Un an de indignare: În loc de bilanţ, întoarcerea în Puerta del Sol

A fost un weekend în care Guvernul de la Madrid încerca pentru a patra oară să reformeze sistemul financiar. Unul în care buletinele meteo anunţau creşterea temperaturilor şi – practic – sosirea verii. Un sfârşit de săptămână în care campionatul de fotbal spaniol îşi decidea, în ultima etapă, participantele în cupele europene şi retrogradatele. Unul în care Bankia (mega-entitatea financiară apărută în urma fuziunii “reci” a şapte bănci, între care giganţii Caja Madrid şi Bancaja) era naţionalizată. Un weekend în care Rajoy a apărut pentru a mia oară în faţa spaniolilor pentru a-i asigura că Spania nu va repeta destinul Greciei şi nu va avea nevoie să fie salvată de UE. În care, tot pentru a mia oară, “partenerii europeni” dictau şi mai multe măsuri de austeritate, şi mai multe tăieri de bugete, şi mai mari economii, şi mai rapide reforme, şi mai, şi mai, şi mai…

A fost un weekend în care s-au întâmplat toate acestea şi încă multe altele. Dar în presa internaţională alt eveniment petrecut în Spania avea să acapareze prim planul. La un an de la declanşarea mişcării indignaţilor, aceştia reveneau în locul în care s-a născut fenomenul: în Puerta del Sol. O mişcare socială instinctivă, care şi-a tras seva din nemulţumirile şi injustiţiile sistemului şi care s-a născut pe reţelele sociale, în mai 2011, “năşită” de un bătrânel. Instinctivă şi, poate de aceea, puţin dezorientată. Dar care a decis, acum un an, că nu va mai fi ignorată.

Şi pentru că de la ultima mare revărsare pe străzi a indignaţilor spanioli s-a schimbat guvernul şi ideologia puterii, dar şi pentru că, probabil, între timp au învăţat din “greşelile” trecutului, reacţia autorităţilor a fost una mai fermă şi mai decisă ca acum un an. Asta deşi liderii politici spanioli ar putea să se considere norocoşi că starea generală de nemulţumire şi disperare s-a canalizat, de data aceasta, într-o mişcare precum 15M, majoritar pacifică. Spaniolii sunt un popor – chiar mai multe – care, în cazuri similare, în trecut, protesta prin cauciuri incendiate şi cocktailuri molotov. Ca să nu mergem şi mai în urmă, pentru a zgândări rana războiului civil, în urma căruia învingătorii şi-au cadorisit câteva decenii bune de dictatură. Dintre toţi indignaţii zbuciumatei istorii spaniole, cei de astăzi sunt cei mai prietenoşi şi mai paşnici.

Ce s-a întâmplat în acest an scurs între 15M şi 12M? S-a diluat spiritul mişcării indignaţilor? A reuşit ceva? Unde au dispărut ei în tot acest timp? Nicăieri. Au fost mereu aici, chiar şi înainte de izbucnirea spontanei mişcări, anul trecut. Şi apoi după. Furia ascunsă atâta timp, care a luat prin surprindere în mai 2011 întreaga clasă politică, s-a retras pe reţelele sociale, de unde a şi pornit. În cartiere, în parcuri, în grupuri restrânse şi mai puţin îngrijorătoare pentru conducători. Azi se împlineşte anul de la primele scandări împotriva clasei politice, sistemului economic şi marilor corporaţii: “Nu ne reprezentaţi!”, “Asta nu este salvarea, ci un şantaj!” sau “Nu e destulă pâine pentru atâţia cârnaţi!” (deh, sună mai bine în spaniolă).

De când au pus capăt taberelor din Plaza de Sol, epicentrul protestelor şi simbolul mişcării, pe 12 iunie anul trecut, indignaţii au organizat marile manifestaţii din 19 iulie şi 15 octombrie, care au internaţionalizat mişcarea şi au extins-o în peste o sută de ţări. Au inspirat mişcarea Occupy de peste Ocean. Şi au păstrat mocnit, dar nestins, focul pe Twitter, Facebook şi-n cartierele mărginaşe ale marilor oraşe.

Mișcarea s-a descentralizat, organizându-se pe grupuri restrânse şi comisii. Este adevărat că există zeci de comisii acum, care întreprind propriile lor acţiuni, dar coordonarea lor este fundamentală şi încă funcţionează. De asta se ocupă comisia de coordonare şi adunarea generală, în care indignaţii se pun de acord asupra acţiunilor comune.

Câteva din comisiile şi organizaţiile “membre” ale mişcării 15M:

Democracia Real Ya! (Democraţie reală acum!) – Platforma care a convocat, formal, manifestaţiile de la 15 mai anul trecut, momentul în care a luat fiinţă, practic, mişcarea indignaţilor. A devenit una din cele mai vizibile organizaţii ale mişcării.

No les votes! (Nu-i vota!) – Mişcare cetăţenească apărută ca urmare a nemulţumirii cauzate de crearea Legii Sinde. Cere boicotarea, la vot, a principalelor partide: PP, PSOE, CiU – cele care au creat iniţiativa legislativă.

Juventud sin Futuro (Tineret fără viitor) – Creată în februarie 2011 de către colectivele universitare madrilene, ca formă de protest faţă de sărăcia şi lipsa locurilor de muncă pentru tineri.

Plataforma de Afectados por la Hipoteca (Platforma Afectaţilor de Ipotecă) – Înfiinţată în Barcelona, în februarie 2009, ca răspuns la cadrul legal actual, care permite băncilor şi confiscarea apartamentelor, dar şi recuperarea datoriilor de la rău-platnici. Militează pentru “achitarea datoriei doar prin pierderea locuinţei”.

Plataforma por una fiscalidad justa, ambiental y solidaria (Platforma pentru o fiscalitate justă, ambientală şi solidară) – Platformă creată ca urmare a îngrijorării create de un sistem fiscal “tot mai injust şi înapoiat”.

Toma los barrios! (Pune stăpânire pe cartiere) – Iniţiativă izvorâtă în contextul organizării “campingurilor” din pieţe, începând cu Puerta del Sol. Scopul său este organizarea de întruniri populare în toate colţurile Madridului şi “de ce nu, în toată lumea”.

Da, au existat şi dispute şi lupte intestine. De curând, Democracia Real Ya! (Democraţie Reală Acum!), una din platformele care au contribuit decisiv la declanşarea mişcării indignaţilor, şi-a expulzat cinci dintre membrii proprii, deoarece aceştia creaseră o nouă asociaţie, “încălcând normele de protocol şi de democraţie internă”. Grupul dizident, acuzat de “lovitură de stat”, a fost îndepărtat.

Dincolo de aceste mici sincope, inerente într-un grup atât de eterogen, mişcarea s-a extins şi s-a ramificat. În plus, a învăţat să-şi concretizeze ideile şi nemulţumirile în acţiuni precise, în educaţie, sănătate, fiscalitate sau chestiunea locuinţelor. De altfel, în acest ultim domeniu, indignaţii au obţinut în ultimul an cele mai multe succese.


Iniţiativa “Stop desahucios” (Stop evacuărilor), impulsionată de Platforma Afectaţilor de Ipotecă (PAH, după iniţialele în spaniolă) a reuşit să se mobilizeze şi să paralizeze şi împiedice sute de evacuări ale familillor care nu mai puteau să-şi plătească ratele la locuinţe. “Trebuie să găsim soluţii rezonabile. O familie afectată de şomaj nu este capabilă să plătească 800 de euro pe ipotecă, dar poate plăti 300 de euro chirie. Încercăm, aşadar, să transformăm cazurile lor în chirii sociale. Banca rămâne cu apartamentul, dar familia continuă să locuiască în casă, în calitate de chiriaşă”, au explicat indignaţii.

Procedura e simplă. Afectaţii iau legătura cu asociaţia, membrii acesteia îşi acordă sprijinul legal şi moral pentru a evita evacuarea. Indignaţii organizează o manifestaţie publică de protest în faţa locuinţei şi încearcă să împiedice banca să-i arunce în stradă pe rău-platnici. Se ajunge, de multe ori, la ciocniri cu poliţia, deşi protestatarii încearcă să protesteze paşnic.

Şi acum? După ce dreapta (Partidul Popular) a ajuns la putere şi a luat o serie de măsuri de austeritate fără precedent, mişcarea indignaţilor a găsit motive şi mai întemeiate pentru a-şi continua odiseea. Politicile sociale au suferit cel mai mult după instalarea popularilor. Săracii au devenit şi mai săraci, şomerii s-au înmulţit (25% dintre spanioli nu mai au loc de muncă), unul din fiecare doi tineri nu are o slujbă, Guvernul a decis să taie 10 miliarde de euro numai din educaţie şi sănătate, s-a introdus co-plata în sistemul medical, taxele universitare s-au majorat cu până la 50%, profesorilor li s-au mărit normele de ore de predat…

Dar ce a durut cel mai tare a fost că, în ciuda acestor tăieri, Guvernul a găsit de cuviinţă să pompeze miliarde din banii publici în băncile care au suferit de pe urma spargerii balonului imobiliar. Asta în condiţiile în care una din cererile mişcării 15M a fost înfiinţarea unei bănci publice, care să ajute pe cei aflaţi în nevoie, cerinţă ignorată de conducătorii politici.

Mai mult, legea Sinde – împotriva “pirateriei online” – şi modificarea Codului Penal, care ajunge să considere “infracţiune” convocarea de proteste prin intermediul reţelelor sociale şi să pedepsească cu închisoarea “rezistenţa pasivă” a protestatarilor în faţa forţelor de ordine, au pus capac. Aşadar, nemulţumiţii s-au întors în stradă, în peste 80 de oraşe. Cu pancarte, cu scandări, cu bannere, cu corturi (în ciuda faptului că până acum Poliţia i-a împiedicat să “campeze” în pieţe) şi cu acele ţipete mute, cu mâinile spre cer, cea mai paşnică dar şi mai impresionantă formă de protest “brevetată” de indignaţii spanioli. Azi noapte, la ora 00.00, cei 2.000 de oameni prezenţi în Sol au întâmpinat cu aplauze sosirea zilei de 15 mai, ca o ironie amară, cu ochii pe ceasul după care întreaga Spanie îşi potriveşte Revelioanele.

Între timp, în Mostoles s-a deschis o cantină socială la care “noii săraci” îşi pot lua mâncarea acasă, în schimbul unei sume simbolice de 1 euro, “pentru ca oamenii să nu se simtă chiar atât de umiliţi”; băncile sunt păzite de poliţişti pentru că “indignaţii” au pornit campanii de retrageri masive a banilor din conturi; medici şi pacienţi, spanioli şi imigranţi, protestează pentru anularea “dreptului la servicii medicale” pentru imigranţii ilegali; iar ziariştii sunt umiliţi de cei care ar trebui să le asigure protecţia, atunci când aceştia din urmă nu recurg chiar la violenţe gratuite.

Când, de la New York, fostul laureat cu Nobel pentru Economie, Paul Krugman, prevesteşte ieşirea Greciei din Zona Euro, agravarea problemelor Spaniei şi Italiei şi, probabil, în “doar câteva luni”, moartea monedei unice europene, Europa se vede la o răscruce de drumuri: repetăm 1848 (o “primăvară a popoarelor” internaţională, cetăţenească şi socială, dar care cere muncă, angajament şi organizare) sau 1930 (premisele deja există: creşterea dispreţului şi discriminării faţă de cel slab, darwinismul social, rasismul, intoleranţa şi reînflorirea extremismului de dreapta)?

Surse foto: Levante-EMV, La Razon, El Universo, 20 minutos, HUMOR INDIGNADO 99%

* – Acum exact un an, pe 15 mai, odată cu mişcarea indignaţilor, am inaugurat şi eu blogul ăsta. Printre primele articole au fost chiar cele despre “revoluţia spaniolă” şi “mişcarea indignaţilor”. Azi am scris (abia) articolul cu numărul 100 – cel de faţă – pe Ellun.es. Atâta s-a putut. Şi aşa s-a nimerit…

Lecție de trolling pe Twitter: #prayforportugal

Că tot a fost zilele astea trollingul la modă pe Internet… Dacă aţi fost azi noapte pe Twitter, poate aţi văzut că #prayforportugal a devenit trending topic mondial. Şi, din câte se părea la prima vedere, nimeni nu ştia de ce. Apăruseră nişte fotocapturi de tweeturi trimise de Associated Press sau El Pais, plus nişte RT-uri “prefabricate” de la CNN şi alte instituţii de presă “serioase”, care făceau referire la “război civil”, “graniţe închise”, “bombardament”, “a murit preşedintele Aníbal Cavaco Silva”, “lovitură de stat” etc. în Portugalia.

O “ştire” care a speriat cel puţin câţiva editori de noapte – care abia aţipiseră – din presa de pretutindeni. Ce s-a întâmplat de fapt?

N-a fost nevoie de multă bătaie de cap să merg pe firul hashtagului, înapoi, până la primul tweet pe subiect: un blogger din Spania – un binecunoscut troll pe Internetul spaniol -, Mikel Nhao, a fost cel care a declanşat “nebunia”. De fapt, nu cu unul, ci cu trei tweeturi:

În traducere, pe rând, “Am rămas cu gura căscată la ce se întâmplă acum în Portugalia. Violenţa niciodată nu a fost soluţia. Sper ca lucrurile să revină la normalitate”, “Este ruşinos că presa spaniolă tace cu privire la ce se întâmplă acum în Portugalia” şi “Focurilor de armă din oraşele din nord, Valença, Viana sau Braga, li se adaugă ocupaţia armatei din Porto”.

Apoi au intervenit alţi “trolli”, varianta spaniolă a defuncţilor #colegii. Unii au început să-i ţină isonul, altul a inventat hashtagul #prayforportugal, alţii s-au ocupat cu răspândirea “veştii”, alţii au tradus “ştirile” în engleză, alţii au “fotoşopat” nişte aşa zise tweeturi care să dea credibilitate poveştii (AFP, CNN, El Pais etc.), alţii au adăugat “updateuri” la fel de îngrijorătoare la situaţia din Portugalia… Apoi, pentru că s-a mai demonstrat că Twitter este cel mai rapid mijloc de răspândire a ştirilor (în câteva rânduri chiar de trolli implicaţi acum – revin mai încolo cu amănunte), hashtagul a început să se propage cu repeziciune. În jumătate de oră deja era trending topic mondial, ajutat şi de zecile de tweeturi care se întrebau “Ce dracu înseamnă #prayforportugal?”, “Ce se întâmplă în Portugalia? #prayforportugal” sau chiar “Băi, ce dracu se întâmplă la mine în ţară?? De ce suntem trending topic? #prayforportugal” sau de cele care au prins din zbor farsa întârziată de 1 aprilie şi au intrat în joc, aducând “noi şi noi informaţii şocante” despre “situaţia din Portugalia”. Şi, uite aşa s-a creat o farsă care a păcălit câteva mii, dacă nu zeci de mii de oameni…

Acum, despre autorul ei. Mikel Nhao nu este la prima ispravă de acest gen. Multă vreme, s-a dat drept ziarist la Marca pe Twitter. Destui (printre care şi Alex_Tikitaka) au muşcat-o.

În luna ianuarie, tot el a scornit povestea “ieşirii din dulap” a lui Pepe, pornind de la o ştire-pamflet mai veche de la un radio francez. #BravoPepe a devenit şi atunci Trending Topic mondial, “ştirea” că Pepe ar fi dezvăluit că e gay fiind preluată chiar de unele siteuri de ştiri (nu mai ţin minte exact, dar parcă şi de câteva ziare). Când s-a aflat că este doar o farsă, era deja prea târziu. Găluşca fusese înghiţită.

Mikel Nhao are un blog, “Mikel Nhao răspunde”, pe care publică schimburile de mailuri dintre el şi “victimele” sale, diverse persoane care publică anunţuri de mică publicitate pe Internet sau în ziare, la “matrimoniale”, “tarot”, “vânzări-cumpărări” etc.

Poveştile ţesute de micuţ sunt – şi nu mă feresc să folosesc cuvântul – geniale! De exemplu: pe un tip – puţin agramat (un fel de Haotik, na!) – care-şi făcea reclamă că “scoate argintul viu” şi “dă în cărţi pentru orice problemă” l-a făcut, după o serie de mailuri, să îşi dea întâlnire cu “Migel, cale sufelă de un defect de volbile si ale nevoie de ajutol” (un fel de Blogatu, na!), în faţa arenei de coride, unde “victima” l-a aşteptat câteva ore bune în zadar pe “client”. Apoi tot el i-a trimis mail “vindecătorului”, certându-l că n-a venit la locul stabilit.

Unui alt tip, care-şi publicase la “matrimoniale” disponibilitatea de a face “fericiţi” din punct de vedere sexual membrii cuplurilor intrate “în rutină” (un fel de Ciubotaru, na!), i-a înscenat, cu ajutorul unei prietene, un menage-a-trois care urma să avanseze “uşor” spre punctul final, în care cei doi “soţi” l-ar fi angajat pe “gigolo” pentru “alungarea monotoniei sexuale”. Mailurile în trei dintre ei au “alunecat” spre certuri între “soţ” şi “soţie” (Miguel şi amica lui), cu referinţe la “puţa mică” a lui şi la “defectele fizice” ale ei, în timp ce săracul “gigolo” – pus la CC în toate aceste discuţii conjugale – s-a văzut pus în situaţia de a face pe “psihologul” de cuplu cu cei doi, dându-le sfaturi despre cum să-şi salveze relaţia (un fel de Vasile Manu, na!).

Degeaba, oricât încerc eu să descriu toate astea, ar trebui citite pentru a fi înţelese şi a vedea cât sunt de amuzante. Metoda chiar ar fi meritat importată şi adaptată şi în online-ul nostru… Dacă ar mai fi existat #colegii.

Morala poveştii cu #prayforportugal? Twitter rămâne locul în care ştirile apar cel mai repede şi prin care se propagă cel mai rapid, dar şi cel în care pot fi luate ţepe foarte uşor. De altfel, nu sunt 100% convins că fotocapturile tweeturilor date de Associated Press sau El Pais sunt fotoşopate – dacă da, sunt perfect realizate – şi nu chiar date pe bune de conturile instituţiilor de presă respective, în graba de a da primii ştirea şi, ulterior, şterse când aceasta nu s-a confirmat. Nu e imposibil să iei “ţeapă” şi când te numeşti AP, CNN sau El Pais, mai ales dacă ştirea “pleacă” de la conturi care scriu într-o limbă străină ţie sau, în cazul El Pais, cum am zis: din graba de a fi primii care o anunţă. Însă n-ar trebui să fie nici foarte greu şi nici să dureze mai mult de câteva minute să descoperi dacă sursa primară este una credibilă sau nu şi astfel să te fereşti de “gherle”.

În altă dezordine de idei, trollingul spaniol e la alt nivel faţă de cel de la noi şi azi am avut încă o dovadă. Şi nu cred că doar din cauza numărului mult mai mare de utilizatori de Twitter şi de bloggeri, ceea ce face mai facilă propagarea unei “farse” bine gândite.

Concluzia i-o las tot personajului principal al serii:

Enrique Meneses, istoria vie a presei, de la pană la iPad şi Twitter: “Faceţi-vă un blog, nu un CV”

Ce legătură poate exista între Che Guevara şi blogging? Dar între Fidel Castro şi twitter? Şi ce pot avea în comun Martin Luther King Jr. şi iPad-ul? Ei, bine, legătura între toate acestea şi între multe altele o face un singur om: Enrique Meneses. Omul care a trăit în junglă, alături de revoluţionarii cubanezi şi care a început să scrie istoria presei cu pana şi care, acum, îi adaugă ultimele capitole pe Internet: pe blog şi twitter. Jurnalist, blogger, twitterist, fotograf, scriitor şi legendă vie.

Enrique Meneses are 82 de ani, din care peste 60 a făcut jurnalism. A început să scrie cu o pană, iar acum îşi tastează textele pe notebook, are de 10 ani un blog pe care scrie cu consecvenţă şi schimbă impresii şi idei cu lumea de pe Twitter. “Nu-mi spuneţi Maestru – insistă -, mie îmi place să dau sfaturi tinerilor”. Şi are despre ce da sfaturi. Susţine că-i curge cerneală tipografică prin vene. “Amestecată cu puţin whisky”. Aşa o fi, căci numai citindu-i CV-ul ai impresia că citeşti un roman de aventuri.

“Eu scriu zilnic. Nu mă pot opri. De la 15 ani nu a trecut nicio zi în care să nu scriu”.

S-a născut pe 21 octombrie 1929 la Madrid. O parte din copilărie şi-a petrecut-o în Parisul sub ocupaţie germană, în Al Doilea Război Mondial. După război, s-a mutat în Portugalia cu familia. Tatăl său, jurnalist, făcea naveta la Buenos Aires pentru a scrie. Enrique a urmat paşii tatălui, urmând Dreptul la Universitatea din Salamanca, apoi la cea din Madrid şi făcând apoi cursuri speciale de jurnalism. A publicat primul său reportaj în 1947, la 18 ani. Era despre moartea toreadorului Manuel Laureano Rodríguez Sánchez, poreclit Manolete, un erou al perioadei postbelice în Spania.

Enrique a scris pentru diverse publicaţii din America Latină. A creat prima sa agenţie de presă, Prensa Universal, închisă după doar un an, pentru că scrisese despre Jesus Galindez, un exilat basc în New York. În 1954 a plecat ca şi colaborator în Egipt. În 1956 întreprinde o călătorie prin Africa, de la Nord la Sud, de la Cairo la Capetown şi retur. Se întoarce în Egipt la timp pentru a transmite, pentru Paris Match şi pentru Informaciones, informaţii şi fotografii despre războiul Canalului de Suez.

După doi ani pleacă în Cuba, unde devine primul reporter care trăieşte, timp de patru luni, printre şi alături de revoluţionarii cubanezi, în munţi. Aici îi cunoaşe personal pe Fidel Castro şi Che Guevara. Şi face o mulţime de fotografii, din care încă trăieşte şi azi (anul acesta a vândut patru fotografii vechi de 50 de ani unei publicaţii canadiene, pentru 4.000 de dolari). A fost prins şi închis, pentru o săptămână, în puşcărie de poliţia lui Batista. La ieşire, reuşeşte să trimită un reportaj despre revoluţia cubaneză pentru Paris Match. Respectivul articol a făcut senzaţie în întreaga lume la acea vreme.

Jurnalist, blogger, scriitor, fotograf, legendă. “Numai să nu-mi spuneţi maestru!”

A fost corespondent în India şi Orientul Mijlociu timp de şapte ani, pentru aceeaşi revistă pariziană. Ulterior, pentru doi ani, revine în Europa, unde lucrează ca freelancer şi înfiinţează cooperativa Delta Press. În 1962 pleacă la New York, unde îşi continuă munca de freelancer. După ce a transmis materiale şi fotografii despre asasinarea lui Kennedy, revine în Spania. Înfiinţează agenţia Fotopress şi începe munca la Televiziunea Spaniolă cu emisiunea “Reporterii”. În 1976 devine director al ediţiei spaniole a Playboy.

În impresionanta sa carieră, Enrique Meneses a publicat articole în presa din toată lumea, despre personaje legendare, ca Regele Hussein al Iordaniei, Regele Faissal al Arabiei, Dalai Lama, Şahul Iranului, Salvador Dali, Martin Luther King Jr., Mohammed Ali… A relatat, de la faţa locului, din războaiele din Rhodesia, din Angola sau din Bangladesh. Ultimele sale reportaje dintr-o zonă de conflict au fost realizate la Sarajevo, în 1993.

“Râd când îi aud că mă numesc “uriaş”, iar eu de mult am pierdut cei 1,80 metri înălţime. Acum mai am doar 1,75 şi 60 din cele 80 de kilograme pe care le aveam. Hahahaha” – un tweet oarecare al lui Enrique Meneses

Viaţa de reporter şi fotoreporter pe toate meridianele lumii i-a oferit material şi pentru a lăsa urmaşilor. A scris peste zece cărţi: Fidel Castro (1966), Nasser, ultimul faraon (1970), Vrăjitoarea goală (1976), Seso y Sexo (1979), Nostalgia este o eroare, Jose Luis de Vilallonga (1980), Scris în carne (1981), O experienţă umană… Robinson în Africa (1984), Castro, începe revoluţia (1995), Africa, de la Cairo la Capetown (1998) şi Până aici am ajuns (2006).

“Plecaţi în lume, găsiţi întâmplări şi povestiţi-le. Jurnalismul fără aventură nu există”

În anul 2011, Enrique Meneses, un jurnalist legendar, câştigă 370 de euro din pensie, bani cu care îşi achită cheltuielile casei în care primeşte zilnic vizite ale studenţilor la jurnalism. Le repetă într-una: “Plecaţi din Spania pentru a căuta poveşti. Nu concep jurnalismul fără aventură. Mergeţi oriunde în lumea asta. Găsiţi o poveste şi scrieţi despre ea. Se întâmplă lucruri zilnic, oriunde în lume. Trebuie doar să le povestească cineva”, spune omul care a rămas adesea, la capătul lumii, fără un sfanţ şi care a dormit pe jos, în bărci sau pe sub poduri, în mijlocul războaielor, fără teama că l-ar fi putut ajunge vreun glonţ. “Glonţul care te omoară nu apuci să-l mai auzi”, spune el.

“Nu trebuie să respingem concurenţa. Dacă un cetăţean face jurnalism de calitate, noi trebuie să o facem şi mai bine ca el”

Mulţi din tinerii cărora le-a spus să plece în lume, să găsească poveşti şi să le publice, i-au urmat sfatul. “Acum ceva timp m-a sunat o astfel de studentă din Malayezia: Ce fac dacă mi s-au terminat banii? I-am răspuns: Oare nu vrea nimeni din Malayezia să înveţe spaniola?”.

Acum, la 82 de ani, Enrique Meneses continuă să muncească şi să vorbească tinerilor despre presă. Nu se tânguieşte, nu îşi plânge de milă şi nu vorbeşte cu “Pe vremea mea…”. S-a adaptat din mers noilor tehnologii. Acum zece ani şi-a creat un blog, pe care scrie şi azi şi care este printre cele mai cunoscute din ţară.

“Jurnalismul nu va fi ucis de niciunul din instrumentele nou apărute. Presa nu va fi ucisă de Twitter. Ce? Telegraful a ucis-o când a apărut? Eu am început să scriu cu o pană. Twitterul este doar un alt instrument care poate fi folosit în jurnalism”

“Ce să caut eu într-un azil de bătrâni? Să discut despre Orientul Mijlociu?”

Are încă diverse colaborări în presă, de la Televiziunea Spaniolă la cotidianul Publico. Şi este foarte activ pe Twitter, unde circa 7.000 de oameni consideră că au ce învăţa din experienţa sa. De curând, şi-a făcut cont şi pe Klout. Nimic nu-i scapă. Ţine conferinţe despre new media, reţele sociale, presă etc. prin toată Spania. Este ţintuit într-un scaun cu rotile şi respiră cu ajutorul unui tub de plastic trecut pe sub nas, dintr-o butelie cu oxigen. “Am fumat şi am băut foarte mult la viaţa mea”, explică el. De aceea nu-i place numele pe care documentarul inspirat din viaţa sa l-a primit: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. “Ar fi fost o metaforă dacă nu aş avea nevoie de oxigen pentru a trăi la propriu. Aşa, pare doar o lipsă de respect, o formă de luare în derâdere…”. Omul a învins deja de două ori cancerul pulmonar. “A mai rămas doar un centimetru de tumoare. Să vină! Îl aştept şi-a treia oară”.

Bătrânul jurnalist îşi injectează tinereţe în plămâni, după ce şaizeci de ani i-a hrănit cu fum de ţigară. “Am fumat câte două pachete de Ducados zilnic, de la 13 ani până la 70”, precizează el. “Îmi tot spun oamenii că vizavi de casa mea este un azil de bătrâni. Păi ce să caut eu acolo? Să vorbesc despre Orientul Mijlociu?”, se întreabă Meneses. Preferă să deschidă fereastra spre lume de pe laptopul său, să citească presa pe iPad şi să comenteze pe blogurile prietenilor săi.

“Un jurnalist, în ziua de azi, trebuie să se priceapă la toate: video, internet, fotografie, text”

Interviu cu un titan al presei: “Nu sfătuiesc oamenii de vârsta mea să stea doar şi să aştepte moartea”

Enrique Meneses m-a fascinat, recunosc, de când am intrat în twittosferă şi de când am început să bâjbâi prin presa spaniolă. Mi se părea – şi încă mi se pare – fascinant ca un om de vârsta sa şi în starea sa de sănătate să fie atât de activ şi atât de în pas cu timpurile. Şi numai prin comparaţie cu jurnaliştii din garda veche din România şi a felului în care aceştia refuză să evolueze şi tot rămâi impresionat.

Îl urmăream, îl citeam şi încercam să-nvăţ din ceea ce spune. Într-o zi, am făcut rost de numărul lui şi, fără prea mari speranţe – recunosc -, i-am trimis un sms. I-am spus cine sunt şi că vreau să fac un interviu cu dânsul. Mi-a răspuns a doua zi: “De acord. Trimite-mi întrebările!”. În jumătate de oră am aruncat entuziast în mail, de-a valma, vreo 50 de întrebări. Şi-aş mai fi avut. Mi-a scris că îmi va răspunde în aceeaşi seară la ele. Eu i-am spus să nu se grăbească, că mă mulţumesc şi dacă îmi răspunde cu întârziere. Mi-a scris iar: să nu-mi fac probleme şi să nu-i mai spun “dumneavoastră”, ci să-l tutuiesc. N-am reuşit. Omul are de două ori mai mulţi ani de presă decât am eu de viaţă… Mi-a răspuns după trei zile. Nu mi-a trimis mail, ci mi-a dat acces la Google Docs, unde adăugase răspunsurile după fiecare întrebare, bolduindu-le…

– Aveţi 82 de ani, dar sunteţi activ în online ca unul de 28. Cum de aveţi timp şi chef pentru a face faţă noilor tehnologii şi încă atât de bine?

– Bine… Am mult timp pentru că-mi place să mă ţin ocupat în timpul care mi-a mai rămas de trăit. Nu recomand oamenilor de vârsta mea să stea fără să facă nimic, aşteptând să vină moartea.

“Primul corespondent de război: grecul care a alergat de la Maraton la Atena să anunţe că perşii au fost învinşi”

– Sunteţi cel mai în vârstă utilizator de Twitter din Spania…

– Eu utilizez toate noile tehnologii care apar. Jurnalismul se adaptează noilor instrumente care ies pe piaţă. Toată viaţa am schimbat camerele foto cu cele mai noi apărute, mai bune şi mai performante, care aduceau ceva în plus. Este la fel şi aici: trebuie să mergi, să vezi, să asculţi, să înregistrezi, să te întorci şi să povesteşti. Ceea ce a făcut bărbatul care s-a întors la Atena de la Maraton pentru a aduce vestea că grecii i-au învins pe perşi, căzând apoi mort, răpus de oboseală după 42 de kilometri de alergare… Nu a fost el, oare, primul corespondent de război?

– Sunteţi unul din puţinii oameni care se pot lăuda cu onoarea de a le fi dedicat un film documentar despre propria viaţă, “Oxigen pentru a trăi. Jurnalismul de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. Ce înseamnă acest titlu şi de ce nu vă place?

– Nu îmi place pentru că, dacă nu aş avea nevoie 24 de ore pe zi de oxigen ca să trăiesc, ar fi o metaforă, dar dată fiind realitatea, nu mai este o metaforă, ci o formă de a lua în derâdere o persoană. Eu aparţin generaţiei Magnum, dar acum sunt în lumea 2.0, cu calculatoarele mele. Acum nu mai pot merge în zone de conflict. Ultimul meu reportaj a fost cel din Sarajevo…

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest “2.0”?
– Înseamnă că am trecut de la un monolog la o comunicare multiplă.


– Credeţi că este imperios necesar pentru un jurnalist în 2012 un cont de Twitter pentru a fi în pas cu timpurile? Pentru că, în România, vechii jurnalişti se împotrivesc intrării pe aceste reţele de comunicare. Aveţi vreun sfat pentru aceştia?

– Twitter este un sistem de comunicare ca o pânză de păianjen. Dacă eu am 100 de urmăritori şi fiecare dintre ei are 50, mesajul meu ajunge la 5.000 (100×50) de oameni. Dar nu se termină aici, pentru că se presupune că cu fiecare retweet, numărul acestora – în funcţie de importanţa mesajului – ajunge să se multiplice tot mai tare. Îţi dau un exemplu: Piaţa Tahrir din Cairo s-a umplut în primăvară de oameni în mai puţin de o oră, nedându-le timp autorităţilor să organizeze poliţia pentru a alunga lumea din piaţă. Este un instrument extrem de puternic. Eu o folosesc şi pentru a anunţa posturile de pe blog imediat ce le public pe Internet. În acelaşi timp ele ajung şi pe Twitter.

Un alt exemplu: Când presa spaniolă a început să scrie că bunul meu prieten, marele jurnalist Manu Leguineche a murit, am pus mâna pe telefon şi am sunat la el acasă. Am întrebat-o pe Gabriela, femeia care-l îngrijeşte, unde este şi mi-a răspuns: “Citeşte ziarul în grădină”. Am dat imediat pe Twitter: “Breaking News! Manu Leguineche citeşte ziarul în grădină”. În mai puţin de un sfert de oră, ziarele au dat dezminţire că ar fi murit. A durat doar cât am dat un telefon şi am scris un tweet de 10 cuvinte. Mai puţin de zece minute cu totul.

“Presa scrisă nu va muri. Să nu confundăm presa scrisă cu presa tipărită pe hârtie”

– În România avem ceva mai mult de 50.000 de conturi de Twtter, pe când în Spania sunt peste 4 milioane de conturi. Cărui fapt credeţi că se datorează această diferenţă uriaşă?
– Probabil are de-a face şi cu nivelul de trai, cu puterea de cumpărare… Eu am twitter pe calculator, pe iPad şi pe iPhone. De pe fiecare din astea pot trimite oricând texte, fotografii sau video-uri pe internet.

– Moare presa scrisă, domnule Meneses? Şi dacă moare, ce punem în loc?
– Presa scrisă nu moare. Nu trebuie să o confundăm presa pe hârtie cu presa scrisă. Presa tipărită pierde greutate deoarece noile tehnologii şi criza financiară reduc volumul publicităţii. Faptul că tinerii citesc ştirile mai mult pe Internet decât pe hârtie ne arată calea, iar publicitatea este conştientă de acest lucru. În plus, ştirile apar continuu, timp de 24 de ore. Se păstrează cele care interesează, care au video, care au o infografie activă. Blogurile sunt jurnalism dacă publică ştiri. Redacţiile, tot mai mult, au bloguri ale jurnaliştilor experimentaţi. Blogul meu are aproape 10 ani şi am tot mai mulţi cititori.

– În România, în blogosferă a fost de curând un curent care susţinea că bloggerii şi jurnaliştii sunt într-un soi de război, un fel de competiţie pentru acelaşi public şi aceleaşi bugete de publicitate sau acelaşi timp al cititorilor. Sunteţi de aceeaşi părere sau consideraţi că ele sunt complementare?
– Este o prostie să spui că bloggerii şi jurnaliştii sunt două lucruri diferite. Am 63 de ani de presă şi sunt blogger. Fiecare are un public diferit, la fel cum secţiunile de Economie şi Internaţional dintr-un ziar tipărit au cititori diferiţi. Cât despre publicitate, eu am mai explicat cum evoluează. Jurnalismul digital poate vinde spaţiu publicitar la ora la care vrea clientul, ştiind unde locuieşte cititorul şi dacă este bărbat sau femeie. Aceste avantaje fac ca tot mai multă publicitate să se mute pe online şi mai puţin în ziarele tipărite sau în reviste.

“Jurnalismul este o meserie, ca tâmplăria. Nu cred în Universităţi. Universitatea e strada, acolo trebuie să te licenţiezi”

– Şi în Spania există bloggeri care şi-au construit faima pe aroganţă, superioritate şi respingerea criticilor ca fiind “hateri”? Credeţi că ura şi violenţa verbală atrag mai mulţi “urmăritori”?
– Există bloggeri buni şi bloggeri răi, aşa cum există ziarişti buni şi ziarişti răi. Şi în Spania e la fel: există diversitate şi grade de agresivitate în anumite “condeie”, dar nu atrag foarte mult atenţia. De exemplu: eu pot să fiu contra unui partid sau a altuia, dar nu exprim asta cu ură, ci doar prin critică.

– Ce părere aveţi despre români. Dacă i-aţi putea descrie în doar două cuvinte, care ar fi acestea?
– Românii au tot respectul meu şi presupun că, şi între ei, există tot felul de oameni, la fel ca şi în ţara mea şi ca şi în orice ţară. Nu există naţionalităţi inferioare sau superioare.

Trailer-ul documentarului despre viaţa lui Enrique Meneses: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”

Enrique Meneses nu crede că jurnalismul se poate învăţa în şcoli. “Este o meserie, la fel ca cea de tâmplar. Nu cred în universităţi. Universitatea este în stradă şi acolo trebuie să te licenţiezi”, explică el. Tinerilor le dă şi alte sfaturi, în afara celor despre jurnalism: “Nu vă cumpăraţi un apartament. Condamnarea pe viaţă s-a abolit de multă vreme”.

“Tinerilor care îşi caută de muncă în presă le spun atât: nu vă faceţi un CV, faceţi-vă un blog”

Un alt documentar, din 2007, despre Enrique Meneses: “Cele o sută de priviri ale lui Enrique Meneses”

CIEN MIRADAS de Enrique Meneses from Rosa Jiménez Cano on Vimeo.

Surse foto: http://www.flickr.com/photos/unatemporadaenelinfierno/ (1 şi 2), periodismoparaperiodistas.blogspot.com (3), xavieraldekoa.com (4), elpais.com (5), fotoweek2010.blogspot.com (6), cuartopoder.es (7 şi 8 – fraţii Castro şi Enrique Meneses), 1001medios.es (9)

Război “Bloggeri versus jurnalişti”? Nu ştiu, nu cred, n-am auzit…

Joi, în emisiunea despre “Bloggeri vs. Jurnalişti” de la Live Troll Tv, cu Mircea Meşter (@mirceamester) şi Ciprian Alexei (@TheFua) – cărora le mulţumesc şi pe această cale -, plecând de la ideea tinerilor şi talentaţilor TvDece, cu “OnOff3” , am fost întrebat despre acest aşa zis “război” şi dacă el există sau nu în Spania. Nu am putut da şi nu pot da nici acum un răspuns categoric. Dar, după părerea mea, aşa ceva nu există aici. Dar e doar părerea mea. Evident, sunt clasicele înţepături, ca şi la noi, între bloggerul X şi jurnalistul Y, dar nu poate fi vorba de un război între bresle (cum nici la noi nu cred că există, am mai spus-o, spre supărarea unora, care au conchis, în stilul Vasile Manu, că “stau pe margine şi critic, fără a avea vreun proiect la activ).

Un război înseamnă o desfăşurare impresionantă de forţe, nu trei pietre aruncate dintr-o parte în alta

În plus, aici e şi mai “greu” să duci un astfel de război. De ce? Pentru că – şi iar mă repet – mai toţi jurnaliştii au conturi de twitter şi destui au şi bloguri. Adică e greu să apară un A-lister (care, apropo, aici nu există) de doi lei (circa 0,50 euro, să facem conversia) şi să scrie: Jurnaliştii sunt nişte analfabeţi, vânduţi şi retarzi (sic!). Pentru că, în secunda doi, vreo 500 de jurnalişti sunt acolo, cu reply-ul, cerând explicaţii, nume şi argumente. Când taberele sunt mai bine reprezentate, şi “războinicii” curajoşi sunt mai puţini. Pentru că acuzele lor nu ar mai întâlni doar retweeturi prietene şi reply-uri de aprobare, ci şi un răspuns pe măsură. Şi, aşa cum spunea Meşter, “Nu spune ceva dacă nu eşti pregătit să ai răspuns la replică. E ca şi cum ai servi la tenis fără să ştii ce faci dacă oponentul îţi returnează serviciul. Pierzi punctul”.

Imaginaţi-vă cum ar sta lucrurile dacă şi la noi ar fi ziariştii mai prezenţi în online. Or, dacă voi credeţi că vreunul din auto-intitulaţii “alfa-something” ai onlineului ar face faţă unei dispute argumentate cu un – să zicem – Radu Banciu, vă înşelaţi. Ei nu fac faţă unei discuţii cu argumente nici măcar unor hateri “retarzi”, darmite unui om cu verva şi cultura lui Banciu.

Si, nu în ultimul rând, pentru că aici nu există bloggeri-dumnezei. Bloggingul aici e o moda aflată deja pe pantă descedentă (cum e în mai toată Europa Occidentală), primând mai mult prezenţa pe reţelele de socializare (Twitter, Facebook, Tuenti – o reţea 100% spaniolă). Iar cele mai mari bloguri din Spania sunt bloguri de nişă, deţinute de firme. Lider este SL Weblogs, care deţine câteva zeci de bloguri, pe diverse nişe, pe care are angajaţi bloggeri. Cam tot un fel de presă, la urma urmei. Exemple? Notas de futbol (fotbal), Xataka Ciencias (ştiinţă), Blogdecine (filme), Motorpasion (auto-moto) etc. Iar, din cele mai citite şi apreciate bloguri, care nu sunt de genul precizat adineauri, sunt bloguri de jurnalişti. Foarte puţine sunt cele de genul Aham-listerilor de la noi şi, care sunt, se ocupă cu orice altceva în afară de creat controversă de dragul elogiilor unor #oamenifaini.

Şi acum, recapitulare la ce am spus deja, răsfirat, pe twitter sau în emisiunea de joi, despre situaţia de la noi:

Bloggerii comentează ştirile, presa le produce. Bloggerii nu vor putea să genereze ştiri, să realizeze reportaje, să facă investigaţii. Dacă puteau, o făceau deja. Nu, ce dă Zoso nu-s ştiri, decât pentru o anumită parte – infimă – a online-ului. Deci lumea află ştirile din presă, iar pe bloguri intră să afle părerea lui Cutărescu despre aceste ştiri. Vorba lui Rareş Bogdan: “Câte bloguri trebuie să citesc într-o zi pentru a afla tot ce s-a întâmplat în acea zi în ţară?”. Aşadar, presa şi blogurile sunt complementare.

Dacă se ceartă Zoso cu Ciutacu, Visurât cu nevastă-sa, bloggerii orădeni cu UN ZIAR din Oradea sau TvDece cu Emil, nu sunt decât conflicte personale, punctuale şi nu între două “bresle”. Cum nici dacă se înţeapă Aiurea cu Vasile Manu nu putem conchide că e un “război al generaţiilor” sau al cărunţilor cu blonzii.

Nicio redacţie din România nu face şedinţe în care să discute strategii de “atacare” a bloggerilor, ghidându-se după “Arta războiului” a lui Sun Tzu. Dacă eu am ceva cu unii bloggeri, are Ellunes, un cetăţean cu cont pe twitter, nu angajatul vreunui ziar. Nu mă leg de ei în calitate de jurnalist, deci răspunsurile de genul: “Tu lucrezi la Adevărul, de aia nu ai dreptul la o părere, pentru că ăia fură, deci şi tu furi. Şi dacă n-ai furat, de mâine sigur o s-o faci” sunt ori din răutate gratuită ori din prostie preţioasă. Că nici eu nu am spus vreodată că “cel mai citit blogger de sub Tâmpa” minte cu nesimţire şi dă gherle frecvent pentru că e aservit PDL-ului, deşi aş fi putut să-i urmez logica, la rândul meu, doar pentru că “pot”.

Din toate aceste motive şi multe altele, pe care le găsiţi pe hashtagul “Onoff3” sau în articolele lui Emil, Mihnea Măruţă, Katai Robi sau Olteanucluj, eu cred că vorbim de un fals război. Pentru video-uri şi singura părere că războiul respectiv există, mergeţi la Groparu.

Dar, pe de altă parte, sunt de acord că: presa trebuie să se reinventeze, să se adapteze, să ţină pasul cu noile tehnologii (la noi încă nu se întâmplă sau se întâmplă foarte greoi) şi jurnaliştii trebuie să coboare mai des între oameni, pe twitter, facebook etc.

PS: Apropo de jurnaliştii spanioli, v-aş sugera să-l urmăriţi (dacă întelegeţi cât de cât spaniola) pe Enrique Meneses (@emenesesm), un ziarist mai activ pe twitter decât mulţi dintre noi, în vârstă de … 82 de ani. Şi scrie chiar el pe contul personal, nu altcineva.

Surse foto: pbs.org, thenextweb.com, johnalexanderolayac.blogspot.com, tvdece.ro

10 lucruri despre presa românească şi reţelele sociale

Lucrez în presă de câţiva ani. Nu mulţi, dar cred că suficienţi încât să-mi dau cu părerea despre o realitate vizibilă cu ochiul liber chiar şi pentru cine nu lucrează în presă. În plus, am mult mai mulţi ani ca cititor de presă şi observator al ei. E adevărat, presa moare. Cel puţin presa aşa cum obişnuiam să o cunoaştem noi. Fenomenul e mult mai acut în România, unde, paradoxal, deşi suntem cu mulţi ani în urma presei occidentale, “murim” înaintea ei. Trăim într-o eră în care schimbările sunt atât de accelerate, încât cine nu ţine pasul cu ele se autoelimină. Dar nu voi vorbi despre ce trebuie să facă presa, ci despre CE NU FACE sau face PROST, în opinia mea. Da, ştiu, nu m-am născut cu dreptul de a avea una şi aşa mai departe. Let’s move on, “haters gonna hate”, alea alea… Am un blog şi intenţionez să-l folosesc. happy

Continue reading “10 lucruri despre presa românească şi reţelele sociale”