Lecție de trolling pe Twitter: #prayforportugal

Că tot a fost zilele astea trollingul la modă pe Internet… Dacă aţi fost azi noapte pe Twitter, poate aţi văzut că #prayforportugal a devenit trending topic mondial. Şi, din câte se părea la prima vedere, nimeni nu ştia de ce. Apăruseră nişte fotocapturi de tweeturi trimise de Associated Press sau El Pais, plus nişte RT-uri “prefabricate” de la CNN şi alte instituţii de presă “serioase”, care făceau referire la “război civil”, “graniţe închise”, “bombardament”, “a murit preşedintele Aníbal Cavaco Silva”, “lovitură de stat” etc. în Portugalia.

O “ştire” care a speriat cel puţin câţiva editori de noapte – care abia aţipiseră – din presa de pretutindeni. Ce s-a întâmplat de fapt?

N-a fost nevoie de multă bătaie de cap să merg pe firul hashtagului, înapoi, până la primul tweet pe subiect: un blogger din Spania – un binecunoscut troll pe Internetul spaniol -, Mikel Nhao, a fost cel care a declanşat “nebunia”. De fapt, nu cu unul, ci cu trei tweeturi:

În traducere, pe rând, “Am rămas cu gura căscată la ce se întâmplă acum în Portugalia. Violenţa niciodată nu a fost soluţia. Sper ca lucrurile să revină la normalitate”, “Este ruşinos că presa spaniolă tace cu privire la ce se întâmplă acum în Portugalia” şi “Focurilor de armă din oraşele din nord, Valença, Viana sau Braga, li se adaugă ocupaţia armatei din Porto”.

Apoi au intervenit alţi “trolli”, varianta spaniolă a defuncţilor #colegii. Unii au început să-i ţină isonul, altul a inventat hashtagul #prayforportugal, alţii s-au ocupat cu răspândirea “veştii”, alţii au tradus “ştirile” în engleză, alţii au “fotoşopat” nişte aşa zise tweeturi care să dea credibilitate poveştii (AFP, CNN, El Pais etc.), alţii au adăugat “updateuri” la fel de îngrijorătoare la situaţia din Portugalia… Apoi, pentru că s-a mai demonstrat că Twitter este cel mai rapid mijloc de răspândire a ştirilor (în câteva rânduri chiar de trolli implicaţi acum – revin mai încolo cu amănunte), hashtagul a început să se propage cu repeziciune. În jumătate de oră deja era trending topic mondial, ajutat şi de zecile de tweeturi care se întrebau “Ce dracu înseamnă #prayforportugal?”, “Ce se întâmplă în Portugalia? #prayforportugal” sau chiar “Băi, ce dracu se întâmplă la mine în ţară?? De ce suntem trending topic? #prayforportugal” sau de cele care au prins din zbor farsa întârziată de 1 aprilie şi au intrat în joc, aducând “noi şi noi informaţii şocante” despre “situaţia din Portugalia”. Şi, uite aşa s-a creat o farsă care a păcălit câteva mii, dacă nu zeci de mii de oameni…

Acum, despre autorul ei. Mikel Nhao nu este la prima ispravă de acest gen. Multă vreme, s-a dat drept ziarist la Marca pe Twitter. Destui (printre care şi Alex_Tikitaka) au muşcat-o.

În luna ianuarie, tot el a scornit povestea “ieşirii din dulap” a lui Pepe, pornind de la o ştire-pamflet mai veche de la un radio francez. #BravoPepe a devenit şi atunci Trending Topic mondial, “ştirea” că Pepe ar fi dezvăluit că e gay fiind preluată chiar de unele siteuri de ştiri (nu mai ţin minte exact, dar parcă şi de câteva ziare). Când s-a aflat că este doar o farsă, era deja prea târziu. Găluşca fusese înghiţită.

Mikel Nhao are un blog, “Mikel Nhao răspunde”, pe care publică schimburile de mailuri dintre el şi “victimele” sale, diverse persoane care publică anunţuri de mică publicitate pe Internet sau în ziare, la “matrimoniale”, “tarot”, “vânzări-cumpărări” etc.

Poveştile ţesute de micuţ sunt – şi nu mă feresc să folosesc cuvântul – geniale! De exemplu: pe un tip – puţin agramat (un fel de Haotik, na!) – care-şi făcea reclamă că “scoate argintul viu” şi “dă în cărţi pentru orice problemă” l-a făcut, după o serie de mailuri, să îşi dea întâlnire cu “Migel, cale sufelă de un defect de volbile si ale nevoie de ajutol” (un fel de Blogatu, na!), în faţa arenei de coride, unde “victima” l-a aşteptat câteva ore bune în zadar pe “client”. Apoi tot el i-a trimis mail “vindecătorului”, certându-l că n-a venit la locul stabilit.

Unui alt tip, care-şi publicase la “matrimoniale” disponibilitatea de a face “fericiţi” din punct de vedere sexual membrii cuplurilor intrate “în rutină” (un fel de Ciubotaru, na!), i-a înscenat, cu ajutorul unei prietene, un menage-a-trois care urma să avanseze “uşor” spre punctul final, în care cei doi “soţi” l-ar fi angajat pe “gigolo” pentru “alungarea monotoniei sexuale”. Mailurile în trei dintre ei au “alunecat” spre certuri între “soţ” şi “soţie” (Miguel şi amica lui), cu referinţe la “puţa mică” a lui şi la “defectele fizice” ale ei, în timp ce săracul “gigolo” – pus la CC în toate aceste discuţii conjugale – s-a văzut pus în situaţia de a face pe “psihologul” de cuplu cu cei doi, dându-le sfaturi despre cum să-şi salveze relaţia (un fel de Vasile Manu, na!).

Degeaba, oricât încerc eu să descriu toate astea, ar trebui citite pentru a fi înţelese şi a vedea cât sunt de amuzante. Metoda chiar ar fi meritat importată şi adaptată şi în online-ul nostru… Dacă ar mai fi existat #colegii.

Morala poveştii cu #prayforportugal? Twitter rămâne locul în care ştirile apar cel mai repede şi prin care se propagă cel mai rapid, dar şi cel în care pot fi luate ţepe foarte uşor. De altfel, nu sunt 100% convins că fotocapturile tweeturilor date de Associated Press sau El Pais sunt fotoşopate – dacă da, sunt perfect realizate – şi nu chiar date pe bune de conturile instituţiilor de presă respective, în graba de a da primii ştirea şi, ulterior, şterse când aceasta nu s-a confirmat. Nu e imposibil să iei “ţeapă” şi când te numeşti AP, CNN sau El Pais, mai ales dacă ştirea “pleacă” de la conturi care scriu într-o limbă străină ţie sau, în cazul El Pais, cum am zis: din graba de a fi primii care o anunţă. Însă n-ar trebui să fie nici foarte greu şi nici să dureze mai mult de câteva minute să descoperi dacă sursa primară este una credibilă sau nu şi astfel să te fereşti de “gherle”.

În altă dezordine de idei, trollingul spaniol e la alt nivel faţă de cel de la noi şi azi am avut încă o dovadă. Şi nu cred că doar din cauza numărului mult mai mare de utilizatori de Twitter şi de bloggeri, ceea ce face mai facilă propagarea unei “farse” bine gândite.

Concluzia i-o las tot personajului principal al serii:

We are Haters. Expect us!

Autorul acestui articol nu este Mihai Mateaş / Ellunes. În altă ordine de idei, acest articol nu este cu autor anonim (autori anonimi). „Haterii” au ales să nu atribuie rândurile de mai jos uneia sau mai multor persoane, întrucât, după cum veţi vedea, este vorba despre o comunitate care îşi exprimă o părere. Dacă de doi sau mai mulţi lei, rămâne să aprecieze fiecare.

Cine sunt „haterii”? Fără prea multă introducere, „haterii” sunt oamenii ăia care nu pun botul la {minciună, nesimţire, nedreptate, mitocănie, rasism, (incitare la) violenţă, incultură, neprofesionalism, ipocrizie şamd} 2.0. Sunt oameni. La fel de oameni ca şi „A-listerii”/„influencerii”, dar cu poate mai multă carte citită, învăţată, practicată, vorbită în diverse limbi şi, în orice caz, mai multă sinceritate, pe de o parte, şi mai mult bun-simţ decât aşa-zişii „A-listeri”/„influenceri”, pe de alta. (Insistăm pe ghilimele din motive evidente.)

Unde sunt „haterii”? Cu siguranţă, nu adunaţi într-un singur loc (2.0), cum s-ar putea crede (#LiveTrollTV, spre exemplu)! Dezgustul provocat de năravurile sus-menţinate se regăseşte peste tot, în orice persoană ce se „desfăşoară” cu un minim de decenţă în online.

Da, „haterii” sunt peste tot.

Şi au anumite tendinţe

SUNTEM O COMUNITATE. Prin „Manifestul din 2011”, „haterii” s-au adunat într-o comunitate (plastic denumită „hatosfera”). În mod simplist (deci greşit!), s-ar putea considera că este vorba despre o mână de inşi care se adună să înjure, conform unei „ordini de zi”, anumiţi „A-listeri”. Istoria #LiveTrollTV a arătat că zi de zi au apărut alţi şi alţi „hateri”, pentru a participa la discuţia legată de articole de blog. Cine ştie… cunoaşte. Cine nu ştie… suge pula! Nu au fost tratate numai articole ale bloggerilor ultravizitaţi, ci şi d’ale unora mai puţin „influenţi” (cum este cazul sitului evasile.com).

Spre deosebire de „A-listă”, „hatosfera” primeşte pe oricine are un punct pertinent de vedere, fără condiţia prealabilă de a veni pe la diverse întâlniri la care neavizaţi cu pretenţii vă vorbesc pe bani.

Vi se pare că vorbim urât? Luaţi de-aici:

AVEM BUN-SIMŢ. Deşi sună destul de ciudat, în realitate nu este vorba deloc despre laudă de sine. E oarecum de notorietate că oameni ca @aiurea, @Ellunes sau @RFBoris (primii „hateri”, judecând după numărul de followeri şi activitatea contorizată de ZeTweety) şi-au păstrat permanent bunul-simţ în relaţia cu ceilalţi utilizatori de internet şi nu au „făcut figuri” / „luat pe cineva la pulă” când au fost „contraţi”. E drept, s-au mai enervat, dar nu au blocat decât în cazuri excepţionale, pentru că nu au crezul că viaţa e prea scurtă ca să te contrazică cineva. Spre deosebire de „A-listeri”, „haterii” nu suferă de ei.

Ţi-ai sfătuit cititorii să nu doneze pentru cauza unui copil grav bolnav (… because of reasons)… Ai respins comentariul cuiva care te corecta (iar apoi, după ce-ai corectat, spui că unii şi-au pierdut dreptul de a comenta)…

Crede-ne că o înjurătură este o măsură deloc proporţională cu personalitatea ta inexistentă şi caracterul tău jegos! Adică ne păstrăm în continuare bunul-simţ. Ah, nu eşti muist, ci deschis la dialog şi chiar îţi recunoşti greşelile, atunci e cu totul şi cu totul altă poveste: Andrei Crivăţ chiar a participat la #LiveTrollTV.

ŢINEM ONLINE-UL TREAZ. S-a vorbit, în anteriorul „manifest” despre „haterul” – câine de pază al blogosferei. Dacă pare mult prea nobil pentru gusturile voastre, putem reformula: „haterul ”este participantul pe piaţă ce are rolul de a împiedica formarea unui oligopol. Ce-atâta democraţie? Hai, să vorbim despre caşcaval! Desigur, înainte ca unii sau alţii să-şi rânjească-n barbă şi să acuze că asta ne-am dorit întotdeauna (respectiv maşinile, #refinanţările, piaristele şi nefuncţionalele voastre espressoare), o să vă corectăm din nou: nu la plasticul şi metalul cu care vă făliţi atâta, ci la informaţie ne refeream. Pentru că asta circulă în online. Sincer să vă spunem, nu ne putem da seama cine este publicul vostru strict pe partea de social media. Înţelegem că mai testaţi un Renault, un aparat foto, o lanternă… Dar pe partea de social media pură efectiv nu putem să identificăm publicul vostru ţintă.

[Nu de alta, dar, de ani de zile, tot voi sunteţi în faţă, deci sfaturile voastre pentru crescut vizibiltatea activităţii în online (pline de tâlc 2.0, evident)

– fie sunt de căcat (aveţi mii de cititori, nu puteţi să spuneţi că toţi sunt proşti),

– fie sunt vrăjeală de 2.0 lei, eventual aruncată la vreo pişcotăreală cu hashtag.]

Deci, neidentificând pe nimeni, NU AVEM CUM (încercăm să) VĂ FURĂM PUBLICUL.

În schimb, putem să îţi tragem la muie când traduci o glumă din engleză şi ţi-o asumi ca fiind a ta (ultimele 2 rânduri). Putem să te futem în gură când, obez fiind, te pronunţi în legătură cu silueta cuiva. Bine, nu numai că putem, dar o şi facem! Iar aici intervine marea artă…

La propriu: Exemplul 1, Exemplul 2, Exemplul 3, Exemplul 4, Exemplul 5.

Cu niţică inventivitate şi un dram de talent grafic sau scriitoricesc ţinem blogosfera trează. Spuneţi că n-avem ocupaţie? Nimic mai greşit! Blogosfera nu e lumea minunată de care vorbeşte, în modu-i ipocrit-caracteristic, @chinezu. Ca peste tot, majoritatea oamenilor sunt de căcat. Eh, ocupaţia noastră este să-l răscolim. Cu ceva creativitate „în program”.

Păi cum, măi, „A-listerilor”, nu vă e ruşine să spuneţi că noi suntem cei care n-au nicio ocupaţie, în condiţiile în care voi sunteţi cei care nu fac altceva decât să dea sfaturi inutile (a se mai citi o dată textul înclinat de mai sus)?

SUNTEM RESPECTAŢI. Ştim c-o să vă vină greu a crede, dar beneficiem de un real respect din partea bloggerilor consacraţi. (Reciproca este, de cele mai multe ori, valabilă.) Da, „influenceri” vin nu arareori cu informaţii (mailuri, DM-uri) vizavi de alţi „influenceri”, cu scopul evident de a le folosi aşa cum ştim noi mai bine. Apreciem şi vă aşteptăm în continuare! Iar faptul că unii dintre „A-listeri” nu vor crede asta ne oferă un mare avantaj: nu-şi vor lua nicio măsură de precauţie şi se vor comporta la fel.

Şi nu, nu ne vom dezvălui sursele, marş la căcat!

NE PRICEPEM LA SOCIAL-MEDIA. Da, „haterii”sunt experţi social media. Nu fiecare în parte, ci comunitatea. Desigur, există personaje precum @furtdecurent, care urmăreşte o mână de oameni, dar, ca regulă, „hatosfera” citeşte zilnic foarte multe articole de blog, statusuri de facebook şi tweet-uri ale participanţilor la „fenomentul 2.0”, de la A şi până la Z-listă. Îşi „notează” conştiincioasă lucrurile de interes (mai mare sau mai mic), informaţia este share-uită şi cât mai multă lume citeşte cât mai mult. (Iar apoi îşi dă cu părerea, că asta înseamnă socializare.) Închipuiţi-vă cel mai mare blogger făcând asta. Da, cel care urmăreşte 10 persoane. Vă puteţi imagina că citeşte mai mult de 5 articole din .ro pe zi? 3 ale celor cu care se bate pe burtă, unul al lui, iar al cincilea e „hating topicul” zilei, ca să poată să fie abject ca-ntotdeauna. Credeţi că veţi găsi izvoare de înţelepciune 2.0 pe blogul său? N-aveţi decât să încercaţi. Absolut nicio problemă! Puteţi să începeţi de-aici (cursorul deasupra pozei, pentru a citi textul din dreapta):

După cum am spus, nu încercăm să furăm publicul nimănui, ci doar să facem puţină lumină. Să oferim şi o a doua opinie. Că 2.0 nu înseamnă monolog. Nici măcar nu vă invităm să nu-i citiţi. Cât timp să pierdeţi cu articolaşele lor de două rânduri? Atâta numai că n-ar fi rău să verificaţi mai multe păreri înainte să luaţi ceva de bun. E o vorbă: nimeni nu gândeşte pentru tine. Iar dacă cineva vrea să lase impresia asta, e clar că vrea să te prostească cu ceva. Deci treceţi ŞI pe la „anonimi”. O să fiţi infinit mai câştigaţi decât din articole de 100 de cuvinte sau din întâlniri de făcut laba 2.0 în cerc.

Pe scurt, cele cinci tendinţe pozitive arată că, spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, „hatosfera” este o comunitate sinceră, în principiu de bun-simţ, dinamică (ne mişcăm cu talent) şi având o reală capacitate de autoreglare: spre deosebire de „A-listeri” şi pupincuriştii lor direcţi sau voalaţi, aici chiar se poartă un dialog. Unul sincer, pentru că participanţii nu stau cu teama că vor fi catalogaţi drept „retarzi” sau că vor fi ostracizaţi şi vor pierde, pentru vecie, şansa de a se afirma în online. Deci, în principiu, mecanismul nu este unul rău. Dar, ca orice comunitate, aceasta se poate autovicia… Iar atunci apare

CUMETRIA. Să trecem şi la lucruri importante, de ordine internă. („A-listerii”, vă puteţi retrage, cele ce urmează nu vă mai privesc.) Cumetria este cel mai nasol nărav de grup cu putinţă. În cazul de faţă, vorbim, evident, despre cumetria 2.0. Ce iaşte cumetria? Apucătură preluată şi de la „A-listeri”, cumetria începe acolo unde se termină comunitatea. Comunitatea este necesarul şi suficientul, iar cumetria este dăunătorul. Manelismul.

Comunitatea, ca sumă de acţiuni, reprezintă tot ce trebuie din partea membrilor, pentru a se sprijini unul pe altul, atât în ceea ce priveşte articolele de pe blog, cât şi afirmaţiile de pe reţele sociale. Când şi cât este cazul. În limitele decenţei, sprijinul poate fi şi o laudă.

Când s-au depăşit limitele decenţei, în mod automat a început cumetria. Maneaua de grup 2.0. Evident că se apreciază in concreto, de la caz la caz, dar ea poate consta în (enumerare evident nelimitativă):

– „premii”, „distincţii” sau alte bălării 2.0 pentru activitatea dintr-o anumită perioadă / cu o anumită ocazie;

– necorectarea unui „coleg” pe formă (şi „haterii” mai fute gramatica) sau când o ia pe arătură (şi „haterii” mai bat câmpii);

– laude care trec pe tărâmul penibilului (laudele lălăite, lălălaudele);

– orice pupătură 2.0 care nu-şi are rostul.

Excluzând situaţiile strict personale, comportamentele în afara „programului” de „hatereală”, părerile, agaţamentele şi bagabonţelile 2.0, apucăturile astea pare că se întâlnesc la mai toţi „haterii”…

Iar cumetria are rolul primordial de a fute credibilitatea.

Această scurtă trecere în revistă a tendinţelor „hatosferei” post-manifest s-a făcut pentru că fenomenul este (şi va fi) de actualitate cât timp vor exista unii care, pe motiv că au venit primii aici, îşi vor aroga statutul de propovăduitori ai adevărului absolut. Întrucât al doilea blogger (nu ştim după care criteriu) ne-a consacrat un amplu articol (iar asta nu poate decât să ne bucure), se pare că, vreţi, nu vreţi (stimaţi „A-listeri”!), lucrurile depăşesc stadiul de „adunătură de penibili” / „retarzi” / „#săracilor”…

Nu există păreri bune şi păreri greşite. Există păreri. Iar pluralitatea lor nu poate decât să profite cititorului (fie participant activ la „fenomenul 2.0”, fie „consumator” final). După cum s-a spus deja, prin oferirea altei perspective asupra informaţiei, nu facem decât să împingem online-ul din România să se autodepăşească. Şi asta o să facem şi-n 2012.

Zoso spunea că, dacă vrei să evoluezi şi să ajungi cineva în .ro, trebuie să-ţi găseşti o nişă. Eh! ASTA e nişa noastră!

Nu suntem anonimi, nu suntem legiune, n-avem nimic personal cu voi,

dar pur şi simplu nu putem trece anumite lucruri cu vederea.

Expect us!

Proteste în România indigo – Guest post @Mitrutdocan

Până i se va îndeplini dorinţa lui Ciulea (btw, felicitări pentru poza şi filmuleţul cu protestatarul din Baia de Arieş), am primit rugămintea lui Mitruţ Docan de a-i găzdui opinia despre #revolutie. Cu menţiunea că este un punct de vedere pe care îl respect şi-l apreciez, chiar dacă nu coincide în totalitate cu al meu, vă anunţ că textul de mai jos este al doilea post scris de Mitruţ pe acest blog (după ăsta), deci este deja un “obişnuit” al casei. Maestre, banda:

Simt nevoia să mă disculp. Nu am participat la “revoluţie” decît tangenţial, în plimbarea pe care o îndur de la Piaţa Romană pînă în Drumul Taberei. By the way, sînt cu 4 kilograme mai slab, scop împlinit, dar răcit ca un motan abandonat. Revenind. Spun că simt nevoia ciudată să îmi cer iertare, fiindcă văd o Românie fără haz, dar nu găsesc rostul implicării. Să mă explic.

* Sînt în vîrstă de 25 de ani, am simpatii creştin-democrate, nu relaţionez, fireşte, cu niciun partid de la noi şi analizez eşafodajul politic autohton cu un fel de curiozitate perversă. Merg cu metroul, îmi sun mama de ziua Mamei, urăsc castaniul în îmbrăcăminte, mă dezic de corporaţii şi îmi place berea belgiană. Mă plasez înspre periferia clasei de mijloc, compartimentul apropiat de discursul domnului Daniel Barbu, deci sînt un biet cetăţean normal în căutarea vremurilor mai bune. Cred că era nevoie să facem cunoştinţă înainte să încrucişăm săbiile. big grin

“Revoluţia” a început din vîrful piramidei, cu televiziunile chemînd la proteste publice şi un lider politic care a incitat mişcările de stradă, ceea ce nu e numai demoralizant, ci şi complet împotriva democraţiei. Piaţa s-a transformat într-un fel de cantină socială, în curs să hrănească tot portativul de frustrări: lipsa de libertate (?), dictatura (?), taxa auto, legea Dragomir etc. Evoluînd de la consistenţa unei asociaţii de locatari la dimensiunea unei parohii rurale, mişcarea de la Universitate a devenit un fel de îmbulzeală lipsită de mesaj coerent, de revendicări realiste sau de luciditate politică. Mai mult de atît, sufocată de un “ba pe-a mă-tii, Traiane!” şi colorată în portocaliul huliganilor de la diferite echipe de fotbal, adunarea a avut o sincopă ciudată duminică, atunci cînd i-a încurcat pe jandarmi cu minerii. În continuare, Piaţa Universităţii rămîne indigo, colorată de jandarmi, populată de o “revoluţie” în căutare de orice fel de răfuială. În continuare, rămîne …

FĂRĂ MESAJ.

Absenţa unui mesaj clar îngroapă adunarea. Nicio listă de revendicări, nicio soluţie, doar pancarte cu umor şi poze la căldura focului de la Unirii. Mulţimea sărbătoreşte o întrunire cîmpenească, bucuria unui “cît de mulţi sîntem”, dar uită utilitatea demonstraţiei. Nimeni nu teoretizează mişcarea, opoziţia aplaudă şi încearcă să inspire scopurile prin conferinţe de presă. Greşită abordare.

FĂRĂ CONSISTENŢĂ.

Cîteva mii de oameni în toată ţara. Suficient pentru recordul mondial la dansul pinguinului, insuficient pentru o schimbare adevărată. Iar dacă o punem la socoteală şi pe domnişoara de la Cluj, care a ieşit în apărarea “domnului Calafat”, spectacolul are notele lugubre din filmele lui Stanley Kubrick. Ca să nu mai vorbim de apărarea suporterilor, “cărora nu li se poate răpi dreptul cetăţenesc” de a provoca haos. Putem răsufla uşuraţi, ipocrizia a fost salvată. Huliganii au venit ca cetăţeni. Mă gîndesc că ar trebui să ne condamnăm pentru termenul de mineriadă, să îi zicem acţiune cetăţenească cu ortaci. winking

FĂRĂ VIITOR.

În logica greşită a vremurilor, ar trebui să cadă guvernul, moment în care opoziţia ar forţa anticipatele pentru Parlament, condiţie în care România ar avea mai multe şanse de supravieţuire dacă s-ar înjunghia cu o sabie Hattori Hanzo. Astfel, o muştruluială confuză devine o lopată de pămînt, iar exaltarea transmisiei în direct o glumă proastă.

Nu am participat la “revoluţie”, prieteni, fiindcă nu coincide cu felul în care văd lucrurile şi nu aprob o gloată de curioşi dezinteresaţi de politica adevărată, dar excitaţi de intifade. Mă încred încă în vot, nu cred în lideri politici care cheamă în stradă şi nu sînt pe aceeaşi lungime de undă cu “lipsa de libertate” invocată, fiindcă încă îmi aduc aminte de cum era să cumperi o jumătate de pîine. Nu, nu sînt mulţumit de ce trăiesc, dar prefer să muncesc mai mult şi să sancţionez în cel mai indicat moment, adică la urne. Iertare!

*Articolul nu implică în niciun fel compania în cadrul căreia lucrez.

Sursa foto: Jurnalul.ro

Enrique Meneses, istoria vie a presei, de la pană la iPad şi Twitter: “Faceţi-vă un blog, nu un CV”

Ce legătură poate exista între Che Guevara şi blogging? Dar între Fidel Castro şi twitter? Şi ce pot avea în comun Martin Luther King Jr. şi iPad-ul? Ei, bine, legătura între toate acestea şi între multe altele o face un singur om: Enrique Meneses. Omul care a trăit în junglă, alături de revoluţionarii cubanezi şi care a început să scrie istoria presei cu pana şi care, acum, îi adaugă ultimele capitole pe Internet: pe blog şi twitter. Jurnalist, blogger, twitterist, fotograf, scriitor şi legendă vie.

Enrique Meneses are 82 de ani, din care peste 60 a făcut jurnalism. A început să scrie cu o pană, iar acum îşi tastează textele pe notebook, are de 10 ani un blog pe care scrie cu consecvenţă şi schimbă impresii şi idei cu lumea de pe Twitter. “Nu-mi spuneţi Maestru – insistă -, mie îmi place să dau sfaturi tinerilor”. Şi are despre ce da sfaturi. Susţine că-i curge cerneală tipografică prin vene. “Amestecată cu puţin whisky”. Aşa o fi, căci numai citindu-i CV-ul ai impresia că citeşti un roman de aventuri.

“Eu scriu zilnic. Nu mă pot opri. De la 15 ani nu a trecut nicio zi în care să nu scriu”.

S-a născut pe 21 octombrie 1929 la Madrid. O parte din copilărie şi-a petrecut-o în Parisul sub ocupaţie germană, în Al Doilea Război Mondial. După război, s-a mutat în Portugalia cu familia. Tatăl său, jurnalist, făcea naveta la Buenos Aires pentru a scrie. Enrique a urmat paşii tatălui, urmând Dreptul la Universitatea din Salamanca, apoi la cea din Madrid şi făcând apoi cursuri speciale de jurnalism. A publicat primul său reportaj în 1947, la 18 ani. Era despre moartea toreadorului Manuel Laureano Rodríguez Sánchez, poreclit Manolete, un erou al perioadei postbelice în Spania.

Enrique a scris pentru diverse publicaţii din America Latină. A creat prima sa agenţie de presă, Prensa Universal, închisă după doar un an, pentru că scrisese despre Jesus Galindez, un exilat basc în New York. În 1954 a plecat ca şi colaborator în Egipt. În 1956 întreprinde o călătorie prin Africa, de la Nord la Sud, de la Cairo la Capetown şi retur. Se întoarce în Egipt la timp pentru a transmite, pentru Paris Match şi pentru Informaciones, informaţii şi fotografii despre războiul Canalului de Suez.

După doi ani pleacă în Cuba, unde devine primul reporter care trăieşte, timp de patru luni, printre şi alături de revoluţionarii cubanezi, în munţi. Aici îi cunoaşe personal pe Fidel Castro şi Che Guevara. Şi face o mulţime de fotografii, din care încă trăieşte şi azi (anul acesta a vândut patru fotografii vechi de 50 de ani unei publicaţii canadiene, pentru 4.000 de dolari). A fost prins şi închis, pentru o săptămână, în puşcărie de poliţia lui Batista. La ieşire, reuşeşte să trimită un reportaj despre revoluţia cubaneză pentru Paris Match. Respectivul articol a făcut senzaţie în întreaga lume la acea vreme.

Jurnalist, blogger, scriitor, fotograf, legendă. “Numai să nu-mi spuneţi maestru!”

A fost corespondent în India şi Orientul Mijlociu timp de şapte ani, pentru aceeaşi revistă pariziană. Ulterior, pentru doi ani, revine în Europa, unde lucrează ca freelancer şi înfiinţează cooperativa Delta Press. În 1962 pleacă la New York, unde îşi continuă munca de freelancer. După ce a transmis materiale şi fotografii despre asasinarea lui Kennedy, revine în Spania. Înfiinţează agenţia Fotopress şi începe munca la Televiziunea Spaniolă cu emisiunea “Reporterii”. În 1976 devine director al ediţiei spaniole a Playboy.

În impresionanta sa carieră, Enrique Meneses a publicat articole în presa din toată lumea, despre personaje legendare, ca Regele Hussein al Iordaniei, Regele Faissal al Arabiei, Dalai Lama, Şahul Iranului, Salvador Dali, Martin Luther King Jr., Mohammed Ali… A relatat, de la faţa locului, din războaiele din Rhodesia, din Angola sau din Bangladesh. Ultimele sale reportaje dintr-o zonă de conflict au fost realizate la Sarajevo, în 1993.

“Râd când îi aud că mă numesc “uriaş”, iar eu de mult am pierdut cei 1,80 metri înălţime. Acum mai am doar 1,75 şi 60 din cele 80 de kilograme pe care le aveam. Hahahaha” – un tweet oarecare al lui Enrique Meneses

Viaţa de reporter şi fotoreporter pe toate meridianele lumii i-a oferit material şi pentru a lăsa urmaşilor. A scris peste zece cărţi: Fidel Castro (1966), Nasser, ultimul faraon (1970), Vrăjitoarea goală (1976), Seso y Sexo (1979), Nostalgia este o eroare, Jose Luis de Vilallonga (1980), Scris în carne (1981), O experienţă umană… Robinson în Africa (1984), Castro, începe revoluţia (1995), Africa, de la Cairo la Capetown (1998) şi Până aici am ajuns (2006).

“Plecaţi în lume, găsiţi întâmplări şi povestiţi-le. Jurnalismul fără aventură nu există”

În anul 2011, Enrique Meneses, un jurnalist legendar, câştigă 370 de euro din pensie, bani cu care îşi achită cheltuielile casei în care primeşte zilnic vizite ale studenţilor la jurnalism. Le repetă într-una: “Plecaţi din Spania pentru a căuta poveşti. Nu concep jurnalismul fără aventură. Mergeţi oriunde în lumea asta. Găsiţi o poveste şi scrieţi despre ea. Se întâmplă lucruri zilnic, oriunde în lume. Trebuie doar să le povestească cineva”, spune omul care a rămas adesea, la capătul lumii, fără un sfanţ şi care a dormit pe jos, în bărci sau pe sub poduri, în mijlocul războaielor, fără teama că l-ar fi putut ajunge vreun glonţ. “Glonţul care te omoară nu apuci să-l mai auzi”, spune el.

“Nu trebuie să respingem concurenţa. Dacă un cetăţean face jurnalism de calitate, noi trebuie să o facem şi mai bine ca el”

Mulţi din tinerii cărora le-a spus să plece în lume, să găsească poveşti şi să le publice, i-au urmat sfatul. “Acum ceva timp m-a sunat o astfel de studentă din Malayezia: Ce fac dacă mi s-au terminat banii? I-am răspuns: Oare nu vrea nimeni din Malayezia să înveţe spaniola?”.

Acum, la 82 de ani, Enrique Meneses continuă să muncească şi să vorbească tinerilor despre presă. Nu se tânguieşte, nu îşi plânge de milă şi nu vorbeşte cu “Pe vremea mea…”. S-a adaptat din mers noilor tehnologii. Acum zece ani şi-a creat un blog, pe care scrie şi azi şi care este printre cele mai cunoscute din ţară.

“Jurnalismul nu va fi ucis de niciunul din instrumentele nou apărute. Presa nu va fi ucisă de Twitter. Ce? Telegraful a ucis-o când a apărut? Eu am început să scriu cu o pană. Twitterul este doar un alt instrument care poate fi folosit în jurnalism”

“Ce să caut eu într-un azil de bătrâni? Să discut despre Orientul Mijlociu?”

Are încă diverse colaborări în presă, de la Televiziunea Spaniolă la cotidianul Publico. Şi este foarte activ pe Twitter, unde circa 7.000 de oameni consideră că au ce învăţa din experienţa sa. De curând, şi-a făcut cont şi pe Klout. Nimic nu-i scapă. Ţine conferinţe despre new media, reţele sociale, presă etc. prin toată Spania. Este ţintuit într-un scaun cu rotile şi respiră cu ajutorul unui tub de plastic trecut pe sub nas, dintr-o butelie cu oxigen. “Am fumat şi am băut foarte mult la viaţa mea”, explică el. De aceea nu-i place numele pe care documentarul inspirat din viaţa sa l-a primit: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. “Ar fi fost o metaforă dacă nu aş avea nevoie de oxigen pentru a trăi la propriu. Aşa, pare doar o lipsă de respect, o formă de luare în derâdere…”. Omul a învins deja de două ori cancerul pulmonar. “A mai rămas doar un centimetru de tumoare. Să vină! Îl aştept şi-a treia oară”.

Bătrânul jurnalist îşi injectează tinereţe în plămâni, după ce şaizeci de ani i-a hrănit cu fum de ţigară. “Am fumat câte două pachete de Ducados zilnic, de la 13 ani până la 70”, precizează el. “Îmi tot spun oamenii că vizavi de casa mea este un azil de bătrâni. Păi ce să caut eu acolo? Să vorbesc despre Orientul Mijlociu?”, se întreabă Meneses. Preferă să deschidă fereastra spre lume de pe laptopul său, să citească presa pe iPad şi să comenteze pe blogurile prietenilor săi.

“Un jurnalist, în ziua de azi, trebuie să se priceapă la toate: video, internet, fotografie, text”

Interviu cu un titan al presei: “Nu sfătuiesc oamenii de vârsta mea să stea doar şi să aştepte moartea”

Enrique Meneses m-a fascinat, recunosc, de când am intrat în twittosferă şi de când am început să bâjbâi prin presa spaniolă. Mi se părea – şi încă mi se pare – fascinant ca un om de vârsta sa şi în starea sa de sănătate să fie atât de activ şi atât de în pas cu timpurile. Şi numai prin comparaţie cu jurnaliştii din garda veche din România şi a felului în care aceştia refuză să evolueze şi tot rămâi impresionat.

Îl urmăream, îl citeam şi încercam să-nvăţ din ceea ce spune. Într-o zi, am făcut rost de numărul lui şi, fără prea mari speranţe – recunosc -, i-am trimis un sms. I-am spus cine sunt şi că vreau să fac un interviu cu dânsul. Mi-a răspuns a doua zi: “De acord. Trimite-mi întrebările!”. În jumătate de oră am aruncat entuziast în mail, de-a valma, vreo 50 de întrebări. Şi-aş mai fi avut. Mi-a scris că îmi va răspunde în aceeaşi seară la ele. Eu i-am spus să nu se grăbească, că mă mulţumesc şi dacă îmi răspunde cu întârziere. Mi-a scris iar: să nu-mi fac probleme şi să nu-i mai spun “dumneavoastră”, ci să-l tutuiesc. N-am reuşit. Omul are de două ori mai mulţi ani de presă decât am eu de viaţă… Mi-a răspuns după trei zile. Nu mi-a trimis mail, ci mi-a dat acces la Google Docs, unde adăugase răspunsurile după fiecare întrebare, bolduindu-le…

– Aveţi 82 de ani, dar sunteţi activ în online ca unul de 28. Cum de aveţi timp şi chef pentru a face faţă noilor tehnologii şi încă atât de bine?

– Bine… Am mult timp pentru că-mi place să mă ţin ocupat în timpul care mi-a mai rămas de trăit. Nu recomand oamenilor de vârsta mea să stea fără să facă nimic, aşteptând să vină moartea.

“Primul corespondent de război: grecul care a alergat de la Maraton la Atena să anunţe că perşii au fost învinşi”

– Sunteţi cel mai în vârstă utilizator de Twitter din Spania…

– Eu utilizez toate noile tehnologii care apar. Jurnalismul se adaptează noilor instrumente care ies pe piaţă. Toată viaţa am schimbat camerele foto cu cele mai noi apărute, mai bune şi mai performante, care aduceau ceva în plus. Este la fel şi aici: trebuie să mergi, să vezi, să asculţi, să înregistrezi, să te întorci şi să povesteşti. Ceea ce a făcut bărbatul care s-a întors la Atena de la Maraton pentru a aduce vestea că grecii i-au învins pe perşi, căzând apoi mort, răpus de oboseală după 42 de kilometri de alergare… Nu a fost el, oare, primul corespondent de război?

– Sunteţi unul din puţinii oameni care se pot lăuda cu onoarea de a le fi dedicat un film documentar despre propria viaţă, “Oxigen pentru a trăi. Jurnalismul de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”. Ce înseamnă acest titlu şi de ce nu vă place?

– Nu îmi place pentru că, dacă nu aş avea nevoie 24 de ore pe zi de oxigen ca să trăiesc, ar fi o metaforă, dar dată fiind realitatea, nu mai este o metaforă, ci o formă de a lua în derâdere o persoană. Eu aparţin generaţiei Magnum, dar acum sunt în lumea 2.0, cu calculatoarele mele. Acum nu mai pot merge în zone de conflict. Ultimul meu reportaj a fost cel din Sarajevo…

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest “2.0”?
– Înseamnă că am trecut de la un monolog la o comunicare multiplă.


– Credeţi că este imperios necesar pentru un jurnalist în 2012 un cont de Twitter pentru a fi în pas cu timpurile? Pentru că, în România, vechii jurnalişti se împotrivesc intrării pe aceste reţele de comunicare. Aveţi vreun sfat pentru aceştia?

– Twitter este un sistem de comunicare ca o pânză de păianjen. Dacă eu am 100 de urmăritori şi fiecare dintre ei are 50, mesajul meu ajunge la 5.000 (100×50) de oameni. Dar nu se termină aici, pentru că se presupune că cu fiecare retweet, numărul acestora – în funcţie de importanţa mesajului – ajunge să se multiplice tot mai tare. Îţi dau un exemplu: Piaţa Tahrir din Cairo s-a umplut în primăvară de oameni în mai puţin de o oră, nedându-le timp autorităţilor să organizeze poliţia pentru a alunga lumea din piaţă. Este un instrument extrem de puternic. Eu o folosesc şi pentru a anunţa posturile de pe blog imediat ce le public pe Internet. În acelaşi timp ele ajung şi pe Twitter.

Un alt exemplu: Când presa spaniolă a început să scrie că bunul meu prieten, marele jurnalist Manu Leguineche a murit, am pus mâna pe telefon şi am sunat la el acasă. Am întrebat-o pe Gabriela, femeia care-l îngrijeşte, unde este şi mi-a răspuns: “Citeşte ziarul în grădină”. Am dat imediat pe Twitter: “Breaking News! Manu Leguineche citeşte ziarul în grădină”. În mai puţin de un sfert de oră, ziarele au dat dezminţire că ar fi murit. A durat doar cât am dat un telefon şi am scris un tweet de 10 cuvinte. Mai puţin de zece minute cu totul.

“Presa scrisă nu va muri. Să nu confundăm presa scrisă cu presa tipărită pe hârtie”

– În România avem ceva mai mult de 50.000 de conturi de Twtter, pe când în Spania sunt peste 4 milioane de conturi. Cărui fapt credeţi că se datorează această diferenţă uriaşă?
– Probabil are de-a face şi cu nivelul de trai, cu puterea de cumpărare… Eu am twitter pe calculator, pe iPad şi pe iPhone. De pe fiecare din astea pot trimite oricând texte, fotografii sau video-uri pe internet.

– Moare presa scrisă, domnule Meneses? Şi dacă moare, ce punem în loc?
– Presa scrisă nu moare. Nu trebuie să o confundăm presa pe hârtie cu presa scrisă. Presa tipărită pierde greutate deoarece noile tehnologii şi criza financiară reduc volumul publicităţii. Faptul că tinerii citesc ştirile mai mult pe Internet decât pe hârtie ne arată calea, iar publicitatea este conştientă de acest lucru. În plus, ştirile apar continuu, timp de 24 de ore. Se păstrează cele care interesează, care au video, care au o infografie activă. Blogurile sunt jurnalism dacă publică ştiri. Redacţiile, tot mai mult, au bloguri ale jurnaliştilor experimentaţi. Blogul meu are aproape 10 ani şi am tot mai mulţi cititori.

– În România, în blogosferă a fost de curând un curent care susţinea că bloggerii şi jurnaliştii sunt într-un soi de război, un fel de competiţie pentru acelaşi public şi aceleaşi bugete de publicitate sau acelaşi timp al cititorilor. Sunteţi de aceeaşi părere sau consideraţi că ele sunt complementare?
– Este o prostie să spui că bloggerii şi jurnaliştii sunt două lucruri diferite. Am 63 de ani de presă şi sunt blogger. Fiecare are un public diferit, la fel cum secţiunile de Economie şi Internaţional dintr-un ziar tipărit au cititori diferiţi. Cât despre publicitate, eu am mai explicat cum evoluează. Jurnalismul digital poate vinde spaţiu publicitar la ora la care vrea clientul, ştiind unde locuieşte cititorul şi dacă este bărbat sau femeie. Aceste avantaje fac ca tot mai multă publicitate să se mute pe online şi mai puţin în ziarele tipărite sau în reviste.

“Jurnalismul este o meserie, ca tâmplăria. Nu cred în Universităţi. Universitatea e strada, acolo trebuie să te licenţiezi”

– Şi în Spania există bloggeri care şi-au construit faima pe aroganţă, superioritate şi respingerea criticilor ca fiind “hateri”? Credeţi că ura şi violenţa verbală atrag mai mulţi “urmăritori”?
– Există bloggeri buni şi bloggeri răi, aşa cum există ziarişti buni şi ziarişti răi. Şi în Spania e la fel: există diversitate şi grade de agresivitate în anumite “condeie”, dar nu atrag foarte mult atenţia. De exemplu: eu pot să fiu contra unui partid sau a altuia, dar nu exprim asta cu ură, ci doar prin critică.

– Ce părere aveţi despre români. Dacă i-aţi putea descrie în doar două cuvinte, care ar fi acestea?
– Românii au tot respectul meu şi presupun că, şi între ei, există tot felul de oameni, la fel ca şi în ţara mea şi ca şi în orice ţară. Nu există naţionalităţi inferioare sau superioare.

Trailer-ul documentarului despre viaţa lui Enrique Meneses: “Oxigen pentru a trăi. Jurnalism de la generaţia Magnum la generaţia 2.0”

Enrique Meneses nu crede că jurnalismul se poate învăţa în şcoli. “Este o meserie, la fel ca cea de tâmplar. Nu cred în universităţi. Universitatea este în stradă şi acolo trebuie să te licenţiezi”, explică el. Tinerilor le dă şi alte sfaturi, în afara celor despre jurnalism: “Nu vă cumpăraţi un apartament. Condamnarea pe viaţă s-a abolit de multă vreme”.

“Tinerilor care îşi caută de muncă în presă le spun atât: nu vă faceţi un CV, faceţi-vă un blog”

Un alt documentar, din 2007, despre Enrique Meneses: “Cele o sută de priviri ale lui Enrique Meneses”

CIEN MIRADAS de Enrique Meneses from Rosa Jiménez Cano on Vimeo.

Surse foto: http://www.flickr.com/photos/unatemporadaenelinfierno/ (1 şi 2), periodismoparaperiodistas.blogspot.com (3), xavieraldekoa.com (4), elpais.com (5), fotoweek2010.blogspot.com (6), cuartopoder.es (7 şi 8 – fraţii Castro şi Enrique Meneses), 1001medios.es (9)

Twitter nu este o chestiune de viaţă şi de moarte. Uneori e mai mult de-atât…

Am parafrazat cuvintele marelui Bill Shankly despre fotbal, dar o să înţelegeţi, după ce veţi citi textul ăsta, de ce.

Maria avea 20 şi ceva de ani, poate 30 (nu şi-a dezvăluit niciodată vârsta). De un an şi ceva, perioadă în care boala i s-a agravat şi a început să-şi petreacă timpul mai mult prin spitale, în Germania, decât acasă la Mallorca, singura ei consolare şi singurul panaceu a devenit Twitterul. Cancerul ei intrase deja în metastază. Ştia că se va stinge curând, dar nu a spus nimănui de pe Twitter nimic.

Râdea, spunea glume, dădea bună dimineaţa, zilnic, tuturor, avea o vorbă bună pentru fiecare dintre cei pe care îi urmărea şi cei care o urmăreau şi răspundea tuturor celor care îi dădeau câte un reply. Şi-a făcut mulţi prieteni astfel, cu care comunica zilnic şi cu mulţi dintre ei îşi făcea chiar planuri de viitor. “Trebuie să îmi găteşti o dată şi mie”, îi spunea ea unui amic de pe Twitter, bun bucătar. “O să ne vedem, da, cândva. Şi eu îmi doresc asta. Păstrează-mi cafeau aia”, răspundea unei fete care îşi exprimase dorinţa de a duce prietenia din timeline-ul Twitterului în viaţa reală. Niciunul nu bănuia prin ce trecea Maria în timp ce conversau zilnic prin mesaje de câte 140 de caractere, având impresia că se ştiu de o viaţă… În noaptea de joi spre vineri, însă, Maria a fost învinsă… Boala câştigase.

Ieri, la câteva ore după ce singurul copil îi murise răpus de cancer, Maria Riera şi-a înghiţit lacrimile şi s-a aşezat la calculator. A citit de pe prima pagină a agendei deschise lângă tastatură userul şi parola de Twitter ale fiicei sale. S-a conectat şi a scris cele mai grele cuvinte din viaţa sa: “Sunt Maria Riera, mama Mariei. Îndeplinindu-i ultima dorinţă, trebuie să fac cel mai dificil lucru din lume: să vă spun că ea a murit azi noapte. Vă mulţumesc tuturor!”. Apoi, cu răbdare de chinez bătrân, deşi cu sufletul răvăşit, mama Mariei a început, pe rând, să copieze din agenda fiicei sale câte un nume şi cuvintele scrise în dreptul acestuia şi să le aştearnă pe Twitter.

@gorg_blau Maria ţi-a lăsat un mesaj şi în dreptul numelui tău a spus: “Îmi plac fotografiile lui. Mult. Trebuie să-l citesc mai mult”. Mulţumesc că ai fost acolo.

@urtyk Alături de numele tău Maria a scris: “chipul frumos al timpului”. Mulţumesc!

@petitabarro Maria spunea că în tine a găsit o prietenă adevărată. Mulţumesc pentru tot. Ai şi un mesaj privat de la ea.

@josemanuel_cc Maria a scris pentru tine: “Să nu renunţi niciodată să-ţi urmezi visele”. Ar fi cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce. Baftă!

@cocarroi Maria ţi-a lăsat un mesaj şi ţie. Spune aşa: “Merită să fii pe Twitter pentru oameni ca el”. Mulţumesc că ai fost atât de special pentru ea.

Maria Riera a scris toată ziua de ieri şi toată noaptea trecută mesaje de genul acesta către fiecare user care o urmărea pe Maria. Erau câteva sute. Femeia nu a dormit toată noaptea, până azi dimineaţă, când a terminat de transmis şi ultimul mesaj. Maria îşi notase în agendă câte o frază de rămas bun pentru fiecare din prietenii ştiuţi şi neştiuţi de pe Twitter, care i-au făcut viaţa puţin mai uşoară, atunci când boala îi măcina trupul puţin câte puţin. Şi singura ei dorinţă era ca mama ei să le aducă la cunoştinţă, când nu va mai fi, ceea ce simţea pentru fiecare dintre ei, în parte. A avut timp să-i observe pe toţi şi le-a mulţumit chiar şi celor care nici nu schimbaseră vreodată vreun reply cu ea pe reţeaua de socializare…

Poate de aceea, vestea morţii ei şi gestul mamei sale au emoţionat întreaga twittosferă spaniolă. Azi noapte am văzut primele tweeturi care au ajuns şi la mine, prin retweeturi, despre tragedia Mariei şi despre felul cum mama ei a ţinut să-i onoreze ultima dorinţă… Azi dimineaţă, după doar două-trei ore de somn, Maria Riera era tot acolo, unde o lăsasem, răspunzând tuturor celor care îi transmiteau condoleanţe, apreciere, sprijin sau câteva cuvinte de îmbărbătare, din suflet. Povestea ei a ajuns azi, după ce a devenit azi noapte Trending Topic, şi în ziare, iar mesajele de consolare şi de apreciere, totodată, s-au înmulţit considerabil.

Habar n-am ce ar trebui să învăţăm din asta, ştiu sigur că simt că atât Maria, care şi-a purtat crucea în tăcere, cât şi mama ei, care doar ea ştie cât a suferit ştiind că zilele fiicei sale sunt numărate, ne-au dat o lecţie. Şi moartea Mariei, în ciuda dramatismului său, e una din poveştile frumoase ale Twitterului. Eu, cel puţin, aşa am perceput-o…

Ăsta e contul de twitter al Mariei, administrat acum de mama sa: Taube08.

Foto: Prima poză e avatarul Mariei de pe Twitter şi a doua este singura fotografie postată de ea vreodată pe Twitter: o imagine din Mallorca, oraşul său natal.

O nouă schimbare la faţă a Twitterului


Se pare că Twitter – la fel ca cei mai mulţi din utilizatorii săi – nu a fost foarte mulţumit de felul în care se comportă noua interfaţă. Nici de cum a fost primit. Eu, unul, sunt dintre cei care suspină încă după vechiul design şi vechea funcţionalitate. Probabil ştiţi cu toţii problemele care apar frecvent de când New Twitter ne-a fost băgat cu forţa pe gât, ba la afişarea Retweeturilor, ba la “dezurmărirea” random a unor conturi, ba la actualizarea şi notificarea DM-urilor etc. Ei, bine, poate şi din această cauză, Timeline-ul Twitter se va schimba curând. Bine, pentru unii privilegiaţi s-a schimbat deja, dar modificările vor fi introduse, la fel ca de fiecare dată, treptat, tuturor userilor.

Cei de la Pinglio au publicat lista schimbărilor pe care le va aduce update-ul Timeline-ului. Printre modificări: posibilitatea ca, la click pe un tweet, să se desfăşoare dedesubt întreaga conversaţie sau numărul şi lista persoanelor care au dat RT respectivului tweet; posibilitatea ca, tot la click pe tweeturile care conţin fişiere media (imagini, video-uri), să ţi le deschidă imediat sub tweet, direct în Timeline (ca la PowerTwitter, pentru cei care l-aţi folosit) sau deschiderea unei ferestre pop-up cu informaţiile despre un user, atunci când dai click pe numele său, printre altele.

Poţi deschide tweeturi individuale separat, “butoanele” de reply şi retweet s-au mutat deasupra tweetului. De asemenea, pare că sidebar-ul devine, treptat, inutil, dat fiind că majoritatea funcţiilor care se aflau acolo se vor muta în noul TL. Sau poate o vor folosi pentru publicitate, de acum încolo… Rămâne de văzut.

Twitter încă nu a anunţat oficial schimbarea, aceasta probabil aflându-se în teste, dar ea există. Dovadă, capturile de mai jos şi video-ul, de pe site-ul citat anterior:

Via/surse foto: Pinglio & wtfhub.com

Război “Bloggeri versus jurnalişti”? Nu ştiu, nu cred, n-am auzit…

Joi, în emisiunea despre “Bloggeri vs. Jurnalişti” de la Live Troll Tv, cu Mircea Meşter (@mirceamester) şi Ciprian Alexei (@TheFua) – cărora le mulţumesc şi pe această cale -, plecând de la ideea tinerilor şi talentaţilor TvDece, cu “OnOff3” , am fost întrebat despre acest aşa zis “război” şi dacă el există sau nu în Spania. Nu am putut da şi nu pot da nici acum un răspuns categoric. Dar, după părerea mea, aşa ceva nu există aici. Dar e doar părerea mea. Evident, sunt clasicele înţepături, ca şi la noi, între bloggerul X şi jurnalistul Y, dar nu poate fi vorba de un război între bresle (cum nici la noi nu cred că există, am mai spus-o, spre supărarea unora, care au conchis, în stilul Vasile Manu, că “stau pe margine şi critic, fără a avea vreun proiect la activ).

Un război înseamnă o desfăşurare impresionantă de forţe, nu trei pietre aruncate dintr-o parte în alta

În plus, aici e şi mai “greu” să duci un astfel de război. De ce? Pentru că – şi iar mă repet – mai toţi jurnaliştii au conturi de twitter şi destui au şi bloguri. Adică e greu să apară un A-lister (care, apropo, aici nu există) de doi lei (circa 0,50 euro, să facem conversia) şi să scrie: Jurnaliştii sunt nişte analfabeţi, vânduţi şi retarzi (sic!). Pentru că, în secunda doi, vreo 500 de jurnalişti sunt acolo, cu reply-ul, cerând explicaţii, nume şi argumente. Când taberele sunt mai bine reprezentate, şi “războinicii” curajoşi sunt mai puţini. Pentru că acuzele lor nu ar mai întâlni doar retweeturi prietene şi reply-uri de aprobare, ci şi un răspuns pe măsură. Şi, aşa cum spunea Meşter, “Nu spune ceva dacă nu eşti pregătit să ai răspuns la replică. E ca şi cum ai servi la tenis fără să ştii ce faci dacă oponentul îţi returnează serviciul. Pierzi punctul”.

Imaginaţi-vă cum ar sta lucrurile dacă şi la noi ar fi ziariştii mai prezenţi în online. Or, dacă voi credeţi că vreunul din auto-intitulaţii “alfa-something” ai onlineului ar face faţă unei dispute argumentate cu un – să zicem – Radu Banciu, vă înşelaţi. Ei nu fac faţă unei discuţii cu argumente nici măcar unor hateri “retarzi”, darmite unui om cu verva şi cultura lui Banciu.

Si, nu în ultimul rând, pentru că aici nu există bloggeri-dumnezei. Bloggingul aici e o moda aflată deja pe pantă descedentă (cum e în mai toată Europa Occidentală), primând mai mult prezenţa pe reţelele de socializare (Twitter, Facebook, Tuenti – o reţea 100% spaniolă). Iar cele mai mari bloguri din Spania sunt bloguri de nişă, deţinute de firme. Lider este SL Weblogs, care deţine câteva zeci de bloguri, pe diverse nişe, pe care are angajaţi bloggeri. Cam tot un fel de presă, la urma urmei. Exemple? Notas de futbol (fotbal), Xataka Ciencias (ştiinţă), Blogdecine (filme), Motorpasion (auto-moto) etc. Iar, din cele mai citite şi apreciate bloguri, care nu sunt de genul precizat adineauri, sunt bloguri de jurnalişti. Foarte puţine sunt cele de genul Aham-listerilor de la noi şi, care sunt, se ocupă cu orice altceva în afară de creat controversă de dragul elogiilor unor #oamenifaini.

Şi acum, recapitulare la ce am spus deja, răsfirat, pe twitter sau în emisiunea de joi, despre situaţia de la noi:

Bloggerii comentează ştirile, presa le produce. Bloggerii nu vor putea să genereze ştiri, să realizeze reportaje, să facă investigaţii. Dacă puteau, o făceau deja. Nu, ce dă Zoso nu-s ştiri, decât pentru o anumită parte – infimă – a online-ului. Deci lumea află ştirile din presă, iar pe bloguri intră să afle părerea lui Cutărescu despre aceste ştiri. Vorba lui Rareş Bogdan: “Câte bloguri trebuie să citesc într-o zi pentru a afla tot ce s-a întâmplat în acea zi în ţară?”. Aşadar, presa şi blogurile sunt complementare.

Dacă se ceartă Zoso cu Ciutacu, Visurât cu nevastă-sa, bloggerii orădeni cu UN ZIAR din Oradea sau TvDece cu Emil, nu sunt decât conflicte personale, punctuale şi nu între două “bresle”. Cum nici dacă se înţeapă Aiurea cu Vasile Manu nu putem conchide că e un “război al generaţiilor” sau al cărunţilor cu blonzii.

Nicio redacţie din România nu face şedinţe în care să discute strategii de “atacare” a bloggerilor, ghidându-se după “Arta războiului” a lui Sun Tzu. Dacă eu am ceva cu unii bloggeri, are Ellunes, un cetăţean cu cont pe twitter, nu angajatul vreunui ziar. Nu mă leg de ei în calitate de jurnalist, deci răspunsurile de genul: “Tu lucrezi la Adevărul, de aia nu ai dreptul la o părere, pentru că ăia fură, deci şi tu furi. Şi dacă n-ai furat, de mâine sigur o s-o faci” sunt ori din răutate gratuită ori din prostie preţioasă. Că nici eu nu am spus vreodată că “cel mai citit blogger de sub Tâmpa” minte cu nesimţire şi dă gherle frecvent pentru că e aservit PDL-ului, deşi aş fi putut să-i urmez logica, la rândul meu, doar pentru că “pot”.

Din toate aceste motive şi multe altele, pe care le găsiţi pe hashtagul “Onoff3” sau în articolele lui Emil, Mihnea Măruţă, Katai Robi sau Olteanucluj, eu cred că vorbim de un fals război. Pentru video-uri şi singura părere că războiul respectiv există, mergeţi la Groparu.

Dar, pe de altă parte, sunt de acord că: presa trebuie să se reinventeze, să se adapteze, să ţină pasul cu noile tehnologii (la noi încă nu se întâmplă sau se întâmplă foarte greoi) şi jurnaliştii trebuie să coboare mai des între oameni, pe twitter, facebook etc.

PS: Apropo de jurnaliştii spanioli, v-aş sugera să-l urmăriţi (dacă întelegeţi cât de cât spaniola) pe Enrique Meneses (@emenesesm), un ziarist mai activ pe twitter decât mulţi dintre noi, în vârstă de … 82 de ani. Şi scrie chiar el pe contul personal, nu altcineva.

Surse foto: pbs.org, thenextweb.com, johnalexanderolayac.blogspot.com, tvdece.ro

Top 20+ jurnalişti sportivi români pe Twitter

Şi mai update: Pentru că unii, se pare, au o problemă cu faptul că au apărut în această listă, vor dispărea din acest top, pentru a nu-şi, citez, “şterge contul”. Argumentele ce mi s-au adus pentru cererea respectivă le-am dărâmat, rând pe rând, dar nici aşa n-am avut succes. Nici nu mai vreau să explic cât sunt de dezamăgit de asemenea atitudine, dar am să-i respect cererea. Ăştia suntem….

Update: Pentru că deja am început să primesc nume noi, şi ca să nu îi tot schimb numele la fiecare ziarist adăugat (Top 21, Top 23, Top 26 etc.), l-am redenumit Top 20+.

Mi-a venit ideea pornind de la asta (topul primilor 100 jurnalişti spanioli din sport de pe Twitter). Evident, suntem departe – foarte departe – şi nu doar din cauza diferenţei enorme între numărul de utilizatori twitter din cele două ţări. Spania bate către 3 milioane de conturi de twitter – în decembrie 2010 erau deja 2,8 milioane, iar România are sub 100.000 – erau 50.000 în februarie. Dar, dat fiind că jurnaliştii ar trebui să fie printre primii care să-şi facă apariţia pe Twitter (am scris jde posturi pe tema asta, nu-mi mai dau link), diferenţele n-ar fi trebuit să fie atât de abisale, zic eu, în ciuda faptului că n-aş avea dreptul la opinii.

Avem sub 30 de jurnalişti sportivi pe Twitter şi doar 20 activi

Deci, după un scurt, dar intens, brainstorming pe Twitter, am găsit (cu ajutorul lui Narcis Drejan) puţini. Foarte puţini. Sub 30. Cu tot cu cei pe care nu i-am inclus în “topul” final fie pentru că nu au scris niciodată, fie pentru că au abandonat contul de ceva vreme (mai mult de o lună). De aceea, numele final este Top20, pentru că atâţia sunt de toţi. laughing Dacă mai ştiţi şi alţii, care nu apar pe lista întocmită aici, scrieţi-mi în comentarii sau pe Twitter şi remediem situaţia.

Emil Moldovan – @emilzice – FTR.ro – 488 followers – Scor Klout: 51
Emanuel Roşu – @emishor – Sport.ro – 456 followers – Scor Klout: 46
Bogdan Fechită – @fbogdan1988 – GSP – 405 followers – Scor Klout: 39
Narcis Drejan – @narcisD – Sport Total FM – 355 followers – Scor Klout: 50
Ionut Tătaru – @InterRomania – Antena 3 – 347 followers – Scor Klout: 47
Mitruţ Docan – @mitrutdocan – GSP – 260 followers – Scor Klout: 12
Andrei Constantinescu – @doartenis – Adevarul – 179 followers – Scor Klout: 25
Daniel Nazare – @danielnazare – Digisport/SpTFM – 163 followers – Scor Klout: 21
Ionel Lespuc – @IonelLespuc – Sportvox/Realitatea Cluj – 158 followers – Scor Klout: 18
Liviu Manolache – @liviumanolache – GSP – 149 followers – Scor Klout: 19
Cosmin Lucaci – @biZZonu – Ora de Cluj – 147 followers – Scor Klout: 25
Lucian Lipovan – @lucasartz – Prosport – 134 followers – Scor Klout: 43
Mihai Andrieş – @fmro – Prosport – 121 followers – Scor Klout: 30
Cristi Scutariu – @commentabout – Prosport – 111 followers – Scor Klout: 13
Ştefan Beldie – @stefan_beldie – Sport.ro – 91 followers – Scor Klout: 13
Petre Apostol – @JurnalistSport – Ziarul Prahova- 93 followers – Scor Klout: 22
Alin Fornade – @alinfornade – ex-GSP – 68 followers – Scor Klout: 34
Antonio Robitu – @rad_dar – Prosport – 66 followers – Scor Klout: 14
Cristina Negrilă – @crisa_negrila – GSP – 63 followers – Scor Klout: 23
Radu Bichiş – @radubichis – GSP – 60 followers – Scor Klout: 13
Vali Silaghi – @valisilaghi – Adevarul – 52 followers – Scor Klout: 13
Ovidiu Blag – @ovidiublag – Radio Cluj – 44 followers – Scor Klout: 23

N-au prins loc pe listă (din motivele expuse mai sus): @Tolontan (Cătălin Tolontan – GSP) @lecsi_lecsi (Alexandra Dragu – Click), @florinel1 (Florinel Dincă – GSP), @GustiRoman (Gusti Roman – GSP), @Nandinos (Daniel Şendre – GSP), @Chubalito (Adrian Bucur – GSP), @BogdanBara (Bogdan Bâra – Radio GSP), @m9paul (Paul Muntenescu – Sport.ro), @danielmarton (Daniel Marton – freelancer), @andiamironoaiei (Andi Amironoaiei – Prosport)

Primul din topul românesc are de aproape 40 de ori mai puţini urmăritori ca ultimul (locul 100) din topul spaniol

Concluzii? Să le tragă fiecare pentru el, privind cele două liste (spaniolă şi română). Eu vreau doar să remarc două-trei lucruri:

1. Ultimul din Top 100 spaniol, realizat de @Sportwist, Roger Saperas, are peste 18.000 de followers, iar primul din topul românesc, Emil Moldovan, are 488.
2. But it’s not all bad… Prosport (datorită lui Lucian Lipovan) a început să facă progrese în ceea ce priveşte folosirea Twitterului (atât în direcţia Twitter-site, cât şi invers: site-Twitter). Mai rămâne ca Lucică să-şi pună şi ziariştii să activeze “obligatoriu” pe reţeaua de microblogging şi îl mai laud o dată. happy GSP avea o relaţie mai bună cu Twitter, deja de ceva vreme, deşi nu ca urmare a vreunei strategii, ci mai mult datorită unora ca Mitruţ Docan şi Cristina Negrilă, care l-au înţeles mai bine decât conducerea. tongue Una peste alta, cele două ziare de sport au pornit în direcţia bună, deşi aşa, în ritmul nostru, cătinel…
3. 11 din cei 22 de jurnalişti din lista de mai sus au lucrat sau lucrează încă la GSP. Dacă Marius Comper (@Bluegod) mai lucra încă în presa sportivă, ar fi fost 12, iar el ar fi fost lider detaşat, cu 1.910 urmăritori. Din păcate, a fost “restructurat” şi el, încă de anul trecut, ca şi Alin Fornade acum.

Mda, fără nicio legătură cu subiectul, un interviu cu Jennifer Preston, social media editor la New York Times, despre jurnalism şi twitter:

Sursa foto: Influenciadigital.com.ar

10 lucruri despre presa românească şi reţelele sociale

Lucrez în presă de câţiva ani. Nu mulţi, dar cred că suficienţi încât să-mi dau cu părerea despre o realitate vizibilă cu ochiul liber chiar şi pentru cine nu lucrează în presă. În plus, am mult mai mulţi ani ca cititor de presă şi observator al ei. E adevărat, presa moare. Cel puţin presa aşa cum obişnuiam să o cunoaştem noi. Fenomenul e mult mai acut în România, unde, paradoxal, deşi suntem cu mulţi ani în urma presei occidentale, “murim” înaintea ei. Trăim într-o eră în care schimbările sunt atât de accelerate, încât cine nu ţine pasul cu ele se autoelimină. Dar nu voi vorbi despre ce trebuie să facă presa, ci despre CE NU FACE sau face PROST, în opinia mea. Da, ştiu, nu m-am născut cu dreptul de a avea una şi aşa mai departe. Let’s move on, “haters gonna hate”, alea alea… Am un blog şi intenţionez să-l folosesc. happy

Continue reading “10 lucruri despre presa românească şi reţelele sociale”

“Twitter este subtitrarea realităţii”

Probabil o să mai scriu articole despre Twitter. Acesta este deja al doilea sau al treilea post pe acest subiect, în mai puţin de două luni. Despre Jose Luis Orihuela am mai scris, dar doar în 140 de caractere. Săptămâna trecută, însă, acest profesor doctor în Ştiinţele Comunicării de la Universitatea din Navarra şi-a lansat cartea “Mundo Twitter”, acordând, cu această ocazie, câteva interviuri. Cel mai cuprinzător şi mai interesant mi s-a părut cel din La Vanguardia, din care, o parte, am preluat şi tradus mai jos.

Orihuela urmăreşte peste 1.200 de oameni pe Twitter şi este urmărit de peste 120.000, este unul din cei mai influenţi bloggeri spanioli şi, în acelaşi timp, unul din cei mai buni jurnalişti. Deci la ei se poate. happy Dincolo de toate acestea, este un expert social media în adevăratul sens al cuvântului şi nu unul auto-proclamat. Asta şi pentru că în Spania ştiinţele comunicării, reţelele sociale, comunicarea online sau noile tehnologii informaţionale se învaţă la facultate, nu în şedinţe la munte, contra-cost, cu falşi profeţi online.

Printre multe altele, @Jlori lămureşte nişte aspecte interesante despre Twitter: de ce jurnaliştii ar trebui să considere “indispensabil” acest instrument (subiect pe care îl voi mai relua şi eu, în curând), de ce platforma aceasta nu este pentru “toată lumea” şi de ce nu va muri niciodată conceptul adus de Twitter, care este “o revoluţie, nu o modă”.

Continue reading ““Twitter este subtitrarea realităţii””