Paisprezece minute

Pe 31 august 2015, la ora 23:46, cu 14 minute înaintea încheierii perioadei de mercato, Raul de Tomas a fost cedat de Real Madrid la Cordoba, urmând ca andaluzii să-i plătească salariul timp de un sezon. A doua zi, din cauza plafonului salarial impus de LFP, Cordoba a trebuit să renunțe la un alt jucător. Sorții te-au ales pe tine, Patrik. Ți-au reziliat contractul și ai devenit jucător liber.

Ai încercat să-ți găsești un alt club. N-ai reușit, iar sezonul a început fără tine în majoritatea campionatelor. Drept urmare, în iarnă, după patru luni fără echipă, ai acceptat oferta unei formații din România. Când te naști în Yaounde, ești dispus să pleci oriunde, bănuiesc… În Franța, Elveția, Spania, chiar și blestemata de România.

Despre Dinamo ai aflat doar ce ți-a povestit Florin Andone și mai știai că aici joacă Essombe, pe care îl cunoșteai din Franța, și Mevlja, cu care ai jucat în Elveția. Credeai că totul va merge bine.

Antrenorul echipei, Mircea Rednic, te-a sunat și ți-a zugrăvit în culori atât de vii proiectul său, încât n-ai ezitat: ”Am fost atras de antrenor, care mi-a vorbit și care mi-a spus că ar fi provocare pentru mine. Nu-l cunoșteam personal pe Mircea Rednic, dar am avut o comunicare bună cu el. Dinamo este un club pe care îl cunoaște toată lumea, un club important, cunosc câțiva jucători de aici. Am văzut meciuri cu Steaua, mi s-a spus că este o echipă mare, că cele două sunt rivale şi că Dinamo îşi doreşte primul loc în campionat. Am fost cucerit de această idee. Florin Andone mi-a explicat puţin despre Dinamo, dar i-am spus că nu foloseşte la nimic, că voi veni aici şi voi încerca. Cred că totul va merge bine…”

”Cred că totul va merge bine”. La patru luni de la acea declarație, ai murit la spital, îmbrăcat în tricoul cu numărul 14 al lui Dinamo, după ce ai căzut inert pe gazon, la șapte minute după ce ai intrat în teren, în ultimul meci din campionat. ”Câine” până la moarte și dincolo de ea… În urma ta a rămas un gol – singurul al tău în România, dar ce gol! – contra Stelei, echipa despre care auziseși că ar fi rivala de moarte – ”de moarte”, ce ironie! -, gol cu care ai calificat-o pe Dinamo în finala Cupei. Au rămas o țară întreagă în stare de șoc, toți colegii tăi și alți câțiva bărbați în toată firea cu lacrimi în ochi.

Și au mai rămas discuțiile despre sistemul medical românesc, despre respectarea regulamentelor, a protocoalelor, a jurământului lui Hipocrate și despre cum poți să mori la 26 de ani într-o țară din Europa civilizată, în anul de grație 2016, pentru că doctorul care putea să-ți salveze viața mânca semințe. Pentru că ambulanța care putea să-ți salveze viața nu era utilată corespunzător și, deși era la câțiva metri, a ajuns după trei minute. Pentru că cei care puteau să-ți salveze viața au tratat-o cu indolență și lipsă de profesionalism. Pentru că ai venit într-o țară în care mafia e atât de bine înrădăcinată în sistemul medical încât tot acest status-quo, care ție ți-a curmat zilele, lor le aduce milioane de euro anual în buzunare, deci sunt interesați să îl păstreze.

Și toate astea pentru 14 minute blestemate… Și nici măcar n-ai apucat să joci 14 meciuri pentru Dinamo. Du-te cu bine, Patrik! Sau era Patrick? Vezi, nici măcar nu am apucat să ne cunoaștem mai bine. Odihnește-te în pace! Aici cred că ”totul va merge bine”, în continuare…

Patrick Ekeng

Incredibil! Ziariştii români au luat-o razna. Vezi aici ce gogoaşă au mai muşcat micuţii!

Nu aş vrea să-mi fac un obicei din a “demasca” falsele “ştiri” care se strecoară în presa română zilnic, dar – după cea cu prostituatele madrilene intrate în grevă – o nouă pseudo-ştire publicată în presa serioasă din România astăzi mi-a atras atenţia: “Deputații ucraineni vor să interzică prin lege poziția misionarului“. Linkul e din Adevărul (unde ştirea a rămas pe site, deşi eu le-am sugerat s-o scoată), dar am văzut-o şi pe Antena1, Jurnalul Naţional, România Liberă, Realitatea şi – cum altfel – Ştirile Pro TV, share-uită la greu pe Facebook. Ok, ne-am amuzat citind-o, am dat-o pe Twitter, dar totuşi… hai să vedem ce e cu ştirea asta şi cum a ajuns ea să facă vâlvă în media dâmboviţeană.

La o scurtă căutare pe Internet (nu e necesar să ştii limba ucraineană sau rusă, Google News, Google Translate, puţină inteligenţă şi un gram de logică sunt suficiente) descoperim că ştirea a fost publicată prima oară, pe 23 martie, pe site-ul uareview.com (varianta în engleză), site care, în header-ul blogului are următorul motto: “Noi scriem mereu adevărul. Pe bune*“. Asteriscul este explicat în footer, pentru cine are curiozitatea: ” * – Toate evenimentele şi ştirile publicate pe acest site sunt fictive. Orice asemănări cu întâmplări şi persoane reale sunt întâmplătoare”. În plus, hai să vedem şi alte ştiri publicate de acest site care-şi afişează clar şi concis crezul: “Iulia Tymoshenko a fost găsită moartă în celulă” sau “Dmitry Tabachnik (Ministrul Educaţiei din Ucraina – n.m.) scoate din alfabet litera J”“. La fel de “credibile, nu?

Deci, cronologic, prima oară ştirea a apărut pe un site care publică ştiri inventate – şi avertizează asupra acestui lucru -, fiind preluată apoi, începând cu 24 martie, şi de alte siteuri din Ucraina. Cum ar fi ăsta: Delfi.ua, un portal de ştiri care este, mai apoi, citat de alte publicaţii, din Ucraina, Rusia şi România (Adevărul citează Delfi.ua ca sursă), pe 26 şi 27 martie. Avem două variante acum: acceptăm că sursa primară – siteul de umor – a dat o ştire inventată, “muşcată” de alte publicaţii, sau considerăm că articolul de pe Uareview e o parodie după ştirea serioasă publicată de site-uri credibile, rămânând să ne întrebăm, atunci, cum naiba a apărut parodia înaintea ştirii originale.

Mai departe, dacă mai săpăm puţin, dăm peste blogul Skinik (în engleză). Şi băiatul ăsta, ucrainean, are aceleeaşi problemă, la fel ca destui comentatori de pe siteurile care au dat ştirea: presa din Ucraina, în căutate de senzaţional, nu îşi verifică temeinic ştirile, înainte de a le publica (sună cunoscut?) şi dă câteva print-screenuri care arată cum Delfi a preluat ştirea de pe Uareview, iar apoi restul siteurilor au citat Delfi. Şi, de aici, ca într-un lanţ al slăbiciunilor, a ajuns subiectul şi la noi. E adevărat, ulterior, câteva din siteurile de ştiri care au publicat povestea interzicerii prin lege a poziţiei misionarului ca fiind una “pe bune”, au şters-o de pe siteuri când şi-au dat seama că s-au păcălit. Au rămas doar linkurile. Un exemplu aici. Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată.

Iar, dincolo de toate dovezile astea, eu nu pricep cum nimeni – dintre cei care au publicat ştirea şi care au susţinut, chiar şi când le-au fost arătate aceste dovezi, că totuşi e reală – nu a sesizat câteva “indicii” că e vorba de un fake:

1. În ştire se spune că “poziţia misionarului” va fi interzisă, pentru că – citez – “nu este deloc eficientă pentru conceperea unui copil”. Adevărul este că poziţia misionarului este chiar CEA MAI EFICIENTĂ pentru ca femeia să rămână gravidă. Din nou, o simplă căutare pe net ar fi alungat orice dubii. E greu de crezut că o iniţiativă legislativă s-ar fi bazat pe o bază atât de şubredă şi uşor de demontat.

2. Cum se face că niciun site internaţional “serios” nu a preluat ştirea? Căci, nu-i aşa?, dacă era adevărată, ar fi fost un subiect pe cinste pentru orice publicaţie din lumea asta. Cel puţin la categoria “Curiozităţi de pe mapamond”. Cu toate acestea, la 5 zile de la prima publicare a ştirii, doar câteva siteuri ucrainene, ruseşti şi româneşti – via Republica Moldova – au publicat “năzdrăvănia”.

3. Cum am zis şi mai sus (dând doar un exemplu, dar mai sunt şi alte cazuri), multe siteuri ucrainene şi ruseşti care au “muşcat-o” au revenit şi şi-au reparat gafa, ştergând ştirea. Faptul că a dispărut de pe câteva din siteurile pe care le dăm ca “surse” chiar nu ne-a ridicat niciun semn de întrebare?

Interesant e că Antena 1 a dat ştirea pe site, deşi acum două zile cei de la Antena 3 mi-au cerut voie să preia textul cu “greva prostituatelor” din Madrid pentru a-i înţepa puţin pe cei de la Libertatea şi Ştirile Pro TV care s-au păcălit la momentul respectiv.

Concluzie? N-am! Habar n-am ce e în neregulă cu presa, am obosit să mă cert cu lumea care arată cu degetul spre ziarişti, în general, criticându-i pentru ceea ce – iată! – parcă nici nu mai e excepţie, fiind al doilea caz în decurs de câteva zile. E adevărat, problema nu e doar în România, dar parcă să te încălzeşti cu gândul că “uite, şi ăia din Ucraina au comis-o” nu e chiar cel mai bun paleativ.

LE: Se pare că înşişi cei care au lansat ştirea se amuză acum că povestea a ajuns şi în România:

Război “Bloggeri versus jurnalişti”? Nu ştiu, nu cred, n-am auzit…

Joi, în emisiunea despre “Bloggeri vs. Jurnalişti” de la Live Troll Tv, cu Mircea Meşter (@mirceamester) şi Ciprian Alexei (@TheFua) – cărora le mulţumesc şi pe această cale -, plecând de la ideea tinerilor şi talentaţilor TvDece, cu “OnOff3” , am fost întrebat despre acest aşa zis “război” şi dacă el există sau nu în Spania. Nu am putut da şi nu pot da nici acum un răspuns categoric. Dar, după părerea mea, aşa ceva nu există aici. Dar e doar părerea mea. Evident, sunt clasicele înţepături, ca şi la noi, între bloggerul X şi jurnalistul Y, dar nu poate fi vorba de un război între bresle (cum nici la noi nu cred că există, am mai spus-o, spre supărarea unora, care au conchis, în stilul Vasile Manu, că “stau pe margine şi critic, fără a avea vreun proiect la activ).

Un război înseamnă o desfăşurare impresionantă de forţe, nu trei pietre aruncate dintr-o parte în alta

În plus, aici e şi mai “greu” să duci un astfel de război. De ce? Pentru că – şi iar mă repet – mai toţi jurnaliştii au conturi de twitter şi destui au şi bloguri. Adică e greu să apară un A-lister (care, apropo, aici nu există) de doi lei (circa 0,50 euro, să facem conversia) şi să scrie: Jurnaliştii sunt nişte analfabeţi, vânduţi şi retarzi (sic!). Pentru că, în secunda doi, vreo 500 de jurnalişti sunt acolo, cu reply-ul, cerând explicaţii, nume şi argumente. Când taberele sunt mai bine reprezentate, şi “războinicii” curajoşi sunt mai puţini. Pentru că acuzele lor nu ar mai întâlni doar retweeturi prietene şi reply-uri de aprobare, ci şi un răspuns pe măsură. Şi, aşa cum spunea Meşter, “Nu spune ceva dacă nu eşti pregătit să ai răspuns la replică. E ca şi cum ai servi la tenis fără să ştii ce faci dacă oponentul îţi returnează serviciul. Pierzi punctul”.

Imaginaţi-vă cum ar sta lucrurile dacă şi la noi ar fi ziariştii mai prezenţi în online. Or, dacă voi credeţi că vreunul din auto-intitulaţii “alfa-something” ai onlineului ar face faţă unei dispute argumentate cu un – să zicem – Radu Banciu, vă înşelaţi. Ei nu fac faţă unei discuţii cu argumente nici măcar unor hateri “retarzi”, darmite unui om cu verva şi cultura lui Banciu.

Si, nu în ultimul rând, pentru că aici nu există bloggeri-dumnezei. Bloggingul aici e o moda aflată deja pe pantă descedentă (cum e în mai toată Europa Occidentală), primând mai mult prezenţa pe reţelele de socializare (Twitter, Facebook, Tuenti – o reţea 100% spaniolă). Iar cele mai mari bloguri din Spania sunt bloguri de nişă, deţinute de firme. Lider este SL Weblogs, care deţine câteva zeci de bloguri, pe diverse nişe, pe care are angajaţi bloggeri. Cam tot un fel de presă, la urma urmei. Exemple? Notas de futbol (fotbal), Xataka Ciencias (ştiinţă), Blogdecine (filme), Motorpasion (auto-moto) etc. Iar, din cele mai citite şi apreciate bloguri, care nu sunt de genul precizat adineauri, sunt bloguri de jurnalişti. Foarte puţine sunt cele de genul Aham-listerilor de la noi şi, care sunt, se ocupă cu orice altceva în afară de creat controversă de dragul elogiilor unor #oamenifaini.

Şi acum, recapitulare la ce am spus deja, răsfirat, pe twitter sau în emisiunea de joi, despre situaţia de la noi:

Bloggerii comentează ştirile, presa le produce. Bloggerii nu vor putea să genereze ştiri, să realizeze reportaje, să facă investigaţii. Dacă puteau, o făceau deja. Nu, ce dă Zoso nu-s ştiri, decât pentru o anumită parte – infimă – a online-ului. Deci lumea află ştirile din presă, iar pe bloguri intră să afle părerea lui Cutărescu despre aceste ştiri. Vorba lui Rareş Bogdan: “Câte bloguri trebuie să citesc într-o zi pentru a afla tot ce s-a întâmplat în acea zi în ţară?”. Aşadar, presa şi blogurile sunt complementare.

Dacă se ceartă Zoso cu Ciutacu, Visurât cu nevastă-sa, bloggerii orădeni cu UN ZIAR din Oradea sau TvDece cu Emil, nu sunt decât conflicte personale, punctuale şi nu între două “bresle”. Cum nici dacă se înţeapă Aiurea cu Vasile Manu nu putem conchide că e un “război al generaţiilor” sau al cărunţilor cu blonzii.

Nicio redacţie din România nu face şedinţe în care să discute strategii de “atacare” a bloggerilor, ghidându-se după “Arta războiului” a lui Sun Tzu. Dacă eu am ceva cu unii bloggeri, are Ellunes, un cetăţean cu cont pe twitter, nu angajatul vreunui ziar. Nu mă leg de ei în calitate de jurnalist, deci răspunsurile de genul: “Tu lucrezi la Adevărul, de aia nu ai dreptul la o părere, pentru că ăia fură, deci şi tu furi. Şi dacă n-ai furat, de mâine sigur o s-o faci” sunt ori din răutate gratuită ori din prostie preţioasă. Că nici eu nu am spus vreodată că “cel mai citit blogger de sub Tâmpa” minte cu nesimţire şi dă gherle frecvent pentru că e aservit PDL-ului, deşi aş fi putut să-i urmez logica, la rândul meu, doar pentru că “pot”.

Din toate aceste motive şi multe altele, pe care le găsiţi pe hashtagul “Onoff3” sau în articolele lui Emil, Mihnea Măruţă, Katai Robi sau Olteanucluj, eu cred că vorbim de un fals război. Pentru video-uri şi singura părere că războiul respectiv există, mergeţi la Groparu.

Dar, pe de altă parte, sunt de acord că: presa trebuie să se reinventeze, să se adapteze, să ţină pasul cu noile tehnologii (la noi încă nu se întâmplă sau se întâmplă foarte greoi) şi jurnaliştii trebuie să coboare mai des între oameni, pe twitter, facebook etc.

PS: Apropo de jurnaliştii spanioli, v-aş sugera să-l urmăriţi (dacă întelegeţi cât de cât spaniola) pe Enrique Meneses (@emenesesm), un ziarist mai activ pe twitter decât mulţi dintre noi, în vârstă de … 82 de ani. Şi scrie chiar el pe contul personal, nu altcineva.

Surse foto: pbs.org, thenextweb.com, johnalexanderolayac.blogspot.com, tvdece.ro

Astăzi m-a vizitat un vechi prieten

De o oră a plecat de aici. A venit, scurt – era în trecere -, ne-am văzut pentru prima oară după doi ani, deşi locuim la distanţă de 150 de kilometri unul de celălalt (cam ca de la Cugir la Cluj) şi a plecat. Am stat la “o poveste”, ca în vremurile “bune”, la o cafea cu lapte şi un Fanta. Vorbeşte la fel de bine româneşte ca atunci când l-am cunoscut. Între timp, a fost şi în România. La nişte nunţi. Una la Galaţi, alta la Cugir. A fost prin Cugir, Braşov, Constanţa, Galaţi, Iaşi şi Piatra Neamţ. I-a plăcut ţara noastră. Cu toate acestea, a promis că mai vine doar când mă însor eu. Pentru că, într-o lună şi ceva, cât a stat în România, a cheltuit – spune el – peste 3.000 de euro. “Când m-am întors mai aveam zece euro. Dar a meritat. Mi-a plăcut foarte mult. Dar la voi la mare e mai scump ca aici, la Mediterana. Şi, în plus, trebuie să dai şi mulţi bani la nuntă”, spune acum, privind în urmă.

Continue reading “Astăzi m-a vizitat un vechi prieten”

15 motive pentru care am plecat din România şi 15 motive pentru care o să mă întorc

Pentru că mă aflu într-un moment de cumpănă, între Orient şi Occident, la fel ca Salman Rushdie (nu, nu am participat la #lecturiurbane, nici la surprinzător de asemănătorul #leerenlacalle, din Spania), şi nu am resursele “indiano-englezului” de a le împăca pe ambele, probabil că o să revin cândva – poate chiar curând – în România.

Aşa cum o spune şi motto-ul acestui blog, voi fi veşnic prins între saturaţia de nesimţirea, şmecheria, resemnarea, indolenţa şi delăsarea românească şi dorinţa de a trăi într-o ţară “normală”, unde normalitatea nu este judecată în funcţie de numărul de persoane “sus-puse” pe care le cunoşti şi nici de abilitatea de a călca pe cadavre pentru a ajunge sus. “Născut lunea. Plecat marţi din România. Mă întorc miercuri. Joi plec iar” exprimă o inadecvare la niciuna dintre cele două lumi şi, în acelaşi timp, o eternă tânjire după ambele.

Din motive pe care oricum nu o să le public vreodată pe blog şi care, acum, oricum nu au relevanţă, tind să revin în ţară. Asta mă face să îmi amintesc câteva motive pentru care vreau să mă întorc şi, totodată, îmi aduce aminte şi de cele pentru care am plecat şi, probabil, voi mai pleca, cu următoarea ocazie. La fel ca şi la “30 de momente când îţi dai seama că ai îmbătrânit“, deşi sunt mult, mult mai multe, voi încerca să fac un clasament cu câte … (câte mi-or ieşi) pentru fiecare variantă. Aşadar, să purcedem:

Continue reading “15 motive pentru care am plecat din România şi 15 motive pentru care o să mă întorc”

Şase (sau şapte) impresii, după şase (sau şapte) zile în România

Am fost o săptămână “acasă”, în România. O vizită neprogramată, spontană, neanunţată, pe fugă, “din goana calului”. Nu am multe obiecţii de “căpşunar cocalar de pe Spania”, ba chiar, în afară de cele de pe avion şi aeroporturi, surprinzător de puţine. Dar câteva tot am:

1. – Românii continuă să aplaude la aterizarea avionului, chiar dacă e cea mai banală, normală şi lejeră aterizare, pe un cer senin şi fără condiţii atmosferice care să “îngreuneze” operaţiunea. Aştept şi primele aplauze pentru brutarul care-şi face meseria şi-i “reuşeşte” o pâine ca toate celelalte jdemii de pâini de până atunci.
2. – Aparent, românilor le este practic imposibil să aprecieze dimensiunile bagajului de mână, aproape niciodată acesta nereuşind să intre în cadrul metalic special, “de măsurat” al acestuia, spre disperarea doamnelor de la check-in. În general, paporniţa de cărat în avion concurează, ca mărime, cu cea trimisă “la cală”, deoarece aceasta din urmă nu trebuie să depăşească 20 de kile, că “de ce să dau bani în plus?”. Chiar şi când românii în cauză “merg mereu cu avionul acasă, pen’ că-şi permit”. Soluţia? Simplă: se scot din boarfele din bagajul de mână, până când încape în dispozitiv, primeşte Ok-ul de la biroul de check-in, iar ulterior se îndeasă boarfele înapoi. Evident, în avion va trebui să aşteptăm suplimentar până când fiecare va reuşi să-şi îndese mega-paporniţele în compartimentele de bagaje de deasupra.
3. – Să te dai la stewardese în avion în cel mai libidinos şi vocal mod cu putinţă, depărtându-ţi ostentativ gulerul cămăşii lucioase ca să se vadă lanţul dă haur şi zâmbind larg, galben şi tabagic spre acestea, e încă sportul preferat de compatrioţi pe avion. La nevoie, dacă nu pică stewardesa, e chiar recomandat să continui vânătoarea, la aterizare, cu prima “gagică” de lângă tine, la coadă la “control paşapoarte”. Din nou, cât mai vocal. Toţi vrem să ştim că eşti din Bistriţa, de câţi ani eşti în Spania şi că ai BMW, dar “nu l-ai adus cu tine” (Doh, ai venit cu avionul!).

Continue reading “Şase (sau şapte) impresii, după şase (sau şapte) zile în România”

Să fim optimişti! Se poate şi mai rău!

Un banc destul de vechi spune aşa: Diferenţa dintre pesimist şi optimist este că pesimistul spune: “Mai rău nu se poate”, în timp ce optimistul zice: “Ba se poate!”. Dacă aveţi impresia că viaţa în România e scumpă acum, să vedeţi ce va fi când vom trece la euro.

În 2002, când Germania a renunţat definitiv la mărci în favoarea euro, preţurile au rămas neschimbate. A fost înlocuit doar simbolul de după. În sensul că o marcă a devenit un euro în costul produselor, deşi până atunci rata de conversie era de 2 mărci la un euro.

Preţuri de patru ori mai mari în Spania. Salariile, aproximativ aceleaşi

Ieri, pe twitter, la spanioli, unul din subiectele fierbinţi ale zilei a fost o banală fotografie: o comparaţie făcută de un ospătar pe o bucată de carton. Simplă, dar de efect: Cum au evoluat preţurile după introducerea euro.

În 1999, înainte de adoptarea euro (în paralel, până în 2002, cu peseta), o cafea costa 80 de pesetas. Acum, în euro costă 1,20 euro (200 de pesetas). 1 kilogram de roşii costa 120 de pesetas. Acum costă 2,40 euro (400 de pesetas). O baghetă de pâine costa 25 de pesetas. Acum, aceeaşi baghetă se vinde cu 60 de eurocenţi (100 de pesetas). Un apartament costa 18 milioane de pesetas. Acum, chiar şi în plină criză, după ce preţurile au scăzut, zice-se, cu 40%, un apartament costă 300.000 de euro (50 de milioane de pesetas).

Continue reading “Să fim optimişti! Se poate şi mai rău!”

Europa ne discriminează! Dar noi n-avem nicio vină?

Pun pariu că nici nu v-aţi dat seama cât de prezente sunt furtul, hoţia şi familiile lor lexicale în limba, istoria şi tradiţiile noastre. Şi cum creştem, de mici, cu ele prezente în viaţa şi educaţia noastră. Aşa-i?

În seara asta, ca de obicei, la “bairam” pe twitter, cu #Eurovision-ul. Toate bune şi frumoase. Toată lumea părea că vorbeşte numai de bine de România (şi de Moldova). Cel puţin asta reieşea din retweeturile ce-mi apăreau în timeline. Şi atunci m-a pus dracu’. Zic: Nu caut după “Romania”, în engleză, că asta fac deja toţi. Ia stai să văd ce zic spaniolii. Şi dau sărci după “Rumania” şi “rumanos”. Băi, nene… Mi-a urcat sângele la cap.

“Cântă românii! Ascundeţi cuprul, portofelele şi telefoanele mobile!”

Să ne înţelegem. Nu e prima oară când fac asta. Adesea caut, uneori şi datorită/din cauza jobului, după aşa ceva. Dar acum era Eurovisionul şi mă interesa strict părerea străinezilor despre piesă şi despre Hotel FM, cei care au reprezentat România. Nu spun că tot ce am găsit a fost de rău, aş fi ipocrit. Dar 50% (şi nu exagerez) erau tweeturi de genul:

Continue reading “Europa ne discriminează! Dar noi n-avem nicio vină?”