Lecție de trolling pe Twitter: #prayforportugal

Că tot a fost zilele astea trollingul la modă pe Internet… Dacă aţi fost azi noapte pe Twitter, poate aţi văzut că #prayforportugal a devenit trending topic mondial. Şi, din câte se părea la prima vedere, nimeni nu ştia de ce. Apăruseră nişte fotocapturi de tweeturi trimise de Associated Press sau El Pais, plus nişte RT-uri “prefabricate” de la CNN şi alte instituţii de presă “serioase”, care făceau referire la “război civil”, “graniţe închise”, “bombardament”, “a murit preşedintele Aníbal Cavaco Silva”, “lovitură de stat” etc. în Portugalia.

O “ştire” care a speriat cel puţin câţiva editori de noapte – care abia aţipiseră – din presa de pretutindeni. Ce s-a întâmplat de fapt?

N-a fost nevoie de multă bătaie de cap să merg pe firul hashtagului, înapoi, până la primul tweet pe subiect: un blogger din Spania – un binecunoscut troll pe Internetul spaniol -, Mikel Nhao, a fost cel care a declanşat “nebunia”. De fapt, nu cu unul, ci cu trei tweeturi:

În traducere, pe rând, “Am rămas cu gura căscată la ce se întâmplă acum în Portugalia. Violenţa niciodată nu a fost soluţia. Sper ca lucrurile să revină la normalitate”, “Este ruşinos că presa spaniolă tace cu privire la ce se întâmplă acum în Portugalia” şi “Focurilor de armă din oraşele din nord, Valença, Viana sau Braga, li se adaugă ocupaţia armatei din Porto”.

Apoi au intervenit alţi “trolli”, varianta spaniolă a defuncţilor #colegii. Unii au început să-i ţină isonul, altul a inventat hashtagul #prayforportugal, alţii s-au ocupat cu răspândirea “veştii”, alţii au tradus “ştirile” în engleză, alţii au “fotoşopat” nişte aşa zise tweeturi care să dea credibilitate poveştii (AFP, CNN, El Pais etc.), alţii au adăugat “updateuri” la fel de îngrijorătoare la situaţia din Portugalia… Apoi, pentru că s-a mai demonstrat că Twitter este cel mai rapid mijloc de răspândire a ştirilor (în câteva rânduri chiar de trolli implicaţi acum – revin mai încolo cu amănunte), hashtagul a început să se propage cu repeziciune. În jumătate de oră deja era trending topic mondial, ajutat şi de zecile de tweeturi care se întrebau “Ce dracu înseamnă #prayforportugal?”, “Ce se întâmplă în Portugalia? #prayforportugal” sau chiar “Băi, ce dracu se întâmplă la mine în ţară?? De ce suntem trending topic? #prayforportugal” sau de cele care au prins din zbor farsa întârziată de 1 aprilie şi au intrat în joc, aducând “noi şi noi informaţii şocante” despre “situaţia din Portugalia”. Şi, uite aşa s-a creat o farsă care a păcălit câteva mii, dacă nu zeci de mii de oameni…

Acum, despre autorul ei. Mikel Nhao nu este la prima ispravă de acest gen. Multă vreme, s-a dat drept ziarist la Marca pe Twitter. Destui (printre care şi Alex_Tikitaka) au muşcat-o.

În luna ianuarie, tot el a scornit povestea “ieşirii din dulap” a lui Pepe, pornind de la o ştire-pamflet mai veche de la un radio francez. #BravoPepe a devenit şi atunci Trending Topic mondial, “ştirea” că Pepe ar fi dezvăluit că e gay fiind preluată chiar de unele siteuri de ştiri (nu mai ţin minte exact, dar parcă şi de câteva ziare). Când s-a aflat că este doar o farsă, era deja prea târziu. Găluşca fusese înghiţită.

Mikel Nhao are un blog, “Mikel Nhao răspunde”, pe care publică schimburile de mailuri dintre el şi “victimele” sale, diverse persoane care publică anunţuri de mică publicitate pe Internet sau în ziare, la “matrimoniale”, “tarot”, “vânzări-cumpărări” etc.

Poveştile ţesute de micuţ sunt – şi nu mă feresc să folosesc cuvântul – geniale! De exemplu: pe un tip – puţin agramat (un fel de Haotik, na!) – care-şi făcea reclamă că “scoate argintul viu” şi “dă în cărţi pentru orice problemă” l-a făcut, după o serie de mailuri, să îşi dea întâlnire cu “Migel, cale sufelă de un defect de volbile si ale nevoie de ajutol” (un fel de Blogatu, na!), în faţa arenei de coride, unde “victima” l-a aşteptat câteva ore bune în zadar pe “client”. Apoi tot el i-a trimis mail “vindecătorului”, certându-l că n-a venit la locul stabilit.

Unui alt tip, care-şi publicase la “matrimoniale” disponibilitatea de a face “fericiţi” din punct de vedere sexual membrii cuplurilor intrate “în rutină” (un fel de Ciubotaru, na!), i-a înscenat, cu ajutorul unei prietene, un menage-a-trois care urma să avanseze “uşor” spre punctul final, în care cei doi “soţi” l-ar fi angajat pe “gigolo” pentru “alungarea monotoniei sexuale”. Mailurile în trei dintre ei au “alunecat” spre certuri între “soţ” şi “soţie” (Miguel şi amica lui), cu referinţe la “puţa mică” a lui şi la “defectele fizice” ale ei, în timp ce săracul “gigolo” – pus la CC în toate aceste discuţii conjugale – s-a văzut pus în situaţia de a face pe “psihologul” de cuplu cu cei doi, dându-le sfaturi despre cum să-şi salveze relaţia (un fel de Vasile Manu, na!).

Degeaba, oricât încerc eu să descriu toate astea, ar trebui citite pentru a fi înţelese şi a vedea cât sunt de amuzante. Metoda chiar ar fi meritat importată şi adaptată şi în online-ul nostru… Dacă ar mai fi existat #colegii.

Morala poveştii cu #prayforportugal? Twitter rămâne locul în care ştirile apar cel mai repede şi prin care se propagă cel mai rapid, dar şi cel în care pot fi luate ţepe foarte uşor. De altfel, nu sunt 100% convins că fotocapturile tweeturilor date de Associated Press sau El Pais sunt fotoşopate – dacă da, sunt perfect realizate – şi nu chiar date pe bune de conturile instituţiilor de presă respective, în graba de a da primii ştirea şi, ulterior, şterse când aceasta nu s-a confirmat. Nu e imposibil să iei “ţeapă” şi când te numeşti AP, CNN sau El Pais, mai ales dacă ştirea “pleacă” de la conturi care scriu într-o limbă străină ţie sau, în cazul El Pais, cum am zis: din graba de a fi primii care o anunţă. Însă n-ar trebui să fie nici foarte greu şi nici să dureze mai mult de câteva minute să descoperi dacă sursa primară este una credibilă sau nu şi astfel să te fereşti de “gherle”.

În altă dezordine de idei, trollingul spaniol e la alt nivel faţă de cel de la noi şi azi am avut încă o dovadă. Şi nu cred că doar din cauza numărului mult mai mare de utilizatori de Twitter şi de bloggeri, ceea ce face mai facilă propagarea unei “farse” bine gândite.

Concluzia i-o las tot personajului principal al serii:

Incredibil! Ziariştii români au luat-o razna. Vezi aici ce gogoaşă au mai muşcat micuţii!

Nu aş vrea să-mi fac un obicei din a “demasca” falsele “ştiri” care se strecoară în presa română zilnic, dar – după cea cu prostituatele madrilene intrate în grevă – o nouă pseudo-ştire publicată în presa serioasă din România astăzi mi-a atras atenţia: “Deputații ucraineni vor să interzică prin lege poziția misionarului“. Linkul e din Adevărul (unde ştirea a rămas pe site, deşi eu le-am sugerat s-o scoată), dar am văzut-o şi pe Antena1, Jurnalul Naţional, România Liberă, Realitatea şi – cum altfel – Ştirile Pro TV, share-uită la greu pe Facebook. Ok, ne-am amuzat citind-o, am dat-o pe Twitter, dar totuşi… hai să vedem ce e cu ştirea asta şi cum a ajuns ea să facă vâlvă în media dâmboviţeană.

La o scurtă căutare pe Internet (nu e necesar să ştii limba ucraineană sau rusă, Google News, Google Translate, puţină inteligenţă şi un gram de logică sunt suficiente) descoperim că ştirea a fost publicată prima oară, pe 23 martie, pe site-ul uareview.com (varianta în engleză), site care, în header-ul blogului are următorul motto: “Noi scriem mereu adevărul. Pe bune*“. Asteriscul este explicat în footer, pentru cine are curiozitatea: ” * – Toate evenimentele şi ştirile publicate pe acest site sunt fictive. Orice asemănări cu întâmplări şi persoane reale sunt întâmplătoare”. În plus, hai să vedem şi alte ştiri publicate de acest site care-şi afişează clar şi concis crezul: “Iulia Tymoshenko a fost găsită moartă în celulă” sau “Dmitry Tabachnik (Ministrul Educaţiei din Ucraina – n.m.) scoate din alfabet litera J”“. La fel de “credibile, nu?

Deci, cronologic, prima oară ştirea a apărut pe un site care publică ştiri inventate – şi avertizează asupra acestui lucru -, fiind preluată apoi, începând cu 24 martie, şi de alte siteuri din Ucraina. Cum ar fi ăsta: Delfi.ua, un portal de ştiri care este, mai apoi, citat de alte publicaţii, din Ucraina, Rusia şi România (Adevărul citează Delfi.ua ca sursă), pe 26 şi 27 martie. Avem două variante acum: acceptăm că sursa primară – siteul de umor – a dat o ştire inventată, “muşcată” de alte publicaţii, sau considerăm că articolul de pe Uareview e o parodie după ştirea serioasă publicată de site-uri credibile, rămânând să ne întrebăm, atunci, cum naiba a apărut parodia înaintea ştirii originale.

Mai departe, dacă mai săpăm puţin, dăm peste blogul Skinik (în engleză). Şi băiatul ăsta, ucrainean, are aceleeaşi problemă, la fel ca destui comentatori de pe siteurile care au dat ştirea: presa din Ucraina, în căutate de senzaţional, nu îşi verifică temeinic ştirile, înainte de a le publica (sună cunoscut?) şi dă câteva print-screenuri care arată cum Delfi a preluat ştirea de pe Uareview, iar apoi restul siteurilor au citat Delfi. Şi, de aici, ca într-un lanţ al slăbiciunilor, a ajuns subiectul şi la noi. E adevărat, ulterior, câteva din siteurile de ştiri care au publicat povestea interzicerii prin lege a poziţiei misionarului ca fiind una “pe bune”, au şters-o de pe siteuri când şi-au dat seama că s-au păcălit. Au rămas doar linkurile. Un exemplu aici. Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată.

Iar, dincolo de toate dovezile astea, eu nu pricep cum nimeni – dintre cei care au publicat ştirea şi care au susţinut, chiar şi când le-au fost arătate aceste dovezi, că totuşi e reală – nu a sesizat câteva “indicii” că e vorba de un fake:

1. În ştire se spune că “poziţia misionarului” va fi interzisă, pentru că – citez – “nu este deloc eficientă pentru conceperea unui copil”. Adevărul este că poziţia misionarului este chiar CEA MAI EFICIENTĂ pentru ca femeia să rămână gravidă. Din nou, o simplă căutare pe net ar fi alungat orice dubii. E greu de crezut că o iniţiativă legislativă s-ar fi bazat pe o bază atât de şubredă şi uşor de demontat.

2. Cum se face că niciun site internaţional “serios” nu a preluat ştirea? Căci, nu-i aşa?, dacă era adevărată, ar fi fost un subiect pe cinste pentru orice publicaţie din lumea asta. Cel puţin la categoria “Curiozităţi de pe mapamond”. Cu toate acestea, la 5 zile de la prima publicare a ştirii, doar câteva siteuri ucrainene, ruseşti şi româneşti – via Republica Moldova – au publicat “năzdrăvănia”.

3. Cum am zis şi mai sus (dând doar un exemplu, dar mai sunt şi alte cazuri), multe siteuri ucrainene şi ruseşti care au “muşcat-o” au revenit şi şi-au reparat gafa, ştergând ştirea. Faptul că a dispărut de pe câteva din siteurile pe care le dăm ca “surse” chiar nu ne-a ridicat niciun semn de întrebare?

Interesant e că Antena 1 a dat ştirea pe site, deşi acum două zile cei de la Antena 3 mi-au cerut voie să preia textul cu “greva prostituatelor” din Madrid pentru a-i înţepa puţin pe cei de la Libertatea şi Ştirile Pro TV care s-au păcălit la momentul respectiv.

Concluzie? N-am! Habar n-am ce e în neregulă cu presa, am obosit să mă cert cu lumea care arată cu degetul spre ziarişti, în general, criticându-i pentru ceea ce – iată! – parcă nici nu mai e excepţie, fiind al doilea caz în decurs de câteva zile. E adevărat, problema nu e doar în România, dar parcă să te încălzeşti cu gândul că “uite, şi ăia din Ucraina au comis-o” nu e chiar cel mai bun paleativ.

LE: Se pare că înşişi cei care au lansat ştirea se amuză acum că povestea a ajuns şi în România:

Cum a învins greva curvelor din Madrid raţiunea jurnaliştilor români

Se dă ştirea: “Cea mai mare asociaţie a escortelor de lux din Madrid a iniţiat ieri o grevă totală şi pe termen nedefinit a serviciilor sexuale către angajaţii băncilor, până când aceştia vor reîncepe să acorde credite familiilor, întreprinderilor mici şi mijlocii şi altor companii spaniole aflate în necesitate”. Pe scurt, curvele de lux din Madrid nu mai vor să primească în budoarele lor clienţi bancheri, căci, mânate de o conştiinţă civică de nestăvilit, vor să-i determine pe aceştia să redeschidă robinetul creditelor către populaţie.

Articolul, lansat de un blog spaniol, continuă la fel de suprarealist: “Ideea acestei greve a apărut în urma experienţei Luciei C.P., una din membrele asociaţiei, care, într-o conferinţă de presă, a relatat emoţionată cum unul din clienţii săi obişnuiţi îi povestea că, de câteva luni, singura sa activitate constă în a cere împrumut sute de milioane de euro de la BCE şi a investi imediat aceşti bani în datorii publice europene şi produse derivate specializate, precum CDS-uri şi fonduri speculative de materie primă, cu rentabilitate între 3% şi 7%, încasând diferenţa. ‘Într-o zi, m-am săturat şi i-am zis: Ajunge! Pleacă, uită de pizda mea până când nu îţi îndeplineşti responsabilitatea faţă de societate!’. Clientul, la început a protestat şi m-a ameninţat că-mi măreşte comisioanele de mentenanţă şi transferuri bancare, dar la final a dat înapoi şi, după trei zile, a revenit cu un certificat notarial prin care arăta că a acordat o linie de credit unui IMM şi un împrumut pentru cumpărarea unei dubiţe Citroen unui liber profesionist. Astfel, mi-am dat seama că noi putem contribui la redeschiderea creditelor către populaţie”.

Ştirea a fost preluată de o mulţime de bloguri în limba spaniolă, din Spania şi din America Latină, ba chiar şi de suficiente siteuri de ştiri şi agregatoare.

“Confederaţia Băncilor a solicitat oficial stabilirea de servicii minime pe perioada grevei şi medierea guvernului pentru deblocarea conflictului cât mai curând. Dar ministrul Economiei şi Competitivităţii, Luis de Guindos, a recunoscut că lipsurile legislative din acest sector fac dificilă intermedierea guvernului în conflict. ‘De altfel, nici măcar nu a existat o comunicare oficială a grevei, doar că prostituatele de lux fac uz de dreptul lor de a-şi selecta clientela pentru a refuza intrarea bancherilor în… ştiţi voi. Aşa că n-avem cum negocia’, spun reprezentanţii ministerului”.

“Ana M.G., purtătoare de cuvânt a asociaţiei, a reamintit că toate tentativele anterioare ale Guvernului sau ale Băncii Naţionale ale Spaniei de a convinge sistemul bancar să redeschidă fluxul creditelor au eşuat. ‘– Doar noi avem cu adevărat capacitatea de a pune presiune pe acest sector – a spus purtătoarea de cuvânt -. Deja suntem de trei zile în grevă şi credem că bancherii nu vor mai rezista mult. De altfel, s-a produs deja, pe ici-colo, câte o tentativă lamentabilă a câte unui bancher de a accede la serviciile noastre, dându-se ba inginer, ba arhitect, dar nu au păcălit pe nimeni, pentru că de mulţi ani aceste categorii profesionale au încetat de a mai merge la prostituate, pentru că nu-şi permiteau tarife de minim 300 euro pe oră – a continuat”.

Dacă până aici v-aţi prins deja că ştirea de mai sus este una vădit falsă, scrisă în genul celebrelor “ştiri aproape adevărate” de pe site-urile de parodii şi pamflete gen Trombon.ro sau Timesnewroman.ro, felicitări! Sunteţi mai deştepţi decât jurnaliştii de la Libertatea sau Pro TV, care au luat-o de bună şi au publicat-o ca atare, ori din prostie (grav!), ori cu bună-ştiinţă, pentru a face trafic minţind cititorii (şi mai grav!).

PS: Avem şi screenshoturi, în cazul în care dispar linkurile.


Later edit (29.03.2012) Iată că astăzi, la o săptămână după ce ştirea respectivă deja făcea furori prin celelalte ziare şi site-uri de ştiri din România, s-a trezit şi Jurnalul Naţional, care citează Daily Mail, alţi păcălici.
E adevărat, astăzi, 29 martie, e grevă generală în Spania, deci probabil asta e explicaţia pentru care Daily Mail a dezgropat “duda”, ca să-şi condimenteze altfel nişte ştiri fără însemnătate pentru englezi, cele despre greva sindicatelor spaniole.

What if?

Andrew Paolo Napolitano este un fost judecător din New Jersey, de 62 de ani, care, după o reconversie profesională, a devenit, din 1998, analist politic la Fox News. Din 2009 a început să prezinte emisiunea “Freedom Watch”, zilnic, la Fox Business Network. Asta până luni, 13 februarie, când, în urma unei emisiuni antologice, care a făcut înconjurul lumii, Judge Napolitano (aşa cum a fost cunoscut în mass media Andrew Napolitano) a fost concediat, iar emisiunea sa scoasă din grilă.

Acum vuieşte internetul. Fanii lui Napolitano (tot mai mulţi, în urma viralizării emisiunii sale de luni seară) au început să trimită mailuri ameninţătoare companiei Fox. Atât de furioşi au fost apărătorii prezentatorului, convinşi că acesta a fost dat afară în urma delicatelor subiecte “atinse” de acesta în emisiune, încât însuşi Napolitano a fost nevoit să îi roage, prin intermediul contului său de Facebook, să înceteze cu mailurile şi scrisorile trimise canalului tv.

“Dar dacă puterea şi opoziţia sunt tot una?”

Fox News, precum şi însuşi Napolitano, susţin că motivele întreruperii emisiunii “Freedom Watch” ar fi fost unele care ţin de audienţa slabă a acesteia, şi nicidecum o răzbunare a conducerii pentru discursul patetic al fostului judecător. Dovada? FBN strângea în prime-time, în timpul emisiunii lui Napolitano, 50.000 de telespectatori, în condiţiile în care CNBC strângea 200.000, MSNBC peste un milion, iar Fox News aproape 2,5 milioane.

Indiferent care ar fi adevărul, merită urmărită înregistrarea emisiunii, postată pe Youtube cu numele “Cum să fii concediat în mai puţin de 5 minute”. Unii vor considera cele spuse de Napolitano ca fiind “mari dezvăluiri”, alţii vor spune: “Aşa… Şi? Se ştiau toate astea”, iar alţii vor rezuma discursul febril al lui Judge Napolitano în genul: “Obama, Romney şi toţi ceilalţi sunt răi, Ron Paul este singurul bun, deci votaţi-l!”.

Despre sinuciderea ziarului tipărit


Pentru că am promis că voi reveni şi cu al doilea material scris de David Jimenez, în ciuda faptului că o doamnă puţin şuie s-a grăbit să traducă ea (cu Google Translate, cred, date fiind rezultatele) textul, iată, mă ţin de cuvânt şi postez şi articolul “Sinuciderea ziarului“, scris în data de 4 ianuarie. Între timp, am primit pe mail felicitări şi mulţumiri de la însuşi autorul acestor texte, pentru faptul că, citez: “datorită ţie, textele mele au putut fi citite şi în România”, ceea ce nu poate decât să mă bucure şi să mă onoreze. Sper că şi acest text va fi la fel de bine primit şi la fel de apreciat, căci, ca şi în precedentul, sunt spuse multe adevăruri, pe care, chiar dacă mulţi dintre noi le ştiam deja, eu, unul, recunosc, nu m-aş fi priceput să le scriu atât de bine.

Sinuciderea ziarului

Întreabă-ne pe noi, cei care muncim în domeniul acesta, al tipăririi de ziare şi îţi vom spune că ştim formula care ne va salva de la moarte. Miza pe teme proprii. Asumarea faptului că deja nu mai putem să concurăm în privinţa ştirilor de actualitate şi oferirea, în schimb, a unor analize în profunzime şi superreportaje care să aducă plusvaloare. Să încetăm să mai publicăm ştirile de ieri. De aceea, pe 26 decembrie, toţi am decis că tema principală a primei pagini nu va fi ştirea de ieri. Am ales, în locul ei, una de alaltăieri.

“Regele se arată foarte îngrijorat de daunele aduse Coroanei de Cazul Urdangarin”, informa lunea trecută El Pais, cu privire la discursul monarhului de sâmbătă (duminică n-a fost ediţie). “Regele a trecut examenul”, titra El Mundo. “Justiţia este egală pentru toţi”, sublinia ABC, cu referire la deja celebra frază rostită de rege. E greu de imaginat vreun cititor cumpărând ziarul pentru a se informa despre ceva petrecut cu două zile în urmă, care a fost televizat în direct de toate canalele, analizat pe larg pe toate siteurile şi comentat până la saţietate pe reţelele sociale. Că a fost, cu toate astea, ştirea de pe prima pagină în toate ziarele demonstrează că nu este întru totul adevărat că este criza cea care ucide ziarele, deşi, fără îndoială, a contribuit mult la depresia nostră cronică. Asistăm la o tentativă de sinucidere.

Pacientului i s-a spus că trebuie să-şi abandoneze viaţa sedentară şi să facă puţină mişcare. El ştie că este aşa, ba chiar se ridică de pe canapea din când în când, dar inerţia îl aruncă de fiecare dată înapoi spre proastele-i obiceiuri. A făcut lucrurile în felul său pentru atâta timp că nici măcar apropierea sfârşitului nu-i provoacă vreo reacţie. Continuăm să tipărim discursul Regelui două zile mai târziu în acelaşi fel în care dedicăm, cu religiozitate, o pagină întreagă “Operaţiunii Plecarea în vacanţa din Săptămâna Mare” şi două pagini vremii. Îi spunem cititorului că ieri a fost frig, când el citeşte pe Internet că deja a ieşit soarele. Că ieri a fost un cutremur, când deja azi e criză nucleară. Că ultimul atentat ar fi putut fi comis de Iluminaţii în Acţiune, când liderul lor deja a revendicat atentatul pe Twitter.

Recenta dispariţie a ziarului ADN (cotidian gratuit – nota mea) şi falimentul cotidianului Publico nu par, nici ele, să determine schimbarea radicală cerută de situaţie. Vina este a crizei. A firmelor care nu mai cumpără reclamă. A internetului. A cititorului, care nu mai vrea să plătească. Vina este a oricui, mai puţin a noastră sau a produsului nostru. Dacă un restaurant rămâne fără clienţi, se presupune că mâncarea sau servirea au devenit proaste. Dacă ziarele pierd cititori, problema este a clienţilor noştri, care sunt nişte zgârciţi. Nu cumva le oferim un produs pentru care ei consideră că nu mai merită să bage mâna în buzunar? Că, în timp ce noi ne ocupăm cu analizarea, evaluarea şi criticarea muncii celorlalţi (politicieni, sportivi, actori… ) , omitem să facem acelaşi lucru şi cu cei care ne sunt cel mai aproape: noi înşine?

Două treimi din conţinutul ziarelor este acelaşi, indiferent de numele publicaţiei cumpărate şi se diferenţiază doar prin ornamentele ideologice. Sunt zile în care toţi editorialiştii aceluiaşi ziar spun acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. Zile în care frunzăreşti paginile şi nu reuşeşti să te opreşti asupra a nimic care să-ţi atragă atenţia. Zile în care vezi pe prima pagină declaraţii ale politicienilor care se repetă de atâtea ori, spunând aceleaşi lucruri, că nu-ţi rămâne decât să conchizi că au parazitat prima pagină: ştiu ce trebuie să spună şi cum pentru a rămâne “lipiţi” de ea.

Un corespondent, în Pinto (oraş situat la 20 de kilometri sud de capitală, în Comunitatea Autonomă Madrid, despre care s-a crezut mult timp că este chiar în centrul geografic al Peninsulei Iberice, de aici şi numele: Pinto – punto, punctum-în latină) sau în Kabul, ştie că este foarte probabil ca ştirea zilei să ocupe prima pagină dimineaţa următoare, deşi a fost repetată de o mie de ori pe agenţii şi a fost deja postată pe site-ul publicaţiei. Dacă, din contră, trimite un reportaj atemporal şi care nu e legat de actualitate, nu contează cât de bun sau exclusiv este, posibilităţile sale de a fi publicat sunt reduse. Chiar tind spre zero, dacă politicienii dintotdeauna şi-au spus unul altuia ceva mai mârlănesc decât cu o zi în urmă.

Rezultatul îl puteţi verifica stând la o cafea vizavi de un chioşc de ziare. E greu să vezi pe cineva mai tânăr de 45 de ani măcar apropiindu-se de tarabă. Ziarele au fost puse în umbră de produsele promoţionale care le însoţesc. Exclusivităţile zilei precedente nu mai învelesc peştele de dimineaţă: acum învelesc ultimul set de ceşti, oferit cu speranţa că cititorii nu ne vor abandona. Dat fiind că îi cam pierdem, oricum, în timp ce ne spun că produsul nostru nu este suficient de bun, poate ar fi timpul să ne lăsăm supravieţuirea pe mâna jurnalismului pur şi atât. Unul tot mai diferenţiat de concurenţă, şi nu doar ideologic. Unul independent de agendele politice ale partidelor şi rutinelor informative. Cu reportaje pe care cititorul să nu le poată găsi nicăieri în altă parte. Un ziar tot mai bine scris, prezentat sugestiv şi fără senzaţionalism în această vitrină care este cea mai bună marfă a noastră: prima pagină.


Întreabă-ne pe noi, cei care facem ziare tipărite şi îţi vom spune că ştim perfect formula care ne va salva de la dispariţie. Este exact aceea pe care refuzăm să o aplicăm. Când, în cele din urmă, ne vom decide s-o facem, este posibil să fie prea târziu şi ne vom trezi puşi în situaţia de a ne publica ştirea propriei morţi. Cu o zi întârziere.

Surse foto: sigueleyendo.es, elmundo.es, periodistadigital.com, tribunalatina.com

Despre jurnalişti şi curve


În 1998 a părăsit redacţia cotidianului El Mundo din Madrid, fiind numit primul său corespondent în Asia. A dictat ştiri (pe vremea aceea încă se dictau ştirile) de la revoltele din Indonezia, Filipine, Nepal sau Birmania. S-a visat trimis special la cele care doar clocoteau, în China sau Coreea de Nord. A acoperit războaiele din Timorul Oriental, Kaşmir, Sri Lanka şi Afganistan. Moartea lui Bin Laden. Marile tsunamiuri din Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Criza nucleară de la Fukushima…

A scris pe blogul său ceea ce-ar fi trebuit să spună mercenari, vinovaţi de genocid şi asasini în serie. A încercat să dea glas victimelor. A avut norocul să-i intervieveze pe Dalai Lama, Corazon Aquino, Aung San Suu Kyi. Şi pe mulţi alţii, care poate ar fi meritat şi ei un Nobel, dar cărora nu le pasă că nu l-au primit.

Articolele sale au fost publicate în Corriere della Sera, The Guardian sau Toronto Star. A colaborat cu The Sunday Times, Esquire, CNN, BBC şi RFI International.

În 2007 a publicat prima sa carte, “Fiii musonului”. A fost respinsă de cinci edituri, dar după ce a fost publicată a primit premiul pentru “Cea mai bună carte de literatură de călătorie” din Spania şi a fost tradusă în mai multe limbi. Ultima sa carte este “Butoanele din Kabul” (2010).

“Ziarist. Aproape scriitor”

Se numeşte David Jimenez. Este catalan, are 40 de ani, se autocaracterizează ca “ziarist, aproape scriitor” şi m-am gândit că, după Enrique Meneses, este un alt jurnalist pe care îl citesc, îl admir şi de la care am învăţat câte ceva, pe care vreau să vi-l prezint şi vouă. Cum spunea el, într-un alt context, “cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla este să învăţaţi ceva. Despre jurnalism. Şi despre viaţă”.

David este un jurnalist din garda veche. Dar, ca şi Meneses, ştie că soluţia pentru a rezista în lumea aceasta, a presei, este să te adaptezi. Este atehnic. Dar ştia că trebuie să-şi facă un blog. Şi un cont de twitter. Şi unul de facebook. Pentru a supravieţui în această meserie. Deşi nu este omul care ar rămâne vreodată fără un loc de muncă. O să vedeţi de ce. Dacă nu v-aţi dat seama deja, citindu-i bornele carierei. În 1 decembrie a scris un articol-eveniment: “Curve şi jurnalişti”. Un text senzaţional. L-am căutat atunci, pe facebook şi twitter, i-am scris şi i-am cerut voie să-l traduc. Să audă şi românii (jurnalişti sau nu) ce spune el acolo. Nu mi-a răspuns atunci. Pe 4 ianuarie a scris un alt text, cel puţin la fel de bun ca primul: “Sinuciderea presei”. L-am dat pe twitter, dar nu ştiu câţi l-au citit şi nici câţi au înţeles ceva din el. L-am căutat iar: “David, te rog să-mi dai permisiunea să public textele tale, traduse, la mine pe blog. Sunt câţiva oameni care, cred eu, ar trebui să citească lucrurile astea”.

Şi, şoc!, ieri mi-a răspuns. Pe twitter, apoi pe mail: “Ar fi o onoare pentru mine!”.
Bă, jnebun? Un jurnalist cu reputaţia şi cariera lui îi spunea unui hater anonim, prost, fără argumente, retard, invidios, fricos, manipulabil şi care doarme cu uşa închisă, ba mai mult e şi român: “Aş fi onorat”.

Ăsta ori nu i-a citit pe Zoso, Arhi, Visurât şi Ciubotaru, ori e prost. Înclin spre prima variantă. Numai pentru că sunt hater, nu pentru că ar fi adevărat. Înţelegeţi voi… “Aş vrea să vorbim mai multe pe messenger”, îi zic. “Eu sunt cam ignorant în ceea ce priveşte tehnologia, aşa că nu am messenger. Este un miracol că am deschis un cont de twitter şi un blog. Am avut nevoie de ajutorul prietenilor pentru astea”. Şi, totuşi, le-a făcut. Pfff…

Şi continuă, convingându-mă tot mai mult că e un naiv, care are nevoie urgent de o cură de “dezmeticire” în blogosfera română (Lasă, nene, Asia şi războaiele. Hai să trăieşti sub ameninţarea palmelor lui Ciubi, sau a pistolului cu bile al lui Visu’!): “Îţi mulţumesc pentru cuvintele amabile pe care le-ai spus despre textele mele. Mailul meu îţi rămâne la dispoziţie şi aş fi încântat dacă am continua să ţinem legătura. Îţi doresc tot binele din lume în 2012. Te îmbrăţişez. David”.

“Managerii de presă ori nu vor, ori nu ştiu să schimbe lucrurile”

“Speranţa mea este ca ceea ce scriu pe blog să ajute la schimbarea lucrurilor în presă, dar sunt cam pesimist. Cred că managerii de presă nu vor sau nu ştiu să facă lucrurile altfel. Un păcat, pentru că eu iubesc cu adevărat meseria asta şi cred că este fundamental să o reinventăm pentru a putea supravieţui”. Da, maestre. Şi eu am tot zis chestiile astea, dar nu am talentul tău şi nici recunoaşterea ta, pentru a putea schimba ceva. În plus, voi vă plângeţi, deşi în Spania mai există încă 14 milioane de oameni care cumpără, zilnic, presă tipărită. La noi – au spus-o alţii, mai deştepţi – lumea pariază că vom fi prima ţară din lume care va rămâne fără ziare pe hârtie.

Pentru că am încuviinţarea lui David, voi traduce şi voi adapta (căci, din loc în loc, sunt unele expresii care nu au sens în limba română sau şi-ar pierde farmecul traduse mot-a-mot) aici, mai la vale, articolul său de pe 1 decembrie: “Curve şi jurnalişti”:

“Ziarul la care lucram i-a propus acum câţiva ani lui Camilo José Cela (scriitor spaniol, 1916-2002, câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 1989, printre altele – nota mea) o colaborare, iar Nobelul spaniol a răspuns că o va face, pentru o anumită sumă de bani. Când din redacţie au încercat să negocieze preţul, răspunsul său a fost să trimită articolul gratis şi, la finalul său, a conchis că scriitorii sunt precum toreadorii şi curvele, ‘care pot să lupte cu tauri la festivaluri sau să se fută din plăcere, dar fără a scădea vreodată preţul’.

Mi-am adus aminte de această anecdotă pentru că văd că redevine o modă în rândul publicaţiilor să ceară articole, fotografii şi înregistrări video în schimbul a… nimic. Se presupune că jurnaliştii suntem atât de disperaţi să muncim degeaba, poate cu speranţa că clientul va rămâne mulţumit de serviciu şi se va întoarce pentru mai mult.

Doar că nu se mai întoarce sau, dacă o face, pune aceleaşi condiţii.

Banii pe care îi oferă cei care totuşi plătesc s-au redus la sume atât de nedemne, atât de în dezacord cu efortul şi meritul muncii, că-ţi vine să le răspunzi la fel ca Cela. Nu trimiţându-le articolul gratis, ci pe redactorul-şef la mă-sa. Iar cei care îşi freacă mâinile, în urma implementării jurnalismului low-cost, cred că nu-şi citesc propriile publicaţii. Este posibil să fi ajuns toţi în momentul acela în care jurnaliştii, la fel ca şi companiile aeriene, au ajuns să sacrifice calitatea serviciului pentru preţuri? Ce anume îi forţează să producă ‘jurnalism de mezelărie’ pentru a supravieţui?

Eu vorbesc despre asta de la o distanţă confortabilă. Am avut norocul să îmi încep cariera în jurnalism într-o perioadă de prosperitate. Ziarul la care lucrez, El Mundo, m-a tratat mereu bine. Dar publicaţiile nu pot supravieţui fără ‘mercenarii’ din oficiu, colaboratorii şi reporterii profesionişti care se luptă pentru a obţine cele mai bune subiecte şi cele mai bune fotografii, pentru că trăiesc sub ameninţarea concedierii. Ne face mai buni pe cei care ne-am acomodat cu salariul. Cu publicaţia la care prestăm. Şi cu profesia.

De aceea este atât de nedrept ca sute dintre aceşti ziarişti să aibă luni întregi în care nu sunt plătiţi sau să li se sugereze să muncească gratis, spunându-li-se că munca lor nu valorează nimic. “E criză”, este placa ce sună din birourile şefilor. Deşi nimeni nu-şi aminteşte ca, în timpurile de prosperitate, cineva să fi ridicat receptorul şi să spună: “Uite, pentru că totul merge atât de bine, am decis să te plătim dublu pentru ultimul reportaj, ăla în care aproape ţi-au zburat capul în Kandahar”.

Criza serveşte pentru a nu mai respecta profesioniştii meseriei şi cititorii. Pentru a trimite oameni în mijlocul unui război fără nicio asigurare de viaţă. Pentru a le cere să scrie despre Congo din Alcobendas (oraş lângă Madrid – nota mea), fără a renunţa, însă, la a trimite trei reporteri la un meci de fotbal şi jumătate de redacţie la ultima nuntă a ‘tontocraţiei’. Criza este folosită pentru a concedia veterani ai meseriei, care făceau o treabă de calitate (JURNALISM) şi a-i înlocui cu tineri mai ieftini şi mai uşor de exploatat, care fac cinci lucruri în acelaşi timp, dar niciunul dintre ele jurnalism.

Obişnuiam să le spun viitorilor reporteri că au ales cea mai bună meserie din lume. Una săracă, fără câştiguri mari, desigur, dar totodată una dintre puţinele care nu cunoşteau şomajul. “Nimeni nu a auzit de o mare exclusivitate sau de un reportaj care nu au fost publicate”, le spuneam în câte-o facultate. “Fă-ţi bagajele. Du-te într-un loc din lumea asta unde se întâmplă lucruri şi începe să le povesteşti. Cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să înveţi câte ceva, despre jurnalism şi despre viaţă”.

Pentru prima oară mă îndoiesc de valabilitatea sfatului meu. Unde să te duci când interesează tot mai puţin ce se întâmplă în afara cartierului şi dincolo de luptele de cocoşi care sunt politica naţională? Ce poveşti să vinzi dacă banii oferiţi nu-ţi acoperă cursa cu taxiul şi, cu dificultate, factura la lumină? Ce să înveţi când ceea ce se cere din multe redacţii este rapiditate şi cantitate, ignorând calitatea?

Poate că Cela avea dreptate şi jurnaliştii sunt meniţi să fie precum curvele: să muncească fără program, fără garanţii, de multe ori noaptea, oferindu-şi serviciile unui cât mai mare număr de clienţi posibil şi suportându-i pe beneficiarii care încearcă să obţină reduceri de preţuri sau încearcă să obţină serviciul gratis, promiţând să aducă bani şi respect cu sine la următoarea vizită. Doar că ori nu se mai întorc, ori, dacă se întorc, îşi uită ambele promisiuni. Din nou”.

Mulţumesc pentru ajutor, în traducerea unor fraze şi metafore mai complicate, prietenei şi concetăţenei mele Vasilica (blog). Următorul articol scris de David pentru care am primit aprobarea să-l preiau, “Sinuciderea ziarului”, îl voi publica în decursul zilelor următoare.

Surse foto: davidjimenezblog.com, contul personal de facebook al lui David Jimenez.

Enrique Meneses, istoria vie a presei, de la pană la iPad şi Twitter: “Faceţi-vă un blog, nu un CV”

Ce legătură poate exista între Che Guevara şi blogging? Dar între Fidel Castro şi twitter? Şi ce pot avea în comun Martin Luther King Jr. şi iPad-ul? Ei, bine, legătura între toate acestea şi între multe altele o face un singur om: Enrique Meneses. Omul care a trăit în junglă, alături de revoluţionarii cubanezi şi care a început să scrie istoria presei cu pana şi care, acum, îi adaugă ultimele capitole pe Internet: pe blog şi twitter. Jurnalist, blogger, twitterist, fotograf, scriitor şi legendă vie.

Enrique Meneses are 82 de ani, din care peste 60 a făcut jurnalism. A început să scrie cu o pană, iar acum îşi tastează textele pe notebook, are de 10 ani un blog pe care scrie cu consecvenţă şi schimbă impresii şi idei cu lumea de pe Twitter. “Nu-mi spuneţi Maestru – insistă -, mie îmi place să dau sfaturi tinerilor”. Şi are despre ce da sfaturi. Susţine că-i curge cerneală tipografică prin vene. “Amestecată cu puţin whisky”. Aşa o fi, căci numai citindu-i CV-ul ai impresia că citeşti un roman de aventuri.

“Eu scriu zilnic. Nu mă pot opri. De la 15 ani nu a trecut nicio zi în care să nu scriu”.

S-a născut pe 21 octombrie 1929 la Madrid. O parte din copilărie şi-a petrecut-o în Parisul sub ocupaţie germană, în Al Doilea Război Mondial. După război, s-a mutat în Portugalia cu familia. Tatăl său, jurnalist, făcea naveta la Buenos Aires pentru a scrie. Enrique a urmat paşii tatălui, urmând Dreptul la Universitatea din Salamanca, apoi la cea din Madrid şi făcând apoi cursuri speciale de jurnalism. A publicat primul său reportaj în 1947, la 18 ani. Era despre moartea toreadorului Manuel Laureano Rodríguez Sánchez, poreclit Manolete, un erou al perioadei postbelice în Spania.

Enrique a scris pentru diverse publicaţii din America Latină. A creat prima sa agenţie de presă, Prensa Universal, închisă după doar un an, pentru că scrisese despre Jesus Galindez, un exilat basc în New York. În 1954 a plecat ca şi colaborator în Egipt. În 1956 întreprinde o călătorie prin Africa, de la Nord la Sud, de la Cairo la Capetown şi retur. Se întoarce în Egipt la timp pentru a transmite, pentru Paris Match şi pentru Informaciones, informaţii şi fotografii despre războiul Canalului de Suez.

După doi ani pleacă în Cuba, unde devine primul reporter care trăieşte, timp de patru luni, printre şi alături de revoluţionarii cubanezi, în munţi. Aici îi cunoaşe personal pe Fidel Castro şi Che Guevara. Şi face o mulţime de fotografii, din care încă trăieşte şi azi (anul acesta a vândut patru fotografii vechi de 50 de ani unei publicaţii canadiene, pentru 4.000 de dolari). A fost prins şi închis, pentru o săptămână, în puşcărie de poliţia lui Batista. La ieşire, reuşeşte să trimită un reportaj despre revoluţia cubaneză pentru Paris Match. Respectivul articol a făcut senzaţie în întreaga lume la acea vreme.

Jurnalist, blogger, scriitor, fotograf, legendă. “Numai să nu-mi spuneţi maestru!”

A fost corespondent în India şi Orientul Mijlociu timp de şapte ani, pentru aceeaşi revistă pariziană. Ulterior, pentru doi ani, revine în Europa, unde lucrează ca freelancer şi înfiinţează cooperativa Delta Press. În 1962 pleacă la New York, unde îşi continuă munca de freelancer. După ce a transmis materiale şi fotografii despre asasinarea lui Kennedy, revine în Spania. Înfiinţează agenţia Fotopress şi începe munca la Televiziunea Spaniolă cu emisiunea “Reporterii”. În 1976 devine director al ediţiei spaniole a Playboy.

În impresionanta sa carieră, Enrique Meneses a publicat articole în presa din toată lumea, despre personaje legendare, ca Regele Hussein al Iordaniei, Regele Faissal al Arabiei, Dalai Lama, Şahul Iranului, Salvador Dali, Martin Luther King Jr., Mohammed Ali… A relatat, de la faţa locului, din războaiele din Rhodesia, din Angola sau din Bangladesh. Ultimele sale reportaje dintr-o zonă de conflict au fost realizate la Sarajevo, în 1993.

“Râd când îi aud că mă numesc “uriaş”, iar eu de mult am pierdut cei 1,80 metri înălţime. Acum mai am doar 1,75 şi 60 din cele 80 de kilograme pe care le aveam. Hahahaha” – un tweet oarecare al lui Enrique Meneses

Viaţa de reporter şi fotoreporter pe toate meridianele lumii i-a oferit material şi pentru a lăsa urmaşilor. A scris peste zece cărţi: Fidel Castro (1966), Nasser, ultimul faraon (1970), Vrăjitoarea goală (1976), Seso y Sexo (1979), Nostalgia este o eroare, Jose Luis de Vilallonga (1980), Scris în carne (1981), O experienţă umană… Robinson în Africa (1984), Castro, începe revoluţia (1995), Africa, de la Cairo la Capetown (1998) şi Până aici am ajuns (2006).

“Plecaţi în lume, găsiţi întâmplări şi povestiţi-le. Jurnalismul fără aventură nu există”

În anul 2011, Enrique Meneses, un jurnalist legendar, câştigă 370 de euro din pensie, bani cu care îşi achită cheltuielile casei în care primeşte zilnic vizite ale studenţilor la jurnalism. Le repetă într-una: “Plecaţi din Spania pentru a căuta poveşti. Nu concep jurnalismul fără aventură. Mergeţi oriunde în lumea asta. Găsiţi o poveste şi scrieţi despre ea. Se întâmplă lucruri zilnic, oriunde în lume. Trebuie doar să le povestească cineva”, spune omul care a rămas adesea, la capătul lumii, fără un sfanţ şi care a dormit pe jos, în bărci sau pe sub poduri, în mijlocul războaielor, fără teama că l-ar fi putut ajunge vreun glonţ. “Glonţul care te omoară nu apuci să-l mai auzi”, spune el.

“Nu trebuie să respingem concurenţa. Dacă un cetăţean face jurnalism de calitate, noi trebuie să o facem şi mai bine ca el”

Mulţi din tinerii cărora le-a spus să plece în lume, să găsească poveşti şi să le publice, i-au urmat sfatul. “Acum ceva timp m-a sunat o astfel de studentă din Malayezia: Ce fac dacă mi s-au terminat banii? I-am răspuns: Oare nu vrea nimeni din Malayezia să înveţe spaniola?”.

Acum, la 82 de ani, Enrique Meneses continuă să muncească şi să vorbească tinerilor despre presă. Nu se tânguieşte, nu îşi plânge de milă şi nu vorbeşte cu “Pe vremea mea…”. S-a adaptat din mers noilor tehnologii. Acum zece ani şi-a creat un blog, pe care scrie şi azi şi care este printre cele mai cunoscute din ţară.

“Jurnalismul nu va fi ucis de niciunul din instrumentele nou apărute. Presa nu va fi ucisă de Twitter. Ce? Telegraful a ucis-o când a apărut? Eu am început să scriu cu o pană. Twitterul este doar un alt instrument care poate fi folosit în jurnalism”

“Ce să caut eu într-un azil de bătrâni? Să discut despre Orientul Mijlociu?”

Are încă diverse colaborări în presă, de la Televiziunea Spaniolă la cotidianul Publico. Şi este foarte activ pe Twitter, unde circa 7.000 de oameni consideră că au ce învăţa din experienţa sa. De curând, şi-a făcut cont şi pe Klout. Nimic nu-i scapă. Ţine conferinţe despre new media, reţele sociale, presă etc. prin toată Spania. Este ţintuit într-un scaun cu rotile şi respiră cu ajutorul unui tub de plastic trecut pe sub nas, dintr-o butelie cu oxigen. “Am fumat şi am băut foarte mult la viaţa mea”, explică el. De aceea nu-i place numele pe care documentarul inspirat din viaţa sa l-a primit: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. “Ar fi fost o metaforă dacă nu aş avea nevoie de oxigen pentru a trăi la propriu. Aşa, pare doar o lipsă de respect, o formă de luare în derâdere…”. Omul a învins deja de două ori cancerul pulmonar. “A mai rămas doar un centimetru de tumoare. Să vină! Îl aştept şi-a treia oară”.

Bătrânul jurnalist îşi injectează tinereţe în plămâni, după ce şaizeci de ani i-a hrănit cu fum de ţigară. “Am fumat câte două pachete de Ducados zilnic, de la 13 ani până la 70”, precizează el. “Îmi tot spun oamenii că vizavi de casa mea este un azil de bătrâni. Păi ce să caut eu acolo? Să vorbesc despre Orientul Mijlociu?”, se întreabă Meneses. Preferă să deschidă fereastra spre lume de pe laptopul său, să citească presa pe iPad şi să comenteze pe blogurile prietenilor săi.

“Un jurnalist, în ziua de azi, trebuie să se priceapă la toate: video, internet, fotografie, text”

Interviu cu un titan al presei: “Nu sfătuiesc oamenii de vârsta mea să stea doar şi să aştepte moartea”

Enrique Meneses m-a fascinat, recunosc, de când am intrat în twittosferă şi de când am început să bâjbâi prin presa spaniolă. Mi se părea – şi încă mi se pare – fascinant ca un om de vârsta sa şi în starea sa de sănătate să fie atât de activ şi atât de în pas cu timpurile. Şi numai prin comparaţie cu jurnaliştii din garda veche din România şi a felului în care aceştia refuză să evolueze şi tot rămâi impresionat.

Îl urmăream, îl citeam şi încercam să-nvăţ din ceea ce spune. Într-o zi, am făcut rost de numărul lui şi, fără prea mari speranţe – recunosc -, i-am trimis un sms. I-am spus cine sunt şi că vreau să fac un interviu cu dânsul. Mi-a răspuns a doua zi: “De acord. Trimite-mi întrebările!”. În jumătate de oră am aruncat entuziast în mail, de-a valma, vreo 50 de întrebări. Şi-aş mai fi avut. Mi-a scris că îmi va răspunde în aceeaşi seară la ele. Eu i-am spus să nu se grăbească, că mă mulţumesc şi dacă îmi răspunde cu întârziere. Mi-a scris iar: să nu-mi fac probleme şi să nu-i mai spun “dumneavoastră”, ci să-l tutuiesc. N-am reuşit. Omul are de două ori mai mulţi ani de presă decât am eu de viaţă… Mi-a răspuns după trei zile. Nu mi-a trimis mail, ci mi-a dat acces la Google Docs, unde adăugase răspunsurile după fiecare întrebare, bolduindu-le…

– Aveţi 82 de ani, dar sunteţi activ în online ca unul de 28. Cum de aveţi timp şi chef pentru a face faţă noilor tehnologii şi încă atât de bine?

– Bine… Am mult timp pentru că-mi place să mă ţin ocupat în timpul care mi-a mai rămas de trăit. Nu recomand oamenilor de vârsta mea să stea fără să facă nimic, aşteptând să vină moartea.

“Primul corespondent de război: grecul care a alergat de la Maraton la Atena să anunţe că perşii au fost învinşi”

– Sunteţi cel mai în vârstă utilizator de Twitter din Spania…

– Eu utilizez toate noile tehnologii care apar. Jurnalismul se adaptează noilor instrumente care ies pe piaţă. Toată viaţa am schimbat camerele foto cu cele mai noi apărute, mai bune şi mai performante, care aduceau ceva în plus. Este la fel şi aici: trebuie să mergi, să vezi, să asculţi, să înregistrezi, să te întorci şi să povesteşti. Ceea ce a făcut bărbatul care s-a întors la Atena de la Maraton pentru a aduce vestea că grecii i-au învins pe perşi, căzând apoi mort, răpus de oboseală după 42 de kilometri de alergare… Nu a fost el, oare, primul corespondent de război?

– Sunteţi unul din puţinii oameni care se pot lăuda cu onoarea de a le fi dedicat un film documentar despre propria viaţă, “Oxigen pentru a trăi. Jurnalismul de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. Ce înseamnă acest titlu şi de ce nu vă place?

– Nu îmi place pentru că, dacă nu aş avea nevoie 24 de ore pe zi de oxigen ca să trăiesc, ar fi o metaforă, dar dată fiind realitatea, nu mai este o metaforă, ci o formă de a lua în derâdere o persoană. Eu aparţin generaţiei Magnum, dar acum sunt în lumea 2.0, cu calculatoarele mele. Acum nu mai pot merge în zone de conflict. Ultimul meu reportaj a fost cel din Sarajevo…

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest “2.0”?
– Înseamnă că am trecut de la un monolog la o comunicare multiplă.


– Credeţi că este imperios necesar pentru un jurnalist în 2012 un cont de Twitter pentru a fi în pas cu timpurile? Pentru că, în România, vechii jurnalişti se împotrivesc intrării pe aceste reţele de comunicare. Aveţi vreun sfat pentru aceştia?

– Twitter este un sistem de comunicare ca o pânză de păianjen. Dacă eu am 100 de urmăritori şi fiecare dintre ei are 50, mesajul meu ajunge la 5.000 (100×50) de oameni. Dar nu se termină aici, pentru că se presupune că cu fiecare retweet, numărul acestora – în funcţie de importanţa mesajului – ajunge să se multiplice tot mai tare. Îţi dau un exemplu: Piaţa Tahrir din Cairo s-a umplut în primăvară de oameni în mai puţin de o oră, nedându-le timp autorităţilor să organizeze poliţia pentru a alunga lumea din piaţă. Este un instrument extrem de puternic. Eu o folosesc şi pentru a anunţa posturile de pe blog imediat ce le public pe Internet. În acelaşi timp ele ajung şi pe Twitter.

Un alt exemplu: Când presa spaniolă a început să scrie că bunul meu prieten, marele jurnalist Manu Leguineche a murit, am pus mâna pe telefon şi am sunat la el acasă. Am întrebat-o pe Gabriela, femeia care-l îngrijeşte, unde este şi mi-a răspuns: “Citeşte ziarul în grădină”. Am dat imediat pe Twitter: “Breaking News! Manu Leguineche citeşte ziarul în grădină”. În mai puţin de un sfert de oră, ziarele au dat dezminţire că ar fi murit. A durat doar cât am dat un telefon şi am scris un tweet de 10 cuvinte. Mai puţin de zece minute cu totul.

“Presa scrisă nu va muri. Să nu confundăm presa scrisă cu presa tipărită pe hârtie”

– În România avem ceva mai mult de 50.000 de conturi de Twtter, pe când în Spania sunt peste 4 milioane de conturi. Cărui fapt credeţi că se datorează această diferenţă uriaşă?
– Probabil are de-a face şi cu nivelul de trai, cu puterea de cumpărare… Eu am twitter pe calculator, pe iPad şi pe iPhone. De pe fiecare din astea pot trimite oricând texte, fotografii sau video-uri pe internet.

– Moare presa scrisă, domnule Meneses? Şi dacă moare, ce punem în loc?
– Presa scrisă nu moare. Nu trebuie să o confundăm presa pe hârtie cu presa scrisă. Presa tipărită pierde greutate deoarece noile tehnologii şi criza financiară reduc volumul publicităţii. Faptul că tinerii citesc ştirile mai mult pe Internet decât pe hârtie ne arată calea, iar publicitatea este conştientă de acest lucru. În plus, ştirile apar continuu, timp de 24 de ore. Se păstrează cele care interesează, care au video, care au o infografie activă. Blogurile sunt jurnalism dacă publică ştiri. Redacţiile, tot mai mult, au bloguri ale jurnaliştilor experimentaţi. Blogul meu are aproape 10 ani şi am tot mai mulţi cititori.

– În România, în blogosferă a fost de curând un curent care susţinea că bloggerii şi jurnaliştii sunt într-un soi de război, un fel de competiţie pentru acelaşi public şi aceleaşi bugete de publicitate sau acelaşi timp al cititorilor. Sunteţi de aceeaşi părere sau consideraţi că ele sunt complementare?
– Este o prostie să spui că bloggerii şi jurnaliştii sunt două lucruri diferite. Am 63 de ani de presă şi sunt blogger. Fiecare are un public diferit, la fel cum secţiunile de Economie şi Internaţional dintr-un ziar tipărit au cititori diferiţi. Cât despre publicitate, eu am mai explicat cum evoluează. Jurnalismul digital poate vinde spaţiu publicitar la ora la care vrea clientul, ştiind unde locuieşte cititorul şi dacă este bărbat sau femeie. Aceste avantaje fac ca tot mai multă publicitate să se mute pe online şi mai puţin în ziarele tipărite sau în reviste.

“Jurnalismul este o meserie, ca tâmplăria. Nu cred în Universităţi. Universitatea e strada, acolo trebuie să te licenţiezi”

– Şi în Spania există bloggeri care şi-au construit faima pe aroganţă, superioritate şi respingerea criticilor ca fiind “hateri”? Credeţi că ura şi violenţa verbală atrag mai mulţi “urmăritori”?
– Există bloggeri buni şi bloggeri răi, aşa cum există ziarişti buni şi ziarişti răi. Şi în Spania e la fel: există diversitate şi grade de agresivitate în anumite “condeie”, dar nu atrag foarte mult atenţia. De exemplu: eu pot să fiu contra unui partid sau a altuia, dar nu exprim asta cu ură, ci doar prin critică.

– Ce părere aveţi despre români. Dacă i-aţi putea descrie în doar două cuvinte, care ar fi acestea?
– Românii au tot respectul meu şi presupun că, şi între ei, există tot felul de oameni, la fel ca şi în ţara mea şi ca şi în orice ţară. Nu există naţionalităţi inferioare sau superioare.

Trailer-ul documentarului despre viaţa lui Enrique Meneses: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”

Enrique Meneses nu crede că jurnalismul se poate învăţa în şcoli. “Este o meserie, la fel ca cea de tâmplar. Nu cred în universităţi. Universitatea este în stradă şi acolo trebuie să te licenţiezi”, explică el. Tinerilor le dă şi alte sfaturi, în afara celor despre jurnalism: “Nu vă cumpăraţi un apartament. Condamnarea pe viaţă s-a abolit de multă vreme”.

“Tinerilor care îşi caută de muncă în presă le spun atât: nu vă faceţi un CV, faceţi-vă un blog”

Un alt documentar, din 2007, despre Enrique Meneses: “Cele o sută de priviri ale lui Enrique Meneses”

CIEN MIRADAS de Enrique Meneses from Rosa Jiménez Cano on Vimeo.

Surse foto: http://www.flickr.com/photos/unatemporadaenelinfierno/ (1 şi 2), periodismoparaperiodistas.blogspot.com (3), xavieraldekoa.com (4), elpais.com (5), fotoweek2010.blogspot.com (6), cuartopoder.es (7 şi 8 – fraţii Castro şi Enrique Meneses), 1001medios.es (9)

Spaniolii şi evenimentele 2.0. Nişte amatori!


În aceste zile (11-13 noiembrie), are loc la Sevilla cel mai mare eveniment dedicat bloggerilor spanioli, Evento Blog España (EBE11), ajuns la a şasea ediţie. Au fost prezenţi 3.000 de bloggeri, avocaţi specialişti în drepturile de autor, simpli twitterişti sau – ¡Qué horror! – jurnalişti, din toată Spania sau chiar din America Latină. Este vorba de cel mai important astfel de eveniment din Spania şi al doilea din Europa din punct de vedere al numărului de participanţi.

În fiecare an, evenimentul are o temă, în jurul căreia se “învârt” toate conferinţele, atelierele, discuţiile etc. În acest an, tema a fost “Societatea şi schimbările sale dincolo de Internet”. Şi democraţia, participarea socială, politica, dreptul, schimbările, criza… Că tot e ţara în criză şi duminica viitoare sunt alegeri anticipate. Pentru prima oară, însă, s-a cerut şi o taxă de participare: 15 euro de persoană. Pişcotăreala spaniolă costă, deh.

Conferinţa inaugurală a fost ţinută de un avocat specialist în proprietate intelectuală şi drept informatic, David Bravo, care a vorbit, vineri (în prima zi a evenimentului) despre Internet, proprietate intelectuală şi felul în care aceasta este tratată în mediile de comunicare. Au fost invitaţi şi oameni din online sau din domenii tangenţiale temelor din acest an, din străinătate: elveţieni, suedezi, americani, cubanezi, englezi… Mă rog, aşa cum se face şi în online la noi, unde la astfel de evenimente sunt, întotdeauna, invitaţi chinezi, moldoveni, tătari etc.

Discursul inaugural ţinut de un director de ziar? Spanish bloggers, Y U NO READ ROMANIAN BLOGGERS?

Cu toate acestea, spaniolii s-au dovedit nişte amatori. Habar n-au să organizeze un adevărat eveniment 2.0. Păi cum să chemi, frate, la discursul inaugural, la un eveniment dedicat bloggerilor (!!!), un jurnalist?!?!?! Căci discursul inaugural a fost ţinut de directorul cotidianului El Mundo, Pedro J. Ramirez, acest Marius Tucă al Spaniei, cu aceleaşi bretele, dar cu cont de Twitter.

E clar că spaniolii nu au citit prezentarea lui Groparu de la #OnOff3. Şi nici postul său de pe blog, pentru care a fost felicitat telefonic de însuşi Marian Hurducaş. Şi e bizar că spaniolii nu au auzit de Groparu, că doar Radu a fost de două ori în Spania de curând, atât în insulele Căcănare, cât şi în Balneare. Ar fi aflat, astfel, de la el, că jurnaliştii şi bloggerii sunt inamici şi se bat pe acelaşi capital de imagine. Şi că cei dintâi fură şi nu au traficul unui blogger. Şi, dacă ar fi citit şi blogul lui Hurducaş, ar fi aflat, în plus, că jurnaliştii nu au nicio treabă cu Internetul şi că nu sunt la fel de cunoscuţi (!!?!?!!) ca bloggerii de vârf. Deci e absurd să-i chemi la evenimente despre online. Cum să-ţi bagi duşmanu’ în casă? În plus, ce poa’ să-ţi spună unul care nu se pricepe la Internet despre, culmea!, Internet? Părerea mea! “Mi opinion”, cum ar zice – sau poate a şi zis – Pedro J. Ramirez.

Lăsând gluma (sau nu) la o parte, directorul El Mundo şi-a început conferinţa cu un elogiu adus online-ului, în special Twitterului. “Eu când mă trezesc dimineaţa, mă trezesc cu Twitter în gând”, a spus Tucă.es. Curios, publicul, format în cea mai mare parte din bloggeri (nu am găsit nimic menţionat dacă au fost şi A-listeri prezenţi), l-a aplaudat. Iar hashtagul #pedrojEBE (Pedro J. la EBE) a devenit Trending Topic în noaptea de vineri spre sâmbătă pe Twitter.

“În 30 de ani de jurnalism nu am găsit răspunsuri mai bune şi mai rapide ca cele de pe Twitter. Nu sunt de acord cu Bill Keller (directorul executiv al The New York Times-nota lui Mişu), care a spus că Twitter ‘makes you stupid’. Keller este un director de ziar depăşit de vremuri. Ce a spus el este un ‘bullshit'”, a mai spus Ramirez, care nu a spus nimic, însă, despre câte beri a băut cu fiecare dintre cei pe care îi urmăreşte pe reţeaua de microblogging.

PS: Toate conferinţele şi dezbaterile au fost difuzate live, pe net, pe Livestream:

Watch live streaming video from agoradirecto at livestream.com

Curios, la ora la care scriu acest articol, aproximativ 23:30 ora Spaniei, sala este încă plină, bloggerii stau şi pe jos şi ascultă “şpicării”, temele de discuţie sunt foarte interesante şi încă nu se pişcotăreşte, nici nu se bea. WTF is wrong with those spaniards?


Şi mai PS: Acesta a fost video-ul de prezentare a evenimentului:

Este año, volvemos todos al EBE from EBE on Vimeo.

Surse foto: muycomputer.com, diariosur.es, cookingideas.es

Război “Bloggeri versus jurnalişti”? Nu ştiu, nu cred, n-am auzit…

Joi, în emisiunea despre “Bloggeri vs. Jurnalişti” de la Live Troll Tv, cu Mircea Meşter (@mirceamester) şi Ciprian Alexei (@TheFua) – cărora le mulţumesc şi pe această cale -, plecând de la ideea tinerilor şi talentaţilor TvDece, cu “OnOff3” , am fost întrebat despre acest aşa zis “război” şi dacă el există sau nu în Spania. Nu am putut da şi nu pot da nici acum un răspuns categoric. Dar, după părerea mea, aşa ceva nu există aici. Dar e doar părerea mea. Evident, sunt clasicele înţepături, ca şi la noi, între bloggerul X şi jurnalistul Y, dar nu poate fi vorba de un război între bresle (cum nici la noi nu cred că există, am mai spus-o, spre supărarea unora, care au conchis, în stilul Vasile Manu, că “stau pe margine şi critic, fără a avea vreun proiect la activ).

Un război înseamnă o desfăşurare impresionantă de forţe, nu trei pietre aruncate dintr-o parte în alta

În plus, aici e şi mai “greu” să duci un astfel de război. De ce? Pentru că – şi iar mă repet – mai toţi jurnaliştii au conturi de twitter şi destui au şi bloguri. Adică e greu să apară un A-lister (care, apropo, aici nu există) de doi lei (circa 0,50 euro, să facem conversia) şi să scrie: Jurnaliştii sunt nişte analfabeţi, vânduţi şi retarzi (sic!). Pentru că, în secunda doi, vreo 500 de jurnalişti sunt acolo, cu reply-ul, cerând explicaţii, nume şi argumente. Când taberele sunt mai bine reprezentate, şi “războinicii” curajoşi sunt mai puţini. Pentru că acuzele lor nu ar mai întâlni doar retweeturi prietene şi reply-uri de aprobare, ci şi un răspuns pe măsură. Şi, aşa cum spunea Meşter, “Nu spune ceva dacă nu eşti pregătit să ai răspuns la replică. E ca şi cum ai servi la tenis fără să ştii ce faci dacă oponentul îţi returnează serviciul. Pierzi punctul”.

Imaginaţi-vă cum ar sta lucrurile dacă şi la noi ar fi ziariştii mai prezenţi în online. Or, dacă voi credeţi că vreunul din auto-intitulaţii “alfa-something” ai onlineului ar face faţă unei dispute argumentate cu un – să zicem – Radu Banciu, vă înşelaţi. Ei nu fac faţă unei discuţii cu argumente nici măcar unor hateri “retarzi”, darmite unui om cu verva şi cultura lui Banciu.

Si, nu în ultimul rând, pentru că aici nu există bloggeri-dumnezei. Bloggingul aici e o moda aflată deja pe pantă descedentă (cum e în mai toată Europa Occidentală), primând mai mult prezenţa pe reţelele de socializare (Twitter, Facebook, Tuenti – o reţea 100% spaniolă). Iar cele mai mari bloguri din Spania sunt bloguri de nişă, deţinute de firme. Lider este SL Weblogs, care deţine câteva zeci de bloguri, pe diverse nişe, pe care are angajaţi bloggeri. Cam tot un fel de presă, la urma urmei. Exemple? Notas de futbol (fotbal), Xataka Ciencias (ştiinţă), Blogdecine (filme), Motorpasion (auto-moto) etc. Iar, din cele mai citite şi apreciate bloguri, care nu sunt de genul precizat adineauri, sunt bloguri de jurnalişti. Foarte puţine sunt cele de genul Aham-listerilor de la noi şi, care sunt, se ocupă cu orice altceva în afară de creat controversă de dragul elogiilor unor #oamenifaini.

Şi acum, recapitulare la ce am spus deja, răsfirat, pe twitter sau în emisiunea de joi, despre situaţia de la noi:

Bloggerii comentează ştirile, presa le produce. Bloggerii nu vor putea să genereze ştiri, să realizeze reportaje, să facă investigaţii. Dacă puteau, o făceau deja. Nu, ce dă Zoso nu-s ştiri, decât pentru o anumită parte – infimă – a online-ului. Deci lumea află ştirile din presă, iar pe bloguri intră să afle părerea lui Cutărescu despre aceste ştiri. Vorba lui Rareş Bogdan: “Câte bloguri trebuie să citesc într-o zi pentru a afla tot ce s-a întâmplat în acea zi în ţară?”. Aşadar, presa şi blogurile sunt complementare.

Dacă se ceartă Zoso cu Ciutacu, Visurât cu nevastă-sa, bloggerii orădeni cu UN ZIAR din Oradea sau TvDece cu Emil, nu sunt decât conflicte personale, punctuale şi nu între două “bresle”. Cum nici dacă se înţeapă Aiurea cu Vasile Manu nu putem conchide că e un “război al generaţiilor” sau al cărunţilor cu blonzii.

Nicio redacţie din România nu face şedinţe în care să discute strategii de “atacare” a bloggerilor, ghidându-se după “Arta războiului” a lui Sun Tzu. Dacă eu am ceva cu unii bloggeri, are Ellunes, un cetăţean cu cont pe twitter, nu angajatul vreunui ziar. Nu mă leg de ei în calitate de jurnalist, deci răspunsurile de genul: “Tu lucrezi la Adevărul, de aia nu ai dreptul la o părere, pentru că ăia fură, deci şi tu furi. Şi dacă n-ai furat, de mâine sigur o s-o faci” sunt ori din răutate gratuită ori din prostie preţioasă. Că nici eu nu am spus vreodată că “cel mai citit blogger de sub Tâmpa” minte cu nesimţire şi dă gherle frecvent pentru că e aservit PDL-ului, deşi aş fi putut să-i urmez logica, la rândul meu, doar pentru că “pot”.

Din toate aceste motive şi multe altele, pe care le găsiţi pe hashtagul “Onoff3” sau în articolele lui Emil, Mihnea Măruţă, Katai Robi sau Olteanucluj, eu cred că vorbim de un fals război. Pentru video-uri şi singura părere că războiul respectiv există, mergeţi la Groparu.

Dar, pe de altă parte, sunt de acord că: presa trebuie să se reinventeze, să se adapteze, să ţină pasul cu noile tehnologii (la noi încă nu se întâmplă sau se întâmplă foarte greoi) şi jurnaliştii trebuie să coboare mai des între oameni, pe twitter, facebook etc.

PS: Apropo de jurnaliştii spanioli, v-aş sugera să-l urmăriţi (dacă întelegeţi cât de cât spaniola) pe Enrique Meneses (@emenesesm), un ziarist mai activ pe twitter decât mulţi dintre noi, în vârstă de … 82 de ani. Şi scrie chiar el pe contul personal, nu altcineva.

Surse foto: pbs.org, thenextweb.com, johnalexanderolayac.blogspot.com, tvdece.ro

Cum a tratat presa mondială ştirea zilei de ieri*

*Am încercat să nu pun în titlu numele lui Gaddafi, să nu fiu acuzat că am scris postul ăsta doar pentru SEO. laughing

Ieri se revolta cineva pe Twitter că imaginile cu Gaddafi desfigurat, făcut carne de mici, tumefiat şi însângerat tronau pe primele pagini ale ediţiilor online ale ziarelor de la noi. Din nou am văzut/citit acuzaţiile clasice: goana după audienţă, trafic, nesimţire, neprofesionalism, “românisme” etc.

E adevărat, nici eu nu sunt fan al imaginilor de genul ăstora scoase în faţă, pe prima pagină. Le-aş pune la interior, dacă ar depinde de mine ce şi cum apare într-un ziar. La urma urmei, dacă pe Youtube eşti avertizat înainte să vezi astfel de imagini “disturbing”, de ce nu ai fi protejat şi pe prima pagină a unui ziar? Poate eşti mai slab de înger sau mai sensibil la stomac… Ce voiam să spun, însă, este că n-a fost nici pe departe o problemă strict a presei române.

Am găsit pe un blog în spaniolă, strânse frumos, în două calupuri, pe de o parte ziarele care au publicat pozele cu imaginea lui Gaddafi muribund sau mort deja, iar pe de altă parte, cele care au ales să ilustreze cu altfel de imagini coperta, că de dat, toată lumea a dat ştirea respectivă în deschidere (cu o singură excepţie: un ziar din Cuba, la care moartea lui Gaddafi este o ştire secundară, sub importanţa vizitei preşedintelui Ucrainei la Havana). Şi am zis că ar fi interesant de împărtăşit şi cu alţii chestia asta.

Mai întâi cele cu Gaddafi mort în fotografiile de deschidere:

Cele care nu au arătat cadavrul lui Gaddafi pe prima pagină:

Şi ziarul cubanez de care v-am spus, Granma, care a simţit că nu e chiar potrivit să le arate cetăţenilor cubanezi ce fac alţii cu dictatorul lor laughing

Şi, în final, “petarda” zilei, New York Post, care titrează cam aşa:

Cei de pe blogul respectiv sunt mai ultragiaţi decât mi s-ar părea normal de publicarea respectivelor fotografii. Eu consider că imaginea cu Gaddafi mort trebuia dată (repet: poate nu pe prima pagină). Din punct de vedere jurnalistic, imaginea era importantă, la fel de importantă cum ar fi fost – şi cum bine spune şi unul din comentatorii de acolo – cele ale cadvrelor lui Ossama Bin Laden sau Hitler sau cum a fost cea a lui Nicolae Ceaşescu. Oricum nu voiam să întreţin o dezbatere pe subiectul ăsta, ci mi s-a părut doar interesant de văzut strategia editorială a fiecărei publicaţii importante în parte cu privire la subiect.

UPS! Cum ne recuperăm umanitatea?

Mario Cipollini

S-ar putea să-mi fac un obicei din a încerca să promovez jurnalişti tineri în blogosferă. Nu e nevoie să o fac în online, în general, întrucât ei deja şi-au făcut un nume în presă şi sunt foarte cunoscuţi în rândul consumatorilor de presă sportivă. Dar blogosfera, dintr-un cumul de cauze (pe care, pentru a nu devia de la subiect, nu o să le discut acum şi aici), are o părere oarecum distorsionată despre “presari”. Am început cu Emanuel Roşu (@Emishor). Voi continua cu Mitruţ Docan (@mitrutdocan), un alt fost coleg pe care îl apreciez foarte mult şi al cărui stil îl admir. Şi care este pe locul 6 în topul jurnaliştilor sportivi români de pe Twitter. happy

Mitruţ – alt ziarist obscen de tânăr (are doar 25 de ani) – lucrează la GSP din octombrie 2007, fiind, în prezent, community manager la www.gsp.ro şi realizator al emisiunii “Peluza My Sport” la Radio GSP. Dar, pentru mine, Mitruţ (om pe care, spre deosebire de Emişor, l-am întâlnit şi personal, chiar găzduindu-l o dată, când se afla în vizită prin Cluj) este, în primul rând, omul şi jurnalistul cel mai pasionat de tenis şi – mai ales – de ciclism, pe care îl cunosc. De altfel, cred că el este unul din fericitele şi puţinele cazuri din presa românească sportivă care au ajuns să facă jurnalism împinşi de alte pasiuni decât pentru fotbal. Nu că ar fi mai puţin pasionat de fotbal, doar că tenisul este cu câteva trepte mai sus în topul preferinţelor sale. Iar ciclismul cu câteva etaje.

Ca să vă faceţi o idee despre cât de pasionat este omul de ciclism, o să dau doar puţin din casă: “Sfântul Mitri” va face, anul viitor, pelerinaj la moaştele Sfântului Apostol Iacob, la Santiago de Compostela, pe celebrul Camino de Santiago, cu… bicicleta!

De aceea l-am şi rugat să îmbine, în guest-postul său, tenisul, ciclismul şi jurnalismul (online), principalele sale pasiuni şi îndeletniciri. Ce a ieşit puteţi citi mai jos.

************************************************************************************************
Roger Federer
Motto: Ştim cu toţii “luminiţa” aceea care apare la orice calculator portabil atunci cînd acesta este în stand-by sau închis. Dar ştiaţi că “luminiţa” de la MacBook pîlpăie de 12 ori pe minut, numărul mediu de respiraţii pe care le are un adult? Un Steve Jobs cazon cu propriii angajaţi, maniacal cu propriile produse şi contondent cu orice imperfecţiune a împrumutat afecţiune şi umanitate unor obiecte pe care le-a desăvîrşit. Poate a venit timpul să avem curajul să o facem şi noi.

Prima mea cronică de ciclism a fost despre Mario Cipollini. Pentru cei care nu îl cunosc, italianul a fost mai apropiat de un star porno decît de un atlet tradiţional. Cu părul sclipind a uleiuri scumpe, cu o pelerină de leopard ce a scandalizat bătrînelele din sudul Italiei şi cu un zîmbet neruşinat de pirat, Mario a reprezentat ultima romanţă pe care un sport gîtuit de scandaluri a mai apucat să o cînte. Cu toate acestea, prima mea cronică despre Mario s-a dovedit un eşec cumplit. I-am înregistrat chirurgical rezultatele, i-am radiografiat performanţele şi i-am anticipat cu precizie sfîrşitul. Scurt, limpede, obiectiv şi cu lipsă de responsabilitate. O ştire completă. Oare?

Roger Federer

“Ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţia de berărie”

Cred că absenţa obiectivităţii ne-ar face tuturor un mare bine. În spatele corectitudinii de duzină, a survolării şi a misiunii de a prezenta faptele “exact aşa cum sînt”, jurnalismul a început să sufere de un mare UPS. Umanitate, personalitate şi subiectivism. Rîndurile par vidate de graţia discernămîntului, de tonus interior şi de cadenţă, iar ştirile se zbat undeva între telegraf şi conversaţie de berărie. Ştiu, e vina noastră, a oamenilor de online care nu mai au timp să îşi asume opinia, preferînd claritatea şi veridicitatea ştirilor în dauna unei poziţii ferme. Sîntem educaţi să livrăm repede, împachetat atractiv, cu poze luminoase şi filmuleţe care să le susţină. Reuşind să facem un pas în spate, cred că la capătul zilei e şi vorba despre un fel de laşitate în faţa propriului public.

De ce? Pentru că toate “semnăturile” de pe marile site-urile de afară garantează cîte ceva. Garantează prezenţa scriitorului, balanţa cu care judecă şi forma în care acesta alege să o facă. Într-un cuvînt, semnătura garantează viaţa omului din spatele ştirii, cu toate hibele, baricadele sau prejudecăţile pe care le generează. Ştirile prind contur civilizat, cu argumente mai mult sau mai puţin solide, devin o poveste a omului care le spune, poveste pe care publicul o acceptă şi o dezbate la fel de civilizat.

În schimb, noi ne-am pierdut relativ repede gustul pentru naraţiune din cauza feed-backului. Publicul din România e needucat în asumarea răspunderii autorului, înspăimîntat de partizanat şi venal cu verbele la persoana I. Consecinţa? Livrăm texte confortabile.

Mario Cipollini fumând

Arta nu poate fi redată rece, matematic şi corect politic

Or poezia lui Mario Cipollini sau graţia lui Roger Federer nu pot fi exprimate doar în tabele, în flux de informaţii şi cronici corecte politic. Nu putem înlătura din texte fascinaţia sau dezamăgirea pe care le avem faţa de proprii idoli, la fel de bine cum nu putem să ne adormim simţurile cînd sportul naşte monştrii din jurul nostru. Nici nu trebuie să o facem! Asta ar face jurnalismul online mai viu ca niciodată, ar provoca dialog şi dezbatere de idei, şi, de ce nu?, ar semnala existenţa oamenilor din spatele rîndurilor. Cu mai mult curaj şi un pic mai multă incisivitate, cred că am reuşi un exerciţiu binevenit de igienă personală şi a mediului în care ne învîrtim. Cine ştie, poate chiar ne-am recupera idolii.

Altfel, pînă atunci, pînă la ora cînd vom reuşi să lăsam cîte ceva din noi în fiecare ştire, Mario Cipollini rămîne doar un huligan nebărbierit şi îmbrăcat într-o helancă de prost gust, iar noi doar nişte necunoscuţi neglijabili care am dat o ştire clară, obiectivă, rece.

Urmăreşte-l pe Mitruţ pe Twitter.

Surse foto: 1, 2, 3 şi 4