmbrăca la costum, rebelul Marcelo a decis să poarte doar trening şi echipament sportiv, aşa cum o făceau prietenii săi, mai puţin favorizaţi de soartă, din cartier. Aşa cum o face şi azi. Oricum era convins că tatăl său îl consideră “oaia neagră” a familiei, un “vagabond”, nimic mai mult. De altfel, bătrânul Bielsa nu a venit niciodată să-l vadă la lucru pe Marcelo, nici ca fotbalist, nici ca antrenor. Nu pentru că nu i-ar fi înţeles pasiunea, ci pentru că nu-l interesa. “Nu m-am dus să-l văd nu pentru că nu-mi place fotbalul, ci pentru că eu ţin cu Rosario Central. Şi, în plus, mie îmi plăcea fotbalul de altădată, fără atâta presiune şi marcaj. Când discut cu Marcelo, la masă, îmi spune că e de acord, dar că el trebuie să-şi antreneze echipele pentru a câştiga”, spunea, în 1998, tatăl antrenorului.

În 1972, la doar 17 ani, Nebunul mai făcea o nefăcută. Şi-a anunţat mama, pe dura şi neînduplecata doña Lidia, că pleacă de acasă, pentru a locui la pensiunea celor de la Newell’s Old Boys, unde juca la juniori. A plecat din vila familiei pentru a locui într-o cămăruţă, unde abia încăpeau şi patul şi motocicleta sa. A fost primul pas al carierei sale profesionale, căci încă de atunci era convins că toată viaţa sa va gravita în jurul fotbalului. “Niciodată să nu precupeţeşti nici ultimul efort”. Aceasta era lecţia pe care mama sa, o adeptă a disciplinei şi rigorii sub toate aspectele, i-a inoculat-o fiului său. “Mereu a fost foarte riguroasă. Pentru ea, lucrurile trebuiau obţinute doar după o muncă susţinută, altfel nu am şti să le preţuim sau să le păstrăm, zicea”, îşi amintea, ulterior, fratele mai mare al Nebunului, Rafael.

Obsedat de citit, şi-a cumpărat un chioşc de ziare, unde singur vindea gazetele

Rebeliunea lui Marcelo n-a durat decât şase luni. “Mamă, m-am întors!”, i-a spus, la revenirea acasă. “Bine”, i-a răspuns ea, fără a-l privi măcar, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. Chiar dacă n-a reuşit să trăiască în pensiunea clubului, Marcelo continua să joace pentru Newell’s. Era fundaş central, cu numărul 2 pe tricou. “Un jucător rudimentar, foarte temperamental”, povestesc cei care l-au văzut jucând.

În 1976, se disputa turneul preolimpic de la Recife, care conta pentru calificarea la Jocurile Olimpice din acel an. Cesar Luis Menotti, atunci antrenor al naţionalei Argentinei, nu avea timp să strângă o echipă competitivă. Cum echipa a doua a lui Newell’s făcea un excelent sezon în acel an, Menotti i-a cerut lui Jorge Griffa, antrenorul formaţiei din Rosario, o favoare: “Jorge, am nevoie de echipa ta de rezerve. Vreau să ne reprezinte la turneul preolimpic”. Aşa a ajuns Bielsa să joace, în Brazilia, în tricoul naţionalei argentiniene. În plus, spre surprinderea sa, a fost ales în echipa ideală a acelui turneu. Ceea ce a dus, câteva săptămâni mai târziu, la promovarea sa la prima echipă a lui Newell’s. Unde a jucat doar două meciuri. După o înfrângere în faţa lui River Plate, cu 2-1, a fost cedat la Institutul provinciei Cordoba. Niciodată nu s-a simţit bine acolo, iar după ce, într-o zi, preparatorul fizic i-a pus pe jucători să se încălzească pe ritmurile muzicii, Marcelo a spus “Până aici!” şi a plecat acasă.

A mai jucat, o vreme, în oraşul său natal, la Argentino de Rosario, în divizia a patra. Avea doar 23 de ani, dar a înţeles că dacă ăsta e nivelul la care trebuie să joace, poate ar fi mai bine să renunţe. Şi a făcut-o. S-a retras din activitatea de fotbalist.

Pentru o vreme, pasiunea lui pentru fotbal s-a rezumat la citit şi documentat. De trăit, a trăit din altele. La doar 25 de ani, Bielsa închiria case şi le transforma în pensiuni. Tatăl său spune că era atât de obsedat de citit, încât la un moment dat şi-a cumpărat un chioşc de ziare în Rosario şi el însuşi stătea să vândă gazetele.

A urmat apoi cursuri de educaţie fizică. A devenit profesor de sport, la începutul anilor 80. Apoi, graţie contactelor fratelui său mai mare, a început munca de antrenor la selecţionata Universităţii din Buenos Aires. Aldo Forti, unul din portarii acelei echipe, rememorează: “Sosirea sa a fost un şoc. Înainte aveam un antrenor care venea mereu beat, cu nasul roşu. Habar nu avea cu cine jucăm sau când. A venit Marcelo şi, abia sosit, i-a cucerit pe toţi. Cu conurile sale, cu steguleţele, cu cronometrul, tratându-ne pe fiecare cu Dumneavoastră… Nici nu aveam lumină atunci, iar antrenamentele le făceam seara, pe întuneric, aşa că nu prea puteam face nimic tactic”.

Ultimul nebun neînţeles al fotbalului

Pe când era la Newell’s, la începuturile carierei, a fost însărcinat să găsească tinere talente. A împărţit Argentina în 70 de zone şi le lua la rând, cu maşina. Întreba în fiecare sat despre “cel mai bun la fotbal” şi, dacă îi plăcea copilul, îl transfera pe loc. Pe Mauricio Pochettino, actualul antrenor al lui Espanyol, l-a transferat la trei noaptea, pe când avea doar 13 ani.

Ulterior, după ce a devenit “principal” la Newell’s, cu care a câştigat primul titlu la 35 de ani, şi-a instalat un video în furgonetă, urmărind meciuri şi pe drumul spre şi dinspre casă. Conducea secundul său maşina. Era atât de obsedat de detalii şi de disciplină, încât, la un moment dat, se spune că şi-a oprit un jucător pe culoarul care duce la vestiare, înainte de meci: “Care din colegii tăi trebuie să-l marcheze pe Cutare la centrările de pe dreapta?”. De multe ori, cerea pentru elevii săi bilete la clasa I, în deplasări, iar el mergea, împreună cu angajaţii, la clasa turist. Când antrena Argentina, venea personal în Europa pentru a-şi vedea jucătorii la treabă. Lui Redondo, atunci la Real Madrid, i-a spus în faţă: “Uite ce e, în primul rând nu-mi place deloc de dumneavoastră, dar trebuie să-i văd pe toţi”.

Aşadar, nu era mereu prieten cu jucătorii, dar nici nu se prefăcea a fi. Când antrena pe Newell’s, prin 1990, portarul echipei, Norberto Scoponi, i-a reproşat cantonamentele dinainte de meciuri. “Uite ce e, domnule, – i-a zis Bielsa – când dumneavoastră dormiţi, eu lucrez pentru a îmbunătăţi jocul echipei”. L-a îmbunătăţit. Newell’s redevenea campioană după ani de secetă. Pe mâna Nebunului.

Mai târziu, ca antrenor al Argentinei, Bielsa s-a lovit de altă provocare. Ştia că Ariel Ortega nu putea fi atent mai mult de câteva minute, iar apoi îşi pierdea concentrarea. Într-o zi, Rafael, fratele său şi unul din cei mai mari fani, l-a văzut pe Marcelo la mijlocul terenului, singur, gânditor. “Ce e cu tine?”, l-a întrebat. “Mă gândesc cum să-i explic lui Ortega în cinci minute o concepţie despre fotbal care necesită jumătate de oră de explicaţii”, i-a răspuns Marcelo.

Idolul şi mentorul lui Pep Guardiola: Antrenorul de antrenori

Adoră Ajaxul lui Van Gaal, care a uimit lumea în 1995, cu un grup de tineri care a revoluţionat structurile tactice ale fotbalului. Adoră Ajax-ul şi este conectat, atât ideologic, cât şi emoţional, de Pep Guardiola, arhitectul Barcelonei actuale, şi cel care, în această săptămână, a anunţat că nu mai vrea să continue. O altă lecţie învăţată de la cel care i-a fost mentor catalanului, printre atâtea altele. Şi Bielsa a făcut la fel. Demisiona la succese, îşi prelungea angajamentul la eşecuri.

Despre Bielsa s-au scris cărţi şi se vor mai scrie. Filosofia sa e cuprinsă, sub formă de “maxime şi cugetări”, în studii universitare. “Noi, antrenorii, putem comite două păcate: să-i facem să meargă pe fotbaliştii care nu vor sau să-i facem să zboare pe cei care merg. Dacă trebuie să merg în iad, prefer să merg pentru al doilea păcat”.

A antrenat Argentina. A fost “arhitectul” celei mai slabe performanţe a naţionalei sudamericane la un Mondial: în 2002, în Coreea de Sud şi Japonia. A dus cu el 7.000 de videouri în Asia, dar asta nu l-a ajutat să treacă de grupe. Şi-a prelungit, atunci, contractul, declarând: “Prelungirea aceasta este o recunoaştere a eşecului meu”. În 2004 a câştigat titlul olimpic. Când toată lumea se aştepta la o revanşă, la Mondialul din Germania, din 2006, Bielsa a demisionat. “Am obosit. Nu mai pot continua, nu mai am energie”. Cunoaşteţi pe cineva care, săptămâna aceasta, a spus acelaşi lucru? Apoi a preluat naţionala statului Chile. A devenit cel mai de succes antrenor din istoria acestei selecţionate, cu peste 60% victorii. Este, încă, un idol în statul vecin Argentinei. Chile găsise piesa lipsă din puzzle pe care o căutau din 1962, când au terminat pe locul 3 la Mondialele pe care le găzduiseră. Dincolo de rezultate, a lăsat şi aici o mulţime de fraze memorabile. “Un antrenor nu este mai bun prin rezultate, nici prin stil, model sau identitate. Importantă este valoarea proiectului, argumentele care îl susţin, dezvoltarea. Nu trebuie judecată ideea, nici susţinerea ei. Pot să apreciez proiecte antagonice. Ceea ce niciodată nu se poate face este substituirea convingerilor”.

General pe terenurile de antrenament şi de joc, cu capul plecat la conferinţe

“Fotbalul este totul. Gândesc, vorbesc şi citesc fotbal. Dar aşa nu pot trăi la nesfârşit”. Când a preluat naţionala statului Chile, argentinianul avea o revanşă de luat, din copilărie. S-a instalat în complexul federaţiei chiliene, Juan Pinto Duran. La propriu. A trăit într-o cămăruţă, la etajul doi al clădirii de lângă sala de sport. Aici avea şi biroul. Casa Bielsa. Aici nu doar că a participat la reconstrucţia terenurilor de antrenament, ci şi la reamenajarea camerelor fotbaliştilor. A cerut expres ca toţi fotbaliştii să aibă internet în camere. Dar îl oprea noaptea, căci Bielsa nu ignora niciun detaliu. De data aceasta, a rezistat în cămăruţă. Revanşa fusese luată.

Îl vezi pe Bielsa şi îi vezi echipele. Pare că fotbaliştii sunt militari, care îndeplinesc ordinele unui general. Deh, rămăşiţe a educaţiei stricte administrate de mama sa. Dar Bielsa nu e în fotbal pentru zâmbete. “Dacă ar trebui să aleg, aş alege mai degrabă ordinea decât spontaneitatea. Există antrenori care încurajează un climat creativ. Nu spun că eu nu apreciez creativitatea şi spontaneitatea, dar există situaţii antagonice şi un antrenor nu poate stimula două lucruri deodată. Disciplina are reguli, iar spontaneitatea tinde spre absenţa regulilor”. Bielsa este ordine pură, disciplină militară chiar. Echipele sale par mici armate pornite să invadeze terenul advers. “În bătăile de stradă există două tipuri de luptători. Cel care loveşte, vede sânge şi dă înapoi. Apoi, mai este cel care loveşte, vede sânge şi îi dă înainte, la omor. Foarte bine, băieţi, eu vin din afară şi vă jur că aici simt miros de sânge”, asta le-a spus elevilor săi de la naţionala Argentinei, înaintea unui meci cu Columbia. Cine credeţi că a câştigat? Exact. Echipele sale nu se predau niciodată. Iar în războaie, supravieţuiesc cei care nu dau înapoi când văd sânge.

Presiunea înseamnă să alergi. Presiunea este mişcare. Presiunea este să-ţi vezi echipa invadând teritoriul advers. Unde e mingea sunt şi doi jucători ai lui Bielsa. Minim! Pot fi trei, sau patru, sau cinci… “Mereu le spun elevilor mei că fotbalul e mişcare, deplasare. Că trebuie să fie mereu în alergare. Oricărui jucător îi spun asta. În orice circumstanţă. Trebuie să aibă un motiv pentru a fi mereu în alergare. Nu există, în fotbal, niciun motiv pentru care un fotbalist să se oprească”. Asta o spune un antrenor care nici măcar pe bancă nu stă o clipă locului. În sezonul acesta, deja antrenor la Athletic, a fost întrebat, după un egal, 2-2, cu Villarreal, pe El Madrigal: “De ce, după fiecare atac al gazdelor, vă ridicaţi de pe bancă şi faceţi exact 13 paşi înspre cealaltă parte a spaţiului tehnic?”. Bielsa nu şi-a privit interlocutorul în ochi – niciodată nu o face, la fel cum nici mama sa nu l-a privit când s-a întors acasă după şase luni de răzvrătire – şi a răspuns: “Nu e o coincidenţă. Coincidenţă mi se pare că cineva a stat să-mi numere paşii, când pe teren era un meci atât de frumos”.

“Nebuni îi numim în Argentina pe cei care urmează alt drum decât restul lumii”

“Eu am învăţat din sport că generozitatea este mai bună decât indiferenţa, valoarea semnificaţiei curajului, am învăţat importanţa efortului şi am învăţat transcendenţa rebeliunii. Sunt cele trei sau patru elemente după care încerc să-mi orientez viaţa. Nu trebuie neapărat să fie ele alesele, dar este indispensabil să ştii care sunt virtuţile după care te ghidezi în viaţă”, spune Marcelo. El a ales să trăiască astfel. Există specialişti care nu contenesc în a-i analiza discursul, gesturile, de a-i interpreta şi momentele de tăcere. Dar încă nu s-a găsit formula de descifrare a lui Bielsa. “Relaţia dintre succes şi eşec a fost fundamentală în viaţa mea, dar succesul şi fericirea nu funcţionează ca sinonime”, spune argentinianul, care – amintiţi-vă momentele de rebeliune din copilărie – susţine că “rebelii nu ne înfruntă, ci ne informează. Ceea ce nu pot permite este ca jucătorii să renunţe la luptă. Accept oboseala, accept dezordinea, dar ce nu pot să accept este să nu mai lupte. Dacă luptă pentru obiectivul tuturor, merită să rămână”.

Bielsa pare să aibă câte-o maximă cu valoare de proverb pentru orice situaţie. “Atitudinea de lider se vede la înfrângeri, iar conducătorul este bun doar dacă depăşeşte adversităţile. Operaţiile şi schimbările se fac la victorie, nu la înfrângere. Niciodată nu m-au tentat elogiile, în fotbal acestea sunt de o ipocrizie absolută. Nu permiteţi ca eşecul să vă deterioreze respectul de sine”. Atitudini care, din nou, au fost copiate şi de Guardiola.

Marcelo Bielsa preferă să se izoleze după înfrângeri, vrea să-şi rumege singur eşecul. După ce a pierdut cu Brazilia, cu 4-2, pe când antrena Chile, s-a retras să-şi analizeze greşelile. “Dumneavoastră ştiţi că eu mor după fiecare înfrângere? Săptămâna următoare este iadul. Nu pot să mă joc cu fiica mea, nu pot ieşi la masă cu prietenii. Este ca şi cum nu aş merita niciuna din aceste bucurii”, a mărturisit antrenorul la acea vreme. Poate de aceea face tot posibilul pentru ca echipele sale să câştige mai des decât să piardă.

Porecla “Nebunul” şi-a câştigat-o demult, dar şi-o “hrăneşte” şi în zi de azi. “Îi numim nebuni, în Argentina, pe cei care nu urmează acelaşi drum cu ceilalţi”, a decodificat renumele lui Marcelo fratele său Rafael, în prologul cărţii “Suficient de nebun”, o biografie a misteriosului Bielsa.

“Eu nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta. Vreau rolul principal în orice meci”

Încă din 1990, la câteva luni înainte de a câştiga primul său titlu ca antrenor, Bielsa şi-a mărturisit credinţa: “Eu… eu sunt un obsedat de atac. Eu mă uit la videouri pentru a ataca, nu pentru a mă apăra”, a spus Marcelo într-un interviu pentru revista El Grafico. Nici contraatacul nu-i place. “Eu prefer să ies mereu la atac, să fiu eu protagonistul, personajul principal într-un meci. Nu-mi pregătesc echipele pentru a aştepta”. Manchester United şi Schalke 04 pot depunde mărturie despre filosofia lui. Iar Guardiola a dus această filosofie a maestrului său mai departe.

Nebun, obsedat de atac, o fiară pe marginea terenului, fără astâmpăr timp de 90 de minute sau mai multe, cât durează meciul, Bielsa se transformă la conferinţele de presă de după. Are un mod unic de a vorbi, calm, aşezat, niciodată ridicând capul spre jurnalişti, niciodată privind în ochi pe nimeni. Guardiola i-a copiat şi acest comportament “umil” la conferinţele de presă. Sau cel puţin a încercat.

Cu timpul, porecla sa de “Nebunul” a căpătat valenţe noi. Prin fiecare acţiune neînţeleasă de nimeni, prin fiecare cerinţă bizară la antrenamente. Întrebarea este: E Bielsa chiar atât de nebun?. “Nu”, spune Iker Muniain, elevul său de la Bilbao, “e chiar mai nebun de-atât”.

A refuzat-o pe Inter, pentru că-şi dăduse cuvântul celor de la Athletic. A refuzat, după eliminarea lui Manchester United, două oferte consecutive de la Chelsea, cerând să vorbească direct cu Abramovich. Bielsa a sosit vara trecută la Bilbao, dar elevii săi încă n-au reuşit să-l descifreze. Nu că ar fi reuşit vreodată cineva. Dar n-au mai văzut nimic asemănător şi, probabil, nici nu or să mai vadă. Cu toate acestea, Marcelo era fix piesa din puzzle lipsă, la fel ca acum cinci ani, la naţionala chiliană. Că poartă din nou dungile alb-roşii, ca atunci, e un alt amănunt care poate fi coincidenţă sau destin.
Cu toate acestea, deşi nu toţi sunt de acord că Bielsa este “arhitectul” acestei echipe a lui Athletic, Caparros având şi el un mare merit, argentinianul a reuşit să facă formaţia bască să dea ce are mai bun. Llorente, Javi Martinez, Iraola, Muniain… pot depune mărturie: “Sunt zile în care nu pleacă de la terenurile de antrenament până la ore târzii, în noapte. E nebun”.

Fotbaliştii săi se tem să greşească, pentru că trebuie să-şi justifice, cu argumente, greşelile

Când a ajuns la Bilbao, primul lucru pe care l-a făcut a fost să urmărească înregistrările tuturor celor 38 de meciuri din sezonul trecut, scriind toate detaliile pe un carnet de note cu foi colorate. Şi “toate detaliile” nu este un termen generic. “Sunt 36 de forme diferite de a comunica printr-o pasă”, spune Nebunul. A urmărit mii de meciuri, punând observaţiile la dosar ca într-un clasor. Pare un colecţionar de timbre sau un botanist. Dacă un jucător face ceva nou, îi pune o etichetă şi clasează întâmplarea. Şi trage învăţăminte. Apoi predă din asta. Puţin antrenori la fel de aplecaţi spre didactică există în lume. La un moment dat şi-a scris pe pantofii de sport pentru a le arăta elevilor exact cu ce parte a piciorului trebuie să lovească mingea în diferite situaţii. I-a purtat apoi câteva zile consecutiv, la antrenamente, să le intre bine în cap. Sesiunile video pot dura câte cinci ore, iar jucătorii glumesc că nu îndrăznesc să greşească în teren pentru că apoi, la şedinţă, trebuie să-i ofere lui Bielsa explicaţii convingătoare despre greşeala făcută. Nebunul te obligă la perfecţiune.

Felul în care a transformat-o pe Athletic în acord cu viziunea sa despre fotbal l-a fascinat chiar şi pe discipolul său, Pep Guardiola, cel care, înainte de a prelua Barcelona, l-a vizitat pe Marcelo la Rosario în Argentina. Au stat împreună mai multe zile, timp în care Pep şi-a mai notat câteva din ideile maestrului. Le-aţi văzut, apoi, aplicate la clubul catalan. “Bilbao aleargă în atac, apoi cu toţii în apărare. Apoi iar sus, în atac, apoi iar înapoi. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. E fascinant!”, a exclamat Guardiola.

Athletic Bilbao, cea mai “englezească” echipă din Primera până la sosirea lui Bielsa, a fost transformată. “Nu se mai tem de minge”, se spune. Au înscris de două ori mai multe goluri cu capul decât orice altă echipă din Spania. Iar la pase şi goluri, doar Real Madrid şi Barcelona îi întrec pe basci.

La antrenamente, a adus inovaţia. A împărţit jumătate de teren, cu bandă, în opt părţi. Doi jucători nu pot sta, în acelaşi timp, în aceeaşi optime. Dacă un coleg intră în “pătrăţica” ta, tu pleci de acolo. “Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile sale triumfă”, repetă Marcelo Bielsa.

La Bucureşti, antrenorul de antrenori îşi va întâlni un alt fost elev: Diego Simeone

La început, a fost “nebunul” neînţeles, ca peste tot. Athletic nu a câştigat în primele sale cinci meciuri la echipă. De atunci, au mai pierdut doar trei meciuri. Bascii sunt în finala Cupei Spaniei, la 28 de ani distanţă de la ultimul trofeu, şi în finala Europa League, acolo unde Bielsa, numit şi “antrenorul de antrenori” va da piept cu un alt elev de-al său: Diego “Cholo” Simeone. O finală at(h)letică, la Bucureşti, tot atât cât argentiniană, prin prisma naţionalităţii antrenorilor. România are ce vedea. N-a fost să fie o finală Real Madrid-Barcelona în Liga Campionilor, dar va fi una 100% spaniolă, în compensaţie, în a doua competiţie intercluburi. Şi va opune nu două echipe oarecare, ci chiar cele mai titrate formaţii din Spania, după binomul Real-Barça.

Acum câteva săptămâni, Bielsa a fost oprit de un grup de copii, care i-au cerut să le semneze albumele cu fotbalişti. A spus “Nu, am o idee mai bună”. A luat albumele şi le-a spus puştilor să-l caute a doua zi la stadion, când a venit cu autografele tuturor jucătorilor. Jucătorii lui “El Loco”, cea mai frumoasă echipă a bascilor din ultimii 30 de ani. La fel cum, într-o zi, pe când antrena în Chile, în loc să ignore câţiva copii, care au început să-i spele parbrizul la semafor, a coborât geamul şi i-a chemat la antrenamentul naţionalei, spre surpriza şi bucuria micuţilor.

Doar câteva din “acţiunile” care i-au perpetuat porecla “Nebunul” lui Bielsa, antrenorul care rămâne indescifrabil pentru toată lumea. Ultimul nebun neînţeles al fotbalului. La fel cum indescifrabil este şi poporul basc pentru istorici. Singurul care nu se ştie de unde vine, când şi cum a apărut. Un popor la fel de “nebun” şi de greu de categorizat precum antrenorul care i-a redat strălucirea. Şi poate că e mai bine aşa. Când astfel de nebuni vor dispărea din fotbal, fascinaţia acestui sport va dispărea odată cu ei.

“Un om cu idei noi este considerat nebun până când ideile lui încep să triumfe”. Nu e prima oară când ideile Nebunului Bielsa triumfă, dar el tot “El Loco” rămâne. Şi asta e bine.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10

Surse foto: abc.es, taringa.net, unoentrerios.com.ar, noticiasdenavarra.com, vavel.com, wn.com, ideal.es, internettienelepra.blogspot.com, guardian.co.uk, yconel10alaespalda.blogspot.com

Neverosimila poveste a omului care a plantat 100 de milioane de copaci

Se spune că nu eşti om decât atunci când ai zidit o casă, ai făcut un copil, ai salvat un om de la moarte şi ai sădit un pom. El a ridicat casa, a făcut patru copii, a salvat sute de oameni de la moarte şi, ca să ştie o treabă, a plantat aproape o sută de milioane de copaci. În 12 ţări diferite! E supraom?

“Mama, când naşte, are nevoie de umbră, pentru a se adăposti de soare, bebeluşul recent născut are nevoie de un leagăn din lemn în care să odihnească, iar în final, când murim, un sicriu este ultimul nostru adăpost. Copacii sunt viaţa însăşi”. Acesta a fost răspunsul pe care Pedro Muagura i l-a dat preşedintelui Mozambicului, Armando Emilio Guebuza, la întrebarea “De ce plantezi copaci?”, în 2006, când acesta l-a vizitat în umila sa căsuţă.

Povestea lui Pedro pare incredibilă. Cum ar suna un film despre viaţa unui om care a dresat pisici pentru a stârpi cobrele care secerau vieţile consătenilor săi, într-un sat din nordul Mozambicului?

“Am crescut cu ce mi-au dat plantele. De aceea iubesc copacii”

“Tata nu avea bani nici să ne cumpere pâine, când eram mici. Tot ce mâncam îmi dădeau plantele. Aşa am ajuns să iubesc copacii”, mărturiseşte mozambicanul. Ulterior, cu mult efort, Muagura a reuşit să facă o facultate şi aici a început propria-i legendă. “Pentru finalul tezei mele universitare am fost pe muntele Kilimanjaro, în Tanzania. Atunci am rezolvat o gravă problemă de inadaptare a culturilor pe pantele sale muntoase”, povesteşte bărbatul. Soluţia sa l-a făcut atât de celebru, încât preşedintele de atunci al Tanzaniei i-a cerut să rămână şi să trăiască în ţara sa.

Pedro a refuzat, pentru că a decis să călătorească prin toată lumea, cu o singură regulă. “În prima oră după ce ajung într-o ţară, trebuie să plantez un copac”. În aeroportul din Helsinki i-au permis să o facă chiar în terminalul aeroportului dar, când a încercat acelaşi lucru la Londra, a primit şi singurul refuz. “Erau oameni ciudaţi. Am aterizat şi le-am dat bună ziua primelor trei persoane întâlnite. Doi nu mi-au răspuns şi al treilea m-a întrebat ce vreau. Nimic, doar să vă dau bună ziua, i-am răspuns. Apoi am vorbit cu cineva din conducerea aeroportului şi l-am întrebat unde pot planta un copac. Mi-a spus că nicăieri, aşa că am decis să mă aşez, să nu vorbesc cu nimeni şi să plec cu primul avion”, rememorează mozambicanul.

În Rusia, au spart farfuriile din care mâncase “negrul”

Era pe vremea când Muagura străbătea, ca bursier, nordul Europei şi rămânea uluit să vadă că în Finlanda creştea vegetaţie din gheaţă: “Nu puteam să înţeleg”. În Rusia, a suferit atacuri de xenofobie. “Am mâncat într-un restaurant unde au spart farfuriile din care mâncasem eu, pentru că eram negru. Am plantat şi acolo câiva copaci şi am plecat”, mai spune Pedro.

Peripeţiile sale au căpătat, pe alocuri, accente comice, cum a fost atunci, în Suedia, când a mers să-şi cumpere banane: “Eu mănânc, în Mozambic, zeci de banane pe zi. În Suedia am fost la un aprozar şi am văzut că împărţeau ciorchinii de banane în mănunchiuri mai mici. Mi s-a părut ciudat, dar, cum voiam să mănânc neapărat fructul meu preferat, am cerut şi eu o banană. Când mi-au spus preţul nu mi-a venit să cred. Cu banii ăia cumpăram 100 la mine în ţară. N-am putut s-o plătesc”. Apoi, în aeroportul din Johannesburg, în hotelul de lângă terminalul internaţional, i-a obligat pe angajaţi să ude florile care erau aproape uscate, ameninţând că altfel refuză să mănânce: “N-au avut de ales, au fost nevoiţi să ude plantele”.

“Până acum am plantat 97 de milioane de copaci”

Acestea sunt câteva exemple din viaţa acestui iubitor de natură. În prezent, lucrează la Parcul Naţional din Gorongosa, în Mozambic, reîmpădurind o ţară pentru care defrişările masive pentru vânzarea lemnului sunt importante. “Odată m-au urcat într-un elicopter, fără să-mi spună ce urma să văd. Din aer am văzut o suprafaţă întinsă unde se făceau defrişări ilegale şi un incendiu. Am început să plâng”, povesteşte Pedro, care încearcă zilnic să-i înveţe pe conaţionalii săi să respecte mediul: “Mulţi dintre cei care înainte îmi erau duşmani acum îmi sunt colaboratori, ajutându-mă în pepiniere. În curând voi ajunge la 100 de milioane de copaci plantaţi în această viaţă, deja am 97 de milioane”. Pedro se referă la totalitatea copacilor plantaţi de el personal dar şi cei sădiţi prin programele sale de împădurire, alături de colaboratorii săi. La urma urmei, doar în ultimele zile, în cadrul unei singure astfel de acţiuni de “refrişare” a vegetaţiei, sub oblăduirea lui Pedro Muagura, au fost plantaţi 3,8 milioane de copaci în Parcul Gorongosa, cu ocazia Zilei Pământului, care se va sărbători astăzi, 22 aprilie.

Tot Pedro a reuşit să rezolve problema oamenilor ucişi de muşcăturile cobrelor în Guro, un sătuc din Mozambic. “M-au sunat şi mi-au povestit cum mureau câte patru persoane la fiecare câteva luni din cauza muşcăturilor de cobră. M-am gândit puţin, apoi am cumpărat 45 de pisici şi le-am dresat. Le-am închis o vreme fără mâncare şi obişnuindu-le, treptat, să mănânce carne de cobră prăjită, iar mai apoi crudă. Cele care nu treceau examenele, erau eliberate. La final, am rămas cu 30 de pisici pe care le-am dus în satul respectiv. Acum mai moare abia câte o persoană la doi ani din cauza muşcăturilor de cobră”, povesteşte, mândru, Muagura.

În curând, Pedro va deveni eroul unui reportaj al BBC. Povestea sa este una suficient de interesantă pentru o lume occidentală care nu poate înţelege filosofia unui om care iubeşte mai mult plantele decât oamenii. “Iubesc mai mult plantele. Noi, oamenii, distrugem natura şi nu o respectăm”, susţine Muagura. Dacă ar fi lăsat să planteze un singur copac, într-un singur loc din întreaga lume, unde ar fi? “În locul în care m-am născut”.

Inexplicabila mutaţie genetică a elefanţilor din Gorongosa care le garantează viaţa

Acum, bărbatul de 40 de ani, căsătorit şi cu patru fiice, trebuie să lupte, pe lângă defrişările masive, cu o nouă provocare: să redea Parcului Naţional Gorongosa splendoarea de altă dată, de când era rezervaţia naturală africană cu cea mai mare concentraţie de viaţă sălbatică. Misiunea nu va fi una uşoară. Războiul Civil, care a izbucnit în 1977, la doar doi ani după ce se terminase Războiul de Independenţă, şi care a durat 16 ani, a lăsat răni adânci care încă nu sunt vindecate.

National Geographic a realizat de curând un documentar în Parcul Gorongosa, despre efectele secundare surprinzătoare ale războiului: “Elefanţii se nasc acum fără colţi, în amintirea masacrelor suferite în timpul războiului, în care erau ucişi pentru fildeş, care era schimbat pe arme de către combatanţi”. La începutul conflictului, Gorongosa număra 2.200 de elefanţi, iar în 1992, la finalul acestuia, mai rămăseseră 70. Parcul fusese trecut prin foc şi sabie de om, în numele unui război care încă face victime de pe urma minelor amplasate atunci prin toată ţara. Unul din efectele secundare este, însă, ciudata şi inexplicabila mutaţie genetică suferită de pachiderme, acestea renunţând la colţii de fildeş care – aşa cum au putut constata – însemna aproape sigur moartea.

Surse: El Mundo, Viajes al Pasado, nandiiwe.blogspot.com

Surse foto: El Mundo, pagina de FB a lui Pedro Muagura, Viajes al Pasado, nandiiwe.blogspot.com

Trei continente, două sute de ani, două culori și o istorie

A început în Siberia…


A fost nevoie să se descopere undeva, prin Siberia, crocoitul, un mineral rar şi delicat, prin secolul 18. O mostră a ajuns si la Louis Nicolas Vauquelin, un renumit chimist francez, în 1797, care a reuşit să izoleze cromul din roşiatica floare de mină. Cu un drum, Vauqelin a inventat si galbenul de crom, un pigment care avea sa prinda destul de bine în pictură, la acea vreme. Deşi vopseaua obţinută din pigmentul său era toxică (conţinea şi plumb) şi destul de slabă calitativ – cea deschisă la culoare se stingea şi mai mult, spre alb, la soare, iar cea închisă la culoare se înnegrea – sau poate tocmai din cauză că era proastă, un neamţ, Krutz, a dus-o în Anglia, pe la 1800.

Englezii, mohorâţi şi cenuşii, cum îi ştim, au prins drag imediat de galbenul viu al lui Krutz şi au început să-şi vopsească toate cele în culoarea respectivă. Printre “toate cele” erau şi trăsurile care făceau la acea vreme legătura între principalele oraşe englezeşti. Galbenul a devenit, în scurt timp, culoarea aproape oficială a diligenţelor, dat fiind că toţi proprietarii de poştalioane o preferau, fiind mult mai vizibilă în trafic şi prin ceaţa şi ploile Britaniei, încă de departe.

De aceea, când au apărut locomotivele şi, mai ales, când un anume George Stephenson, considerat “Tatăl căilor ferate” a inventat piesa sa de rezistenţă, locomotiva Rocket, cu ajutorul fiului său, nu o putea vopsi altfel decât în galben cu negru, culorile celui mai rapid poştalion care circula la acea vreme pe ruta Manchester-Liverpool. Locomotiva inginerului Stephenson a câştigat în 1829, în faţa a 15.000 de gură-cască, cursa organizată de către Manchester Railway Company pentru a alege cea mai bună locomotivă care să deservească noua cale ferată ce urma să se construiască între cele două oraşe industriale.

A fost odată o locomotivă…

Rocket a devenit standardul locomotivelor începând de atunci, iar peste ani, când englezii au fost chemaţi în Uruguay, în 1878, să construiască reţeaua de căi ferate a sudamericanilor, locomotiva lui Stephenson era deja un “icon”. Astfel, datorită lui Rocket, galben-negre au fost toate locomotivele care au circulat în secolul 19 în Uruguay, galben şi negru au devenit culorile companiei de cale ferată şi tot negru şi galben au fost culorile alese pentru echipamente, când, în 1891, a apărut Central Uruguay Railway Cricket Club, un club de cricket şi fotbal, înfiinţat de englezii de la compania de cale ferată care duceau dorul sporturilor de acasă.

Uruguayenilor le era, însă, greu să pronunţe Central Uruguay Railway Cricket Club, aşa încât i-au spus CURCC. Apoi au simplificat lucrurile şi mai mult: i-au spus Peñarol, după numele oraşului în care compania de cale ferată îşi avea sediul, la 10 kilometri de Montevideo. Şi aşa i-a rămas numele. Peñarol a devenit, ulterior, unul din cele mai mari cluburi ale lumii şi unul dintre cele mai iubite. A fost desemnată echipa americană a secolului XX, după ce a câştigat şase cupe Libertadores, trei cupe Intercontinentale şi o Supercupă Intercontinentală, pe lângă zecile de trofee interne.

Cum i-au făcut “olimpicii” români de ruşine pe zeii uruguayeni, la ei acasă

La mijlocul anilor ’60, Peñarol se afla pe val, în plină glorie, în ceea ce acum se numeşte “prima perioadă de aur a clubului”, anii 1960-1969, în care au câştigat primele trei cupe Libertadores. În acei ani, în Uruguay avea să sosească selecţionata olimpică de fotbal a României, aflată într-un turneu prin America Latină. În Uruguay, românii au jucat contra atotputernicilor de la Peñarol, pe care i-au şi învins. Formaţia “aurinegre” nu era, însă, o “fană” a înfrângerilor, cel puţin nu în epoca aceea, aşa că au cerut revanşa. În al doilea meci, pe stadionul Centenario din Montevideo, românii au învins iar, cu 2-0. În plus, unul din fotbaliştii români şi-a permis să-i dea de două ori mingea printre picioare vedetei şi căpitanului echipei uruguayene, Alberto Spencer. Ecuadorianul nu a gustat “gluma” şi i-a bătut obrazul impertinentului român, dându-i şi o părintească palmă după ceafă.

Atunci, a intervenit braşoveanul Csaba Györffi, aflat şi el în teren, reuşind să-l calmeze pe Spencer. “Eram aproape de ei, am sărit să-i despart”, i-a povestit fosta glorie a “Steagului Roşu” lui Marcel Gascon, şeful biroului agenţiei de presă EFE la Bucureşti, care a mers personal să-l intervieveze pe Gyorffi. “După meci, Spencer m-a aşteptat în faţa vestiarului. Mi-a mulţumit şi mi-a dăruit tricoul său, cu numele său pe spate”, îşi aminteşte braşoveanul schimbul de tricouri cu starul uruguayenilor.

Ajuns acasă, după două victorii în faţa echipei la modă a vremii în America de Sud, şi cu un tricou în culori exotice, Csaba Gyorffi s-a prezentat la antrenamentele echipei sale, la Braşov. I-a povestit antrenorului Silviu Ploieşteanu aventura sudamericană şi i-a arătat “trofeul”. “L-a luat, s-a uitat la el, l-a întors pe toate părţile şi n-a spus nimic. Dar după două săptămâni, tricourile noastre alb-albastre au fost înlocuite cu altele, în dungi galben-negre”, mai spune Gyorffi.

“Steagul Roşu” dă albastrul pe galben şi albul pe negru

Dorin Necula, alt fost jucător braşovean, întăreşte spusele lui Gyorffi: “Ne-a plăcut tuturor, în vestiar, tricoul galben-negru”. Aşa se explică, poate, de ce Silviu Ploieşteanu a schimbat tricourile în dungi albe şi albastre ale unei echipe numite Steagul Roşu în unele cu dungi galbene şi negre. Nişte culori nu foarte răspândite în fotbal, nici acum, dar nici pe vremea aceea. “În România numai noi aveam aşa ceva, iar în Europa cred că doar noi şi Borussia Dortmund jucam în galben şi negru”, spune cu mândrie Csaba Gyorffi. În plus, galbenul împrumutat de la Peñarol avea şi alte avantaje: “Silviu Ploieşteanu ne-a spus că ne vedem mai bine pe teren astfel”.

La urma urmei, dacă Atletico Madrid şi Athletic Bilbao joacă în culorile lui Southampton iar Barcelona în cele ale lui FC Basel, de ce ne-ar mira că FC Braşov poartă culorile lui Peñarol?

Noile culori aduc noroc în cupele europene

Şi se pare că schimbarea a fost una norocoasă. Modestul club al lui Gyorffi şi Necula a ajuns în optimile de finală ale Cupei Oraşelor Târguri în tricourile galben-negre. Acolo, braşovenii au dat peste Espanyol Barcelona, ai cărei şefi au fost impresionaţi de jocul lui Csaba Gyorffi în meciul tur. Însă tânărul, de doar 22 de ani atunci, era cetăţean al unei ţări comuniste, care nu avea relaţii diplomatice cu Spania lui Franco. Braşoveanul avea o singură şansă: să rămână în Barcelona atunci, cu riscul de a nu-şi mai vedea familia poate niciodată. Espanyol a făcut risipă de metode de persuasiune: i-au oferit o mulţime de bani şi i-au trimis pe antrenorul maghiar Elemer Berkessy şi pe compatrioţii acestuia, fotbaliştii Zoltan Czibor şi marele Ferenc Puskas, vedeta lui Real Madrid, să-l convingă pe Gyorffi să rămână. La fel făcuseră doar şi ei.

Însă teama că nu-şi va mai vedea niciodată familia a fost mai puternică. Csaba Gyorffi a revenit în România, la Braşov, unde trăieşte şi astăzi. Nu a mai avut niciun contact de atunci cu nimeni de la clubul căruia-i împrumutase culorile şi nici cu Alberto Spencer, decedat în S.U.A. în 2006. Întrebat despre o posibilă înfrăţire între cele două cluburi, braşoveanul a răspuns: “Suntem prea mici pentru asta”.

Nea Buţi, cum îi spun braşovenii, s-a arătat mirat de interesul agenţiei spaniole de ştiri pentru povestea sa. „M-a surprins interesul prezentat de spanioli pentru mine. Normal că e o mândrie. Sper că m-am descurcat bine şi n-am zis vreo prostie”, spune acum, șubugăț, cel care, fără să știe, a fost elementul cheie al unei călătorii începute în Siberia acum peste 200 de ani și încheiate la Brașov.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

Surse foto: spiriferminerals.com, isathreadsoflife.wordpress.com, imagenesygraficos.com, wikimedia.org, adevarul.ro, antena3.ro, 7sport.ro

Totul e complicat în tango, dimineața

Guest-post de @mitrutdocan

– Trezeşte-te, te rog.
– Cît e?
– 10.
– De ce m-aş trezi? Hmmm…

Ana s-a întors pe cealaltă parte. Eram la ora cînd învățasem ce înseamnă fiecare gest. Cînd vira cu totul pe cealaltă margine a patului, știam că era un fel de “poftim la coloniştii din Catan pe umerii mei leneşi”. De obicei, îmi luam cîteva secunde înainte să încep, suficient cît să o fac să tînjească puţin, atent să nu i se încrunte sprîncenele şi să nu cadă din nou în moleşeală. De data aceasta, nu am făcut-o. Am întins mîna dreaptă drept, am început să alunec încet pe fiecare contur, pînă la şolduri, după care am împins încet în golul acela dintre şale şi mijlocul coloanei.

– Trezeşte-te, te rog.

Cînd o spun pentru a doua oară, încă am ochii închişi, încă îi simt căldura în podul palmei, între încheietură și degete, încă îi aştept vuietul. Pe ultima vocală a îndemnului, simt cum a început. Ana s-a ridicat încet, a oftat adînc şi a plecat cu paşi apăsaţi spre baie. Mi-am ridicat pleoapele, deşi, în dezordinea generală din cameră, aş fi vrut să nu o fac. Ştiam ce urmează. Cafea, două ţigări mentolate, cămaşa călcată, pomelo şi piept de pui într-o plăsuţă de hîrtie de la Burberry, brînză de Sibiu şi cheile de la maşină. Ochi tiviţi cu negru, cămaşă albă, păr castaniu. Aceeaşi dimineaţă.

– Ţi-ai luat cartela?
– Da.
– Să bei apă, te rog. O să trec, diseară, să plătesc facturile. O să îmi fie dor de tine, să ştii.
– Ce-i cu tine?
– Nimic.

Ana mă priveşte altfel. Se uită fix pentru două secunde, mută pe umărul meu drept, apoi pe felul cum întorc cheia în yală. 8 intersecţii de suportat. Iar dacă din boxe nu s-ar auzi Bruce Springsteen, sînt sigur că ar fi de o mie de ori mai uşor. Am noroc că întinde mîna pentru butonul de radio. Minunată e viaţa cu muzică pe fundal.

– Nu o să mai vin, ştii, nu?

Întrebarea mea e la fel de tîmpită ca aşteptările din spatele ei. Ana conduce, în tot şi în toate, nu are timp să se uite, nu are timp să se plîngă. Nici nu vrea să o facă. 6 intersecţii pînă la final şi viteza e joasă, de parca am merge amîndoi în vîrful degetelor. Ana îşi caută ţigările, sînt sigur că nu mă crede. Dar nu e nimic, chiar nu e nimic. 4 intersecţii.

– Mă gîndeam că vrei să ştii.
– Te rog să te mai gîndeşti. Vreau să fii acasă, cînd mă întorc, după aceea poţi să pleci.
– Ştii că asta nu funcţionează niciodată, de ce ai insista?
– Nu ştiu. Să fii acasă.

Totul e sufocant de normal. Cu două intersecţii înainte cobor, o sărut, simt din nou răcoarea vinului negru după o mie de ani petrecuți pe nisipul ars al tuturor deșerturilor ce m-au suportat, după care îmi întorc definitiv ochii de la ea. Soarele se reflectă nemilos de pe clădirea în culoarea acvariului în care ştiu că trebuie să ajungă. Am plecat.

Trezeşte-te, te rog. Ai dreptate. De ce aş face-o?

Sursa foto

Twitter nu este o chestiune de viaţă şi de moarte. Uneori e mai mult de-atât…

Am parafrazat cuvintele marelui Bill Shankly despre fotbal, dar o să înţelegeţi, după ce veţi citi textul ăsta, de ce.

Maria avea 20 şi ceva de ani, poate 30 (nu şi-a dezvăluit niciodată vârsta). De un an şi ceva, perioadă în care boala i s-a agravat şi a început să-şi petreacă timpul mai mult prin spitale, în Germania, decât acasă la Mallorca, singura ei consolare şi singurul panaceu a devenit Twitterul. Cancerul ei intrase deja în metastază. Ştia că se va stinge curând, dar nu a spus nimănui de pe Twitter nimic.

Râdea, spunea glume, dădea bună dimineaţa, zilnic, tuturor, avea o vorbă bună pentru fiecare dintre cei pe care îi urmărea şi cei care o urmăreau şi răspundea tuturor celor care îi dădeau câte un reply. Şi-a făcut mulţi prieteni astfel, cu care comunica zilnic şi cu mulţi dintre ei îşi făcea chiar planuri de viitor. “Trebuie să îmi găteşti o dată şi mie”, îi spunea ea unui amic de pe Twitter, bun bucătar. “O să ne vedem, da, cândva. Şi eu îmi doresc asta. Păstrează-mi cafeau aia”, răspundea unei fete care îşi exprimase dorinţa de a duce prietenia din timeline-ul Twitterului în viaţa reală. Niciunul nu bănuia prin ce trecea Maria în timp ce conversau zilnic prin mesaje de câte 140 de caractere, având impresia că se ştiu de o viaţă… În noaptea de joi spre vineri, însă, Maria a fost învinsă… Boala câştigase.

Ieri, la câteva ore după ce singurul copil îi murise răpus de cancer, Maria Riera şi-a înghiţit lacrimile şi s-a aşezat la calculator. A citit de pe prima pagină a agendei deschise lângă tastatură userul şi parola de Twitter ale fiicei sale. S-a conectat şi a scris cele mai grele cuvinte din viaţa sa: “Sunt Maria Riera, mama Mariei. Îndeplinindu-i ultima dorinţă, trebuie să fac cel mai dificil lucru din lume: să vă spun că ea a murit azi noapte. Vă mulţumesc tuturor!”. Apoi, cu răbdare de chinez bătrân, deşi cu sufletul răvăşit, mama Mariei a început, pe rând, să copieze din agenda fiicei sale câte un nume şi cuvintele scrise în dreptul acestuia şi să le aştearnă pe Twitter.

@gorg_blau Maria ţi-a lăsat un mesaj şi în dreptul numelui tău a spus: “Îmi plac fotografiile lui. Mult. Trebuie să-l citesc mai mult”. Mulţumesc că ai fost acolo.

@urtyk Alături de numele tău Maria a scris: “chipul frumos al timpului”. Mulţumesc!

@petitabarro Maria spunea că în tine a găsit o prietenă adevărată. Mulţumesc pentru tot. Ai şi un mesaj privat de la ea.

@josemanuel_cc Maria a scris pentru tine: “Să nu renunţi niciodată să-ţi urmezi visele”. Ar fi cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce. Baftă!

@cocarroi Maria ţi-a lăsat un mesaj şi ţie. Spune aşa: “Merită să fii pe Twitter pentru oameni ca el”. Mulţumesc că ai fost atât de special pentru ea.

Maria Riera a scris toată ziua de ieri şi toată noaptea trecută mesaje de genul acesta către fiecare user care o urmărea pe Maria. Erau câteva sute. Femeia nu a dormit toată noaptea, până azi dimineaţă, când a terminat de transmis şi ultimul mesaj. Maria îşi notase în agendă câte o frază de rămas bun pentru fiecare din prietenii ştiuţi şi neştiuţi de pe Twitter, care i-au făcut viaţa puţin mai uşoară, atunci când boala îi măcina trupul puţin câte puţin. Şi singura ei dorinţă era ca mama ei să le aducă la cunoştinţă, când nu va mai fi, ceea ce simţea pentru fiecare dintre ei, în parte. A avut timp să-i observe pe toţi şi le-a mulţumit chiar şi celor care nici nu schimbaseră vreodată vreun reply cu ea pe reţeaua de socializare…

Poate de aceea, vestea morţii ei şi gestul mamei sale au emoţionat întreaga twittosferă spaniolă. Azi noapte am văzut primele tweeturi care au ajuns şi la mine, prin retweeturi, despre tragedia Mariei şi despre felul cum mama ei a ţinut să-i onoreze ultima dorinţă… Azi dimineaţă, după doar două-trei ore de somn, Maria Riera era tot acolo, unde o lăsasem, răspunzând tuturor celor care îi transmiteau condoleanţe, apreciere, sprijin sau câteva cuvinte de îmbărbătare, din suflet. Povestea ei a ajuns azi, după ce a devenit azi noapte Trending Topic, şi în ziare, iar mesajele de consolare şi de apreciere, totodată, s-au înmulţit considerabil.

Habar n-am ce ar trebui să învăţăm din asta, ştiu sigur că simt că atât Maria, care şi-a purtat crucea în tăcere, cât şi mama ei, care doar ea ştie cât a suferit ştiind că zilele fiicei sale sunt numărate, ne-au dat o lecţie. Şi moartea Mariei, în ciuda dramatismului său, e una din poveştile frumoase ale Twitterului. Eu, cel puţin, aşa am perceput-o…

Ăsta e contul de twitter al Mariei, administrat acum de mama sa: Taube08.

Foto: Prima poză e avatarul Mariei de pe Twitter şi a doua este singura fotografie postată de ea vreodată pe Twitter: o imagine din Mallorca, oraşul său natal.

De la o viaţă de câine la o privire de câine: “Mai puternic decât ura”


Sursa foto: La Vanguardia

Când vedea doi tineri îndrăgostiţi ţinându-se de mână, Tim înnebunea. Se arunca între ei, le despărţea mâinile şi le dădea şi câte un cap în gură. Apoi fugea. Nu suporta să vadă oameni iubindu-se. De la 12 ani trăia pe stradă, printre toate lichelele Parisului: vagabonzi, cuţitari, hoţi, drogaţi şi curve. Singurul lui prieten era “Domnul Leon”, un vagabond în vârstă. Singurul faţă de care simţea afecţiune şi respect. “Era prima persoană amabilă pe care am cunoscut-o – îşi aminteşte Tim – şi încă mai are consecinţe asupra mea această întâlnire. El m-a învăţat să citesc. Nu am apucat niciodată să-i mulţumesc pentru tot ce a însemnat pentru mine, dar nu-l voi uita niciodată”.

Cu inima, chipul şi picioarele zdrobite

Povestea începe, însă, cu zece ani mai devreme de momentul în care s-a aşezat lângă domnul Leon, pe stradă, dormind pe cartonul lui. Începe din momentul în care Tim a fost abandonat de mama sa, la doar trei ani. Aceasta fugise de acasă, luându-l pe micuţul Tim cu ea. Pe drum s-a răzgândit şi l-a abandonat pe marginea unei şosele, legat fedeleş de un stâlp de curent electric. A fost găsit şi înapoiat tatălui său, de care fugise odată cu mama. Acesta, un alcoolic, îl bătea de câte ori îi ieşea în cale. Cu motiv, dar mai ales fără. Într-o zi, când Tim avea doar cinci ani, tatăl său i-a tras o palmă care l-a desfigurat. Au urmat şi alte bătăi. A ajuns curând ţintuit într-un pat de spital, din cauza loviturilor primite peste picioare. Nu a mai vorbit până la şapte ani şi nu a mai păşit până la opt.

Continue reading “De la o viaţă de câine la o privire de câine: “Mai puternic decât ura””

Autostrada spre nicăieri. La propriu!

Că tot vorbim de răzmeriţe, manifestaţii şi proteste care ne duc cu gândul la revoluţiile magrebiene, să ne oprim puţin în nordul Africii şi pentru altceva decât revoluţii. Ştiaţi că aici se găseşte cel mai mare şantier în lucru, la ora actuală, din lume şi, totodată, cel mai mare proiect de construcţii de drumuri din lume? Megastructuri, gen, de la National Geographic. Dacă nu ştiaţi, vă povestesc eu acum, că de-aia mi-am făcut blog, pe care, când nu am chef să îmi cu părerea, “caut”, “traduc” şi “adaptez” subiecte care mi se par interesante de pe netul ăsta mare, pentru a ajunge (ele, subiectele) şi sub ochii şi pe calculatoarele românilor.

Autostrada Transmagrebiană, de peste 3.000 de kilometri, e cel mai mare şantier în lucru din lume

În nordul Africii se construieşte – şi nu de azi, de ieri, ci de 15 ani încoace – mega-autostrada Transmagrebiană (Autoroute Transmaghrébine). Aceasta trebuie, când va fi gata, să se extindă de la graniţa Tunisiei cu Libia, până în Maroc, şi mai departe, ulterior, prin tunelul – aflat în proiect – de sub strâmtoarea Gibraltar, în Europa. Transmagrebiana, o autostradă cu şase benzi (trei pe sens, căci se aşteaptă un trafic enorm pe această rută), are – conform proiectului – lungimea de 3.010 kilometri şi va urma linia ţărmului mediteranean nord-african. În viitor, se prevede conectarea, la est, la autostrada nord-africană, şi a Libiei.

55 de oraşe, peste 50 de milioane de locuitori, 22 de aeroporturi internaţionale şi toate marile porturi nord-africane vor fi legate de această mega-autostradă. Cea mai mare parte din ea este finalizată deja şi dată în folosinţă. Cu o singură excepţie. Deşi trebuie să ajungă la Rabat şi, cum spuneam, pe viitor, până în Europa, autostrada se termină brusc, ca tăiată cu un cuţit uriaş, în mijlocul pustietăţii, la graniţa dintre Algeria şi Maroc. Constructorii chinezi ai ultimului tronson, din cele trei algeriene ale Autostrăzii Est-Vest, parte a Transmagrebienei, au pus, la capăt, nişte pancarde uriaşe, cu explicaţii în limba lor (foto) privind motivele pentru care autostrada duce, literalmente, spre nicăieri.

Continue reading “Autostrada spre nicăieri. La propriu!”