Un an de indignare: În loc de bilanţ, întoarcerea în Puerta del Sol

A fost un weekend în care Guvernul de la Madrid încerca pentru a patra oară să reformeze sistemul financiar. Unul în care buletinele meteo anunţau creşterea temperaturilor şi – practic – sosirea verii. Un sfârşit de săptămână în care campionatul de fotbal spaniol îşi decidea, în ultima etapă, participantele în cupele europene şi retrogradatele. Unul în care Bankia (mega-entitatea financiară apărută în urma fuziunii “reci” a şapte bănci, între care giganţii Caja Madrid şi Bancaja) era naţionalizată. Un weekend în care Rajoy a apărut pentru a mia oară în faţa spaniolilor pentru a-i asigura că Spania nu va repeta destinul Greciei şi nu va avea nevoie să fie salvată de UE. În care, tot pentru a mia oară, “partenerii europeni” dictau şi mai multe măsuri de austeritate, şi mai multe tăieri de bugete, şi mai mari economii, şi mai rapide reforme, şi mai, şi mai, şi mai…

A fost un weekend în care s-au întâmplat toate acestea şi încă multe altele. Dar în presa internaţională alt eveniment petrecut în Spania avea să acapareze prim planul. La un an de la declanşarea mişcării indignaţilor, aceştia reveneau în locul în care s-a născut fenomenul: în Puerta del Sol. O mişcare socială instinctivă, care şi-a tras seva din nemulţumirile şi injustiţiile sistemului şi care s-a născut pe reţelele sociale, în mai 2011, “năşită” de un bătrânel. Instinctivă şi, poate de aceea, puţin dezorientată. Dar care a decis, acum un an, că nu va mai fi ignorată.

Şi pentru că de la ultima mare revărsare pe străzi a indignaţilor spanioli s-a schimbat guvernul şi ideologia puterii, dar şi pentru că, probabil, între timp au învăţat din “greşelile” trecutului, reacţia autorităţilor a fost una mai fermă şi mai decisă ca acum un an. Asta deşi liderii politici spanioli ar putea să se considere norocoşi că starea generală de nemulţumire şi disperare s-a canalizat, de data aceasta, într-o mişcare precum 15M, majoritar pacifică. Spaniolii sunt un popor – chiar mai multe – care, în cazuri similare, în trecut, protesta prin cauciuri incendiate şi cocktailuri molotov. Ca să nu mergem şi mai în urmă, pentru a zgândări rana războiului civil, în urma căruia învingătorii şi-au cadorisit câteva decenii bune de dictatură. Dintre toţi indignaţii zbuciumatei istorii spaniole, cei de astăzi sunt cei mai prietenoşi şi mai paşnici.

Ce s-a întâmplat în acest an scurs între 15M şi 12M? S-a diluat spiritul mişcării indignaţilor? A reuşit ceva? Unde au dispărut ei în tot acest timp? Nicăieri. Au fost mereu aici, chiar şi înainte de izbucnirea spontanei mişcări, anul trecut. Şi apoi după. Furia ascunsă atâta timp, care a luat prin surprindere în mai 2011 întreaga clasă politică, s-a retras pe reţelele sociale, de unde a şi pornit. În cartiere, în parcuri, în grupuri restrânse şi mai puţin îngrijorătoare pentru conducători. Azi se împlineşte anul de la primele scandări împotriva clasei politice, sistemului economic şi marilor corporaţii: “Nu ne reprezentaţi!”, “Asta nu este salvarea, ci un şantaj!” sau “Nu e destulă pâine pentru atâţia cârnaţi!” (deh, sună mai bine în spaniolă).

De când au pus capăt taberelor din Plaza de Sol, epicentrul protestelor şi simbolul mişcării, pe 12 iunie anul trecut, indignaţii au organizat marile manifestaţii din 19 iulie şi 15 octombrie, care au internaţionalizat mişcarea şi au extins-o în peste o sută de ţări. Au inspirat mişcarea Occupy de peste Ocean. Şi au păstrat mocnit, dar nestins, focul pe Twitter, Facebook şi-n cartierele mărginaşe ale marilor oraşe.

Mișcarea s-a descentralizat, organizându-se pe grupuri restrânse şi comisii. Este adevărat că există zeci de comisii acum, care întreprind propriile lor acţiuni, dar coordonarea lor este fundamentală şi încă funcţionează. De asta se ocupă comisia de coordonare şi adunarea generală, în care indignaţii se pun de acord asupra acţiunilor comune.

Câteva din comisiile şi organizaţiile “membre” ale mişcării 15M:

Democracia Real Ya! (Democraţie reală acum!) – Platforma care a convocat, formal, manifestaţiile de la 15 mai anul trecut, momentul în care a luat fiinţă, practic, mişcarea indignaţilor. A devenit una din cele mai vizibile organizaţii ale mişcării.

No les votes! (Nu-i vota!) – Mişcare cetăţenească apărută ca urmare a nemulţumirii cauzate de crearea Legii Sinde. Cere boicotarea, la vot, a principalelor partide: PP, PSOE, CiU – cele care au creat iniţiativa legislativă.

Juventud sin Futuro (Tineret fără viitor) – Creată în februarie 2011 de către colectivele universitare madrilene, ca formă de protest faţă de sărăcia şi lipsa locurilor de muncă pentru tineri.

Plataforma de Afectados por la Hipoteca (Platforma Afectaţilor de Ipotecă) – Înfiinţată în Barcelona, în februarie 2009, ca răspuns la cadrul legal actual, care permite băncilor şi confiscarea apartamentelor, dar şi recuperarea datoriilor de la rău-platnici. Militează pentru “achitarea datoriei doar prin pierderea locuinţei”.

Plataforma por una fiscalidad justa, ambiental y solidaria (Platforma pentru o fiscalitate justă, ambientală şi solidară) – Platformă creată ca urmare a îngrijorării create de un sistem fiscal “tot mai injust şi înapoiat”.

Toma los barrios! (Pune stăpânire pe cartiere) – Iniţiativă izvorâtă în contextul organizării “campingurilor” din pieţe, începând cu Puerta del Sol. Scopul său este organizarea de întruniri populare în toate colţurile Madridului şi “de ce nu, în toată lumea”.

Da, au existat şi dispute şi lupte intestine. De curând, Democracia Real Ya! (Democraţie Reală Acum!), una din platformele care au contribuit decisiv la declanşarea mişcării indignaţilor, şi-a expulzat cinci dintre membrii proprii, deoarece aceştia creaseră o nouă asociaţie, “încălcând normele de protocol şi de democraţie internă”. Grupul dizident, acuzat de “lovitură de stat”, a fost îndepărtat.

Dincolo de aceste mici sincope, inerente într-un grup atât de eterogen, mişcarea s-a extins şi s-a ramificat. În plus, a învăţat să-şi concretizeze ideile şi nemulţumirile în acţiuni precise, în educaţie, sănătate, fiscalitate sau chestiunea locuinţelor. De altfel, în acest ultim domeniu, indignaţii au obţinut în ultimul an cele mai multe succese.


Iniţiativa “Stop desahucios” (Stop evacuărilor), impulsionată de Platforma Afectaţilor de Ipotecă (PAH, după iniţialele în spaniolă) a reuşit să se mobilizeze şi să paralizeze şi împiedice sute de evacuări ale familillor care nu mai puteau să-şi plătească ratele la locuinţe. “Trebuie să găsim soluţii rezonabile. O familie afectată de şomaj nu este capabilă să plătească 800 de euro pe ipotecă, dar poate plăti 300 de euro chirie. Încercăm, aşadar, să transformăm cazurile lor în chirii sociale. Banca rămâne cu apartamentul, dar familia continuă să locuiască în casă, în calitate de chiriaşă”, au explicat indignaţii.

Procedura e simplă. Afectaţii iau legătura cu asociaţia, membrii acesteia îşi acordă sprijinul legal şi moral pentru a evita evacuarea. Indignaţii organizează o manifestaţie publică de protest în faţa locuinţei şi încearcă să împiedice banca să-i arunce în stradă pe rău-platnici. Se ajunge, de multe ori, la ciocniri cu poliţia, deşi protestatarii încearcă să protesteze paşnic.

Şi acum? După ce dreapta (Partidul Popular) a ajuns la putere şi a luat o serie de măsuri de austeritate fără precedent, mişcarea indignaţilor a găsit motive şi mai întemeiate pentru a-şi continua odiseea. Politicile sociale au suferit cel mai mult după instalarea popularilor. Săracii au devenit şi mai săraci, şomerii s-au înmulţit (25% dintre spanioli nu mai au loc de muncă), unul din fiecare doi tineri nu are o slujbă, Guvernul a decis să taie 10 miliarde de euro numai din educaţie şi sănătate, s-a introdus co-plata în sistemul medical, taxele universitare s-au majorat cu până la 50%, profesorilor li s-au mărit normele de ore de predat…

Dar ce a durut cel mai tare a fost că, în ciuda acestor tăieri, Guvernul a găsit de cuviinţă să pompeze miliarde din banii publici în băncile care au suferit de pe urma spargerii balonului imobiliar. Asta în condiţiile în care una din cererile mişcării 15M a fost înfiinţarea unei bănci publice, care să ajute pe cei aflaţi în nevoie, cerinţă ignorată de conducătorii politici.

Mai mult, legea Sinde – împotriva “pirateriei online” – şi modificarea Codului Penal, care ajunge să considere “infracţiune” convocarea de proteste prin intermediul reţelelor sociale şi să pedepsească cu închisoarea “rezistenţa pasivă” a protestatarilor în faţa forţelor de ordine, au pus capac. Aşadar, nemulţumiţii s-au întors în stradă, în peste 80 de oraşe. Cu pancarte, cu scandări, cu bannere, cu corturi (în ciuda faptului că până acum Poliţia i-a împiedicat să “campeze” în pieţe) şi cu acele ţipete mute, cu mâinile spre cer, cea mai paşnică dar şi mai impresionantă formă de protest “brevetată” de indignaţii spanioli. Azi noapte, la ora 00.00, cei 2.000 de oameni prezenţi în Sol au întâmpinat cu aplauze sosirea zilei de 15 mai, ca o ironie amară, cu ochii pe ceasul după care întreaga Spanie îşi potriveşte Revelioanele.

Între timp, în Mostoles s-a deschis o cantină socială la care “noii săraci” îşi pot lua mâncarea acasă, în schimbul unei sume simbolice de 1 euro, “pentru ca oamenii să nu se simtă chiar atât de umiliţi”; băncile sunt păzite de poliţişti pentru că “indignaţii” au pornit campanii de retrageri masive a banilor din conturi; medici şi pacienţi, spanioli şi imigranţi, protestează pentru anularea “dreptului la servicii medicale” pentru imigranţii ilegali; iar ziariştii sunt umiliţi de cei care ar trebui să le asigure protecţia, atunci când aceştia din urmă nu recurg chiar la violenţe gratuite.

Când, de la New York, fostul laureat cu Nobel pentru Economie, Paul Krugman, prevesteşte ieşirea Greciei din Zona Euro, agravarea problemelor Spaniei şi Italiei şi, probabil, în “doar câteva luni”, moartea monedei unice europene, Europa se vede la o răscruce de drumuri: repetăm 1848 (o “primăvară a popoarelor” internaţională, cetăţenească şi socială, dar care cere muncă, angajament şi organizare) sau 1930 (premisele deja există: creşterea dispreţului şi discriminării faţă de cel slab, darwinismul social, rasismul, intoleranţa şi reînflorirea extremismului de dreapta)?

Surse foto: Levante-EMV, La Razon, El Universo, 20 minutos, HUMOR INDIGNADO 99%

* – Acum exact un an, pe 15 mai, odată cu mişcarea indignaţilor, am inaugurat şi eu blogul ăsta. Printre primele articole au fost chiar cele despre “revoluţia spaniolă” şi “mişcarea indignaţilor”. Azi am scris (abia) articolul cu numărul 100 – cel de faţă – pe Ellun.es. Atâta s-a putut. Şi aşa s-a nimerit…

Proteste în România indigo – Guest post @Mitrutdocan

Până i se va îndeplini dorinţa lui Ciulea (btw, felicitări pentru poza şi filmuleţul cu protestatarul din Baia de Arieş), am primit rugămintea lui Mitruţ Docan de a-i găzdui opinia despre #revolutie. Cu menţiunea că este un punct de vedere pe care îl respect şi-l apreciez, chiar dacă nu coincide în totalitate cu al meu, vă anunţ că textul de mai jos este al doilea post scris de Mitruţ pe acest blog (după ăsta), deci este deja un “obişnuit” al casei. Maestre, banda:

Simt nevoia să mă disculp. Nu am participat la “revoluţie” decît tangenţial, în plimbarea pe care o îndur de la Piaţa Romană pînă în Drumul Taberei. By the way, sînt cu 4 kilograme mai slab, scop împlinit, dar răcit ca un motan abandonat. Revenind. Spun că simt nevoia ciudată să îmi cer iertare, fiindcă văd o Românie fără haz, dar nu găsesc rostul implicării. Să mă explic.

* Sînt în vîrstă de 25 de ani, am simpatii creştin-democrate, nu relaţionez, fireşte, cu niciun partid de la noi şi analizez eşafodajul politic autohton cu un fel de curiozitate perversă. Merg cu metroul, îmi sun mama de ziua Mamei, urăsc castaniul în îmbrăcăminte, mă dezic de corporaţii şi îmi place berea belgiană. Mă plasez înspre periferia clasei de mijloc, compartimentul apropiat de discursul domnului Daniel Barbu, deci sînt un biet cetăţean normal în căutarea vremurilor mai bune. Cred că era nevoie să facem cunoştinţă înainte să încrucişăm săbiile. big grin

“Revoluţia” a început din vîrful piramidei, cu televiziunile chemînd la proteste publice şi un lider politic care a incitat mişcările de stradă, ceea ce nu e numai demoralizant, ci şi complet împotriva democraţiei. Piaţa s-a transformat într-un fel de cantină socială, în curs să hrănească tot portativul de frustrări: lipsa de libertate (?), dictatura (?), taxa auto, legea Dragomir etc. Evoluînd de la consistenţa unei asociaţii de locatari la dimensiunea unei parohii rurale, mişcarea de la Universitate a devenit un fel de îmbulzeală lipsită de mesaj coerent, de revendicări realiste sau de luciditate politică. Mai mult de atît, sufocată de un “ba pe-a mă-tii, Traiane!” şi colorată în portocaliul huliganilor de la diferite echipe de fotbal, adunarea a avut o sincopă ciudată duminică, atunci cînd i-a încurcat pe jandarmi cu minerii. În continuare, Piaţa Universităţii rămîne indigo, colorată de jandarmi, populată de o “revoluţie” în căutare de orice fel de răfuială. În continuare, rămîne …

FĂRĂ MESAJ.

Absenţa unui mesaj clar îngroapă adunarea. Nicio listă de revendicări, nicio soluţie, doar pancarte cu umor şi poze la căldura focului de la Unirii. Mulţimea sărbătoreşte o întrunire cîmpenească, bucuria unui “cît de mulţi sîntem”, dar uită utilitatea demonstraţiei. Nimeni nu teoretizează mişcarea, opoziţia aplaudă şi încearcă să inspire scopurile prin conferinţe de presă. Greşită abordare.

FĂRĂ CONSISTENŢĂ.

Cîteva mii de oameni în toată ţara. Suficient pentru recordul mondial la dansul pinguinului, insuficient pentru o schimbare adevărată. Iar dacă o punem la socoteală şi pe domnişoara de la Cluj, care a ieşit în apărarea “domnului Calafat”, spectacolul are notele lugubre din filmele lui Stanley Kubrick. Ca să nu mai vorbim de apărarea suporterilor, “cărora nu li se poate răpi dreptul cetăţenesc” de a provoca haos. Putem răsufla uşuraţi, ipocrizia a fost salvată. Huliganii au venit ca cetăţeni. Mă gîndesc că ar trebui să ne condamnăm pentru termenul de mineriadă, să îi zicem acţiune cetăţenească cu ortaci. winking

FĂRĂ VIITOR.

În logica greşită a vremurilor, ar trebui să cadă guvernul, moment în care opoziţia ar forţa anticipatele pentru Parlament, condiţie în care România ar avea mai multe şanse de supravieţuire dacă s-ar înjunghia cu o sabie Hattori Hanzo. Astfel, o muştruluială confuză devine o lopată de pămînt, iar exaltarea transmisiei în direct o glumă proastă.

Nu am participat la “revoluţie”, prieteni, fiindcă nu coincide cu felul în care văd lucrurile şi nu aprob o gloată de curioşi dezinteresaţi de politica adevărată, dar excitaţi de intifade. Mă încred încă în vot, nu cred în lideri politici care cheamă în stradă şi nu sînt pe aceeaşi lungime de undă cu “lipsa de libertate” invocată, fiindcă încă îmi aduc aminte de cum era să cumperi o jumătate de pîine. Nu, nu sînt mulţumit de ce trăiesc, dar prefer să muncesc mai mult şi să sancţionez în cel mai indicat moment, adică la urne. Iertare!

*Articolul nu implică în niciun fel compania în cadrul căreia lucrez.

Sursa foto: Jurnalul.ro

Cum am fost eu martir nerecunoscut şi ce am învăţat eu la Revoluţie

Reportaj din amintiri

Mihaela Pană vrea să ştie ce făceam pe 22 decembrie 1989. Pentru mine Revoluţia română a echivalat cu cea mai cruntă bătaie pe care am luat-o de la taică-meu vreodată. Într-un fel, glumind adesea, mereu spun că aş fi meritat certificat de revoluţionar. La urma urmei, am suferit probabil mai mult – fizic şi psihic – decât mulţi din cei care îşi urlă nemulţumirea prin Piaţa Victoriei zilele acestea.

Dar să developăm puţin filmul acelor zile… Ca să punem lucrurile în context, trebuie spus că aveam şapte ani în 1989, mergeam spre opt. Eram în clasa a doua, tocmai fusesem făcut pionier. Abia trecuse primul trimestru din anul şcolar şi eram în vacanţă. Nu mai ţin minte dacă era chiar pe 22 sau mai repede. Din ce se ştie în Cugir, oraşul nostru a fost al doilea, după Timişoara, în care s-a declanşat Revoluţia. Aşadar, eram în vacanţă şi, din ce-mi amintesc, era o iarnă încă blândă la acea dată. Nici urmă de zăpadă. Ca atare, ca în orice vacanţă, eu eram în “curtea căminului”, unde ne jucam noi, copiii din cartier. Ca să ajungi în curtea căminului, trebuia să traversezi bulevardul (singurul din Cugir), iar blocul meu era de partea cealaltă a acestei emblematice străzi cugirene.

Ca-n reclama aia la ciocolată, “am fost în fruntea tuturor”

Asta am făcut şi eu atunci. Am început să traversez bulevardul, venind de la joacă, mergând agale spre casă, fără prea mare tragere de inimă. Când am ajuns la mijlocul străzii, un vacarm de nedescris, cum până la acea vârstă eu nu mai auzisem niciodată, venea de undeva din dreapta. M-am oprit cu gura căscată în drum, uitându-mă cu un amestec de stupoare şi interes spre sursa zgomotelor infernale. O armată de oameni, în marş, urlând “Jos Ceauşescu!”, arzând fotografii cu “Tovarăşu'” – alea de se aflau pe prima pagină a oricărei cărţi – şi agitând steaguri tricolore cu gaură acolo unde eu ştiam că trebuia să fie stema. În fruntea alaiului gălăgios, mergea un Trabant, călărit de câţiva bărbaţi, cei mai vocali dintre toţi. Când i-am privit prima oară, erau la oarecare distanţă de mine, dar tot stând gură-cască în mijlocul drumului, mulţimea a ajuns lângă mine, iar în secunda următoare eram între “oameni mari”, pierdut printre picioarele lor, iar şuvoiul m-a târât cu sine, mai departe. Parcă am început să strig şi eu, că simţeam că asta trebuie să fac, dacă tot eram acolo…

În tot timpul ăsta, în haosul iscat în acele zile, evident că ai mei au intrat în panică. Unde-i copilul? Afară, la joacă! Du-te adu-l acasă! Evident, nu m-a găsit taică-meu nici în curtea căminului, nici la generală 4 şi nicăieri pe unde mai ştiau ei că-mi pierd eu vremea. Îngrijorarea a crescut, aria de căutare a copchilului şi ea… Ulterior, după câteva ore de la momentul în care eu am fost luat de “viitura” revoluţionară, m-a găsit taică-meu în faţa sediului Miliţiei, cum era cunoscută Poliţia pe vremea aia. Eu, la fel de captivat de tot ceea ce se întâmpla, mă uitam cuminte cum arde clădirea “ca o torţă”, cum ar fi fost descrisă acţiunea în presa de azi…

Cum n-am avut eu norocul să am cel mai frumos ghiozdan din librărie

Poate o nouă explicaţie ar trebui dată. În Cugir, “revoluţionarii” au dat foc sediilor Poliţiei şi Primăriei, în care se baricadaseră “securiştii”. Când i-a ajuns văpaia, oamenii din clădiri au sărit pe geamuri, unii cuprinşi de flăcări. Jos, însă, nu i-a aşteptat scăparea, pen’ că au fost linşaţi. Unui poliţist din Cugir – mărturii se găsesc pe Internet – un dement, numit “Pampa de la Vinerea” i-a tăiat urechile şi le-a mâncat. Eu nu ţin minte să fi văzut cu ochii mei aceste scene – drept e că am şi o mulţime de “pagini goale” din succesiunea acelor evenimente – dar am auzit ulterior poveştile şi, mai târziu, le-am citit şi pe Internet.

Eh, într-un asemenea “decor” m-a găsit taică-meu, deja panicat după atâtea căutări zadarnice. M-a târât de “o aripă” până acasă, ţipând la mine şi arzându-mi bucăţi după bucăţi. Acasă, ţin minte că mi-am luat-o cu cureaua şi am fost “arestat la domiciliu”, nemaiavând voie să ies pe afară. Am văzut doar de pe geamul de la bucătărie cum unii dintre “prietenii mei de joacă” se amestecaseră printre “revoluţionarii” care au spart şi devastat librăria de la colţ. Unul dintre ei, poreclit Taboc, şi-a “tras” ghiozdan nou, rechizite şi cărţi – deşi ştiu sigur că n-a citit în viaţa lui nicio carte -, iar eu am fost invidios multă vreme după aceea pe el, că a avut parte de aşa aventură. Dar mai ales pentru că avea cel mai mişto ghiozdan din librărie (pe vremea mea, acolo se vindeau ghiozdanele), la care eu doar salivasem de câteva ori, trecând pe lângă geamul magazinului.

Cum dormea Mişu neîntors, în sunet de topoare-n uşă

Zilele următoare nu au adus nici ele vreo îmbunătăţire a situaţiei. În bloc cu noi, pe acelaşi etaj, practic lângă uşa noastră, stătea un “miliţian”. Ceva grangur mare pe vremea aia, la Alba Iulia, la “judeţ”. Revoluţionarii au tăbărât şi la el acasă, ca la toţi ceilalţi “ştabi” ai vremii. Un grup de vreo 20 de astfel de “luptători pentru libertate” ne-a umplut balconul de ouă şi au început să dea cu topoarele în uşă. Pentru că aşa ştiau ei, că acolo – adică în apartamentul nostru – locuia miliţianul. Maică-mea şi soră-mea erau panicate, plângeau speriate. Taică-meu s-a pus cu toporul după uşă, spunând: Câţi pot, îi răzbesc eu primul. Apoi, Dumnezeu cu mila. Evident, în tot acest timp, eu dormeam. Singurul din casă care nu era deranjat de răcnete, de înjurături, de ameninţări, de gălăgia infernală din scara blocului şi de loviturile de topor în uşă.

Din fericire, n-a mai fost nevoie să aflăm câţi poate doborî taică-meu cu securea, că unul dintre atacatori a strigat: Bă, staţi! Nu aici stă, ci dincolo, la uşa de lângă! Iar măcelul s-a mutat cu doi metri mai în stânga. Vecinul miliţian şi soţia lui nu erau acasă. Probabil fuseseră avertizaţi din timp, că o vreme au stat “dispăruţi”. Apartamentul i-a fost devastat, însă, şi tot ce se putea fura a fost furat din el. Ţin minte că maică-mea a făcut curat a doua zi în locuinţa lor şi a pus cât de cât puţinele lucruri rămase în ordine.

Ce-am înţeles eu din Revoluţie: Că femeile sunt de neînţeles

Au urmat apoi zilele de “revoluţie urmărită la televizor”. Ştiu că toată familia: ai mei, unchi, mătuşi, bunici, au chiuit de bucurie când “Dictatorul a fost capturat”. Şi au încins, efectiv, o horă. Apoi o petrecere. Şi i-am văzut pe toţi zâmbind, apoi râzând. Erau fericiţi. Era prima oară, cred, în scurta-mi existenţă, când îi vedeam pe toţi – chiar şi pe morocănosul de bunicu-meu – bucurându-se.

Eh, cam asta ar fi, pe scurt, ce-am făcut eu atunci. Ţin minte că un coleg de-al lui taică-meu a căzut cu bicicleta, la câteva străzi distanţă de sediul în flăcări al poliţiei. A auzit împuşcături. Ecoul dintre blocuri nu l-a ajutat foarte mult să-şi dea seama de unde vine. S-a uitat, speriat, peste umăr, în spate. În acel moment “a pierdut controlul ghidonului” şi a căzut cu tot cu Tohan (sau Pegas). Ulterior, cu rănile din dotare s-a prezentat la spital, a primit hârtia doveditoare că a suferit leziuni şi a primit, ani de zile, apoi, indemnizaţie de “victimă” sau “martir al revoluţiei”. Eu, cu spinarea dungată de curea, “arestat” în casă şi care am fost în linia întâi a evenimentelor, spre deosebire de el, probabil aş fi meritat în mai mare măsură certificatul ăla de “martir”. Mă rog, el a compensat o vreme nedreptate ce mi se făcuse, dându-mi din când în când, când treceam pe acolo, câte un pahar de sifon gratis, la sifoneria pe care şi-a deschis-o imediat după Revoluţie. Iar eu am considerat că era un pact echitabil. Aveam deja alte probleme în al doilea trimestru de şcoală, în primăvara lui ’90. Nu înţelegeam de ce învăţătoarea ţipa într-una la mine şi mă bătea cu liniarul de lemn la palmă pentru că-i spuneam în continuare “tovarăşa”, când cu câteva săptămâni în urmă se enerva şi făcea ca toţi dracii dacă vreun elev nu i se adresa cu apelativul respectiv. Cam de atunci am stabilit, eu cu mintea mea, că măcar un lucru e cert: niciodată nu o să înţeleg femeile, că astea nu ştiu nici ele ce vor.

Surse foto: romanianrevolutionofdecember1989.wordpress.com, adevarul.ro, panoramio.com

#Spanishrevolution a trecut oceanul: #OccupyWallStreet

Mai ţineţi minte #spanishrevolution? Nu, nu s-au încheiat protestele. Platforma “Democraţie Reală Acum” şi mişcarea 15-M există încă, chiar dacă într-o oarecare letargie, aşteptând alegerile generale anticipate din 20 noiembrie. Dar nu despre spanioli e vorba acum, ci despre influenţa mişcării din Spania asupra mişcării #occupywallstreet (trebuia să fie de mult Trending Topic, dar nu e prima oară când Twitter joacă pentru echipa adversă), care tocmai se petrece la New York, cu ramificaţii “din solidaritate” la Los Angeles (#OccupyLA) şi în alte oraşe importante din S.U.A. Evident, nici asta nu o veţi vedea la adevărata amploare la ştiri, la fel ca în cazul Spaniei, chiar dacă deja este a 15-a zi de proteste (e adevărat, cu cea mai mare participare de până acum).

Participanţii la proteste susţin că numărul celor prezenţi este de peste 6.000 de persoane. Evident, presa spune că ar fi mai puţini, iar Poliţia şi mai puţini. Cei care nu au fost acolo, în stradă, au luat cu asalt serverele de streaming. Cică 15.000 de oameni s-au uitat, azi noapte, pe net, live, aici.

“We’re the 99 percent”

Cu toate acestea, “revoluţia” se pare că a început şi la americani, “cea mai democratică naţiune” (Yeah, right!) din lume, unde cei 99%, aşa cum se autodenumesc protestatarii – aluzie în antiteză la cei 1% dintre americani care deţin 35,6% din banii şi din bogăţia ţării, adică peste 20 de trilioane de dolari – au lansat şi prima declaraţie oficială cu nemulţumirile şi cerinţele lor. O puteţi citi aici.

La ora la care eu scriu aceste rânduri (ora 3.00 în România), siteurile de ştiri spuneau de peste 400 de arestări făcute în New York. Poliţia americană a apelat la tehnici speciale de dispersare a manifestanţilor, despărţindu-i în grupuri mai mici şi deviindu-i de la traseul manifestaţiei, iar apoi arestându-i pentru că – atenţie! – “s-au abătut de la traseul autorizat al marşului de protest”. Printre cei arestaţi s-a aflat şi un jurnalist free-lancer, Natasha Lennard care acoperea manifestaţia pentru New York Times – ironic, unul din ziarele care dezinformau cu privire la numărul participanţilor şi încercau să minimalizeze amploarea mişcării din stradă.

Mai multe informaţii, dacă sunteţi interesaţi, găsiţi la linkurile cu care am împânzit textul de mai sus sau la site-urile oficiale ale “indignaţilor” americani: Inequality.org, OccupyTogether.org sau OccupyWallStreet.org

LE: Evident, au apărut şi “haterii” mişcării laughing

Error 404 – #Romanianrevolution Not Found

“The overall message of the anthem is a “call to action“; it proposes a “now or neverurge for change present in many national anthems like the French revolutionary Marseillaise. This is the reason why Nicolae Bălcescu called it the “Romanian Marseillaise“…”

(de aici).

Ştiţi la ce imn se referă cuvintele de mai sus? Cică la “Deşteaptă-te, române!”.

Zice-se că ar fi imnul naţional al României…

În 1848 Andrei Mureşanu a scris versurile, Gheorghe Ucenescu le-a pus pe muzică (Da, Daniela, cu toţii am învăţat la şcoală că a fost Anton Pann, Wikipedia ne răstoarnă, însă, sistemul de valori cu susu’ în jos). Până în 1944, românii nu au mai avut nevoie de el. Şi atunci, l-au folosit vreo trei ani. Ulterior, a căzut în uitare, aruncat, ca argintăria bunicii, în lada de zestre, în podul casei, să nu-l găsească bolşevicii.

A reapărut în 1989, a fost scos din ladă, şters de praf şi pus în vitrină, în sufragerie. După 22 ani de ţinut astfel – la fel, ca argintăria bunicii – şi scos din când în când, când soseau oaspeţi, încă se ţine bine, arată ca nou. Spre deosebire de alte imnuri, folosite zi de zi, indiferent că-s musafiri în casă sau cinează doar familia…

Continue reading “Error 404 – #Romanianrevolution Not Found”

De pe Twitter în stradă! “Revoluţia spaniolă” s-a născut ca #haştag

În Spania se întâmplă ceva. Da, în 2011! în Uniunea Europeană! În Zona Euro, în Spaţiul Schengen, în OCDE. În buricul civilizaţiei şi democraţiei. Unii îi spun “Revoluţia Spaniolă”, alţii o asemuiesc cu “mai 1968” din Franţa. Mai sunt cei dintr-o a treia categorie, care merg mai departe, comparând-o cu revoluţiile magrebiene de lunile trecute.

La început a fost #haştagul…

Cert este că tinerii spanioli, “apatici” şi “consumaţi de societatea de consum” în care au trăit până acum, au spus: “Ajunge!” şi s-au revoltat. Au făcut-o mocnit, la început, s-au revoltat online, pe Internet, mai exact pe Twitter (instrumentul acela pe care unii dintre blogării de frunte români îl numesc “inutil”, iar pe care alţi blogări de frunte, “experţi 2.0”, au decis că trebuie să-l folosească doar ca aparat de măsurat berile băute).

La început a fost opoziţia faţă de Legea Sinde, care “luptă” contra pirateriei online (#leySinde), dar pe care Wikileaks a “deconspirat-o”, arătând că este creată de americani şi servită, forţat, Spaniei. Apoi a apărut #nolesvotes (Nu-i votaţi!), un fel de mişcare contra PDL-ului şi USL-ului la un loc, dacă mişcarea ar fi avut loc în România (Hăhăhăhă!).

Continue reading “De pe Twitter în stradă! “Revoluţia spaniolă” s-a născut ca #haştag”