We are Haters. Expect us!

Autorul acestui articol nu este Mihai Mateaş / Ellunes. În altă ordine de idei, acest articol nu este cu autor anonim (autori anonimi). „Haterii” au ales să nu atribuie rândurile de mai jos uneia sau mai multor persoane, întrucât, după cum veţi vedea, este vorba despre o comunitate care îşi exprimă o părere. Dacă de doi sau mai mulţi lei, rămâne să aprecieze fiecare.

Cine sunt „haterii”? Fără prea multă introducere, „haterii” sunt oamenii ăia care nu pun botul la {minciună, nesimţire, nedreptate, mitocănie, rasism, (incitare la) violenţă, incultură, neprofesionalism, ipocrizie şamd} 2.0. Sunt oameni. La fel de oameni ca şi „A-listerii”/„influencerii”, dar cu poate mai multă carte citită, învăţată, practicată, vorbită în diverse limbi şi, în orice caz, mai multă sinceritate, pe de o parte, şi mai mult bun-simţ decât aşa-zişii „A-listeri”/„influenceri”, pe de alta. (Insistăm pe ghilimele din motive evidente.)

Unde sunt „haterii”? Cu siguranţă, nu adunaţi într-un singur loc (2.0), cum s-ar putea crede (#LiveTrollTV, spre exemplu)! Dezgustul provocat de năravurile sus-menţinate se regăseşte peste tot, în orice persoană ce se „desfăşoară” cu un minim de decenţă în online.

Da, „haterii” sunt peste tot.

Şi au anumite tendinţe

SUNTEM O COMUNITATE. Prin „Manifestul din 2011”, „haterii” s-au adunat într-o comunitate (plastic denumită „hatosfera”). În mod simplist (deci greşit!), s-ar putea considera că este vorba despre o mână de inşi care se adună să înjure, conform unei „ordini de zi”, anumiţi „A-listeri”. Istoria #LiveTrollTV a arătat că zi de zi au apărut alţi şi alţi „hateri”, pentru a participa la discuţia legată de articole de blog. Cine ştie… cunoaşte. Cine nu ştie… suge pula! Nu au fost tratate numai articole ale bloggerilor ultravizitaţi, ci şi d’ale unora mai puţin „influenţi” (cum este cazul sitului evasile.com).

Spre deosebire de „A-listă”, „hatosfera” primeşte pe oricine are un punct pertinent de vedere, fără condiţia prealabilă de a veni pe la diverse întâlniri la care neavizaţi cu pretenţii vă vorbesc pe bani.

Vi se pare că vorbim urât? Luaţi de-aici:

AVEM BUN-SIMŢ. Deşi sună destul de ciudat, în realitate nu este vorba deloc despre laudă de sine. E oarecum de notorietate că oameni ca @aiurea, @Ellunes sau @RFBoris (primii „hateri”, judecând după numărul de followeri şi activitatea contorizată de ZeTweety) şi-au păstrat permanent bunul-simţ în relaţia cu ceilalţi utilizatori de internet şi nu au „făcut figuri” / „luat pe cineva la pulă” când au fost „contraţi”. E drept, s-au mai enervat, dar nu au blocat decât în cazuri excepţionale, pentru că nu au crezul că viaţa e prea scurtă ca să te contrazică cineva. Spre deosebire de „A-listeri”, „haterii” nu suferă de ei.

Ţi-ai sfătuit cititorii să nu doneze pentru cauza unui copil grav bolnav (… because of reasons)… Ai respins comentariul cuiva care te corecta (iar apoi, după ce-ai corectat, spui că unii şi-au pierdut dreptul de a comenta)…

Crede-ne că o înjurătură este o măsură deloc proporţională cu personalitatea ta inexistentă şi caracterul tău jegos! Adică ne păstrăm în continuare bunul-simţ. Ah, nu eşti muist, ci deschis la dialog şi chiar îţi recunoşti greşelile, atunci e cu totul şi cu totul altă poveste: Andrei Crivăţ chiar a participat la #LiveTrollTV.

ŢINEM ONLINE-UL TREAZ. S-a vorbit, în anteriorul „manifest” despre „haterul” – câine de pază al blogosferei. Dacă pare mult prea nobil pentru gusturile voastre, putem reformula: „haterul ”este participantul pe piaţă ce are rolul de a împiedica formarea unui oligopol. Ce-atâta democraţie? Hai, să vorbim despre caşcaval! Desigur, înainte ca unii sau alţii să-şi rânjească-n barbă şi să acuze că asta ne-am dorit întotdeauna (respectiv maşinile, #refinanţările, piaristele şi nefuncţionalele voastre espressoare), o să vă corectăm din nou: nu la plasticul şi metalul cu care vă făliţi atâta, ci la informaţie ne refeream. Pentru că asta circulă în online. Sincer să vă spunem, nu ne putem da seama cine este publicul vostru strict pe partea de social media. Înţelegem că mai testaţi un Renault, un aparat foto, o lanternă… Dar pe partea de social media pură efectiv nu putem să identificăm publicul vostru ţintă.

[Nu de alta, dar, de ani de zile, tot voi sunteţi în faţă, deci sfaturile voastre pentru crescut vizibiltatea activităţii în online (pline de tâlc 2.0, evident)

– fie sunt de căcat (aveţi mii de cititori, nu puteţi să spuneţi că toţi sunt proşti),

– fie sunt vrăjeală de 2.0 lei, eventual aruncată la vreo pişcotăreală cu hashtag.]

Deci, neidentificând pe nimeni, NU AVEM CUM (încercăm să) VĂ FURĂM PUBLICUL.

În schimb, putem să îţi tragem la muie când traduci o glumă din engleză şi ţi-o asumi ca fiind a ta (ultimele 2 rânduri). Putem să te futem în gură când, obez fiind, te pronunţi în legătură cu silueta cuiva. Bine, nu numai că putem, dar o şi facem! Iar aici intervine marea artă…

La propriu: Exemplul 1, Exemplul 2, Exemplul 3, Exemplul 4, Exemplul 5.

Cu niţică inventivitate şi un dram de talent grafic sau scriitoricesc ţinem blogosfera trează. Spuneţi că n-avem ocupaţie? Nimic mai greşit! Blogosfera nu e lumea minunată de care vorbeşte, în modu-i ipocrit-caracteristic, @chinezu. Ca peste tot, majoritatea oamenilor sunt de căcat. Eh, ocupaţia noastră este să-l răscolim. Cu ceva creativitate „în program”.

Păi cum, măi, „A-listerilor”, nu vă e ruşine să spuneţi că noi suntem cei care n-au nicio ocupaţie, în condiţiile în care voi sunteţi cei care nu fac altceva decât să dea sfaturi inutile (a se mai citi o dată textul înclinat de mai sus)?

SUNTEM RESPECTAŢI. Ştim c-o să vă vină greu a crede, dar beneficiem de un real respect din partea bloggerilor consacraţi. (Reciproca este, de cele mai multe ori, valabilă.) Da, „influenceri” vin nu arareori cu informaţii (mailuri, DM-uri) vizavi de alţi „influenceri”, cu scopul evident de a le folosi aşa cum ştim noi mai bine. Apreciem şi vă aşteptăm în continuare! Iar faptul că unii dintre „A-listeri” nu vor crede asta ne oferă un mare avantaj: nu-şi vor lua nicio măsură de precauţie şi se vor comporta la fel.

Şi nu, nu ne vom dezvălui sursele, marş la căcat!

NE PRICEPEM LA SOCIAL-MEDIA. Da, „haterii”sunt experţi social media. Nu fiecare în parte, ci comunitatea. Desigur, există personaje precum @furtdecurent, care urmăreşte o mână de oameni, dar, ca regulă, „hatosfera” citeşte zilnic foarte multe articole de blog, statusuri de facebook şi tweet-uri ale participanţilor la „fenomentul 2.0”, de la A şi până la Z-listă. Îşi „notează” conştiincioasă lucrurile de interes (mai mare sau mai mic), informaţia este share-uită şi cât mai multă lume citeşte cât mai mult. (Iar apoi îşi dă cu părerea, că asta înseamnă socializare.) Închipuiţi-vă cel mai mare blogger făcând asta. Da, cel care urmăreşte 10 persoane. Vă puteţi imagina că citeşte mai mult de 5 articole din .ro pe zi? 3 ale celor cu care se bate pe burtă, unul al lui, iar al cincilea e „hating topicul” zilei, ca să poată să fie abject ca-ntotdeauna. Credeţi că veţi găsi izvoare de înţelepciune 2.0 pe blogul său? N-aveţi decât să încercaţi. Absolut nicio problemă! Puteţi să începeţi de-aici (cursorul deasupra pozei, pentru a citi textul din dreapta):

După cum am spus, nu încercăm să furăm publicul nimănui, ci doar să facem puţină lumină. Să oferim şi o a doua opinie. Că 2.0 nu înseamnă monolog. Nici măcar nu vă invităm să nu-i citiţi. Cât timp să pierdeţi cu articolaşele lor de două rânduri? Atâta numai că n-ar fi rău să verificaţi mai multe păreri înainte să luaţi ceva de bun. E o vorbă: nimeni nu gândeşte pentru tine. Iar dacă cineva vrea să lase impresia asta, e clar că vrea să te prostească cu ceva. Deci treceţi ŞI pe la „anonimi”. O să fiţi infinit mai câştigaţi decât din articole de 100 de cuvinte sau din întâlniri de făcut laba 2.0 în cerc.

Pe scurt, cele cinci tendinţe pozitive arată că, spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, „hatosfera” este o comunitate sinceră, în principiu de bun-simţ, dinamică (ne mişcăm cu talent) şi având o reală capacitate de autoreglare: spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, aici chiar se poartă un dialog. Unul sincer, pentru că participanţii nu stau cu teama că vor fi catalogaţi drept „retarzi” sau că vor fi ostracizaţi şi vor pierde, pentru vecie, şansa de a se afirma în online. Deci, în principiu, mecanismul nu este unul rău. Dar, ca orice comunitate, aceasta se poate autovicia… Iar atunci apare

CUMETRIA. Să trecem şi la lucruri importante, de ordine internă. („A-listerii”, vă puteţi retrage, cele ce urmează nu vă mai privesc.) Cumetria este cel mai nasol nărav de grup cu putinţă. În cazul de faţă, vorbim, evident, despre cumetria 2.0. Ce iaşte cumetria? Apucătură preluată şi de la „A-listeri”, cumetria începe acolo unde se termină comunitatea. Comunitatea este necesarul şi suficientul, iar cumetria este dăunătorul. Manelismul.

Comunitatea, ca sumă de acţiuni, reprezintă tot ce trebuie din partea membrilor, pentru a se sprijini unul pe altul, atât în ceea ce priveşte articolele de pe blog, cât şi afirmaţiile de pe reţele sociale. Când şi cât este cazul. În limitele decenţei, sprijinul poate fi şi o laudă.

Când s-au depăşit limitele decenţei, în mod automat a început cumetria. Maneaua de grup 2.0. Evident că se apreciază in concreto, de la caz la caz, dar ea poate consta în (enumerare evident nelimitativă):

– „premii”, „distincţii” sau alte bălării 2.0 pentru activitatea dintr-o anumită perioadă / cu o anumită ocazie;

– necorectarea unui „coleg” pe formă (şi „haterii” mai fute gramatica) sau când o ia pe arătură (şi „haterii” mai bat câmpii);

– laude care trec pe tărâmul penibilului (laudele lălăite, lălălaudele);

– orice pupătură 2.0 care nu-şi are rostul.

Excluzând situaţiile strict personale, comportamentele în afara „programului” de „hatereală”, părerile, agaţamentele şi bagabonţelile 2.0, apucăturile astea pare că se întâlnesc la mai toţi „haterii”…

Iar cumetria are rolul primordial de a fute credibilitatea.

Această scurtă trecere în revistă a tendinţelor „hatosferei” post-manifest s-a făcut pentru că fenomenul este (şi va fi) de actualitate cât timp vor exista unii care, pe motiv că au venit primii aici, îşi vor aroga statutul de propovăduitori ai adevărului absolut. Întrucât al doilea blogger (nu ştim după care criteriu) ne-a consacrat un amplu articol (iar asta nu poate decât să ne bucure), se pare că, vreţi, nu vreţi (stimaţi „A-listeri”!), lucrurile depăşesc stadiul de „adunătură de penibili” / „retarzi” / „#săracilor”…

Nu există păreri bune şi păreri greşite. Există păreri. Iar pluralitatea lor nu poate decât să profite cititorului (fie participant activ la „fenomenul 2.0”, fie „consumator” final). După cum s-a spus deja, prin oferirea altei perspective asupra informaţiei, nu facem decât să împingem online-ul din România să se autodepăşească. Şi asta o să facem şi-n 2012.

Zoso spunea că, dacă vrei să evoluezi şi să ajungi cineva în .ro, trebuie să-ţi găseşti o nişă. Eh! ASTA e nişa noastră!

Nu suntem anonimi, nu suntem legiune, n-avem nimic personal cu voi,

dar pur şi simplu nu putem trece anumite lucruri cu vederea.

Expect us!

Despre sinuciderea ziarului tipărit


Pentru că am promis că voi reveni şi cu al doilea material scris de David Jimenez, în ciuda faptului că o doamnă puţin şuie s-a grăbit să traducă ea (cu Google Translate, cred, date fiind rezultatele) textul, iată, mă ţin de cuvânt şi postez şi articolul “Sinuciderea ziarului“, scris în data de 4 ianuarie. Între timp, am primit pe mail felicitări şi mulţumiri de la însuşi autorul acestor texte, pentru faptul că, citez: “datorită ţie, textele mele au putut fi citite şi în România”, ceea ce nu poate decât să mă bucure şi să mă onoreze. Sper că şi acest text va fi la fel de bine primit şi la fel de apreciat, căci, ca şi în precedentul, sunt spuse multe adevăruri, pe care, chiar dacă mulţi dintre noi le ştiam deja, eu, unul, recunosc, nu m-aş fi priceput să le scriu atât de bine.

Sinuciderea ziarului

Întreabă-ne pe noi, cei care muncim în domeniul acesta, al tipăririi de ziare şi îţi vom spune că ştim formula care ne va salva de la moarte. Miza pe teme proprii. Asumarea faptului că deja nu mai putem să concurăm în privinţa ştirilor de actualitate şi oferirea, în schimb, a unor analize în profunzime şi superreportaje care să aducă plusvaloare. Să încetăm să mai publicăm ştirile de ieri. De aceea, pe 26 decembrie, toţi am decis că tema principală a primei pagini nu va fi ştirea de ieri. Am ales, în locul ei, una de alaltăieri.

“Regele se arată foarte îngrijorat de daunele aduse Coroanei de Cazul Urdangarin”, informa lunea trecută El Pais, cu privire la discursul monarhului de sâmbătă (duminică n-a fost ediţie). “Regele a trecut examenul”, titra El Mundo. “Justiţia este egală pentru toţi”, sublinia ABC, cu referire la deja celebra frază rostită de rege. E greu de imaginat vreun cititor cumpărând ziarul pentru a se informa despre ceva petrecut cu două zile în urmă, care a fost televizat în direct de toate canalele, analizat pe larg pe toate siteurile şi comentat până la saţietate pe reţelele sociale. Că a fost, cu toate astea, ştirea de pe prima pagină în toate ziarele demonstrează că nu este întru totul adevărat că este criza cea care ucide ziarele, deşi, fără îndoială, a contribuit mult la depresia nostră cronică. Asistăm la o tentativă de sinucidere.

Pacientului i s-a spus că trebuie să-şi abandoneze viaţa sedentară şi să facă puţină mişcare. El ştie că este aşa, ba chiar se ridică de pe canapea din când în când, dar inerţia îl aruncă de fiecare dată înapoi spre proastele-i obiceiuri. A făcut lucrurile în felul său pentru atâta timp că nici măcar apropierea sfârşitului nu-i provoacă vreo reacţie. Continuăm să tipărim discursul Regelui două zile mai târziu în acelaşi fel în care dedicăm, cu religiozitate, o pagină întreagă “Operaţiunii Plecarea în vacanţa din Săptămâna Mare” şi două pagini vremii. Îi spunem cititorului că ieri a fost frig, când el citeşte pe Internet că deja a ieşit soarele. Că ieri a fost un cutremur, când deja azi e criză nucleară. Că ultimul atentat ar fi putut fi comis de Iluminaţii în Acţiune, când liderul lor deja a revendicat atentatul pe Twitter.

Recenta dispariţie a ziarului ADN (cotidian gratuit – nota mea) şi falimentul cotidianului Publico nu par, nici ele, să determine schimbarea radicală cerută de situaţie. Vina este a crizei. A firmelor care nu mai cumpără reclamă. A internetului. A cititorului, care nu mai vrea să plătească. Vina este a oricui, mai puţin a noastră sau a produsului nostru. Dacă un restaurant rămâne fără clienţi, se presupune că mâncarea sau servirea au devenit proaste. Dacă ziarele pierd cititori, problema este a clienţilor noştri, care sunt nişte zgârciţi. Nu cumva le oferim un produs pentru care ei consideră că nu mai merită să bage mâna în buzunar? Că, în timp ce noi ne ocupăm cu analizarea, evaluarea şi criticarea muncii celorlalţi (politicieni, sportivi, actori… ) , omitem să facem acelaşi lucru şi cu cei care ne sunt cel mai aproape: noi înşine?

Două treimi din conţinutul ziarelor este acelaşi, indiferent de numele publicaţiei cumpărate şi se diferenţiază doar prin ornamentele ideologice. Sunt zile în care toţi editorialiştii aceluiaşi ziar spun acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. Zile în care frunzăreşti paginile şi nu reuşeşti să te opreşti asupra a nimic care să-ţi atragă atenţia. Zile în care vezi pe prima pagină declaraţii ale politicienilor care se repetă de atâtea ori, spunând aceleaşi lucruri, că nu-ţi rămâne decât să conchizi că au parazitat prima pagină: ştiu ce trebuie să spună şi cum pentru a rămâne “lipiţi” de ea.

Un corespondent, în Pinto (oraş situat la 20 de kilometri sud de capitală, în Comunitatea Autonomă Madrid, despre care s-a crezut mult timp că este chiar în centrul geografic al Peninsulei Iberice, de aici şi numele: Pinto – punto, punctum-în latină) sau în Kabul, ştie că este foarte probabil ca ştirea zilei să ocupe prima pagină dimineaţa următoare, deşi a fost repetată de o mie de ori pe agenţii şi a fost deja postată pe site-ul publicaţiei. Dacă, din contră, trimite un reportaj atemporal şi care nu e legat de actualitate, nu contează cât de bun sau exclusiv este, posibilităţile sale de a fi publicat sunt reduse. Chiar tind spre zero, dacă politicienii dintotdeauna şi-au spus unul altuia ceva mai mârlănesc decât cu o zi în urmă.

Rezultatul îl puteţi verifica stând la o cafea vizavi de un chioşc de ziare. E greu să vezi pe cineva mai tânăr de 45 de ani măcar apropiindu-se de tarabă. Ziarele au fost puse în umbră de produsele promoţionale care le însoţesc. Exclusivităţile zilei precedente nu mai învelesc peştele de dimineaţă: acum învelesc ultimul set de ceşti, oferit cu speranţa că cititorii nu ne vor abandona. Dat fiind că îi cam pierdem, oricum, în timp ce ne spun că produsul nostru nu este suficient de bun, poate ar fi timpul să ne lăsăm supravieţuirea pe mâna jurnalismului pur şi atât. Unul tot mai diferenţiat de concurenţă, şi nu doar ideologic. Unul independent de agendele politice ale partidelor şi rutinelor informative. Cu reportaje pe care cititorul să nu le poată găsi nicăieri în altă parte. Un ziar tot mai bine scris, prezentat sugestiv şi fără senzaţionalism în această vitrină care este cea mai bună marfă a noastră: prima pagină.


Întreabă-ne pe noi, cei care facem ziare tipărite şi îţi vom spune că ştim perfect formula care ne va salva de la dispariţie. Este exact aceea pe care refuzăm să o aplicăm. Când, în cele din urmă, ne vom decide s-o facem, este posibil să fie prea târziu şi ne vom trezi puşi în situaţia de a ne publica ştirea propriei morţi. Cu o zi întârziere.

Surse foto: sigueleyendo.es, elmundo.es, periodistadigital.com, tribunalatina.com

Despre jurnalişti şi curve


În 1998 a părăsit redacţia cotidianului El Mundo din Madrid, fiind numit primul său corespondent în Asia. A dictat ştiri (pe vremea aceea încă se dictau ştirile) de la revoltele din Indonezia, Filipine, Nepal sau Birmania. S-a visat trimis special la cele care doar clocoteau, în China sau Coreea de Nord. A acoperit războaiele din Timorul Oriental, Kaşmir, Sri Lanka şi Afganistan. Moartea lui Bin Laden. Marile tsunamiuri din Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Criza nucleară de la Fukushima…

A scris pe blogul său ceea ce-ar fi trebuit să spună mercenari, vinovaţi de genocid şi asasini în serie. A încercat să dea glas victimelor. A avut norocul să-i intervieveze pe Dalai Lama, Corazon Aquino, Aung San Suu Kyi. Şi pe mulţi alţii, care poate ar fi meritat şi ei un Nobel, dar cărora nu le pasă că nu l-au primit.

Articolele sale au fost publicate în Corriere della Sera, The Guardian sau Toronto Star. A colaborat cu The Sunday Times, Esquire, CNN, BBC şi RFI International.

În 2007 a publicat prima sa carte, “Fiii musonului”. A fost respinsă de cinci edituri, dar după ce a fost publicată a primit premiul pentru “Cea mai bună carte de literatură de călătorie” din Spania şi a fost tradusă în mai multe limbi. Ultima sa carte este “Butoanele din Kabul” (2010).

“Ziarist. Aproape scriitor”

Se numeşte David Jimenez. Este catalan, are 40 de ani, se autocaracterizează ca “ziarist, aproape scriitor” şi m-am gândit că, după Enrique Meneses, este un alt jurnalist pe care îl citesc, îl admir şi de la care am învăţat câte ceva, pe care vreau să vi-l prezint şi vouă. Cum spunea el, într-un alt context, “cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla este să învăţaţi ceva. Despre jurnalism. Şi despre viaţă”.

David este un jurnalist din garda veche. Dar, ca şi Meneses, ştie că soluţia pentru a rezista în lumea aceasta, a presei, este să te adaptezi. Este atehnic. Dar ştia că trebuie să-şi facă un blog. Şi un cont de twitter. Şi unul de facebook. Pentru a supravieţui în această meserie. Deşi nu este omul care ar rămâne vreodată fără un loc de muncă. O să vedeţi de ce. Dacă nu v-aţi dat seama deja, citindu-i bornele carierei. În 1 decembrie a scris un articol-eveniment: “Curve şi jurnalişti”. Un text senzaţional. L-am căutat atunci, pe facebook şi twitter, i-am scris şi i-am cerut voie să-l traduc. Să audă şi românii (jurnalişti sau nu) ce spune el acolo. Nu mi-a răspuns atunci. Pe 4 ianuarie a scris un alt text, cel puţin la fel de bun ca primul: “Sinuciderea presei”. L-am dat pe twitter, dar nu ştiu câţi l-au citit şi nici câţi au înţeles ceva din el. L-am căutat iar: “David, te rog să-mi dai permisiunea să public textele tale, traduse, la mine pe blog. Sunt câţiva oameni care, cred eu, ar trebui să citească lucrurile astea”.

Şi, şoc!, ieri mi-a răspuns. Pe twitter, apoi pe mail: “Ar fi o onoare pentru mine!”.
Bă, jnebun? Un jurnalist cu reputaţia şi cariera lui îi spunea unui hater anonim, prost, fără argumente, retard, invidios, fricos, manipulabil şi care doarme cu uşa închisă, ba mai mult e şi român: “Aş fi onorat”.

Ăsta ori nu i-a citit pe Zoso, Arhi, Visurât şi Ciubotaru, ori e prost. Înclin spre prima variantă. Numai pentru că sunt hater, nu pentru că ar fi adevărat. Înţelegeţi voi… “Aş vrea să vorbim mai multe pe messenger”, îi zic. “Eu sunt cam ignorant în ceea ce priveşte tehnologia, aşa că nu am messenger. Este un miracol că am deschis un cont de twitter şi un blog. Am avut nevoie de ajutorul prietenilor pentru astea”. Şi, totuşi, le-a făcut. Pfff…

Şi continuă, convingându-mă tot mai mult că e un naiv, care are nevoie urgent de o cură de “dezmeticire” în blogosfera română (Lasă, nene, Asia şi războaiele. Hai să trăieşti sub ameninţarea palmelor lui Ciubi, sau a pistolului cu bile al lui Visu’!): “Îţi mulţumesc pentru cuvintele amabile pe care le-ai spus despre textele mele. Mailul meu îţi rămâne la dispoziţie şi aş fi încântat dacă am continua să ţinem legătura. Îţi doresc tot binele din lume în 2012. Te îmbrăţişez. David”.

“Managerii de presă ori nu vor, ori nu ştiu să schimbe lucrurile”

“Speranţa mea este ca ceea ce scriu pe blog să ajute la schimbarea lucrurilor în presă, dar sunt cam pesimist. Cred că managerii de presă nu vor sau nu ştiu să facă lucrurile altfel. Un păcat, pentru că eu iubesc cu adevărat meseria asta şi cred că este fundamental să o reinventăm pentru a putea supravieţui”. Da, maestre. Şi eu am tot zis chestiile astea, dar nu am talentul tău şi nici recunoaşterea ta, pentru a putea schimba ceva. În plus, voi vă plângeţi, deşi în Spania mai există încă 14 milioane de oameni care cumpără, zilnic, presă tipărită. La noi – au spus-o alţii, mai deştepţi – lumea pariază că vom fi prima ţară din lume care va rămâne fără ziare pe hârtie.

Pentru că am încuviinţarea lui David, voi traduce şi voi adapta (căci, din loc în loc, sunt unele expresii care nu au sens în limba română sau şi-ar pierde farmecul traduse mot-a-mot) aici, mai la vale, articolul său de pe 1 decembrie: “Curve şi jurnalişti”:

“Ziarul la care lucram i-a propus acum câţiva ani lui Camilo José Cela (scriitor spaniol, 1916-2002, câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 1989, printre altele – nota mea) o colaborare, iar Nobelul spaniol a răspuns că o va face, pentru o anumită sumă de bani. Când din redacţie au încercat să negocieze preţul, răspunsul său a fost să trimită articolul gratis şi, la finalul său, a conchis că scriitorii sunt precum toreadorii şi curvele, ‘care pot să lupte cu tauri la festivaluri sau să se fută din plăcere, dar fără a scădea vreodată preţul’.

Mi-am adus aminte de această anecdotă pentru că văd că redevine o modă în rândul publicaţiilor să ceară articole, fotografii şi înregistrări video în schimbul a… nimic. Se presupune că jurnaliştii suntem atât de disperaţi să muncim degeaba, poate cu speranţa că clientul va rămâne mulţumit de serviciu şi se va întoarce pentru mai mult.

Doar că nu se mai întoarce sau, dacă o face, pune aceleaşi condiţii.

Banii pe care îi oferă cei care totuşi plătesc s-au redus la sume atât de nedemne, atât de în dezacord cu efortul şi meritul muncii, că-ţi vine să le răspunzi la fel ca Cela. Nu trimiţându-le articolul gratis, ci pe redactorul-şef la mă-sa. Iar cei care îşi freacă mâinile, în urma implementării jurnalismului low-cost, cred că nu-şi citesc propriile publicaţii. Este posibil să fi ajuns toţi în momentul acela în care jurnaliştii, la fel ca şi companiile aeriene, au ajuns să sacrifice calitatea serviciului pentru preţuri? Ce anume îi forţează să producă ‘jurnalism de mezelărie’ pentru a supravieţui?

Eu vorbesc despre asta de la o distanţă confortabilă. Am avut norocul să îmi încep cariera în jurnalism într-o perioadă de prosperitate. Ziarul la care lucrez, El Mundo, m-a tratat mereu bine. Dar publicaţiile nu pot supravieţui fără ‘mercenarii’ din oficiu, colaboratorii şi reporterii profesionişti care se luptă pentru a obţine cele mai bune subiecte şi cele mai bune fotografii, pentru că trăiesc sub ameninţarea concedierii. Ne face mai buni pe cei care ne-am acomodat cu salariul. Cu publicaţia la care prestăm. Şi cu profesia.

De aceea este atât de nedrept ca sute dintre aceşti ziarişti să aibă luni întregi în care nu sunt plătiţi sau să li se sugereze să muncească gratis, spunându-li-se că munca lor nu valorează nimic. “E criză”, este placa ce sună din birourile şefilor. Deşi nimeni nu-şi aminteşte ca, în timpurile de prosperitate, cineva să fi ridicat receptorul şi să spună: “Uite, pentru că totul merge atât de bine, am decis să te plătim dublu pentru ultimul reportaj, ăla în care aproape ţi-au zburat capul în Kandahar”.

Criza serveşte pentru a nu mai respecta profesioniştii meseriei şi cititorii. Pentru a trimite oameni în mijlocul unui război fără nicio asigurare de viaţă. Pentru a le cere să scrie despre Congo din Alcobendas (oraş lângă Madrid – nota mea), fără a renunţa, însă, la a trimite trei reporteri la un meci de fotbal şi jumătate de redacţie la ultima nuntă a ‘tontocraţiei’. Criza este folosită pentru a concedia veterani ai meseriei, care făceau o treabă de calitate (JURNALISM) şi a-i înlocui cu tineri mai ieftini şi mai uşor de exploatat, care fac cinci lucruri în acelaşi timp, dar niciunul dintre ele jurnalism.

Obişnuiam să le spun viitorilor reporteri că au ales cea mai bună meserie din lume. Una săracă, fără câştiguri mari, desigur, dar totodată una dintre puţinele care nu cunoşteau şomajul. “Nimeni nu a auzit de o mare exclusivitate sau de un reportaj care nu au fost publicate”, le spuneam în câte-o facultate. “Fă-ţi bagajele. Du-te într-un loc din lumea asta unde se întâmplă lucruri şi începe să le povesteşti. Cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să înveţi câte ceva, despre jurnalism şi despre viaţă”.

Pentru prima oară mă îndoiesc de valabilitatea sfatului meu. Unde să te duci când interesează tot mai puţin ce se întâmplă în afara cartierului şi dincolo de luptele de cocoşi care sunt politica naţională? Ce poveşti să vinzi dacă banii oferiţi nu-ţi acoperă cursa cu taxiul şi, cu dificultate, factura la lumină? Ce să înveţi când ceea ce se cere din multe redacţii este rapiditate şi cantitate, ignorând calitatea?

Poate că Cela avea dreptate şi jurnaliştii sunt meniţi să fie precum curvele: să muncească fără program, fără garanţii, de multe ori noaptea, oferindu-şi serviciile unui cât mai mare număr de clienţi posibil şi suportându-i pe beneficiarii care încearcă să obţină reduceri de preţuri sau încearcă să obţină serviciul gratis, promiţând să aducă bani şi respect cu sine la următoarea vizită. Doar că ori nu se mai întorc, ori, dacă se întorc, îşi uită ambele promisiuni. Din nou”.

Mulţumesc pentru ajutor, în traducerea unor fraze şi metafore mai complicate, prietenei şi concetăţenei mele Vasilica (blog). Următorul articol scris de David pentru care am primit aprobarea să-l preiau, “Sinuciderea ziarului”, îl voi publica în decursul zilelor următoare.

Surse foto: davidjimenezblog.com, contul personal de facebook al lui David Jimenez.

Enrique Meneses, istoria vie a presei, de la pană la iPad şi Twitter: “Faceţi-vă un blog, nu un CV”

Ce legătură poate exista între Che Guevara şi blogging? Dar între Fidel Castro şi twitter? Şi ce pot avea în comun Martin Luther King Jr. şi iPad-ul? Ei, bine, legătura între toate acestea şi între multe altele o face un singur om: Enrique Meneses. Omul care a trăit în junglă, alături de revoluţionarii cubanezi şi care a început să scrie istoria presei cu pana şi care, acum, îi adaugă ultimele capitole pe Internet: pe blog şi twitter. Jurnalist, blogger, twitterist, fotograf, scriitor şi legendă vie.

Enrique Meneses are 82 de ani, din care peste 60 a făcut jurnalism. A început să scrie cu o pană, iar acum îşi tastează textele pe notebook, are de 10 ani un blog pe care scrie cu consecvenţă şi schimbă impresii şi idei cu lumea de pe Twitter. “Nu-mi spuneţi Maestru – insistă -, mie îmi place să dau sfaturi tinerilor”. Şi are despre ce da sfaturi. Susţine că-i curge cerneală tipografică prin vene. “Amestecată cu puţin whisky”. Aşa o fi, căci numai citindu-i CV-ul ai impresia că citeşti un roman de aventuri.

“Eu scriu zilnic. Nu mă pot opri. De la 15 ani nu a trecut nicio zi în care să nu scriu”.

S-a născut pe 21 octombrie 1929 la Madrid. O parte din copilărie şi-a petrecut-o în Parisul sub ocupaţie germană, în Al Doilea Război Mondial. După război, s-a mutat în Portugalia cu familia. Tatăl său, jurnalist, făcea naveta la Buenos Aires pentru a scrie. Enrique a urmat paşii tatălui, urmând Dreptul la Universitatea din Salamanca, apoi la cea din Madrid şi făcând apoi cursuri speciale de jurnalism. A publicat primul său reportaj în 1947, la 18 ani. Era despre moartea toreadorului Manuel Laureano Rodríguez Sánchez, poreclit Manolete, un erou al perioadei postbelice în Spania.

Enrique a scris pentru diverse publicaţii din America Latină. A creat prima sa agenţie de presă, Prensa Universal, închisă după doar un an, pentru că scrisese despre Jesus Galindez, un exilat basc în New York. În 1954 a plecat ca şi colaborator în Egipt. În 1956 întreprinde o călătorie prin Africa, de la Nord la Sud, de la Cairo la Capetown şi retur. Se întoarce în Egipt la timp pentru a transmite, pentru Paris Match şi pentru Informaciones, informaţii şi fotografii despre războiul Canalului de Suez.

După doi ani pleacă în Cuba, unde devine primul reporter care trăieşte, timp de patru luni, printre şi alături de revoluţionarii cubanezi, în munţi. Aici îi cunoaşe personal pe Fidel Castro şi Che Guevara. Şi face o mulţime de fotografii, din care încă trăieşte şi azi (anul acesta a vândut patru fotografii vechi de 50 de ani unei publicaţii canadiene, pentru 4.000 de dolari). A fost prins şi închis, pentru o săptămână, în puşcărie de poliţia lui Batista. La ieşire, reuşeşte să trimită un reportaj despre revoluţia cubaneză pentru Paris Match. Respectivul articol a făcut senzaţie în întreaga lume la acea vreme.

Jurnalist, blogger, scriitor, fotograf, legendă. “Numai să nu-mi spuneţi maestru!”

A fost corespondent în India şi Orientul Mijlociu timp de şapte ani, pentru aceeaşi revistă pariziană. Ulterior, pentru doi ani, revine în Europa, unde lucrează ca freelancer şi înfiinţează cooperativa Delta Press. În 1962 pleacă la New York, unde îşi continuă munca de freelancer. După ce a transmis materiale şi fotografii despre asasinarea lui Kennedy, revine în Spania. Înfiinţează agenţia Fotopress şi începe munca la Televiziunea Spaniolă cu emisiunea “Reporterii”. În 1976 devine director al ediţiei spaniole a Playboy.

În impresionanta sa carieră, Enrique Meneses a publicat articole în presa din toată lumea, despre personaje legendare, ca Regele Hussein al Iordaniei, Regele Faissal al Arabiei, Dalai Lama, Şahul Iranului, Salvador Dali, Martin Luther King Jr., Mohammed Ali… A relatat, de la faţa locului, din războaiele din Rhodesia, din Angola sau din Bangladesh. Ultimele sale reportaje dintr-o zonă de conflict au fost realizate la Sarajevo, în 1993.

“Râd când îi aud că mă numesc “uriaş”, iar eu de mult am pierdut cei 1,80 metri înălţime. Acum mai am doar 1,75 şi 60 din cele 80 de kilograme pe care le aveam. Hahahaha” – un tweet oarecare al lui Enrique Meneses

Viaţa de reporter şi fotoreporter pe toate meridianele lumii i-a oferit material şi pentru a lăsa urmaşilor. A scris peste zece cărţi: Fidel Castro (1966), Nasser, ultimul faraon (1970), Vrăjitoarea goală (1976), Seso y Sexo (1979), Nostalgia este o eroare, Jose Luis de Vilallonga (1980), Scris în carne (1981), O experienţă umană… Robinson în Africa (1984), Castro, începe revoluţia (1995), Africa, de la Cairo la Capetown (1998) şi Până aici am ajuns (2006).

“Plecaţi în lume, găsiţi întâmplări şi povestiţi-le. Jurnalismul fără aventură nu există”

În anul 2011, Enrique Meneses, un jurnalist legendar, câştigă 370 de euro din pensie, bani cu care îşi achită cheltuielile casei în care primeşte zilnic vizite ale studenţilor la jurnalism. Le repetă într-una: “Plecaţi din Spania pentru a căuta poveşti. Nu concep jurnalismul fără aventură. Mergeţi oriunde în lumea asta. Găsiţi o poveste şi scrieţi despre ea. Se întâmplă lucruri zilnic, oriunde în lume. Trebuie doar să le povestească cineva”, spune omul care a rămas adesea, la capătul lumii, fără un sfanţ şi care a dormit pe jos, în bărci sau pe sub poduri, în mijlocul războaielor, fără teama că l-ar fi putut ajunge vreun glonţ. “Glonţul care te omoară nu apuci să-l mai auzi”, spune el.

“Nu trebuie să respingem concurenţa. Dacă un cetăţean face jurnalism de calitate, noi trebuie să o facem şi mai bine ca el”

Mulţi din tinerii cărora le-a spus să plece în lume, să găsească poveşti şi să le publice, i-au urmat sfatul. “Acum ceva timp m-a sunat o astfel de studentă din Malayezia: Ce fac dacă mi s-au terminat banii? I-am răspuns: Oare nu vrea nimeni din Malayezia să înveţe spaniola?”.

Acum, la 82 de ani, Enrique Meneses continuă să muncească şi să vorbească tinerilor despre presă. Nu se tânguieşte, nu îşi plânge de milă şi nu vorbeşte cu “Pe vremea mea…”. S-a adaptat din mers noilor tehnologii. Acum zece ani şi-a creat un blog, pe care scrie şi azi şi care este printre cele mai cunoscute din ţară.

“Jurnalismul nu va fi ucis de niciunul din instrumentele nou apărute. Presa nu va fi ucisă de Twitter. Ce? Telegraful a ucis-o când a apărut? Eu am început să scriu cu o pană. Twitterul este doar un alt instrument care poate fi folosit în jurnalism”

“Ce să caut eu într-un azil de bătrâni? Să discut despre Orientul Mijlociu?”

Are încă diverse colaborări în presă, de la Televiziunea Spaniolă la cotidianul Publico. Şi este foarte activ pe Twitter, unde circa 7.000 de oameni consideră că au ce învăţa din experienţa sa. De curând, şi-a făcut cont şi pe Klout. Nimic nu-i scapă. Ţine conferinţe despre new media, reţele sociale, presă etc. prin toată Spania. Este ţintuit într-un scaun cu rotile şi respiră cu ajutorul unui tub de plastic trecut pe sub nas, dintr-o butelie cu oxigen. “Am fumat şi am băut foarte mult la viaţa mea”, explică el. De aceea nu-i place numele pe care documentarul inspirat din viaţa sa l-a primit: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. “Ar fi fost o metaforă dacă nu aş avea nevoie de oxigen pentru a trăi la propriu. Aşa, pare doar o lipsă de respect, o formă de luare în derâdere…”. Omul a învins deja de două ori cancerul pulmonar. “A mai rămas doar un centimetru de tumoare. Să vină! Îl aştept şi-a treia oară”.

Bătrânul jurnalist îşi injectează tinereţe în plămâni, după ce şaizeci de ani i-a hrănit cu fum de ţigară. “Am fumat câte două pachete de Ducados zilnic, de la 13 ani până la 70”, precizează el. “Îmi tot spun oamenii că vizavi de casa mea este un azil de bătrâni. Păi ce să caut eu acolo? Să vorbesc despre Orientul Mijlociu?”, se întreabă Meneses. Preferă să deschidă fereastra spre lume de pe laptopul său, să citească presa pe iPad şi să comenteze pe blogurile prietenilor săi.

“Un jurnalist, în ziua de azi, trebuie să se priceapă la toate: video, internet, fotografie, text”

Interviu cu un titan al presei: “Nu sfătuiesc oamenii de vârsta mea să stea doar şi să aştepte moartea”

Enrique Meneses m-a fascinat, recunosc, de când am intrat în twittosferă şi de când am început să bâjbâi prin presa spaniolă. Mi se părea – şi încă mi se pare – fascinant ca un om de vârsta sa şi în starea sa de sănătate să fie atât de activ şi atât de în pas cu timpurile. Şi numai prin comparaţie cu jurnaliştii din garda veche din România şi a felului în care aceştia refuză să evolueze şi tot rămâi impresionat.

Îl urmăream, îl citeam şi încercam să-nvăţ din ceea ce spune. Într-o zi, am făcut rost de numărul lui şi, fără prea mari speranţe – recunosc -, i-am trimis un sms. I-am spus cine sunt şi că vreau să fac un interviu cu dânsul. Mi-a răspuns a doua zi: “De acord. Trimite-mi întrebările!”. În jumătate de oră am aruncat entuziast în mail, de-a valma, vreo 50 de întrebări. Şi-aş mai fi avut. Mi-a scris că îmi va răspunde în aceeaşi seară la ele. Eu i-am spus să nu se grăbească, că mă mulţumesc şi dacă îmi răspunde cu întârziere. Mi-a scris iar: să nu-mi fac probleme şi să nu-i mai spun “dumneavoastră”, ci să-l tutuiesc. N-am reuşit. Omul are de două ori mai mulţi ani de presă decât am eu de viaţă… Mi-a răspuns după trei zile. Nu mi-a trimis mail, ci mi-a dat acces la Google Docs, unde adăugase răspunsurile după fiecare întrebare, bolduindu-le…

– Aveţi 82 de ani, dar sunteţi activ în online ca unul de 28. Cum de aveţi timp şi chef pentru a face faţă noilor tehnologii şi încă atât de bine?

– Bine… Am mult timp pentru că-mi place să mă ţin ocupat în timpul care mi-a mai rămas de trăit. Nu recomand oamenilor de vârsta mea să stea fără să facă nimic, aşteptând să vină moartea.

“Primul corespondent de război: grecul care a alergat de la Maraton la Atena să anunţe că perşii au fost învinşi”

– Sunteţi cel mai în vârstă utilizator de Twitter din Spania…

– Eu utilizez toate noile tehnologii care apar. Jurnalismul se adaptează noilor instrumente care ies pe piaţă. Toată viaţa am schimbat camerele foto cu cele mai noi apărute, mai bune şi mai performante, care aduceau ceva în plus. Este la fel şi aici: trebuie să mergi, să vezi, să asculţi, să înregistrezi, să te întorci şi să povesteşti. Ceea ce a făcut bărbatul care s-a întors la Atena de la Maraton pentru a aduce vestea că grecii i-au învins pe perşi, căzând apoi mort, răpus de oboseală după 42 de kilometri de alergare… Nu a fost el, oare, primul corespondent de război?

– Sunteţi unul din puţinii oameni care se pot lăuda cu onoarea de a le fi dedicat un film documentar despre propria viaţă, “Oxigen pentru a trăi. Jurnalismul de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. Ce înseamnă acest titlu şi de ce nu vă place?

– Nu îmi place pentru că, dacă nu aş avea nevoie 24 de ore pe zi de oxigen ca să trăiesc, ar fi o metaforă, dar dată fiind realitatea, nu mai este o metaforă, ci o formă de a lua în derâdere o persoană. Eu aparţin generaţiei Magnum, dar acum sunt în lumea 2.0, cu calculatoarele mele. Acum nu mai pot merge în zone de conflict. Ultimul meu reportaj a fost cel din Sarajevo…

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest “2.0”?
– Înseamnă că am trecut de la un monolog la o comunicare multiplă.


– Credeţi că este imperios necesar pentru un jurnalist în 2012 un cont de Twitter pentru a fi în pas cu timpurile? Pentru că, în România, vechii jurnalişti se împotrivesc intrării pe aceste reţele de comunicare. Aveţi vreun sfat pentru aceştia?

– Twitter este un sistem de comunicare ca o pânză de păianjen. Dacă eu am 100 de urmăritori şi fiecare dintre ei are 50, mesajul meu ajunge la 5.000 (100×50) de oameni. Dar nu se termină aici, pentru că se presupune că cu fiecare retweet, numărul acestora – în funcţie de importanţa mesajului – ajunge să se multiplice tot mai tare. Îţi dau un exemplu: Piaţa Tahrir din Cairo s-a umplut în primăvară de oameni în mai puţin de o oră, nedându-le timp autorităţilor să organizeze poliţia pentru a alunga lumea din piaţă. Este un instrument extrem de puternic. Eu o folosesc şi pentru a anunţa posturile de pe blog imediat ce le public pe Internet. În acelaşi timp ele ajung şi pe Twitter.

Un alt exemplu: Când presa spaniolă a început să scrie că bunul meu prieten, marele jurnalist Manu Leguineche a murit, am pus mâna pe telefon şi am sunat la el acasă. Am întrebat-o pe Gabriela, femeia care-l îngrijeşte, unde este şi mi-a răspuns: “Citeşte ziarul în grădină”. Am dat imediat pe Twitter: “Breaking News! Manu Leguineche citeşte ziarul în grădină”. În mai puţin de un sfert de oră, ziarele au dat dezminţire că ar fi murit. A durat doar cât am dat un telefon şi am scris un tweet de 10 cuvinte. Mai puţin de zece minute cu totul.

“Presa scrisă nu va muri. Să nu confundăm presa scrisă cu presa tipărită pe hârtie”

– În România avem ceva mai mult de 50.000 de conturi de Twtter, pe când în Spania sunt peste 4 milioane de conturi. Cărui fapt credeţi că se datorează această diferenţă uriaşă?
– Probabil are de-a face şi cu nivelul de trai, cu puterea de cumpărare… Eu am twitter pe calculator, pe iPad şi pe iPhone. De pe fiecare din astea pot trimite oricând texte, fotografii sau video-uri pe internet.

– Moare presa scrisă, domnule Meneses? Şi dacă moare, ce punem în loc?
– Presa scrisă nu moare. Nu trebuie să o confundăm presa pe hârtie cu presa scrisă. Presa tipărită pierde greutate deoarece noile tehnologii şi criza financiară reduc volumul publicităţii. Faptul că tinerii citesc ştirile mai mult pe Internet decât pe hârtie ne arată calea, iar publicitatea este conştientă de acest lucru. În plus, ştirile apar continuu, timp de 24 de ore. Se păstrează cele care interesează, care au video, care au o infografie activă. Blogurile sunt jurnalism dacă publică ştiri. Redacţiile, tot mai mult, au bloguri ale jurnaliştilor experimentaţi. Blogul meu are aproape 10 ani şi am tot mai mulţi cititori.

– În România, în blogosferă a fost de curând un curent care susţinea că bloggerii şi jurnaliştii sunt într-un soi de război, un fel de competiţie pentru acelaşi public şi aceleaşi bugete de publicitate sau acelaşi timp al cititorilor. Sunteţi de aceeaşi părere sau consideraţi că ele sunt complementare?
– Este o prostie să spui că bloggerii şi jurnaliştii sunt două lucruri diferite. Am 63 de ani de presă şi sunt blogger. Fiecare are un public diferit, la fel cum secţiunile de Economie şi Internaţional dintr-un ziar tipărit au cititori diferiţi. Cât despre publicitate, eu am mai explicat cum evoluează. Jurnalismul digital poate vinde spaţiu publicitar la ora la care vrea clientul, ştiind unde locuieşte cititorul şi dacă este bărbat sau femeie. Aceste avantaje fac ca tot mai multă publicitate să se mute pe online şi mai puţin în ziarele tipărite sau în reviste.

“Jurnalismul este o meserie, ca tâmplăria. Nu cred în Universităţi. Universitatea e strada, acolo trebuie să te licenţiezi”

– Şi în Spania există bloggeri care şi-au construit faima pe aroganţă, superioritate şi respingerea criticilor ca fiind “hateri”? Credeţi că ura şi violenţa verbală atrag mai mulţi “urmăritori”?
– Există bloggeri buni şi bloggeri răi, aşa cum există ziarişti buni şi ziarişti răi. Şi în Spania e la fel: există diversitate şi grade de agresivitate în anumite “condeie”, dar nu atrag foarte mult atenţia. De exemplu: eu pot să fiu contra unui partid sau a altuia, dar nu exprim asta cu ură, ci doar prin critică.

– Ce părere aveţi despre români. Dacă i-aţi putea descrie în doar două cuvinte, care ar fi acestea?
– Românii au tot respectul meu şi presupun că, şi între ei, există tot felul de oameni, la fel ca şi în ţara mea şi ca şi în orice ţară. Nu există naţionalităţi inferioare sau superioare.

Trailer-ul documentarului despre viaţa lui Enrique Meneses: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”

Enrique Meneses nu crede că jurnalismul se poate învăţa în şcoli. “Este o meserie, la fel ca cea de tâmplar. Nu cred în universităţi. Universitatea este în stradă şi acolo trebuie să te licenţiezi”, explică el. Tinerilor le dă şi alte sfaturi, în afara celor despre jurnalism: “Nu vă cumpăraţi un apartament. Condamnarea pe viaţă s-a abolit de multă vreme”.

“Tinerilor care îşi caută de muncă în presă le spun atât: nu vă faceţi un CV, faceţi-vă un blog”

Un alt documentar, din 2007, despre Enrique Meneses: “Cele o sută de priviri ale lui Enrique Meneses”

CIEN MIRADAS de Enrique Meneses from Rosa Jiménez Cano on Vimeo.

Surse foto: http://www.flickr.com/photos/unatemporadaenelinfierno/ (1 şi 2), periodismoparaperiodistas.blogspot.com (3), xavieraldekoa.com (4), elpais.com (5), fotoweek2010.blogspot.com (6), cuartopoder.es (7 şi 8 – fraţii Castro şi Enrique Meneses), 1001medios.es (9)

10 sfaturi de la un începător pentru alţi începători pe Google+


Sursa foto: XKCD.com

Dacă îmi dau voie experţii în Google+ (da, există deja, mare lucru dacă nu au deja trecută în CV menţiunea), vreau să scriu şi eu câteva chestii despre acest “Facebook Killer”. Oricum postul acesta nu este adresat lor, experţilor, ci celor care-s la început pe Google +, aşa ca mine, sau care vor fi, în curând.

Şi, pentru că m-am plimbat puţin pe net, citind despre subiect, o să scriu despre câteva “tips and tricks” legate de G+. Un fel de “Ştiaţi că?” pentru începători de la un alt începător: eu.
Asta pentru că, deşi intenţionam să postez ceva de forma: “X chestii care îmi plac şi X care nu-mi plac la Google+”, aştept să iasă din Beta, pentru că multe bug-uri probabil că vor fi remediate, deci nu şi-ar avea încă rostul “aruncatul cu pietre”.

Aşadar, nişte “şmecherii” pe care le-am găsit ori pe la alţii, ori de unul singur, din care am făcut o listuţă mică, pentru că unora le poate fi de folos. Nu atât celor care sunt deja pe G+, ci celor care vor veni şi ei, la un moment dat, pe reţea.

Continue reading “10 sfaturi de la un începător pentru alţi începători pe Google+”

12 sfaturi de la “hateri” pentru A-listerul român! + unul bonus!

1 – Nu te urăşte nimeni, pe bune

Serios! Cei pe care tu îi numeştei “hateri” pentru că nu îţi mânâncă de sub unghii nu îţi sunt duşmani. Ar putea fi cei mai sinceri oameni cu care ai tu de-a face în online. Cei care te gratulează cu “Foarte bine scris. Abia aştept următorul post”, deşi tu dai cu oiştea în gard într-un mare fel, nu-ţi vor binele. Îşi vor propriul bine. Un link, o mângâiere pe creştet, o firimitură din #refinantare, orice… Important e să iasă ceva. “Haterii” nu vor nimic de la tine. Îşi exercită doar dreptul la opinie pe care tu ţi-l asumi de facto, iar lor li-l refuzi, pentru că… pitong.

Roagă-te să ai în permanenţă hateri. Pentru că haterul e cel mai bun prieten al tău. Măcar haterul e sincer. El e câinele de pază al blogosferei, aşa cum presa e câinele de pază al democraţiei. Politicienii care fură, funcţionarii nesimţiţi sau sictiriţi, malpraxisurile medicilor, derapajele vedetelor sunt taxate de presă şi, uneori, şi de către voi. Presa, la rândul ei, atunci când greşeşte sau “derapează”, este taxată de către voi. Voi, când greşiţi sau derapaţi sunteţi taxaţi de către noi. E circuitul “haterelii” în natură… Noi, ca hateri ai voştri, suntem taxaţi, ulterior, ca funcţionari, medici, jurnalişti sau vânzători de către presă şi de către voi… Dar Ciomu, de exemplu, n-a zis niciodată că presa îl “muşcă de fund” pentru că e vreun ziarist invidios pe poziţia lui, salariul lui de medic, sau locul său de parcare din curtea spitalului. Pe cuvânt…

Continue reading “12 sfaturi de la “hateri” pentru A-listerul român! + unul bonus!”