Când fotbalul opreşte pulsul oraşului

Despre meciul de aseară probabil va scrie toată lumea azi, aşa că nu vă mai plictisesc şi eu cu o cronică a finalei. În schimb, vă supun atenţiei un experiment (gândit de alţii, eu doar l-am plagiat, după doi ani), ca să vedeţi unde eram eu când voi (şi – veţi vedea – toată lumea, de altfel) vă uitaţi la demonstraţia de fotbal a spaniolilor.

Acum doi ani, fiin’că n-aveam blog, publicam pe Adevarul.es o galerie foto preluată de pe Kurioso.es, un experiment realizat de băieţii de la site-ul respectiv, experiment numit “La España Fantasma”, care între timp s-a transformat într-o carte şi un DVD, din câte văd. Ideea era următoarea: “Hai să ieşim pe străzi în timpul finalei Campionatului Mondial, jucate de Spania, când toată ţara e în faţa televizoarelor, să vedem cum arată oraşele în acele două ore”. Şi arătau aşa, ca-n pozele şi-n clipul de mai jos:

Eh, pentru că nu mă dă originalitatea afară din casă şi pentru că domnul Ponta a plagiat şi tot a ajuns prim-ministru al unei ţări UE, anul acesta am făcut şi eu experimentul. Cu propriile-mi mijloace şi constrâns de câteva inconveniente: eu nu am putut poza decât Castellonul, evident, şi sunt şi un fotograf mediocru. Dar tot au ieşit nişte poze interesante (că fotografii nu le pot spune). Aşadar, iată cum arătau străzile din Castellon de la Plana (un orăşel de mărimea şi aproximativ cu populaţia Aradului) în timpul celei de-a doua reprize din finala Spania-Italia de aseară:

Dacă aici v-am arătat cum fotbalul pustieşte străzile, dincoace puteţi vedea cum le şi umple la loc, iar aici am scris nişte chestii despre meci.

Şi aşa arătau străzile din Castellon după ce s-a terminat meciul şi Spania a câştigat finala:

“It’s so lonely round the fields of Athenry”

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Pentru ei doi, tânărul din Athenry (ţinutul Galway) a furat din “porumbul lui Trevelyan”, un baron englez pus de Coroană să administreze “Marea Foamete” irlandeză din secolul XIX. Cea mai neagră perioadă din istoria Irlandei – aşa numita Gorta Mór, sau Drochshaol, în celtă – în care un milion de irlandezi au fugit din ţară, în toate cele patru zări, iar alt milion n-a avut altă opţiune decât să moară de foame. Culturile de cartofi – mâncarea naţională irlandeză – şi singura sursă de hrană pentru circa o treime din irlandezi, fuseseră compromise de Phytophthora infestans, mana cartofului, între 1845 şi 1852.

Guvernul englez a avut atunci o atitudine foarte pasivă, în timp ce colonia sa cea mai apropiată geografic era decimată de foamete. Mulţi britanici credeau că foametea este o judecată divină, o acţiune a Providenţei. Unul dintre adepţii acestei credinţe era şi baronul Sir Charles Edward Trevelyan, responsabilul cu administrarea ajutoarelor alimentare pentru irlandezi în anii Gorta Mor-ului.

Trevelyan a scris chiar şi o carte, “The Irish Crisis”, publicată în 1848, în plină criză a alimentelor pe insula “veşnic verde”, unde idiotul descria foametea ca fiind “o lovitură directă a atotştiutoarei şi atotputernicei Providenţe”, pentru a pedepsi “adâncile şi înveteratele rădăcini ale răului din societate”. Drochshaol, “timpurile întunecate” pentru irlandezi erau pentru Trevelyan “asprul, dar eficientul remediu prin care societatea urma să fie vindecată”. Şi, cu această judecată, baronul a convins guvernul britanic să nu facă nimic pentru a reduce decesele tot mai dese ale irlandezilor. Printre puţinele măsuri dictate de administrator a fost alocarea unor raţii infime de porumb populaţiei, aliment pe care irlandezii habar nu aveau cum să-l gătească şi să-l mănânce.

“To be Irish is to know that in the end the world will break your heart.”
― Daniel Patrick Moynihan

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Educaţie, ioc… Poate şi de aceea nu a dat doi bani pe ideile filosofice ale baronului englez din “Criza irlandeză”. Tot ce-l interesa pe tânărul din Athenry era porumbul lui Trevelyan, pe care nu ştia cum să-l mănânce, dar nu era timp pentru astfel de nelinişti, c-ar fi găsit ei o metodă… Din păcate pentru Mary şi copil, Michael nu a mai apucat să se întoarcă acasă cu porumbul promis. A fost prins, arestat şi – c-aşa era moda Imperiului pe-atunci – trimis pe un vapor-închisoare tocmai în golful australian Botany. Mary n-avea altă opţiune decât să-şi aştepte în fiecare zi bărbatul, pe ţărm, doar-doar s-o întoarce prin vreo minune. Şi să-şi cânte tristeţea şi disperarea:

“Michael, they are taking you away,
For you stole Trevelyn’s corn,
So the young might see the morn,
Now a prison ship lies waiting in the bay.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Călătorind spre Botany Bay, cuprins de dorul de casă, de Mary şi de copil, pe corabia-puşcărie care-l trimitea la Antipozi, lui Michael nu-i rămăsese decât tot cântecul:

“Nothing matters Mary when you’re free,
Against the Famine and the Crown,
I rebelled they ran me down,
Now you must raise our child with
dignity.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Probabil nu acestea au fost versurile pe care le cântau cei doi, care, la rândul lor, se prea poate să nu fi existat niciodată, dar aşa şi i-a imaginat Pete St. John (pe numele adevărat Peter Mooney), un “cantautor” de folk din Dublin, la peste o sută de ani distanţă, în 1970.

“By a lonely harbour wall She watched the last star falling
And that prison ship sailed out against the sky
Sure she’ll wait and hope and pray
For her love in Botany Bay,
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Cântecul a prins greu, i-au trebuit 9 ani să ajungă la posturile de radio şi la tv, dar când a făcut-o, a intrat definitiv în inimile irlandezilor. A intrat direct în Top 10, în 1979, cântat de Danny Doyle. Apoi, din nou, în 1982, cântat de Barleycorn. Şi iar, în 1983, în cea mai bună versiune a sa, interpretată de Paddy Reilly, când a şi rămas timp de 72 de săptămâni în clasamentul muzical. În 1999 a revenit, cântat de Cox Crew, iar în 2001, Dance to Topperary l-a adus iar până pe locul 6. Şi aceştia sunt doar cei care l-au dus până în Top 10, “The Fields of Athenry” fiind, practic, cântat de sute de artişti irlandezi sau străini.

“The Gaels of Ireland are the men that God made mad, for all their wars are merry, and all their songs are sad.”
― G.K. Chesterton

Cântecul acesta a fost adoptat de irlandezi ca un simbol al rezistenţei, al mândriei şi emoţiei, precum şi al blestemului de a fi irlandez, este expresia sentimentului de apartenenţă la un ţinut de care fuseseră cândva separaţi cu forţa, la acea vreme, şi a cărui soartă nu se afla în mâinile lor. Din 1990, de la Mondialele din Italia, The Fields of Athenry a devenit imnul neoficial al naţionalei de fotbal irlandeze, o echipă care, la fel ca poporul irlandez, poate că nu este una de învingători, dar cu siguranţă e una de supravieţuitori.

Unele cluburi de fotbal, precum Celtic Glasgow sau Hibernian din Edinburgh sunt, alături de cluburi de rugby precum London Irish, sunt produse ale exilului din secolul XIX, irlandezii refugiindu-se în sport într-o societate care nu i-a primit mereu cu braţele deschise. De aceea, au adoptat, la rândul lor, cântecul.

Joi seara, în timpul meciului cu Spania, 20.000 de irlandezi au intonat, începând cu minutul 83, la 4-0, şi până la final, în aplauzele a tot atâţia spanioli, The Fields of Athenry, ştiind că vor fi eliminaţi din competiţie. La urma urmei, cum spunea şi Iris Murdoch, comparând femeile cu irlandezii, “să fii femeie e ca şi să fii irlandez. Toată lumea îţi zice că eşti important şi de treabă, dar te clasezi mereu pe locul 2”. Şi scriitoarea născută în Dublin ştia ce spune, căci era de amândouă. Echipa Irlandei nu are decât 3 victorii în toată istoria turneelor finale de fotbal, dar mândria irlandeză a rămas intactă. Iar ceea ce au arătat joi seara a arătat şi restului lumii acest lucru.


Irish fans singing The Fields of Athenry, Spain… por buzzensport

“When anyone asks me about the Irish character, I say look at the trees. Maimed, stark and misshapen, but ferociously tenacious.”
― Edna O’Brien

The Fields of Athenry este un imn care vorbeşte despre libertate şi despre dragoste de ţară. Este o formă de a demonstra că atunci când lucrurile nu merg bine, îţi rămâne mândria de a fi irlandez. Şi că în sport, ca în viaţă, nu întotdeauna trebuie să câştigi pentru a arăta că eşti cel mai bun. Dacă echipa Irlandei a fost depăşită complet în teren, irlandezii din tribune au câştigat, detaşat, partida.

Varianta de mai jos este cântată de un puşti de doar 11 ani (la acea dată), un cântăreţ stradal din Dublin, pe nume Brian O’Donnell, şi a fost inclusă pe soundtrack-ul filmului Veronica Guerin, din 2003:

PS: Dacă povestea de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă (re)confirma că fotbalul este, de multă vreme, cu mult mai mult decât un simplu sport, ce spuneţi de imaginea asta, cu suedezii şi englezii cântând, aseară, împreună, Wonderwall a lui Oasis?

Surse info şi foto: Vavel.com, Wikipedia.org, athenry.net, 101greatgoals.com

Todos con La Roja!

În afară de David şi Sergio, nepoţeii mei, nu-i cunosc pe nici unul. Habar nu am cum îi cheamă. Conform clasamentului celor mai populare nume de copii spanioli din ultimii ani, ar putea fi Daniel, Alejandro, Pablo, Alvaro şi Hugo. Nu ştiu câţi ani au, dar pot să bănuiesc că suficient încât să fie la curent cu faptul că echipa lor naţională este campioană europeană şi mondială en-titre. Recunosc, cu invidie, că eu n-am idee cum e să simţi asta. Pentru mine, nişte sferturi de finală au fost suficiente să mă scoată din casă, la 12 ani, în toiul nopţii…

Nu ştiu nici cum e să porţi tricoul naţionalei ţării tale, deşi, la vârsta lor, probabil l-aş fi purtat şi eu cel puţin cu aceeaşi mândrie cu care ei se îmbracă în campioni ai lumii şi ai continentului. Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că nici copiii de azi din Sibiu, Cluj, Timişoara, Constanţa, Iaşi sau Bucureşti nu prea ies la joacă în echipamentul tricolor. Şi nu că unii n-ar vrea… Mitică la croitorie!

Ce pot să ştiu, fiind aici, este că Daniel, Alejandro, Pablo, Alvaro şi Hugo nu sunt singurii care poartă, mândri, “La Roja”. Sunt peste tot! Todos con la Roja! Milioane de Juan, Javier, Jose, Antonio sau Pedro, visându-se Iker, Xabi, Fernando, David sau Gerard, vor îmbrăca tricourile roşii începând de duminică şi vor strânge pumnii micuţi în faţa televizoarelor.

Pentru ei, evident, voi ţine cu Spania, care – dacă va câştiga şi anul ăsta, va egala recordul european de trei titluri, deţinut de Germania, şi va deveni prima formaţie din lume care câştigă, consecutiv, “o serie” de trei competiţii majore la nivel de echipă naţională. Eu zic că merită, pen’ că numai cu cei lăsaţi acasă mai făceau o echipă care să se bată la titlu… Iar dacă nu, deşi în general nu sunt bun la pronosticuri, aş miza pe Franţa (visez la o finală Franţa-Spania) şi, ca surpriză a competiţiei, pe Rusia. Așadar, să înceapă jocurile!

La Barcelona, în La Masia, a apărut deja un român: Alexandru Flaviu “Alex” Iloie. E din Năsăud şi are 16 ani. La Real Madrid avem cinci români la grupele de copii şi juniori. Unul din ei, Ştefan Craiu, chiar căpitan la grupa lui de vârstă. La Atletico sunt, iar, câţiva români. Mai avem pe la Osasuna, Zaragoza, Rayo Vallecano… În ultima decadă, după Mohamed, Mohammed şi Ahmed, cele mai frecvente nume străine de nou-născuţi din Spania au fost Daniel şi Gheorghe. Alţii decât Gică şi “Bursucul”, dar poate de aici va pleca şi o viitoare modă a tricourilor galbene, într-o zi.

PS: Puteți să puneți pronosticuri aici, să vă faceți echipe dincoace sau să vă jucați de-a “Dumnezeu” aici.

Sursa foto 1: tejotagar.blogspot.com

¿Habláis español? Deberíais…


Că engleza nu are cei mai mulţi vorbitori în Anglia se ştie. Că nici spaniola nu este cea mai vorbită în Spania iar se ştie. La fel stau lucrurile cu portugheza şi Portugalia. Dar că Spania a devenit deja a treia ţară cu cei mai mulţi vorbitori de limbă spaniolă, după Mexic (110 milioane de vorbitori) şi, mai nou, S.U.A. (50 de milioane), poate nu ştiaţi toţi. Sunt şanse mari, dacă lucrurile continuă în ritmul actual, ca scăderea natalităţii şi reiniţierea fluxurilor migratorii în sens invers: Europa-America de Sud să ducă Spania pe locul 4 sau chiar 5. Columbia, cu 45 de milioane de vorbitori şi Argentina, cu 41 de milioane, ameninţă poziţia Spaniei, cu cele 46-47 de milioane ale sale.

Revenind… S.U.A. a ajuns să deţină 50 de milioane de vorbitori de spaniolă în ultimii ani. În 2050 va avea 132 de milioane, urmând a detrona şi Mexicul. “Dacă iei metroul din Manhattan spre Astoria, în Queens, poţi descoperi, la coborâre, că engleza a dispărut. În cartier, în conversaţii, pe afişele din magazine şi în muzica ce se aude din case şi maşini, totul e în spaniolă. La fel se întâmplă cu zeci de alte zone din New York sau Los Angeles şi în oraşe întregi din Florida, Texas şi California”, scrie La Informacion.

Spaniola din Statele Unite nu mai este doar limba “cartierelor latine” şi a hispanicilor. Deja a fost învăţată de politicieni ca Barack Obama – care a cerut votul hispanicilor în castellană – sau Michael Bloomberg, primarul New York-ului, care a folosit-o în câteva conferinţe de presă. Copiii o învaţă la şcoală şi uitându-se la emisiuni la televizor. Este limba în care emite Univision, care de multe ori depăşeşte în audienţă marile canale în engleză. Din 1997, CNN emite şi în spaniolă. În 2009, existau 550 de posturi de radio, 55 de televiziuni şi peste 200 de edituri în spaniolă.

Vă mai amintiţi de “Que hora es?”…


Acum 3-4 ani râdeam de ne prăpădeam pe Twitter. Râdeau şi americanii, dar acum nu mai e de râs. Turiştii şi imigranţii recent sosiţi în S.U.A. au început să descopere că pot trăi şi fără a învăţa engleza. În restaurante, în magazine, peste tot… se găseşte cineva care vorbeşte spaniola.

Şi limba lui Cervantes a depăşit statutul de limbă marginală, rezervată doar imigranţilor şi copiilor acestora. Personalităţi “latine” au început să acceadă în poziţii înalte, trăgând după ei şi limba şi importanţa acesteia: senatorul de origine cubaneză Marco Rubio, pe care mulţi îl vedeau ca vicepreşedinte al lui Mitt Romney, judecătoarea Curţii Supreme Sonia Sotomayor, de origine portoricană, secretarul de Interne Ken Salazar sau chiar columbiana Shakira, care a fost numită consilier pe probleme de Educaţie pentru vorbitorii de spaniolă pe lângă Casa Albă.

Unul din şase americani vorbeşte spaniola

Sunt deja 50 de milioane de vorbitori de spaniolă, practic una din şase persoane vorbeşte limba lui Cervantes. Cel puţin aşa era în 2010, la ultimul recensământ. Citisem undeva, mai demult, că circa un milion de mexicani, anual, intră în S.U.A. Asta numai numărându-i pe cei intraţi ilegal. În condiţiile acestea, numărul total al vorbitorilor de spaniolă poate fi chiar mai mare deja. Ultimul studiu al Pew Hispanic Center arată că 82% dintre hispanici vorbesc zi de zi spaniola în State. Procentul scade, e adevărat, în rândul celor de-a doua şi a treia generaţii. 38% dintre cei chestionaţi susţin că vorbesc mai bine spaniolă decât engleză, 38% s-au declarat bilingvi, iar 24% vorbesc mai bine engleza.

“Eu vorbesc ambele limbi, zilnic. Acasă, vorbim în spaniolă, dar la muncă şi cu prietenii care nu sunt hispanici vorbesc în engleză”, susţine Antonio, un peruan stabilit de 16 ani în New York, pentru La Inforamcion.

Problema cu imigraţia din atât de multe ţări diferite duce la faptul că hispanicii din S.U.A. nu au o cultură comună, dar aproape toţi sunt de acord că limba spaniolă este foarte importantă pentru viitor. “Limba este cea care păstrează legăturile în această comunitate şi îi diferenţează de alte grupuri, precum asiaticii din S.U.A.”, susţine Mark Lopez, directorul adjunct al Pew Hispanic Center.

95% dintre hispanicii stabiliţi în S.U.A. susţin că îşi vor transmite limba şi copiilor. “Părinţii le spun acum copiilor că este important să vorbească şi spaniolă şi să-şi cunoască originile. Încep să fie mândri de asta. Adulţii sosiţi în S.U.A. în anii 50-60 aflau pe atunci despre importanţa limbii engleze. Copiilor şi nepoţilor lor li se spune despre importanţa limbii spaniole”, explică acelaşi Lopez.

Din mixul acesta între spaniola cu care au venit de-acasă şi engleza învăţată la destinaţie, s-a născut celebrul “spanglish”. “Tuve un meeting con mi jefe”, “El viernes vamos al happy hour despues del trabajo para tomar unas drinks” sau “Te llamo pa’atras” (I’ll call you back) sunt câteva din rezultatele contopirii celor două idiomuri.

“Este o spaniolă cu caracteristici speciale, pentru că există termeni care nu se folosesc în Spania sau America Latină. De exemplu, cum traduci “bagel” (covrig) în spaniolă?”, se întreabă Gerardo Piña-Rosales, preşedintele Academiei Nordamericane a Limbii Spaniole. El nu consideră “spanglish”-ul o problemă. “Este normal ca atunci când două limbi diferite se întâlnesc să creeze terminologii care nu există. Dar în S.U.A. există un grup enorm de persoane care vorbeşte spaniola la fel de corect ca în orice altă ţară”, susţine academicianul.

“Spanglish este căsnicia – sau divorţul – nu doar dintre două limbi, ci dintre două civilizaţii. Este un amestec lingvistic care, în sine, demonstrează un amestec mai amplu: al lumii anglosaxone cu cea hispanică”, susţine Ilan Stavans, lingvist la Amherst College, din Massachusettes, traducătorul operei lui Miguel de Cervantes în engleză.

În plus, experţii susţin că spaniola începe să capete importanţă tot mai mare şi în mediul de afaceri. “Până de curând, cei care vorbeau spaniolă erau stigmatizaţi social. Acest lucru s-a schimbat, însă”, susţine Piña-Rosales. “În anumite locuri, precum Florida, există deja multă lume care foloseşte spaniola în mediul profesional”.

Melissa Rodriguez, o portoricană care lucrează în Finanţe-Bănci susţine că la angajare a contat mult cunoaşterea limbii spaniole, deoarece firma avea clienţi în America Latină.

Exită studii care arată că bilingvismul este un avantaj care se reflectă şi într-un venit mediu mai ridicat, după cum s-a arătat anul trecut la simpozionul organizat de Institutul Cervantes la Chicago.

“Studii recente care au stabilit că cunoaşterea limbii spaniole pe piaţa muncii din S.U.A. aduce între şapte şi opt mii de euro în medie, pe an, la salariu. Competenţa în spaniolă este un avantaj economic demonstrat”, susţine Ignacio Olmos, directorul Institutului Cervantes.

Dar… va ajunge să fie recunoscută, cândva, spaniola ca limbă oficială? Probabil că nu, dat fiind că în S.U.A. nici limba engleză nu este limbă oficială decât de facto, nu şi de jure. “Chiar dacă nu va fi recunoscută oficial, în multe zone din California şi Florida spaniola este deja prima limbă”, susţine preşedintele Academiei Nordamericane a Limbii Spaniole.

Constituţia S.U.A. nu stabileşte limba engleză ca limbă oficială a ţării. Unele state şi oraşe urmează aceeaşi politică, altele nu. În unele zone din California şi Florida se permite realizarea unor demersuri oficiale, precum examenul de conducere sau completarea de formulare, în alte patru limbi pe lângă engleză. Printre acestea e şi spaniola.

Dar poate cea mai mare victorie a limbii spaniole, măcar din punct de vedere al simbolisticii, a fost obţinută la Nasvhille, acelaşi loc în care Theodore Roosevelt afirma că “e loc doar pentru o limbă: engleza”. În 22 ianuarie 2009, cetăţenii oraşului au respins, cu 56%, la referendum, moţiunea pentru declararea limbii engleze singura limbă oficială.

E pluribus unum

Dezbaterile pe seama necesităţii S.U.A. de a reglementa limba engleză ca limbă oficială prin Constituţie sunt vechi şi reapar în prim plan la intervale regulate. Acum e unul din acele momente, când precandidaţii republicani la Preşedinţie, într-o dezbatere televizată, s-au arătat în favoarea introducerii articolului limbii oficiale în Constituţie.

În S.U.A. se vorbesc 322 de limbi, date care folosesc drept argument celor care se opun declarării limbii engleze ca limbă oficială. Între timp, limba engleză pierde tot mai mult teren în multe zone ale ţării. La urma urmei, Statele Unite al Americii s-au construit pe deviza “E pluribus unum”, care lasă loc identităţii fiecăruia să se desfăşoare.

Ideea este că n-ar trebui să ne culcăm pe o ureche dacă ştim engleza. Alături de chineza mandarin, spaniola va avea o importanţă sporită în viitor. Unii zic că în 50 de ani va înlocui engleza. “Those who don’t speak Spanish may be left behind“, ziceau alţii, acum peste un deceniu.happy Deci… *Vorbiţi spaniola? Ar trebui…

Surse foto: Wikipedia, betterfly.com, blogdelmedio.com

Lecție de trolling pe Twitter: #prayforportugal

Că tot a fost zilele astea trollingul la modă pe Internet… Dacă aţi fost azi noapte pe Twitter, poate aţi văzut că #prayforportugal a devenit trending topic mondial. Şi, din câte se părea la prima vedere, nimeni nu ştia de ce. Apăruseră nişte fotocapturi de tweeturi trimise de Associated Press sau El Pais, plus nişte RT-uri “prefabricate” de la CNN şi alte instituţii de presă “serioase”, care făceau referire la “război civil”, “graniţe închise”, “bombardament”, “a murit preşedintele Aníbal Cavaco Silva”, “lovitură de stat” etc. în Portugalia.

O “ştire” care a speriat cel puţin câţiva editori de noapte – care abia aţipiseră – din presa de pretutindeni. Ce s-a întâmplat de fapt?

N-a fost nevoie de multă bătaie de cap să merg pe firul hashtagului, înapoi, până la primul tweet pe subiect: un blogger din Spania – un binecunoscut troll pe Internetul spaniol -, Mikel Nhao, a fost cel care a declanşat “nebunia”. De fapt, nu cu unul, ci cu trei tweeturi:

În traducere, pe rând, “Am rămas cu gura căscată la ce se întâmplă acum în Portugalia. Violenţa niciodată nu a fost soluţia. Sper ca lucrurile să revină la normalitate”, “Este ruşinos că presa spaniolă tace cu privire la ce se întâmplă acum în Portugalia” şi “Focurilor de armă din oraşele din nord, Valença, Viana sau Braga, li se adaugă ocupaţia armatei din Porto”.

Apoi au intervenit alţi “trolli”, varianta spaniolă a defuncţilor #colegii. Unii au început să-i ţină isonul, altul a inventat hashtagul #prayforportugal, alţii s-au ocupat cu răspândirea “veştii”, alţii au tradus “ştirile” în engleză, alţii au “fotoşopat” nişte aşa zise tweeturi care să dea credibilitate poveştii (AFP, CNN, El Pais etc.), alţii au adăugat “updateuri” la fel de îngrijorătoare la situaţia din Portugalia… Apoi, pentru că s-a mai demonstrat că Twitter este cel mai rapid mijloc de răspândire a ştirilor (în câteva rânduri chiar de trolli implicaţi acum – revin mai încolo cu amănunte), hashtagul a început să se propage cu repeziciune. În jumătate de oră deja era trending topic mondial, ajutat şi de zecile de tweeturi care se întrebau “Ce dracu înseamnă #prayforportugal?”, “Ce se întâmplă în Portugalia? #prayforportugal” sau chiar “Băi, ce dracu se întâmplă la mine în ţară?? De ce suntem trending topic? #prayforportugal” sau de cele care au prins din zbor farsa întârziată de 1 aprilie şi au intrat în joc, aducând “noi şi noi informaţii şocante” despre “situaţia din Portugalia”. Şi, uite aşa s-a creat o farsă care a păcălit câteva mii, dacă nu zeci de mii de oameni…

Acum, despre autorul ei. Mikel Nhao nu este la prima ispravă de acest gen. Multă vreme, s-a dat drept ziarist la Marca pe Twitter. Destui (printre care şi Alex_Tikitaka) au muşcat-o.

În luna ianuarie, tot el a scornit povestea “ieşirii din dulap” a lui Pepe, pornind de la o ştire-pamflet mai veche de la un radio francez. #BravoPepe a devenit şi atunci Trending Topic mondial, “ştirea” că Pepe ar fi dezvăluit că e gay fiind preluată chiar de unele siteuri de ştiri (nu mai ţin minte exact, dar parcă şi de câteva ziare). Când s-a aflat că este doar o farsă, era deja prea târziu. Găluşca fusese înghiţită.

Mikel Nhao are un blog, “Mikel Nhao răspunde”, pe care publică schimburile de mailuri dintre el şi “victimele” sale, diverse persoane care publică anunţuri de mică publicitate pe Internet sau în ziare, la “matrimoniale”, “tarot”, “vânzări-cumpărări” etc.

Poveştile ţesute de micuţ sunt – şi nu mă feresc să folosesc cuvântul – geniale! De exemplu: pe un tip – puţin agramat (un fel de Haotik, na!) – care-şi făcea reclamă că “scoate argintul viu” şi “dă în cărţi pentru orice problemă” l-a făcut, după o serie de mailuri, să îşi dea întâlnire cu “Migel, cale sufelă de un defect de volbile si ale nevoie de ajutol” (un fel de Blogatu, na!), în faţa arenei de coride, unde “victima” l-a aşteptat câteva ore bune în zadar pe “client”. Apoi tot el i-a trimis mail “vindecătorului”, certându-l că n-a venit la locul stabilit.

Unui alt tip, care-şi publicase la “matrimoniale” disponibilitatea de a face “fericiţi” din punct de vedere sexual membrii cuplurilor intrate “în rutină” (un fel de Ciubotaru, na!), i-a înscenat, cu ajutorul unei prietene, un menage-a-trois care urma să avanseze “uşor” spre punctul final, în care cei doi “soţi” l-ar fi angajat pe “gigolo” pentru “alungarea monotoniei sexuale”. Mailurile în trei dintre ei au “alunecat” spre certuri între “soţ” şi “soţie” (Miguel şi amica lui), cu referinţe la “puţa mică” a lui şi la “defectele fizice” ale ei, în timp ce săracul “gigolo” – pus la CC în toate aceste discuţii conjugale – s-a văzut pus în situaţia de a face pe “psihologul” de cuplu cu cei doi, dându-le sfaturi despre cum să-şi salveze relaţia (un fel de Vasile Manu, na!).

Degeaba, oricât încerc eu să descriu toate astea, ar trebui citite pentru a fi înţelese şi a vedea cât sunt de amuzante. Metoda chiar ar fi meritat importată şi adaptată şi în online-ul nostru… Dacă ar mai fi existat #colegii.

Morala poveştii cu #prayforportugal? Twitter rămâne locul în care ştirile apar cel mai repede şi prin care se propagă cel mai rapid, dar şi cel în care pot fi luate ţepe foarte uşor. De altfel, nu sunt 100% convins că fotocapturile tweeturilor date de Associated Press sau El Pais sunt fotoşopate – dacă da, sunt perfect realizate – şi nu chiar date pe bune de conturile instituţiilor de presă respective, în graba de a da primii ştirea şi, ulterior, şterse când aceasta nu s-a confirmat. Nu e imposibil să iei “ţeapă” şi când te numeşti AP, CNN sau El Pais, mai ales dacă ştirea “pleacă” de la conturi care scriu într-o limbă străină ţie sau, în cazul El Pais, cum am zis: din graba de a fi primii care o anunţă. Însă n-ar trebui să fie nici foarte greu şi nici să dureze mai mult de câteva minute să descoperi dacă sursa primară este una credibilă sau nu şi astfel să te fereşti de “gherle”.

În altă dezordine de idei, trollingul spaniol e la alt nivel faţă de cel de la noi şi azi am avut încă o dovadă. Şi nu cred că doar din cauza numărului mult mai mare de utilizatori de Twitter şi de bloggeri, ceea ce face mai facilă propagarea unei “farse” bine gândite.

Concluzia i-o las tot personajului principal al serii:

Cum a învins greva curvelor din Madrid raţiunea jurnaliştilor români

Se dă ştirea: “Cea mai mare asociaţie a escortelor de lux din Madrid a iniţiat ieri o grevă totală şi pe termen nedefinit a serviciilor sexuale către angajaţii băncilor, până când aceştia vor reîncepe să acorde credite familiilor, întreprinderilor mici şi mijlocii şi altor companii spaniole aflate în necesitate”. Pe scurt, curvele de lux din Madrid nu mai vor să primească în budoarele lor clienţi bancheri, căci, mânate de o conştiinţă civică de nestăvilit, vor să-i determine pe aceştia să redeschidă robinetul creditelor către populaţie.

Articolul, lansat de un blog spaniol, continuă la fel de suprarealist: “Ideea acestei greve a apărut în urma experienţei Luciei C.P., una din membrele asociaţiei, care, într-o conferinţă de presă, a relatat emoţionată cum unul din clienţii săi obişnuiţi îi povestea că, de câteva luni, singura sa activitate constă în a cere împrumut sute de milioane de euro de la BCE şi a investi imediat aceşti bani în datorii publice europene şi produse derivate specializate, precum CDS-uri şi fonduri speculative de materie primă, cu rentabilitate între 3% şi 7%, încasând diferenţa. ‘Într-o zi, m-am săturat şi i-am zis: Ajunge! Pleacă, uită de pizda mea până când nu îţi îndeplineşti responsabilitatea faţă de societate!’. Clientul, la început a protestat şi m-a ameninţat că-mi măreşte comisioanele de mentenanţă şi transferuri bancare, dar la final a dat înapoi şi, după trei zile, a revenit cu un certificat notarial prin care arăta că a acordat o linie de credit unui IMM şi un împrumut pentru cumpărarea unei dubiţe Citroen unui liber profesionist. Astfel, mi-am dat seama că noi putem contribui la redeschiderea creditelor către populaţie”.

Ştirea a fost preluată de o mulţime de bloguri în limba spaniolă, din Spania şi din America Latină, ba chiar şi de suficiente siteuri de ştiri şi agregatoare.

“Confederaţia Băncilor a solicitat oficial stabilirea de servicii minime pe perioada grevei şi medierea guvernului pentru deblocarea conflictului cât mai curând. Dar ministrul Economiei şi Competitivităţii, Luis de Guindos, a recunoscut că lipsurile legislative din acest sector fac dificilă intermedierea guvernului în conflict. ‘De altfel, nici măcar nu a existat o comunicare oficială a grevei, doar că prostituatele de lux fac uz de dreptul lor de a-şi selecta clientela pentru a refuza intrarea bancherilor în… ştiţi voi. Aşa că n-avem cum negocia’, spun reprezentanţii ministerului”.

“Ana M.G., purtătoare de cuvânt a asociaţiei, a reamintit că toate tentativele anterioare ale Guvernului sau ale Băncii Naţionale ale Spaniei de a convinge sistemul bancar să redeschidă fluxul creditelor au eşuat. ‘– Doar noi avem cu adevărat capacitatea de a pune presiune pe acest sector – a spus purtătoarea de cuvânt -. Deja suntem de trei zile în grevă şi credem că bancherii nu vor mai rezista mult. De altfel, s-a produs deja, pe ici-colo, câte o tentativă lamentabilă a câte unui bancher de a accede la serviciile noastre, dându-se ba inginer, ba arhitect, dar nu au păcălit pe nimeni, pentru că de mulţi ani aceste categorii profesionale au încetat de a mai merge la prostituate, pentru că nu-şi permiteau tarife de minim 300 euro pe oră – a continuat”.

Dacă până aici v-aţi prins deja că ştirea de mai sus este una vădit falsă, scrisă în genul celebrelor “ştiri aproape adevărate” de pe site-urile de parodii şi pamflete gen Trombon.ro sau Timesnewroman.ro, felicitări! Sunteţi mai deştepţi decât jurnaliştii de la Libertatea sau Pro TV, care au luat-o de bună şi au publicat-o ca atare, ori din prostie (grav!), ori cu bună-ştiinţă, pentru a face trafic minţind cititorii (şi mai grav!).

PS: Avem şi screenshoturi, în cazul în care dispar linkurile.


Later edit (29.03.2012) Iată că astăzi, la o săptămână după ce ştirea respectivă deja făcea furori prin celelalte ziare şi site-uri de ştiri din România, s-a trezit şi Jurnalul Naţional, care citează Daily Mail, alţi păcălici.
E adevărat, astăzi, 29 martie, e grevă generală în Spania, deci probabil asta e explicaţia pentru care Daily Mail a dezgropat “duda”, ca să-şi condimenteze altfel nişte ştiri fără însemnătate pentru englezi, cele despre greva sindicatelor spaniole.

Enrique Meneses, istoria vie a presei, de la pană la iPad şi Twitter: “Faceţi-vă un blog, nu un CV”

Ce legătură poate exista între Che Guevara şi blogging? Dar între Fidel Castro şi twitter? Şi ce pot avea în comun Martin Luther King Jr. şi iPad-ul? Ei, bine, legătura între toate acestea şi între multe altele o face un singur om: Enrique Meneses. Omul care a trăit în junglă, alături de revoluţionarii cubanezi şi care a început să scrie istoria presei cu pana şi care, acum, îi adaugă ultimele capitole pe Internet: pe blog şi twitter. Jurnalist, blogger, twitterist, fotograf, scriitor şi legendă vie.

Enrique Meneses are 82 de ani, din care peste 60 a făcut jurnalism. A început să scrie cu o pană, iar acum îşi tastează textele pe notebook, are de 10 ani un blog pe care scrie cu consecvenţă şi schimbă impresii şi idei cu lumea de pe Twitter. “Nu-mi spuneţi Maestru – insistă -, mie îmi place să dau sfaturi tinerilor”. Şi are despre ce da sfaturi. Susţine că-i curge cerneală tipografică prin vene. “Amestecată cu puţin whisky”. Aşa o fi, căci numai citindu-i CV-ul ai impresia că citeşti un roman de aventuri.

“Eu scriu zilnic. Nu mă pot opri. De la 15 ani nu a trecut nicio zi în care să nu scriu”.

S-a născut pe 21 octombrie 1929 la Madrid. O parte din copilărie şi-a petrecut-o în Parisul sub ocupaţie germană, în Al Doilea Război Mondial. După război, s-a mutat în Portugalia cu familia. Tatăl său, jurnalist, făcea naveta la Buenos Aires pentru a scrie. Enrique a urmat paşii tatălui, urmând Dreptul la Universitatea din Salamanca, apoi la cea din Madrid şi făcând apoi cursuri speciale de jurnalism. A publicat primul său reportaj în 1947, la 18 ani. Era despre moartea toreadorului Manuel Laureano Rodríguez Sánchez, poreclit Manolete, un erou al perioadei postbelice în Spania.

Enrique a scris pentru diverse publicaţii din America Latină. A creat prima sa agenţie de presă, Prensa Universal, închisă după doar un an, pentru că scrisese despre Jesus Galindez, un exilat basc în New York. În 1954 a plecat ca şi colaborator în Egipt. În 1956 întreprinde o călătorie prin Africa, de la Nord la Sud, de la Cairo la Capetown şi retur. Se întoarce în Egipt la timp pentru a transmite, pentru Paris Match şi pentru Informaciones, informaţii şi fotografii despre războiul Canalului de Suez.

După doi ani pleacă în Cuba, unde devine primul reporter care trăieşte, timp de patru luni, printre şi alături de revoluţionarii cubanezi, în munţi. Aici îi cunoaşe personal pe Fidel Castro şi Che Guevara. Şi face o mulţime de fotografii, din care încă trăieşte şi azi (anul acesta a vândut patru fotografii vechi de 50 de ani unei publicaţii canadiene, pentru 4.000 de dolari). A fost prins şi închis, pentru o săptămână, în puşcărie de poliţia lui Batista. La ieşire, reuşeşte să trimită un reportaj despre revoluţia cubaneză pentru Paris Match. Respectivul articol a făcut senzaţie în întreaga lume la acea vreme.

Jurnalist, blogger, scriitor, fotograf, legendă. “Numai să nu-mi spuneţi maestru!”

A fost corespondent în India şi Orientul Mijlociu timp de şapte ani, pentru aceeaşi revistă pariziană. Ulterior, pentru doi ani, revine în Europa, unde lucrează ca freelancer şi înfiinţează cooperativa Delta Press. În 1962 pleacă la New York, unde îşi continuă munca de freelancer. După ce a transmis materiale şi fotografii despre asasinarea lui Kennedy, revine în Spania. Înfiinţează agenţia Fotopress şi începe munca la Televiziunea Spaniolă cu emisiunea “Reporterii”. În 1976 devine director al ediţiei spaniole a Playboy.

În impresionanta sa carieră, Enrique Meneses a publicat articole în presa din toată lumea, despre personaje legendare, ca Regele Hussein al Iordaniei, Regele Faissal al Arabiei, Dalai Lama, Şahul Iranului, Salvador Dali, Martin Luther King Jr., Mohammed Ali… A relatat, de la faţa locului, din războaiele din Rhodesia, din Angola sau din Bangladesh. Ultimele sale reportaje dintr-o zonă de conflict au fost realizate la Sarajevo, în 1993.

“Râd când îi aud că mă numesc “uriaş”, iar eu de mult am pierdut cei 1,80 metri înălţime. Acum mai am doar 1,75 şi 60 din cele 80 de kilograme pe care le aveam. Hahahaha” – un tweet oarecare al lui Enrique Meneses

Viaţa de reporter şi fotoreporter pe toate meridianele lumii i-a oferit material şi pentru a lăsa urmaşilor. A scris peste zece cărţi: Fidel Castro (1966), Nasser, ultimul faraon (1970), Vrăjitoarea goală (1976), Seso y Sexo (1979), Nostalgia este o eroare, Jose Luis de Vilallonga (1980), Scris în carne (1981), O experienţă umană… Robinson în Africa (1984), Castro, începe revoluţia (1995), Africa, de la Cairo la Capetown (1998) şi Până aici am ajuns (2006).

“Plecaţi în lume, găsiţi întâmplări şi povestiţi-le. Jurnalismul fără aventură nu există”

În anul 2011, Enrique Meneses, un jurnalist legendar, câştigă 370 de euro din pensie, bani cu care îşi achită cheltuielile casei în care primeşte zilnic vizite ale studenţilor la jurnalism. Le repetă într-una: “Plecaţi din Spania pentru a căuta poveşti. Nu concep jurnalismul fără aventură. Mergeţi oriunde în lumea asta. Găsiţi o poveste şi scrieţi despre ea. Se întâmplă lucruri zilnic, oriunde în lume. Trebuie doar să le povestească cineva”, spune omul care a rămas adesea, la capătul lumii, fără un sfanţ şi care a dormit pe jos, în bărci sau pe sub poduri, în mijlocul războaielor, fără teama că l-ar fi putut ajunge vreun glonţ. “Glonţul care te omoară nu apuci să-l mai auzi”, spune el.

“Nu trebuie să respingem concurenţa. Dacă un cetăţean face jurnalism de calitate, noi trebuie să o facem şi mai bine ca el”

Mulţi din tinerii cărora le-a spus să plece în lume, să găsească poveşti şi să le publice, i-au urmat sfatul. “Acum ceva timp m-a sunat o astfel de studentă din Malayezia: Ce fac dacă mi s-au terminat banii? I-am răspuns: Oare nu vrea nimeni din Malayezia să înveţe spaniola?”.

Acum, la 82 de ani, Enrique Meneses continuă să muncească şi să vorbească tinerilor despre presă. Nu se tânguieşte, nu îşi plânge de milă şi nu vorbeşte cu “Pe vremea mea…”. S-a adaptat din mers noilor tehnologii. Acum zece ani şi-a creat un blog, pe care scrie şi azi şi care este printre cele mai cunoscute din ţară.

“Jurnalismul nu va fi ucis de niciunul din instrumentele nou apărute. Presa nu va fi ucisă de Twitter. Ce? Telegraful a ucis-o când a apărut? Eu am început să scriu cu o pană. Twitterul este doar un alt instrument care poate fi folosit în jurnalism”

“Ce să caut eu într-un azil de bătrâni? Să discut despre Orientul Mijlociu?”

Are încă diverse colaborări în presă, de la Televiziunea Spaniolă la cotidianul Publico. Şi este foarte activ pe Twitter, unde circa 7.000 de oameni consideră că au ce învăţa din experienţa sa. De curând, şi-a făcut cont şi pe Klout. Nimic nu-i scapă. Ţine conferinţe despre new media, reţele sociale, presă etc. prin toată Spania. Este ţintuit într-un scaun cu rotile şi respiră cu ajutorul unui tub de plastic trecut pe sub nas, dintr-o butelie cu oxigen. “Am fumat şi am băut foarte mult la viaţa mea”, explică el. De aceea nu-i place numele pe care documentarul inspirat din viaţa sa l-a primit: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. “Ar fi fost o metaforă dacă nu aş avea nevoie de oxigen pentru a trăi la propriu. Aşa, pare doar o lipsă de respect, o formă de luare în derâdere…”. Omul a învins deja de două ori cancerul pulmonar. “A mai rămas doar un centimetru de tumoare. Să vină! Îl aştept şi-a treia oară”.

Bătrânul jurnalist îşi injectează tinereţe în plămâni, după ce şaizeci de ani i-a hrănit cu fum de ţigară. “Am fumat câte două pachete de Ducados zilnic, de la 13 ani până la 70”, precizează el. “Îmi tot spun oamenii că vizavi de casa mea este un azil de bătrâni. Păi ce să caut eu acolo? Să vorbesc despre Orientul Mijlociu?”, se întreabă Meneses. Preferă să deschidă fereastra spre lume de pe laptopul său, să citească presa pe iPad şi să comenteze pe blogurile prietenilor săi.

“Un jurnalist, în ziua de azi, trebuie să se priceapă la toate: video, internet, fotografie, text”

Interviu cu un titan al presei: “Nu sfătuiesc oamenii de vârsta mea să stea doar şi să aştepte moartea”

Enrique Meneses m-a fascinat, recunosc, de când am intrat în twittosferă şi de când am început să bâjbâi prin presa spaniolă. Mi se părea – şi încă mi se pare – fascinant ca un om de vârsta sa şi în starea sa de sănătate să fie atât de activ şi atât de în pas cu timpurile. Şi numai prin comparaţie cu jurnaliştii din garda veche din România şi a felului în care aceştia refuză să evolueze şi tot rămâi impresionat.

Îl urmăream, îl citeam şi încercam să-nvăţ din ceea ce spune. Într-o zi, am făcut rost de numărul lui şi, fără prea mari speranţe – recunosc -, i-am trimis un sms. I-am spus cine sunt şi că vreau să fac un interviu cu dânsul. Mi-a răspuns a doua zi: “De acord. Trimite-mi întrebările!”. În jumătate de oră am aruncat entuziast în mail, de-a valma, vreo 50 de întrebări. Şi-aş mai fi avut. Mi-a scris că îmi va răspunde în aceeaşi seară la ele. Eu i-am spus să nu se grăbească, că mă mulţumesc şi dacă îmi răspunde cu întârziere. Mi-a scris iar: să nu-mi fac probleme şi să nu-i mai spun “dumneavoastră”, ci să-l tutuiesc. N-am reuşit. Omul are de două ori mai mulţi ani de presă decât am eu de viaţă… Mi-a răspuns după trei zile. Nu mi-a trimis mail, ci mi-a dat acces la Google Docs, unde adăugase răspunsurile după fiecare întrebare, bolduindu-le…

– Aveţi 82 de ani, dar sunteţi activ în online ca unul de 28. Cum de aveţi timp şi chef pentru a face faţă noilor tehnologii şi încă atât de bine?

– Bine… Am mult timp pentru că-mi place să mă ţin ocupat în timpul care mi-a mai rămas de trăit. Nu recomand oamenilor de vârsta mea să stea fără să facă nimic, aşteptând să vină moartea.

“Primul corespondent de război: grecul care a alergat de la Maraton la Atena să anunţe că perşii au fost învinşi”

– Sunteţi cel mai în vârstă utilizator de Twitter din Spania…

– Eu utilizez toate noile tehnologii care apar. Jurnalismul se adaptează noilor instrumente care ies pe piaţă. Toată viaţa am schimbat camerele foto cu cele mai noi apărute, mai bune şi mai performante, care aduceau ceva în plus. Este la fel şi aici: trebuie să mergi, să vezi, să asculţi, să înregistrezi, să te întorci şi să povesteşti. Ceea ce a făcut bărbatul care s-a întors la Atena de la Maraton pentru a aduce vestea că grecii i-au învins pe perşi, căzând apoi mort, răpus de oboseală după 42 de kilometri de alergare… Nu a fost el, oare, primul corespondent de război?

– Sunteţi unul din puţinii oameni care se pot lăuda cu onoarea de a le fi dedicat un film documentar despre propria viaţă, “Oxigen pentru a trăi. Jurnalismul de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. Ce înseamnă acest titlu şi de ce nu vă place?

– Nu îmi place pentru că, dacă nu aş avea nevoie 24 de ore pe zi de oxigen ca să trăiesc, ar fi o metaforă, dar dată fiind realitatea, nu mai este o metaforă, ci o formă de a lua în derâdere o persoană. Eu aparţin generaţiei Magnum, dar acum sunt în lumea 2.0, cu calculatoarele mele. Acum nu mai pot merge în zone de conflict. Ultimul meu reportaj a fost cel din Sarajevo…

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest “2.0”?
– Înseamnă că am trecut de la un monolog la o comunicare multiplă.


– Credeţi că este imperios necesar pentru un jurnalist în 2012 un cont de Twitter pentru a fi în pas cu timpurile? Pentru că, în România, vechii jurnalişti se împotrivesc intrării pe aceste reţele de comunicare. Aveţi vreun sfat pentru aceştia?

– Twitter este un sistem de comunicare ca o pânză de păianjen. Dacă eu am 100 de urmăritori şi fiecare dintre ei are 50, mesajul meu ajunge la 5.000 (100×50) de oameni. Dar nu se termină aici, pentru că se presupune că cu fiecare retweet, numărul acestora – în funcţie de importanţa mesajului – ajunge să se multiplice tot mai tare. Îţi dau un exemplu: Piaţa Tahrir din Cairo s-a umplut în primăvară de oameni în mai puţin de o oră, nedându-le timp autorităţilor să organizeze poliţia pentru a alunga lumea din piaţă. Este un instrument extrem de puternic. Eu o folosesc şi pentru a anunţa posturile de pe blog imediat ce le public pe Internet. În acelaşi timp ele ajung şi pe Twitter.

Un alt exemplu: Când presa spaniolă a început să scrie că bunul meu prieten, marele jurnalist Manu Leguineche a murit, am pus mâna pe telefon şi am sunat la el acasă. Am întrebat-o pe Gabriela, femeia care-l îngrijeşte, unde este şi mi-a răspuns: “Citeşte ziarul în grădină”. Am dat imediat pe Twitter: “Breaking News! Manu Leguineche citeşte ziarul în grădină”. În mai puţin de un sfert de oră, ziarele au dat dezminţire că ar fi murit. A durat doar cât am dat un telefon şi am scris un tweet de 10 cuvinte. Mai puţin de zece minute cu totul.

“Presa scrisă nu va muri. Să nu confundăm presa scrisă cu presa tipărită pe hârtie”

– În România avem ceva mai mult de 50.000 de conturi de Twtter, pe când în Spania sunt peste 4 milioane de conturi. Cărui fapt credeţi că se datorează această diferenţă uriaşă?
– Probabil are de-a face şi cu nivelul de trai, cu puterea de cumpărare… Eu am twitter pe calculator, pe iPad şi pe iPhone. De pe fiecare din astea pot trimite oricând texte, fotografii sau video-uri pe internet.

– Moare presa scrisă, domnule Meneses? Şi dacă moare, ce punem în loc?
– Presa scrisă nu moare. Nu trebuie să o confundăm presa pe hârtie cu presa scrisă. Presa tipărită pierde greutate deoarece noile tehnologii şi criza financiară reduc volumul publicităţii. Faptul că tinerii citesc ştirile mai mult pe Internet decât pe hârtie ne arată calea, iar publicitatea este conştientă de acest lucru. În plus, ştirile apar continuu, timp de 24 de ore. Se păstrează cele care interesează, care au video, care au o infografie activă. Blogurile sunt jurnalism dacă publică ştiri. Redacţiile, tot mai mult, au bloguri ale jurnaliştilor experimentaţi. Blogul meu are aproape 10 ani şi am tot mai mulţi cititori.

– În România, în blogosferă a fost de curând un curent care susţinea că bloggerii şi jurnaliştii sunt într-un soi de război, un fel de competiţie pentru acelaşi public şi aceleaşi bugete de publicitate sau acelaşi timp al cititorilor. Sunteţi de aceeaşi părere sau consideraţi că ele sunt complementare?
– Este o prostie să spui că bloggerii şi jurnaliştii sunt două lucruri diferite. Am 63 de ani de presă şi sunt blogger. Fiecare are un public diferit, la fel cum secţiunile de Economie şi Internaţional dintr-un ziar tipărit au cititori diferiţi. Cât despre publicitate, eu am mai explicat cum evoluează. Jurnalismul digital poate vinde spaţiu publicitar la ora la care vrea clientul, ştiind unde locuieşte cititorul şi dacă este bărbat sau femeie. Aceste avantaje fac ca tot mai multă publicitate să se mute pe online şi mai puţin în ziarele tipărite sau în reviste.

“Jurnalismul este o meserie, ca tâmplăria. Nu cred în Universităţi. Universitatea e strada, acolo trebuie să te licenţiezi”

– Şi în Spania există bloggeri care şi-au construit faima pe aroganţă, superioritate şi respingerea criticilor ca fiind “hateri”? Credeţi că ura şi violenţa verbală atrag mai mulţi “urmăritori”?
– Există bloggeri buni şi bloggeri răi, aşa cum există ziarişti buni şi ziarişti răi. Şi în Spania e la fel: există diversitate şi grade de agresivitate în anumite “condeie”, dar nu atrag foarte mult atenţia. De exemplu: eu pot să fiu contra unui partid sau a altuia, dar nu exprim asta cu ură, ci doar prin critică.

– Ce părere aveţi despre români. Dacă i-aţi putea descrie în doar două cuvinte, care ar fi acestea?
– Românii au tot respectul meu şi presupun că, şi între ei, există tot felul de oameni, la fel ca şi în ţara mea şi ca şi în orice ţară. Nu există naţionalităţi inferioare sau superioare.

Trailer-ul documentarului despre viaţa lui Enrique Meneses: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”

Enrique Meneses nu crede că jurnalismul se poate învăţa în şcoli. “Este o meserie, la fel ca cea de tâmplar. Nu cred în universităţi. Universitatea este în stradă şi acolo trebuie să te licenţiezi”, explică el. Tinerilor le dă şi alte sfaturi, în afara celor despre jurnalism: “Nu vă cumpăraţi un apartament. Condamnarea pe viaţă s-a abolit de multă vreme”.

“Tinerilor care îşi caută de muncă în presă le spun atât: nu vă faceţi un CV, faceţi-vă un blog”

Un alt documentar, din 2007, despre Enrique Meneses: “Cele o sută de priviri ale lui Enrique Meneses”

CIEN MIRADAS de Enrique Meneses from Rosa Jiménez Cano on Vimeo.

Surse foto: http://www.flickr.com/photos/unatemporadaenelinfierno/ (1 şi 2), periodismoparaperiodistas.blogspot.com (3), xavieraldekoa.com (4), elpais.com (5), fotoweek2010.blogspot.com (6), cuartopoder.es (7 şi 8 – fraţii Castro şi Enrique Meneses), 1001medios.es (9)

Spaniolii şi evenimentele 2.0. Nişte amatori!


În aceste zile (11-13 noiembrie), are loc la Sevilla cel mai mare eveniment dedicat bloggerilor spanioli, Evento Blog España (EBE11), ajuns la a şasea ediţie. Au fost prezenţi 3.000 de bloggeri, avocaţi specialişti în drepturile de autor, simpli twitterişti sau – ¡Qué horror! – jurnalişti, din toată Spania sau chiar din America Latină. Este vorba de cel mai important astfel de eveniment din Spania şi al doilea din Europa din punct de vedere al numărului de participanţi.

În fiecare an, evenimentul are o temă, în jurul căreia se “învârt” toate conferinţele, atelierele, discuţiile etc. În acest an, tema a fost “Societatea şi schimbările sale dincolo de Internet”. Şi democraţia, participarea socială, politica, dreptul, schimbările, criza… Că tot e ţara în criză şi duminica viitoare sunt alegeri anticipate. Pentru prima oară, însă, s-a cerut şi o taxă de participare: 15 euro de persoană. Pişcotăreala spaniolă costă, deh.

Conferinţa inaugurală a fost ţinută de un avocat specialist în proprietate intelectuală şi drept informatic, David Bravo, care a vorbit, vineri (în prima zi a evenimentului) despre Internet, proprietate intelectuală şi felul în care aceasta este tratată în mediile de comunicare. Au fost invitaţi şi oameni din online sau din domenii tangenţiale temelor din acest an, din străinătate: elveţieni, suedezi, americani, cubanezi, englezi… Mă rog, aşa cum se face şi în online la noi, unde la astfel de evenimente sunt, întotdeauna, invitaţi chinezi, moldoveni, tătari etc.

Discursul inaugural ţinut de un director de ziar? Spanish bloggers, Y U NO READ ROMANIAN BLOGGERS?

Cu toate acestea, spaniolii s-au dovedit nişte amatori. Habar n-au să organizeze un adevărat eveniment 2.0. Păi cum să chemi, frate, la discursul inaugural, la un eveniment dedicat bloggerilor (!!!), un jurnalist?!?!?! Căci discursul inaugural a fost ţinut de directorul cotidianului El Mundo, Pedro J. Ramirez, acest Marius Tucă al Spaniei, cu aceleaşi bretele, dar cu cont de Twitter.

E clar că spaniolii nu au citit prezentarea lui Groparu de la #OnOff3. Şi nici postul său de pe blog, pentru care a fost felicitat telefonic de însuşi Marian Hurducaş. Şi e bizar că spaniolii nu au auzit de Groparu, că doar Radu a fost de două ori în Spania de curând, atât în insulele Căcănare, cât şi în Balneare. Ar fi aflat, astfel, de la el, că jurnaliştii şi bloggerii sunt inamici şi se bat pe acelaşi capital de imagine. Şi că cei dintâi fură şi nu au traficul unui blogger. Şi, dacă ar fi citit şi blogul lui Hurducaş, ar fi aflat, în plus, că jurnaliştii nu au nicio treabă cu Internetul şi că nu sunt la fel de cunoscuţi (!!?!?!!) ca bloggerii de vârf. Deci e absurd să-i chemi la evenimente despre online. Cum să-ţi bagi duşmanu’ în casă? În plus, ce poa’ să-ţi spună unul care nu se pricepe la Internet despre, culmea!, Internet? Părerea mea! “Mi opinion”, cum ar zice – sau poate a şi zis – Pedro J. Ramirez.

Lăsând gluma (sau nu) la o parte, directorul El Mundo şi-a început conferinţa cu un elogiu adus online-ului, în special Twitterului. “Eu când mă trezesc dimineaţa, mă trezesc cu Twitter în gând”, a spus Tucă.es. Curios, publicul, format în cea mai mare parte din bloggeri (nu am găsit nimic menţionat dacă au fost şi A-listeri prezenţi), l-a aplaudat. Iar hashtagul #pedrojEBE (Pedro J. la EBE) a devenit Trending Topic în noaptea de vineri spre sâmbătă pe Twitter.

“În 30 de ani de jurnalism nu am găsit răspunsuri mai bune şi mai rapide ca cele de pe Twitter. Nu sunt de acord cu Bill Keller (directorul executiv al The New York Times-nota lui Mişu), care a spus că Twitter ‘makes you stupid’. Keller este un director de ziar depăşit de vremuri. Ce a spus el este un ‘bullshit'”, a mai spus Ramirez, care nu a spus nimic, însă, despre câte beri a băut cu fiecare dintre cei pe care îi urmăreşte pe reţeaua de microblogging.

PS: Toate conferinţele şi dezbaterile au fost difuzate live, pe net, pe Livestream:

Watch live streaming video from agoradirecto at livestream.com

Curios, la ora la care scriu acest articol, aproximativ 23:30 ora Spaniei, sala este încă plină, bloggerii stau şi pe jos şi ascultă “şpicării”, temele de discuţie sunt foarte interesante şi încă nu se pişcotăreşte, nici nu se bea. WTF is wrong with those spaniards?


Şi mai PS: Acesta a fost video-ul de prezentare a evenimentului:

Este año, volvemos todos al EBE from EBE on Vimeo.

Surse foto: muycomputer.com, diariosur.es, cookingideas.es

Despre Vasile, vagabond român în Spania, în 4 acte

1. Despre “descălecatul” lui Vasile în Mallorca

Vasile Arsu venise în Spania în 2005, mânat de cele mai înflăcărate vise şi de cele mai aprinse speranţe. L-a chemat un prieten, Ghiţă Tătar: “Hai aici, că se găseşte ceva şi pentru tine, Sile!”. Era în perioada boom-ului imobiliar, când spaniolii construiau – şi erau mândri de asta – cât Germania, Franţa şi Italia la un loc. Aşa că Silică a poposit în Mallorca, înarmat cu bune intenţii şi cu valiza de lemn cu care fusese ultima oară în armată, în ’95.

Sile, originar din Pătârlagele, judeţul Buzău, avea cam pe la 40 de ani. A venit, a văzut, i-a plăcut şi, o perioadă, a învins. Adică s-a angajat. În echipa tovarăşului său Ghiţă, pe un şantier din Palma, ca “peon”, muncitor necalificat. Lua 1.200 de euro în mână, cât nu văzuse la un loc, în viaţa lui, Vasile. Ghiţă era “oficial de primera”, adică meseriaş. Lua 1.800. Avea vechime, mistria şi canciocul lui, personale, şi respectul celorlalţi muncitori: un spaniol, doi bolivieni, alţi trei români şi-un negru, nu-şi mai aminteşte Sile de unde era ăsta. O vreme a fost ca-n poveşti. Ghiţă cu nevastă-sa, Firica, îl luaseră pe Vasile în chirie, cu ei în apartament. I-au dat o cameră: 200 de euro pe lună, cu tot cu cheltuieli. Mai dădea bani la mâncare, când îi mai cerea Firica. Per total, tot rămânea cam cu 8-900 de euro pe lună, bani de trimis acasă, la mă-sa (căci Sile era holtei bătrân), de pus la saltea şi de băut.

2. Despre mărirea şi decăderea lui Vasile

Vreo trei ani i-a fost bine lui Silică. Prin 2008, maică-sa s-a prăpădit. Pe de o parte, l-a scutit de banii pe care îi trimitea lunar acasă, dar, pe de alta, toată agoniseala de la saltea s-a dus pe avion, dus-întors, şi pe înmormântarea bătrânei. “Las’ că fac alţii”, se îmbărbăta Vasile, pe drum înapoi, înghesuit într-un avion Blueair. A făcut pe dracu’. În februarie murise mă-sa, prin aprilie Ghiţă l-a luat deoparte, să-i dea vestea cea proastă: “I-a lovit pe ăştia criza, Silică. Or să dea jumate din oameni afară. Tu, ca necalificat, o să fii între cei plecaţi”. Vestea l-a dezorientat pe Vasile, ajuns, iată, la 40 şi de ani şi cu visele năruite. Bani – bani puşi deoparte – mai avea. Nu mulţi. Cât să mai stea pe capul lui Ghiţă vreo 2 luni. Apoi… Dumnezeu cu mila!

Două luni au trecut repede. Vasile, om simţit, n-a aşteptat să-l invite Firica afară din casă, când a rămas fără bani, ci a plecat de bună voie. “Unde o să te duci, Silică?”, l-a întrebat Ghiţă. “Mai stai două-trei luni, că n-o fi foc. Poate-ţi găseşti ceva şi îmi plăteşti pe urmă”, i-a mai spus Ghiţă cu jumătate de gură. N-a mai stat. Nici nu a spus unde pleacă. Şi-a luat valiza, a mulţumit pentru tot şi s-a tot dus. Era vară, aşa că dormitul pe plajă cu valiza de lemn sub cap nu era încă o problemă. De mâncat, mânca la Cantina Caritas-ului, ONG-ul Bisericii Catolice. Îi ardea buza, din când în când, după un whisky sau un rom, că tare se obişnuise cu ele cât a fost viaţa bună şi banu’ ban. Prin octombrie, a prins din zbor, într-una din zilele când mânca, alături de alţi “sintechos” (fără acoperiş, cum le zic spaniolii oamenilor străzii), la cantina săracilor, vestea că s-a deschis un cămin nou pentru oameni ai străzii.

3. Despre ideea salvatoare a lui Vasile

S-a dus acolo Sile, iar iarna a trecut cum a trecut, cu un pat şi-o masă caldă asigurate. De întors acasă n-avea cu ce şi nici de ce. Spera că o să treacă naibii criza asta, să-şi găsească iar ceva de muncă şi să o ia de la capăt. Şi aşa au trecut anii: 2009, 2010, 2011… Vara pe plajă, iarna-n cămin… Mai primea câte o monedă de la câte-un turist milostiv, mai scotocea prin gunoaie în spate la supermarketuri, şi de murit de foame nu murea. În 2011, însă, Statul a restructurat fondurile pentru asistenţă socială şi primele vizate au fost căminele pentru “homeleşi”. Iar Vasile a fost din nou, ca şi la locul de muncă, printre cei aleşi să-şi ia tălpăşiţa.

“Ce dracu’ mă fac acum?”, s-a întrebat descumpănit Vâsă. Atunci i-a venit IDEEA! Avea să comită o infracţiune, un furt, ceva… şi va merge la închisoare. “Iau 2-3 ani, stau la căldură, am păpică şi pătuţ, iar pe când ies se va fi sfârşit şi nenorocita asta de criză”, şi-a spus românul nost’. Zis şi făcut. După câteva zile, timp în care şi-a ales ţinta, Vasile dădea buzna cu un cuţit în mână în recepţia unui hotel din Palma. “Daţi-mi toţi banii!”, a strigat, uşor timorat, bărbatul, având, totuşi grijă să se posteze în aşa fel încât camerele de supraveghere să-l prindă cât mai clar în “cadru”. De aceea nici nu şi-a luat cagulă, lucru care li s-a părut ciudat chiar şi angajaţilor hotelului, cum aveau să declare, mai târziu, Poliţiei.

A plecat cu aproape o mie de euro, toţi banii din casa de marcat. O sumă modestă, căci în general turiştii plătesc cu cardul. Ajuns afară, s-a postat după colţ, aşteptând sosirea poliţiştilor, puţin iritat de întârzierea acestora. Când a auzit sirenele apropiindu-se, a ieşit din ascunzătoare şi, cu mâinile sus, s-a îndreptat spre poliţişti. Le-a înmânat banii furaţi, minus câţiva euro – îşi luase ceva de mâncare cât a aşteptat să apară agenţii -, şi a întins mâinile spre a fi încătuşat.

4. Despre Vasile, prins şi cerşetor

După câteva zile petrecute în arest, Vasile a ajuns în faţa judecătorului de gardă. Magistratul era deja obişnuit cu hoţii români şi jurămintele lor pe familii şi morminte că sunt nevinovaţi. Avea să aibă, însă, o surpriză. Parcă grăbit să ajungă cât mai repede la penitenciar, să nu care cumva să-i ocupe vreunul locul muncit din greu, Vasile a pledat din start vinovat. “Sunt un nemernic, domnule judecător. Da, sunt vinovat, locul meu este la închisoare!”, a spus Silică, lăsându-i cu gura căscată pe judecător, procuror şi funcţionari.

Magistratul a început să răsfoiască dosarul întocmit de poliţişti, descoperind “tertipurile” lui Vasile: nu a purtat cagulă, a stat mai tot timpul jafului sub camerele video, ba chiar i-a aşteptat apoi pe poliţişti şi s-a predat. Atunci a înţeles cam unde bate românul. Pentru orice eventualitate, l-a întrebat pe inculpat dacă e adevărat ceea ce bănuia. “E adevărat, domnule judecător. M-au dat afară din centrul de oameni ai străzii şi nu am unde merge. Vreau la puşcărie”. Magistratul a zâmbit: “Nu o să mergi la închisoare, vei fi judecat în stare de libertate”.

Să cadă cerul pe el, nu alta. Vasile a plusat disperat: “Dar, domnule judecător, sunt un infractor dovedit. Vă asigur că în România am nenumărate antecedente penale şi sunt unul dintre cei mai periculoşi delincvenţi! Nu am ce căuta pe străzi. Trebuie să mă trimiteţi la închisoare”. Dar n-a fost chip să-l înduplece pe magistrat. Vasile avea să fie eliberat, cu singura condiţie să se prezinte la următoarele termene ale procesului. După cum ştia Sile, din auzite şi din presă, asta ar putea însemna chiar şi un an-doi până la sentinţa finală, la cum merge justiţia spaniolă. “Futu-i! – îşi spuse – Am futut un cal în pizdă! Data viitoare jefuiesc o bancă”.

N-am idee dacă Vasile e numele adevărat al românului din povestea de mai sus. Nu ştiu câţi ani are, nici dacă e din Pătârlagele. Nici anul sau circumstanţele venirii sale în Spania. Habar nu am nici cum a ajuns pe stradă, trăind ca un vagabond şi nici ce o să facă la iarnă. Ce ştiu este că povestea jafului, a motivelor acestuia şi a procesului este adevărată şi a avut loc săptămâna trecută, în Palma de Mallorca.

Sursa foto: lahoralatina.net

Cum se încearcă discreditarea revoluţiei indignaţilor din Spania

Deşi sunt jurnalist şi, adesea, m-am certat cu lumea pe seama hoţiei, manipulării, exagerărilor sau minciunilor din presă (afirmaţii, de cele mai multe ori, generalizate, asupra întregii prese), nu am cum să nu mă indignez la rândul meu când văd, în mod repetat, tentativele presei spaniole de a discredita mişcarea indignaţilor, cea care a declanşat “revoluţia spaniolă”. Din fericire (?), nu toată presa face asta. Până acum, singurele exemple au fost din rândul presei de dreapta, care încearcă să “zugrăvească” mişcarea indignaţilor ca una de “extremă stânga”, chiar comunistă, pentru a discredita întreaga acţiune în ochii opiniei publice. Din rândurile mass-mediei obiective şi care nu a fost prinsă cu fofârlica, ba chiar a avut un “ton” de simpatie faţă de revoluţia spaniolă aş menţiona 20 minutos şi La Informacion (mai sunt şi altele, am dat doar două exemple).

Photoshop pe prima pagină, pentru a “micşora” numărul protestatarilor

Ultima “ispravă” este pe prima pagină de azi a cotidianului-tabloid La Razon, unde fotografiile de la manifestaţiile din Madrid, unde peste 200.000 de oameni au ieşit în stradă (Madridul a fost doar una din cele 60 de localităţi spaniole unde “indignaţii” au protestat pe străzi). Fotografiile au fost “tăiate” în aşa fel încât să sugereze că numărul manifestanţilor a fost mult mai mic. Şi pentru că asta nu era de-ajuns, au şi “fotoşopat” imaginea, tăind câţiva manifestanţi din poză. Problema este că unuia i-au tăiat doar capul, astfel încât toată “manipularea” a ieşit la iveală. Tabloidul a titrat mare: 22.971.350 de votanţi pe 22 mai, 125.000 de manifestanţi pe 19 iunie. Ceea ce este o minciună sfruntată, pentru că, aşa cum am spus, doar în Madrid au fost peste 200.000 de persoane pe străzi, or ei se referă la toată Spania când spun că au fost doar 125.000 (35.000 în Madrid, 50.000 în Barcelona, 10.000 în Valencia, spun ei).

Continue reading “Cum se încearcă discreditarea revoluţiei indignaţilor din Spania”

eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 3 – Clint

Ajuns cu Abdul în locul în care, de atunci încolo, urma să-i spun casă, am făcut cunoştinţă cu restul faunei care mai locuia în apartamentul de la etajul trei din blocul numaiştiucât de pe Avenida Valencia: patru fraţi de-ai lui Abdul (Miki, Ben Ali, Ahmed şi încă unul căruia nu-i mai reţin numele), prietena lui Miki – o ploieşteancă ce “muncea” într-un bordel (puticlub), plus fratele şi sora prietenei lui Miki (ambii fără ocupaţie la acel moment). Vom reveni, însă, asupra lor, într-un alt episod. În total, nouă oameni într-un apartament cu 3 dormitoare şi un salon (Mie îmi fusese repartizată una din canapelele din salon. Pe cealaltă dormea Ben Ali, iar pe jos celălalt român).

Cum am ajuns să frecventez barul englezesc

După ce am făcut cunoştinţă cu tot “familionul”, evident că, la lipsa mea de aptitudini lingvistice atât în spaniolă, cât şi arabă (D’oh!), am început să îmi “caut anturaj” mai mult cu cei trei români din casă. Cum, însă, ăştia nu-mi puteau satisface setea de socializare ce, peste ani, avea să mi-o astâmpere reţelele sociale (sic!), am început să ies, tot mai des, la plimbare prin micuţul orăşel, de mărimea Cugirului meu natal (dar cu deosebirea că Adrian Ilie nu avea casă în Cugir şi nici Steaua nu venea în cantonamente “la poalele Drăganei”. Să nu mai zic că nici Râul Cugir nu se compară cu Mediterana). Asta, evident, până îmi găsea Abdul de lucru…

Curând aveam să cunosc toată Oliva ca în palmă. E drept, nici nu prea aveai multe de cunoscut. Oraşul e, practic, împărţit în două: Oliva-sat şi Oliva-plajă (sau Oliva Nova). Din sat până la plajă erau vreo 4-5 kilometri şi, dacă nu aveai maşină, era destul de greu să ajungi acolo. În plus, toată “viaţa” comunităţii pulsa în sat. Aici, bulevardul central (El Paseo), pe care se plimbau şi se strângeau toţi seara, era, ca şi Bulevardul din Cugirul meu natal, buricul urbei. De-o parte şi de alta a zonei ăsteia de promenadă – acest Corso rural – erau barurile. Nimeni nu ţinea minte numele crâşmelor, referirile la acestea făcându-se în general astfel: Barul românilor, barul indian, barul englez, barul lituanienilor etc. Eh, pentru început, eu am frecventat doar barul românesc. După câteva zile, m-am aventurat, însă, în barul englezesc, “Something Something” Pub. Aici, împreună cu colegul meu de apartament român (fratele prostituatei combinate cu fratele lui Abdul – complicat, ha?), jucam câte un biliard, urmăream câte un meci de fotbal (erau ticsiţi pereţii pub-ului cu televizoare, care transmiteau meciuri din jde campionate) sau beam câte o bere englezească la draft. Încet, câte-o sorbitură, să ne ţină cât mai mult.

Continue reading “eMigrenele unui culegător de portocale în Spania – Episodul 3 – Clint”