La Istanbul, poezia a ieşit în stradă. Corespondenţă din concediu de la Ţarigrad

twitter“Twitterul e nociv” şi “Alcoolici sunt acei oameni care beau alcool” – Recep Tayyip Erdoğan (2013)

Creştere economică fără precedent în ultimii zece ani pentru Turcia, care a bătut şi la porţile UE, fără succes, însă, momentan. Deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, România şi Bulgaria ar trebui să se ceară afară, ca la fotbal, şi să intre Turcia, „după pauză”. A crescut „bogăţia” ţării, dar nu şi echitatea socială. Erdogan a câştigat trei runde de alegeri. Întreabă un turc oarecare, de la şoferi de tir la studenţi şi de la profesori la ultraşii din galerii: Nimeni nu are niciun reproş de făcut premierului din punct de vedere economic. Utima rundă de alegeri, Erdogan a câştigat-o cu majoritate absolută, dar unii se tem tot mai mult de restricţiile aplicate alcoolului – printre altele, nu mai ai voie să bei dacă nu ai peste 24 de ani – şi permisivitatea tot mai mare faţă de vălul islamic. Turcii o văd ca pe o victorie a islamiştilor asupra caracterului laic al republicii, semnul său distinctiv încă de când Ataturk a fondat-o în urmă cu 90 de ani.

multime5

*
„Hai să mergem până în Turcia cu autostopu”, mi-a scris Mako într-un moment de plictiseală, sperând din suflet să-l refuz. „Mergem. Dar ne întoarcem până duminică? Luni trebuie să fiu la muncă”, îi răspunsei. „Da, dar sunt probleme la graniţă”, a încercat micuţul o eschivă. Şi-apoi încă una: „Da, bă, dar n-avem bani. Cu ce mergem?”. După ce i-am demontat, rând pe rând, obiecţiile la propriu-i plan, ne-am dat întâlnire la Casă. A durat câteva ore până am obţinut o sută de euro, până ne-am făcut bagajele şi până a dat Ursulean pe Facebook: „Mako şi Mateaş pleacă la Stambul”. A început cu o ploaie, cu nişte sfaturi pe reţelele de socializare: „Săpaţi şi sub muntele Sinai”, „Aduceţi sabia lui Ştefan cel Mare acasă”, „Luaţi metroul până la Eroii Revoluţiei şi apoi tramvaiele X sau Y. Baftă!”. Şi-am plecat…

S-a oprit ploaia, panoul ne-a urat o „Jilava mai aproape de tine” şi o MILFĂ (Iertaţi-mă, doamnă!) care-mi cerea să „nu-i mai spun dumneavoastră” – deşi fiul ei era la fel de înalt şi dădea şi el cu capul în plafonul maşinii exact ca mine – ne-a teleportat în Vama Giurgiu înainte să-i spună Mako „Keszenem szepen!”. 19:42.

Bulgăroaica şi cu fiul ei, Giurgiu-Ruse, nenea cu trei dinţi în gură, „Lire, leva? Ştiu puţin româneşte, hehehe. Ducem gară, autogară? Unde merge?”, ţânţarii care lăsau în urmă „blânde” cât corcoduşa, întoarcerea la punctul zero, foile A4 cu „TR” şi „Istanbul”, tiriştii români care te tratau cu sictir, cei bulgari care îţi întorceau ceafa groasă, turcii… Hakan Şukur, ciubuc, halva, Mesut Ozil, baclava, ciubuc, bazar, Gundogan, Erdogan, calabalâc, Hagi, gol!

El ţinea cu Fenerbahce şi cu Barcelona – avea tricou blaugrana -, eu i-am zis că-s cu Galata şi Real. El ne-ar fi luat, dar „Kontrol! My company! Problem! So sorry!”. Nu-i nimic, mersi, drumuri bune, alea alea…

*
De ce au ieşit turcii în stradă? De ce acum? Sunt manipulaţi – cum susţin unii – de americani, din cauză că Turcia şi-a achitat integral datoriile la FMI şi nu are de gând să facă altele? Se tem turcii să nu alunece spre fundamentalismul islamic al vecinelor de la Est? I s-a dezvoltat într-atât de mult cultul personalităţii lui Erdogan încât deja se crede rege – cum spun alţii – şi a început să se comporte ca atare? Ce a reuşit să-i aducă împreună, pentru prima dată în istoria republicii, pe socialişti şi extremiştii de dreapta, pe ultraşii Fener, Galata şi Beşiktaş, pe bătrâni şi tineri, pe studenţi şi muncitori? Orice ar fi, a început pe 26 mai, când buldozerele municipalităţii s-au lovit de un lanţ uman care refuza să lase micuţul parc Taksim Gezi să dispară sub un nou mall, mascat în reconstrucţia garnizoanei militare otomane Halil Paşa Topcu.

fani fener galata besiktas

*
Din camionul cu cisternă coboară o mogâldeaţă de om, cu un nas care nu se hotărăşte dacă să fie gogoşar sau robinet. Se apleacă în spatele cabinei, smulge oareşce de pe acolo şi dă să urce, sprinten, în cabină. „Nea şefu’”, îl strig, „matale mergi spre Istanbul?”. Nu merge, dar o ia spre Plovdiv. Dacă vrem să ne ducă până acolo, el n-are nimic împotrivă. În drum e o uriaşă parcare de tiruri, de unde nu se poate să nu găsim ceva spre Istanbul. Ţânţarii mutanţi iau decizia în locul nostru. Ne aburcăm pe scările măgăoaiei, Mako se descalţă şi se cocoaţă în patul omului şi animalul de 27 de tone se urneşte din loc. Nea Vasile e din Piteşti, i-a luat un apartament fiicei, o maşină fiului şi a divorţat de nevastă, abia revenit dintr-o cursă când a prins-o în pat cu unul de 67 de ani. Suduie când îşi aminteşte. „Am avut şi eu probleme, probleme urâte la viaţa mea”, se destăinuie nea Vasile, care la fiecare sfert de oră o bagă p-aia „păi n-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? Ce pula mea?”, deşi mai are stomac de-un covrig şi o apă pe zi, după ce l-au operat.

mako dormn

Şi dă-i, şi bagă-i, şi hâr la deal, „îi dau ţâţă”, ho la vale, „io o las, dar mă duc aşa, în ritmul meu”, nea Vasile îşi tachinează colegul, Dan, prin staţie: „Bă, zgârcitule, dai şi tu o cafea la Gurkovo?”. „Iar n-ai bani, bre? Ca de obicei”, întreabă şi-şi răspunde singur Dan. Când cârâitul staţiei se opreşte, Vasile ne face confidenţe: „Păi, ce? N-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? E omu’ şefului, dă-l dracu’. Îi trimis să mă verifice, dar eu nu ştiu?”. Ne explică apoi cum e cu „maimuţa”, cum se fură motorină, cum se fură la diagramă, cum se fură ore, cum se fură în general orice. Totul, în vederea ciorbei, hai, ciorbelor, de a doua zi. Nu cred că nea Vasile mănâncă vreodată „o ciorbă, două, mâine”.

Asta pentru că odată ajunşi în Gurkovo, un sat-oraş la răscruce de drumuri şi mijloc de Bulgarie, nea Vasile bea doar cafeaua plătită de Dan, îşi ia la revedere, ne strânge mâinile şi pleacă. Iar ciorbă mâncăm noi. Eu cu Mako. Ieftină, 0,90 euro, vreo 40.000 în lei vechi. Meniul zice că-i de burtă, dar are miros de cremă de ciuperci, iar verificările organoleptice ulterioare nu ne-au scos din dubii. O fi de burtă, o fi de ciuperci? Fierbinte, acră şi cu ardei iute e balsam, însă, şi renunţăm să ne mai punem întrebări. La felul doi cerem „kebab”, ca în meniu, bulgăroaica grasă ne confirmă: „Da, sunt mici”, iar când îi aduce vedem că ambele variante sunt corecte. Forma era de mici, gustul de kebab de vită, muştarul nicăieri şi ardeiul iute era iute. În Bulgaria nimic nu e ceea ce pare…

*
De când au început revoltele din Turcia, au început şi comparaţiile. Turcii, ca indignaţii din Madrid, ca Occupy din S.U.A., „o primăvară turcă?”, s-a întrebat media occidentală. Anna Bosch, de la TVE, ia interviuri în Piaţa Taksim. Două adolescente turcoaice se chinuie s-o dea pe spaniolă. „Nu vom da înapoi. Nu vom renunţa”, spun ele, chinuit, iar jurnalista spaniolă zâmbeşte din spatele microfonului înţelegătoare. „Mai încercăm o dată?”, le întreabă pe fete, dar la final abdică: „Traducem cu google translate” şi râde, iar turcoaicele oacheşe râd împreună cu ea. O întreb dacă i se pare că are ceva în comun mişcarea din Taksim Gezi Park cu mişcarea „15M” din Madrid. „Are ceva de acolo…”, ezită iniţial Bosch, dar imediat îmi înşiră diferenţele: „Indignaţii erau, însă, mai bine organizaţi. Aveau o organigramă, nişte atribuţii şi o agendă politică mai clare. Aici mi se par mai haotici, mai dezlânaţi şi mult mai violenţi. Indignaţii s-au caracterizat de la început ca o mişcare paşnică”. Bine ai venit în Balcani, Anna!

baricade 2

*
În Balcani, în mijlocul Balcanilor, chiar, am rămas şi eu cu Mako. Ştefan a pozat şi filmat luna – era o semilună, de fapt. Un semn clar că vom ajunge în Turcia curând -, e un romantic. După şapte ore, însă, după ce a filmat şi crepusculul, apoi şi răsăritul, romantismul, ca şi optimismul îl părăsise: „Îmi vine să plâng în mine, bă. Sunt deznădăjduit”. Vreo doi tirişti din Argeş ne-au minţit că ne iau cu ei, dar apoi au trecut pe lângă noi fără să ne bage în seamă, un nene din Oradea ne-a zis că ne duce până în vama cu Turcia, dar după 3 minute de reflexie s-a întors şi ne-a zis că de fapt nu poate şi că oricum îi e frică să nu-şi piardă slujba şi să nu ne supărăm pe el. Nu ne-am supărat. I-am luat doar rubedeniile la rând, în gând, şi ne-am întors în stradă.

Pancarte cu „TR”, cu „Istanbul” şi chiar cu „HoBa 3aropa”, să nu discriminăm bulgarii. Până la urmă s-au trezit cinci băieţi, care călătoreau împreună, spre Bursa, încărcaţi cu Mercedesuri de ultimă generaţie. Câte jumătate de milion de euro pe fiecare camion. Cornel şi Viorel ne-au luat – câte unul pe fiecare – şi ne-au dus până în vamă, în Kapitan Andreevo, un sat din România anilor 90. „De aici mai aveţi patru kilometri până în vamă, ne-au spus într-o parcare. „Noi aşteptăm actele pe maşini. Fără ele nu putem trece. Probabil vom pleca diseară, dar dacă nu vă ia nimeni până atunci, aşteptaţi-ne dincolo de graniţă”. Zece kilometri mai încolo, un control al unui poliţist cu moacă de elev mediocru, 8 (opt!) verificări superficiale ale paşapoartelor – din care şase au fost „Sunteţi pe jos? Mergeţi” – o nouă ploaie, un salt în timp din 1995 în 2015, în mallul turcesc cu budă cu turnicheţi şi o liră golirea băşicii udului, am ajuns în Turcia. „Allah ne îndrume mai departe”, am trecut instant la islamism. Ploaia ne supăra în continuare, ba ne uda, ba ne lăsa în pace. Departe, spre Est, un cer senin ne promitea un Istanbul mai bun, mai primitor. Patru jandarmi turci ne cheamă la ordine, mai mult în joacă. Toţi sunt mai tineri decât noi. „Istanbul? De ce? Cu ce?”, ne întreabă în limbajul universal al semnelor. „Hitchhiking” a fost prea mult chiar şi pentru vameşi, aşa că i-am zis, arătând cu degetul mare spre o direcţie imprecisă: „Autostop”. „Nooooo! Autostop no!!!”, mi-a urlat unul din copiii în uniformă, imitându-mi gestul, dar cu degetul mare îndreptat spre gură. „Nuuuu… Nu alcool, coaie. Autostop!”. Ne-am înţeles ca turcii, aşa că ne-a lăsat în pace, ne-a înapoiat paşapoartele şi ne-am putut îndrepta spre intrarea pe autostradă, unde, după o oră de înjurat camioane, turci, pe Mako pentru idee, pe mine pentru că am achiesat la ea etc, din vamă îşi fac apariţia două camioane familiare. Sunt Cornel şi Viorel! Există Dumnezeu, deci, şi în Turcia.

*
Primul lucru care mă frapează când ajung în zona pieţei Taksim e hotelul Intercontinental, înălţându-se maiestuos peste o pădure de voci exaltate. Îmi încord auzul, dar vocile nu strigă „Jos Băsescu!”. Deja văd primele baricade din bucăţi de pavaj, din garduri de metal şi cărămizi. De pe un zid, o băbuţă cu pumnul ridicat îmi aminteşte de Banksy.

banksy baba

Mai mergem câţiva metri şi văd căscându-se, apocaliptic, un imens tunel fără capăt, înconjurat de dărâmături, gunoaie, moloz şi saltele abandonate. Am mai văzut scenele astea. Dar atunci erau în filme. Intrăm în parc şi prima impresie care mă izbeşte e de petrecere populară, de Zilele Oraşului. Toată lumea bea bere, suc, în aer se simte miros de grătare, de castane, de porumb prăjit şi toată lumea cântă. Nu înţeleg versurile, dar sunt antrenante. O fojgăială de nedescris, un du-te vino continuu. De la o portavoce aud un discurs. Pare mobilizator, căci este întrerupt de urale şi aplauze din când în când. „Her yer Gezi. Her yer direniş!”. Eunice îmi traduce: „Gezi e peste tot. Rezistenţa e în toate oraşele”.

autobuz distrus

Aha, un fel de „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Vorbitorul are o vestă cu chipul lui Ataturk, iniţialele TGB și, dedesubt, explicația: „Asociaţia tinerilor naţionalişti turci”. „Socialiştii”, mă lămureşte Eunice din nou. „Mustafa Kemali askerlerigizi!” (Noi suntem soldaţii lui Mustafa Kemali!), cântă filiala de tineret a CHP , tinerii kemalişti. Undeva, în dreapta, un câmp de lumânărele îmi atrage atenţia. Mă uit mai atent. Flăcăruile sunt aşezate în cuvinte: „Taksim halkindlr” (Taksim aparţine naţiunii!). Din când în când, tineri se apropie, aprind câte o lumânare şi îngroaşă literele. În stânga, se cântă, se bate la tobă, se dansează. Aud în spatele meu vorbindu-se ruseşte. Nu suntem singurii. Nu sunteţi singuri.

gize parki

*
Încă trei ore, încă o ploaie torenţială şi am ajuns. Nu în Istanbul, cum credeam noi, ci într-o parcare cu 50 de kilometri mai încoace de ţinta noastră. E seară, deja, s-au făcut 24 de ore de când am plecat de acasă şi 30 şi de când ne-am trezit. Ne e somn, ne e foame, nu avem baterii la telefoane şi laptopuri, iar Mako pozează încă un apus, peste benzinărie. Se profilează nori de înc-o ploaie – parc-ar mai conta – şi ne scoatem pancarta cu Istanbul. Un Volkswagen opreşte, ne întreabă-n turcă încotro, îi răspundem că la Istanbul. El vrea să ştie unde mai exact, dar noi suntem deja pe bancheta din spate: „Mână, Zeynel!”. Zeynel vorbeşte doar turcă şi o engleză atât de săracă lexical că nici măcar nu avea cuvintele „metro”, „station”, „train” sau „what the fuck, dude?”. I-am desenat o casă, doi copaci şi un tren anemic pe sub ele. „Aaaaa, metro!”, şi-a redescoperit Zeynel cunoştinţele de limba engleză. Ne-a explicat, în legea lui, că e patron, că are o firmă de izolaţii termice şi că ne duce până la el la fabrică, iar apoi – în maxim două ore – unde vrem noi. Încuviinţăm încântaţi, mai ales că nu am înţeles nimic din ce ne-a explicat. Aşa că Zeynel formează un număr, vorbeşte câteva zeci de secunde în care aud „Bukreş”, „Romanya” şi „calabalâc” şi îmi întinde telefonul. Prietenul său de la celălalt capăt ne-a tradus propunerea lui Zeynel şi, cum omul oricum era deja la intrarea în satul în care îşi avea fabrica, am mulţumit pentru tratament.

Dar limbile se dezleagă la un çay fierbinte, Google Translate face minuni şi, dintr-o dată, suntem prieteni buni şi vechi. Îşi pune angajaţii la treabă – vreo şase-şapte băieţi şi un nene mai în vârstă, care se aliniaseră în bucătăria improvizată şi ne studiau zâmbind prietenos – şi aceştia ne pun în faţă farfurii cu ciorbă, nişte spaghete cu ceva şi o farfurie cu ardei. Cu pâine. Un festin! Mai luaţi un ceai, mai ziceţi-mi o dată ce căutaţi aici, ce faceţi, unde să vă duc? Eu îl „cuplez” cu Eunice la telefonul lui şi îi las să sporovăiască în turcă. Mako i-l dă pe Onder la aparat şi stăm liniştiţi şi ne sorbim ceaiurile. Ne-am luat secretare…

P1050918

*
Cobor câteva trepte. Un zid întreg acoperit de produse diverse, de la măşti de gaze la fructe, de la biscuiţi la celebrii covrigi simit, de la medicamente la şpreiuri deodorante. Mi se explică imediat că toate astea sunt pentru uzul protestatarilor, a oamenilor din parc, gratis. Unii le aduc şi le donează protestatarilor, alţii îşi aleg de pe zid produsele dorite. Ca-n viaţă. Întreb, să fiu sigur: „Cât costă astea?”. „Nu costă nimic. Sunt gratis”, îmi răspunde un tânăr şi-mi întinde o pungă de covrigi.

La doar trei metri distanţă, un întreprinzător locvace vinde castraveţi cu sare. Îi curăţă şi îi sărează în faţa ta. „Erdogan e un castravete. 1 liră” scrie pe un carton îngropat între curcubitacee. „Ce faci cu banii, îl întreb?”. „Sunt pentru mine!”, îmi răspunde senin, în timp ce-mi ia lira şi-mi întinde un castravete. Revoluţia tinerilor socialişti este subminată din interior de capitalismul sălbatic.

multime5

Mai merg zece metri. Măşti de gaze, o liră. Măşti Guy Fawkes, 1 liră. Felii de pepene, 1 liră. Îmi amintesc că am uitat să-l întreb pe vânzătorul de castraveţi cum îl cheamă. Mă întorc. „Zokman!”. Îi întind carneţelul şi pixul şi şi-l scrie singur. E încântat că mă interesez de el şi îmi mai oferă un castravete. Gratis. Îmi zâmbeşte ştirb şi se întoarce la a-şi striga marfa. „Dictatorul” Erdogan produce, iată, bani pentru turci. În mai multe sensuri.

castraveti 2

Mă îndepărtez de Zokman şi o iau agale printre oameni. Tinerii din TGB încep să-şi strângă gunoaiele, civilizat, în pungi de Bershka, semn că şi socialismul are micile sale slăbiciuni. La un televizor instalat în parc, printre corturi şi saltele, rulează la volum maxim un documentar despre hacktiviştii Redhack. E în turcă. Un hacker cu faţa acoperită cu o bandană roşie turk povesteşte cum luptă cu sistemul opresiv. El şi tovarăşii săi anonimi s-au infiltrat în sistemul informatic al poliţiei. Pentru o zi, toate amenzile au ieşit cu aceeaşi oră: 20:13. Lumea râde şi aplaudă admirativ. Ne aşezăm pe o bancă să ne tragem sufletul. Lângă mine, un bărbat moţăie şi capul îi cade în piept la intervale. Mă simte lângă el şi-mi cade cu capul pe umăr. „Mako, fă-ne o poză!”, spun. Bărbatul se trezeşte, scoate un pachet de ţigări şi ne întinde câte o ţigară şi bricheta. E felul lui de a ne spune că judecăm oamenii pripit. Alături, un domn elegant, cu ochelari, ţine un discurs unui auditoriu restrâns: trei tineri, îmbrăcaţi în trei tricouri diferite. Mă uit mai atent: unul e cu Beşiktaş, unul cu Galatasaray, al treilea cu Fener. Dă-te, că-i trucaj! Nu, nu e… Nu mai e loc de rivalităţi. Nu aici, nu acum.

Onder îşi face apariţia, ne salutăm şi plecăm spre bulevardul Inonu, care coboară din Taksim spre stadionul lui Beşiktaş şi către Palatul Dolmabahce, unde premierul îşi ţine uneori şedinţele. Strada nu a fost, aşadar, aleasă întâmplător. În piaţă, sus, prima baricadă. Trei tineri cu feţele acoperite se ţin de umeri în vârful grămezii de moloz şi fiare. Sub ei, mototolit, un fost banner publicitar: „Good things happen. Opening soon!”.

coming soon

Coborâm printre sutele de tineri cu măşti de gaze, măşti chirurgicale sau doar bandane legate peste gură şi nas. Unii urcă, alţii coboară, toţi vociferează. Sunt exaltaţi. Mi se ridică părul pe mâini. E imposibil să nu simţi că spiritul lor de frondă te pătrunde. Deşi i-am văzut şi pe indignaţii spanioli, turcii mi se par mai aproape, mai „de-ai casei”. Nu pot explica de ce. Trecem, pe rând, de carcase de autobuze, de maşini carbonizate, de garduri răsturnate. Sunt baricadele mişcării Taksim Gezi. Sunt 14 la număr, iar noi coborâm, agale, pe lângă ele, tot mai jos. Încep să mă usture ochii. Senzaţia e difuză la început. Ştiu că n-am dormit de 36 de ore aproape şi cred că mă ia cu ameţeli din cauza asta. Apoi încep să-l simt în nas, în gură… E norul de gaz lacrimogen împrăştiat de poliţie, iar noi coborâm în pântecul lui. Şapte baricade lăsate în urmă, apoi opt. Încep să tuşesc. Onder îmi întinde o bandană. E tot ce are. Îmi acopăr nasul şi gura, dar ochii sunt compromişi. Abia îi mai pot ţine deschişi şi ustură ca dracu’.

De-a lungul traseului la vale, de-o parte şi de alta, stau oameni cu PET-uri şi pulverizatoare cu soluţie anti gaz. E un amestec de medicamente de ulcer – Rennie – şi apă. Face bine la arsuri. Alţii împart suc de lămâie. Îmi întind toţi câte o sticlă de pe margine, iar eu mă simt ca la Turul Franţei. Înaintez, orbit, spre un pulverizator îndreptat spre mine. Două jeturi îmi ţâşnesc fix în albul ochilor. „Trebuia să închizi ochii”, îmi spune Mako, „şi apoi să-i deschizi”. Acum e şi mai rău. Mă ustură şi mai abitir. Strâng tare din pleoape şi ţin ochii închişi. Tot n-aş vedea nimic de pâcla de pe ei.

oamenii pozeaza cu autobuzul distrus

Tumultul din jur anunţă un raid iminent al poliţiei. Trebuie să deschid ochii, altfel nu văd nici pe unde calc. Dintr-o dată parcă e mai bine. Usturimea a dispărut, îmi mai simt numai gâtul şi gura înţepate. Reîncepem coborârea. Ajungem la baricada a zecea. Deja aerul e mai înţepător ca un ardei iute înfipt în ochi. Dintr-o dată, din faţă, dau buzna valuri de oameni mascaţi, alergând la deal. Înţeleg că vin poliţiştii. Se aud nişte detunături şi nişte jerbe de fum cad deasupra noastră, în faţă, în spate. O luăm cu mulţimea la deal, înapoi. Ochii îmi sunt picuraţi cu smoală topită. La recomandarea lui Onder, ne scurgem pe lângă ziduri, altfel ne călcăm în picioare unii pe alţii. Încerc să-i urmez sfatul, să urc calm, dar nu pot. Simt că trebuie să ies din zona asta, să ajung sus, la aer, să respir, să deschid ochii, să-mi opresc tusea.

O luăm la goană. La un colţ, nişte co-protestatari ne trag pe o străduţă lăturalnică. Ne continuăm fuga pe o stradă paralelă. Fugim toţi, ca apucaţii, deşi nu ne urmăreşte nimeni. E doar norul de gaz nenorocit care ne pune pe goană ca la maraton. Aici parcă pot respira mai bine. Îl regăsesc pe Mako, filmând scena. „Ţine puţin de ăsta”, îmi spune cu mâna tremurândă şi continui să filmez eu cu telefonul. Îl reperăm pe Onder urcând calm, expert, spre culmea dealului. Ne întreabă şi-l întrebăm, deodată, unde e Eunice. Rămăsese în urmă, dar când am sunat-o era în siguranţă. Pe ultimii metri de urcare, o mână prietenă îmi oferă din nou maglavaisul anti gaz. De data asta fac palmele căuş şi mă spăl pe ochi ca la izvor. Binecuvântare! Mă uit în urmă: adolescenţi – copii, copile – urcând în urma noastră. Unii alergând, alţii agale. Unii clătinându-se orbiţi şi bătându-se de copaci ca fluturii de lampă, alţii sprijiniţi sau sprijinindu-şi prieteni care au inhalat doze prea mari. La capătul străzii Inonu, în dreptul ultimei baricade, pe o terasă lumea îşi continuă nesingherită viaţa. Oamenii beau cafele, beri Efes, râd şi, probabil, îşi povestesc ziua. Pare o terasă oarecare din Centrul Vechi. Revoluţia asta parcă nu e, totuşi, a tuturor.

masina distrusa

*
Zeynel îi acordă primul interviu face to face pe Google Translate din istoria presei lui Mako. Sunt foarte obosit. Aud vag că America e de vină, banii de la FMI, politicieni corupţi, mass media care dezinformează… Zeynel, kurdule, spune drept, ce părere ai despre protestatari? Proastă! Deci eşti cu Erdogan? E cel mai bun turc din 1923 încoace, spune patronul firmei Kaizo, producătoare de izolaţii termice, materiale izolatoare pentru acoperişuri şi izolaţii celulozice, în curând şi pe piaţa din România. Cum-necum, noul nostru prieten se decide să plecăm.

Ne anunţă că „mâine pleacă la graniţa cu Siria, singur-singurel” şi de-aia şi-a pus angajaţii să-i spele maşina. Ne înţelegem la telefon cu Eunice şi Zeynel străbate metropola în căutarea noii noastre prietene. O găsim, ne urcăm în maşină, ne folosim de cunoştinţele ei de turcă pentru a purta prima conversaţie inteligibilă a zilei cu amicul nostru. „Vă invidiază că aţi avut curaj să veniţi cu ocazie până aici”. Noi îl respectăm că, deşi e contra manifestanţilor, ne duce cuminte până la intrarea în Piaţa Taksim şi nu încearcă să ne influenţeze în vreun fel ceea ce vom scrie. Ne luăm la revedere. Adio, Zeynel. De fapt, la revedere, că acum suntem prieteni pe Facebook.

flutura steagukl

*
Problema o fi la americani – după cum susţin unii – dar Starbucks, o firmă americană, a simţit oportunitatea. Când zeci de restaurante, baruri şi hoteluri din preajma pieţei Taksim şi-au închis porţile pe termen nedeterminat pentru că prea mulţi protestatari dădeau buzna în localuri când poliţiştii trăgeau cu proiectile cu gaze, compania din Seattle a făcut o mişcare de marketing genială. A deschis larg porţile manifestanţilor gazaţi şi a înfiinţat un post de prim ajutor în interior. „Pentru noi, prioritare sunt siguranţa şi sănătatea clienţilor şi angajaţilor noştri”, se arată în comunicatul Starbucks. Profit? Profit!

autobuz distrus

Pe lângă Starbucks întregim şi noi gaşca, în piaţa Taksim. Acum am văzut şi cum e să fii protestatar în Turcia. Now what? Eunice îşi ia o apă, eu îmi iau o apă, de la acelaşi vânzător ambulant. Ea a vorbit în turcă, a costat-o 75 de kuruşi. Eu am cerut în engleză, a costat o liră. E scump să fii străin în Constantinopol. Hai într-un bar, să bem o cafea, să ne spălăm, să ne schimbăm. „Puţim ca doi boschetari”, remarcă Mako. Onder insistă să luăm 40 de lire – pula mea, e un milion! – în cazul în care nu ne revedem curând. Îi luăm, dar numai dacă Eunice rămâne cu noi. Şi aşa taximetriştii i-au cerut între 35 şi 60 de lire să o ducă până în staţia de autobuz de unde trebuia să ia o cursă spre casă, la periferia Istanbulului. O luăm în jos, de cealaltă parte a pieţei, pe strada Istiklal. Seamănă izbitor cu Callao. Iar Taksimul pare Puerta del Sol. M-am săturat de simboluri.

la poesie

În drum spre barul în care Mako îşi va scrie textul şi eu voi fi prea obosit să încheg două fraze, lumea dansează, cântă, bătrânii poartă măşti de gaze, iar îndrăgostiţii se plimbă cu măşti chirurgicale pe faţă. Pe o uşă, în spatele unor tineri odihnindu-se pe nişte trepte, stă scris: „La poesie dans la rue. 1 iunie 2013”.

PS: E miercuri, ora 17:35. În Piaţa Taksim sunt 10.000 de oameni, iar Internetul a fost tăiat în tot centrul. Bateria mi-e pe terminate, iar videourile refuză să se uploadeze în timp util. Voi reveni, mai târziu, cu clipurile Youtube. Până una-alta, citiţi-l pe Ştefan Mako. Şi mulţumiri speciale lui Eunice, fără de care acest text, cu poze şi video incluse, nu ar fi fost posibil.

Un an de indignare: În loc de bilanţ, întoarcerea în Puerta del Sol

A fost un weekend în care Guvernul de la Madrid încerca pentru a patra oară să reformeze sistemul financiar. Unul în care buletinele meteo anunţau creşterea temperaturilor şi – practic – sosirea verii. Un sfârşit de săptămână în care campionatul de fotbal spaniol îşi decidea, în ultima etapă, participantele în cupele europene şi retrogradatele. Unul în care Bankia (mega-entitatea financiară apărută în urma fuziunii “reci” a şapte bănci, între care giganţii Caja Madrid şi Bancaja) era naţionalizată. Un weekend în care Rajoy a apărut pentru a mia oară în faţa spaniolilor pentru a-i asigura că Spania nu va repeta destinul Greciei şi nu va avea nevoie să fie salvată de UE. În care, tot pentru a mia oară, “partenerii europeni” dictau şi mai multe măsuri de austeritate, şi mai multe tăieri de bugete, şi mai mari economii, şi mai rapide reforme, şi mai, şi mai, şi mai…

A fost un weekend în care s-au întâmplat toate acestea şi încă multe altele. Dar în presa internaţională alt eveniment petrecut în Spania avea să acapareze prim planul. La un an de la declanşarea mişcării indignaţilor, aceştia reveneau în locul în care s-a născut fenomenul: în Puerta del Sol. O mişcare socială instinctivă, care şi-a tras seva din nemulţumirile şi injustiţiile sistemului şi care s-a născut pe reţelele sociale, în mai 2011, “năşită” de un bătrânel. Instinctivă şi, poate de aceea, puţin dezorientată. Dar care a decis, acum un an, că nu va mai fi ignorată.

Şi pentru că de la ultima mare revărsare pe străzi a indignaţilor spanioli s-a schimbat guvernul şi ideologia puterii, dar şi pentru că, probabil, între timp au învăţat din “greşelile” trecutului, reacţia autorităţilor a fost una mai fermă şi mai decisă ca acum un an. Asta deşi liderii politici spanioli ar putea să se considere norocoşi că starea generală de nemulţumire şi disperare s-a canalizat, de data aceasta, într-o mişcare precum 15M, majoritar pacifică. Spaniolii sunt un popor – chiar mai multe – care, în cazuri similare, în trecut, protesta prin cauciuri incendiate şi cocktailuri molotov. Ca să nu mergem şi mai în urmă, pentru a zgândări rana războiului civil, în urma căruia învingătorii şi-au cadorisit câteva decenii bune de dictatură. Dintre toţi indignaţii zbuciumatei istorii spaniole, cei de astăzi sunt cei mai prietenoşi şi mai paşnici.

Ce s-a întâmplat în acest an scurs între 15M şi 12M? S-a diluat spiritul mişcării indignaţilor? A reuşit ceva? Unde au dispărut ei în tot acest timp? Nicăieri. Au fost mereu aici, chiar şi înainte de izbucnirea spontanei mişcări, anul trecut. Şi apoi după. Furia ascunsă atâta timp, care a luat prin surprindere în mai 2011 întreaga clasă politică, s-a retras pe reţelele sociale, de unde a şi pornit. În cartiere, în parcuri, în grupuri restrânse şi mai puţin îngrijorătoare pentru conducători. Azi se împlineşte anul de la primele scandări împotriva clasei politice, sistemului economic şi marilor corporaţii: “Nu ne reprezentaţi!”, “Asta nu este salvarea, ci un şantaj!” sau “Nu e destulă pâine pentru atâţia cârnaţi!” (deh, sună mai bine în spaniolă).

De când au pus capăt taberelor din Plaza de Sol, epicentrul protestelor şi simbolul mişcării, pe 12 iunie anul trecut, indignaţii au organizat marile manifestaţii din 19 iulie şi 15 octombrie, care au internaţionalizat mişcarea şi au extins-o în peste o sută de ţări. Au inspirat mişcarea Occupy de peste Ocean. Şi au păstrat mocnit, dar nestins, focul pe Twitter, Facebook şi-n cartierele mărginaşe ale marilor oraşe.

Mișcarea s-a descentralizat, organizându-se pe grupuri restrânse şi comisii. Este adevărat că există zeci de comisii acum, care întreprind propriile lor acţiuni, dar coordonarea lor este fundamentală şi încă funcţionează. De asta se ocupă comisia de coordonare şi adunarea generală, în care indignaţii se pun de acord asupra acţiunilor comune.

Câteva din comisiile şi organizaţiile “membre” ale mişcării 15M:

Democracia Real Ya! (Democraţie reală acum!) – Platforma care a convocat, formal, manifestaţiile de la 15 mai anul trecut, momentul în care a luat fiinţă, practic, mişcarea indignaţilor. A devenit una din cele mai vizibile organizaţii ale mişcării.

No les votes! (Nu-i vota!) – Mişcare cetăţenească apărută ca urmare a nemulţumirii cauzate de crearea Legii Sinde. Cere boicotarea, la vot, a principalelor partide: PP, PSOE, CiU – cele care au creat iniţiativa legislativă.

Juventud sin Futuro (Tineret fără viitor) – Creată în februarie 2011 de către colectivele universitare madrilene, ca formă de protest faţă de sărăcia şi lipsa locurilor de muncă pentru tineri.

Plataforma de Afectados por la Hipoteca (Platforma Afectaţilor de Ipotecă) – Înfiinţată în Barcelona, în februarie 2009, ca răspuns la cadrul legal actual, care permite băncilor şi confiscarea apartamentelor, dar şi recuperarea datoriilor de la rău-platnici. Militează pentru “achitarea datoriei doar prin pierderea locuinţei”.

Plataforma por una fiscalidad justa, ambiental y solidaria (Platforma pentru o fiscalitate justă, ambientală şi solidară) – Platformă creată ca urmare a îngrijorării create de un sistem fiscal “tot mai injust şi înapoiat”.

Toma los barrios! (Pune stăpânire pe cartiere) – Iniţiativă izvorâtă în contextul organizării “campingurilor” din pieţe, începând cu Puerta del Sol. Scopul său este organizarea de întruniri populare în toate colţurile Madridului şi “de ce nu, în toată lumea”.

Da, au existat şi dispute şi lupte intestine. De curând, Democracia Real Ya! (Democraţie Reală Acum!), una din platformele care au contribuit decisiv la declanşarea mişcării indignaţilor, şi-a expulzat cinci dintre membrii proprii, deoarece aceştia creaseră o nouă asociaţie, “încălcând normele de protocol şi de democraţie internă”. Grupul dizident, acuzat de “lovitură de stat”, a fost îndepărtat.

Dincolo de aceste mici sincope, inerente într-un grup atât de eterogen, mişcarea s-a extins şi s-a ramificat. În plus, a învăţat să-şi concretizeze ideile şi nemulţumirile în acţiuni precise, în educaţie, sănătate, fiscalitate sau chestiunea locuinţelor. De altfel, în acest ultim domeniu, indignaţii au obţinut în ultimul an cele mai multe succese.


Iniţiativa “Stop desahucios” (Stop evacuărilor), impulsionată de Platforma Afectaţilor de Ipotecă (PAH, după iniţialele în spaniolă) a reuşit să se mobilizeze şi să paralizeze şi împiedice sute de evacuări ale familillor care nu mai puteau să-şi plătească ratele la locuinţe. “Trebuie să găsim soluţii rezonabile. O familie afectată de şomaj nu este capabilă să plătească 800 de euro pe ipotecă, dar poate plăti 300 de euro chirie. Încercăm, aşadar, să transformăm cazurile lor în chirii sociale. Banca rămâne cu apartamentul, dar familia continuă să locuiască în casă, în calitate de chiriaşă”, au explicat indignaţii.

Procedura e simplă. Afectaţii iau legătura cu asociaţia, membrii acesteia îşi acordă sprijinul legal şi moral pentru a evita evacuarea. Indignaţii organizează o manifestaţie publică de protest în faţa locuinţei şi încearcă să împiedice banca să-i arunce în stradă pe rău-platnici. Se ajunge, de multe ori, la ciocniri cu poliţia, deşi protestatarii încearcă să protesteze paşnic.

Şi acum? După ce dreapta (Partidul Popular) a ajuns la putere şi a luat o serie de măsuri de austeritate fără precedent, mişcarea indignaţilor a găsit motive şi mai întemeiate pentru a-şi continua odiseea. Politicile sociale au suferit cel mai mult după instalarea popularilor. Săracii au devenit şi mai săraci, şomerii s-au înmulţit (25% dintre spanioli nu mai au loc de muncă), unul din fiecare doi tineri nu are o slujbă, Guvernul a decis să taie 10 miliarde de euro numai din educaţie şi sănătate, s-a introdus co-plata în sistemul medical, taxele universitare s-au majorat cu până la 50%, profesorilor li s-au mărit normele de ore de predat…

Dar ce a durut cel mai tare a fost că, în ciuda acestor tăieri, Guvernul a găsit de cuviinţă să pompeze miliarde din banii publici în băncile care au suferit de pe urma spargerii balonului imobiliar. Asta în condiţiile în care una din cererile mişcării 15M a fost înfiinţarea unei bănci publice, care să ajute pe cei aflaţi în nevoie, cerinţă ignorată de conducătorii politici.

Mai mult, legea Sinde – împotriva “pirateriei online” – şi modificarea Codului Penal, care ajunge să considere “infracţiune” convocarea de proteste prin intermediul reţelelor sociale şi să pedepsească cu închisoarea “rezistenţa pasivă” a protestatarilor în faţa forţelor de ordine, au pus capac. Aşadar, nemulţumiţii s-au întors în stradă, în peste 80 de oraşe. Cu pancarte, cu scandări, cu bannere, cu corturi (în ciuda faptului că până acum Poliţia i-a împiedicat să “campeze” în pieţe) şi cu acele ţipete mute, cu mâinile spre cer, cea mai paşnică dar şi mai impresionantă formă de protest “brevetată” de indignaţii spanioli. Azi noapte, la ora 00.00, cei 2.000 de oameni prezenţi în Sol au întâmpinat cu aplauze sosirea zilei de 15 mai, ca o ironie amară, cu ochii pe ceasul după care întreaga Spanie îşi potriveşte Revelioanele.

Între timp, în Mostoles s-a deschis o cantină socială la care “noii săraci” îşi pot lua mâncarea acasă, în schimbul unei sume simbolice de 1 euro, “pentru ca oamenii să nu se simtă chiar atât de umiliţi”; băncile sunt păzite de poliţişti pentru că “indignaţii” au pornit campanii de retrageri masive a banilor din conturi; medici şi pacienţi, spanioli şi imigranţi, protestează pentru anularea “dreptului la servicii medicale” pentru imigranţii ilegali; iar ziariştii sunt umiliţi de cei care ar trebui să le asigure protecţia, atunci când aceştia din urmă nu recurg chiar la violenţe gratuite.

Când, de la New York, fostul laureat cu Nobel pentru Economie, Paul Krugman, prevesteşte ieşirea Greciei din Zona Euro, agravarea problemelor Spaniei şi Italiei şi, probabil, în “doar câteva luni”, moartea monedei unice europene, Europa se vede la o răscruce de drumuri: repetăm 1848 (o “primăvară a popoarelor” internaţională, cetăţenească şi socială, dar care cere muncă, angajament şi organizare) sau 1930 (premisele deja există: creşterea dispreţului şi discriminării faţă de cel slab, darwinismul social, rasismul, intoleranţa şi reînflorirea extremismului de dreapta)?

Surse foto: Levante-EMV, La Razon, El Universo, 20 minutos, HUMOR INDIGNADO 99%

* – Acum exact un an, pe 15 mai, odată cu mişcarea indignaţilor, am inaugurat şi eu blogul ăsta. Printre primele articole au fost chiar cele despre “revoluţia spaniolă” şi “mişcarea indignaţilor”. Azi am scris (abia) articolul cu numărul 100 – cel de faţă – pe Ellun.es. Atâta s-a putut. Şi aşa s-a nimerit…

Proteste în România indigo – Guest post @Mitrutdocan

Până i se va îndeplini dorinţa lui Ciulea (btw, felicitări pentru poza şi filmuleţul cu protestatarul din Baia de Arieş), am primit rugămintea lui Mitruţ Docan de a-i găzdui opinia despre #revolutie. Cu menţiunea că este un punct de vedere pe care îl respect şi-l apreciez, chiar dacă nu coincide în totalitate cu al meu, vă anunţ că textul de mai jos este al doilea post scris de Mitruţ pe acest blog (după ăsta), deci este deja un “obişnuit” al casei. Maestre, banda:

Simt nevoia să mă disculp. Nu am participat la “revoluţie” decît tangenţial, în plimbarea pe care o îndur de la Piaţa Romană pînă în Drumul Taberei. By the way, sînt cu 4 kilograme mai slab, scop împlinit, dar răcit ca un motan abandonat. Revenind. Spun că simt nevoia ciudată să îmi cer iertare, fiindcă văd o Românie fără haz, dar nu găsesc rostul implicării. Să mă explic.

* Sînt în vîrstă de 25 de ani, am simpatii creştin-democrate, nu relaţionez, fireşte, cu niciun partid de la noi şi analizez eşafodajul politic autohton cu un fel de curiozitate perversă. Merg cu metroul, îmi sun mama de ziua Mamei, urăsc castaniul în îmbrăcăminte, mă dezic de corporaţii şi îmi place berea belgiană. Mă plasez înspre periferia clasei de mijloc, compartimentul apropiat de discursul domnului Daniel Barbu, deci sînt un biet cetăţean normal în căutarea vremurilor mai bune. Cred că era nevoie să facem cunoştinţă înainte să încrucişăm săbiile. big grin

“Revoluţia” a început din vîrful piramidei, cu televiziunile chemînd la proteste publice şi un lider politic care a incitat mişcările de stradă, ceea ce nu e numai demoralizant, ci şi complet împotriva democraţiei. Piaţa s-a transformat într-un fel de cantină socială, în curs să hrănească tot portativul de frustrări: lipsa de libertate (?), dictatura (?), taxa auto, legea Dragomir etc. Evoluînd de la consistenţa unei asociaţii de locatari la dimensiunea unei parohii rurale, mişcarea de la Universitate a devenit un fel de îmbulzeală lipsită de mesaj coerent, de revendicări realiste sau de luciditate politică. Mai mult de atît, sufocată de un “ba pe-a mă-tii, Traiane!” şi colorată în portocaliul huliganilor de la diferite echipe de fotbal, adunarea a avut o sincopă ciudată duminică, atunci cînd i-a încurcat pe jandarmi cu minerii. În continuare, Piaţa Universităţii rămîne indigo, colorată de jandarmi, populată de o “revoluţie” în căutare de orice fel de răfuială. În continuare, rămîne …

FĂRĂ MESAJ.

Absenţa unui mesaj clar îngroapă adunarea. Nicio listă de revendicări, nicio soluţie, doar pancarte cu umor şi poze la căldura focului de la Unirii. Mulţimea sărbătoreşte o întrunire cîmpenească, bucuria unui “cît de mulţi sîntem”, dar uită utilitatea demonstraţiei. Nimeni nu teoretizează mişcarea, opoziţia aplaudă şi încearcă să inspire scopurile prin conferinţe de presă. Greşită abordare.

FĂRĂ CONSISTENŢĂ.

Cîteva mii de oameni în toată ţara. Suficient pentru recordul mondial la dansul pinguinului, insuficient pentru o schimbare adevărată. Iar dacă o punem la socoteală şi pe domnişoara de la Cluj, care a ieşit în apărarea “domnului Calafat”, spectacolul are notele lugubre din filmele lui Stanley Kubrick. Ca să nu mai vorbim de apărarea suporterilor, “cărora nu li se poate răpi dreptul cetăţenesc” de a provoca haos. Putem răsufla uşuraţi, ipocrizia a fost salvată. Huliganii au venit ca cetăţeni. Mă gîndesc că ar trebui să ne condamnăm pentru termenul de mineriadă, să îi zicem acţiune cetăţenească cu ortaci. winking

FĂRĂ VIITOR.

În logica greşită a vremurilor, ar trebui să cadă guvernul, moment în care opoziţia ar forţa anticipatele pentru Parlament, condiţie în care România ar avea mai multe şanse de supravieţuire dacă s-ar înjunghia cu o sabie Hattori Hanzo. Astfel, o muştruluială confuză devine o lopată de pămînt, iar exaltarea transmisiei în direct o glumă proastă.

Nu am participat la “revoluţie”, prieteni, fiindcă nu coincide cu felul în care văd lucrurile şi nu aprob o gloată de curioşi dezinteresaţi de politica adevărată, dar excitaţi de intifade. Mă încred încă în vot, nu cred în lideri politici care cheamă în stradă şi nu sînt pe aceeaşi lungime de undă cu “lipsa de libertate” invocată, fiindcă încă îmi aduc aminte de cum era să cumperi o jumătate de pîine. Nu, nu sînt mulţumit de ce trăiesc, dar prefer să muncesc mai mult şi să sancţionez în cel mai indicat moment, adică la urne. Iertare!

*Articolul nu implică în niciun fel compania în cadrul căreia lucrez.

Sursa foto: Jurnalul.ro

#Spanishrevolution a trecut oceanul: #OccupyWallStreet

Mai ţineţi minte #spanishrevolution? Nu, nu s-au încheiat protestele. Platforma “Democraţie Reală Acum” şi mişcarea 15-M există încă, chiar dacă într-o oarecare letargie, aşteptând alegerile generale anticipate din 20 noiembrie. Dar nu despre spanioli e vorba acum, ci despre influenţa mişcării din Spania asupra mişcării #occupywallstreet (trebuia să fie de mult Trending Topic, dar nu e prima oară când Twitter joacă pentru echipa adversă), care tocmai se petrece la New York, cu ramificaţii “din solidaritate” la Los Angeles (#OccupyLA) şi în alte oraşe importante din S.U.A. Evident, nici asta nu o veţi vedea la adevărata amploare la ştiri, la fel ca în cazul Spaniei, chiar dacă deja este a 15-a zi de proteste (e adevărat, cu cea mai mare participare de până acum).

Participanţii la proteste susţin că numărul celor prezenţi este de peste 6.000 de persoane. Evident, presa spune că ar fi mai puţini, iar Poliţia şi mai puţini. Cei care nu au fost acolo, în stradă, au luat cu asalt serverele de streaming. Cică 15.000 de oameni s-au uitat, azi noapte, pe net, live, aici.

“We’re the 99 percent”

Cu toate acestea, “revoluţia” se pare că a început şi la americani, “cea mai democratică naţiune” (Yeah, right!) din lume, unde cei 99%, aşa cum se autodenumesc protestatarii – aluzie în antiteză la cei 1% dintre americani care deţin 35,6% din banii şi din bogăţia ţării, adică peste 20 de trilioane de dolari – au lansat şi prima declaraţie oficială cu nemulţumirile şi cerinţele lor. O puteţi citi aici.

La ora la care eu scriu aceste rânduri (ora 3.00 în România), siteurile de ştiri spuneau de peste 400 de arestări făcute în New York. Poliţia americană a apelat la tehnici speciale de dispersare a manifestanţilor, despărţindu-i în grupuri mai mici şi deviindu-i de la traseul manifestaţiei, iar apoi arestându-i pentru că – atenţie! – “s-au abătut de la traseul autorizat al marşului de protest”. Printre cei arestaţi s-a aflat şi un jurnalist free-lancer, Natasha Lennard care acoperea manifestaţia pentru New York Times – ironic, unul din ziarele care dezinformau cu privire la numărul participanţilor şi încercau să minimalizeze amploarea mişcării din stradă.

Mai multe informaţii, dacă sunteţi interesaţi, găsiţi la linkurile cu care am împânzit textul de mai sus sau la site-urile oficiale ale “indignaţilor” americani: Inequality.org, OccupyTogether.org sau OccupyWallStreet.org

LE: Evident, au apărut şi “haterii” mişcării laughing

Cum se încearcă discreditarea revoluţiei indignaţilor din Spania

Deşi sunt jurnalist şi, adesea, m-am certat cu lumea pe seama hoţiei, manipulării, exagerărilor sau minciunilor din presă (afirmaţii, de cele mai multe ori, generalizate, asupra întregii prese), nu am cum să nu mă indignez la rândul meu când văd, în mod repetat, tentativele presei spaniole de a discredita mişcarea indignaţilor, cea care a declanşat “revoluţia spaniolă”. Din fericire (?), nu toată presa face asta. Până acum, singurele exemple au fost din rândul presei de dreapta, care încearcă să “zugrăvească” mişcarea indignaţilor ca una de “extremă stânga”, chiar comunistă, pentru a discredita întreaga acţiune în ochii opiniei publice. Din rândurile mass-mediei obiective şi care nu a fost prinsă cu fofârlica, ba chiar a avut un “ton” de simpatie faţă de revoluţia spaniolă aş menţiona 20 minutos şi La Informacion (mai sunt şi altele, am dat doar două exemple).

Photoshop pe prima pagină, pentru a “micşora” numărul protestatarilor

Ultima “ispravă” este pe prima pagină de azi a cotidianului-tabloid La Razon, unde fotografiile de la manifestaţiile din Madrid, unde peste 200.000 de oameni au ieşit în stradă (Madridul a fost doar una din cele 60 de localităţi spaniole unde “indignaţii” au protestat pe străzi). Fotografiile au fost “tăiate” în aşa fel încât să sugereze că numărul manifestanţilor a fost mult mai mic. Şi pentru că asta nu era de-ajuns, au şi “fotoşopat” imaginea, tăind câţiva manifestanţi din poză. Problema este că unuia i-au tăiat doar capul, astfel încât toată “manipularea” a ieşit la iveală. Tabloidul a titrat mare: 22.971.350 de votanţi pe 22 mai, 125.000 de manifestanţi pe 19 iunie. Ceea ce este o minciună sfruntată, pentru că, aşa cum am spus, doar în Madrid au fost peste 200.000 de persoane pe străzi, or ei se referă la toată Spania când spun că au fost doar 125.000 (35.000 în Madrid, 50.000 în Barcelona, 10.000 în Valencia, spun ei).

Continue reading “Cum se încearcă discreditarea revoluţiei indignaţilor din Spania”