Autostrada spre nicăieri. La propriu!

Că tot vorbim de răzmeriţe, manifestaţii şi proteste care ne duc cu gândul la revoluţiile magrebiene, să ne oprim puţin în nordul Africii şi pentru altceva decât revoluţii. Ştiaţi că aici se găseşte cel mai mare şantier în lucru, la ora actuală, din lume şi, totodată, cel mai mare proiect de construcţii de drumuri din lume? Megastructuri, gen, de la National Geographic. Dacă nu ştiaţi, vă povestesc eu acum, că de-aia mi-am făcut blog, pe care, când nu am chef să îmi cu părerea, “caut”, “traduc” şi “adaptez” subiecte care mi se par interesante de pe netul ăsta mare, pentru a ajunge (ele, subiectele) şi sub ochii şi pe calculatoarele românilor.

Autostrada Transmagrebiană, de peste 3.000 de kilometri, e cel mai mare şantier în lucru din lume

În nordul Africii se construieşte – şi nu de azi, de ieri, ci de 15 ani încoace – mega-autostrada Transmagrebiană (Autoroute Transmaghrébine). Aceasta trebuie, când va fi gata, să se extindă de la graniţa Tunisiei cu Libia, până în Maroc, şi mai departe, ulterior, prin tunelul – aflat în proiect – de sub strâmtoarea Gibraltar, în Europa. Transmagrebiana, o autostradă cu şase benzi (trei pe sens, căci se aşteaptă un trafic enorm pe această rută), are – conform proiectului – lungimea de 3.010 kilometri şi va urma linia ţărmului mediteranean nord-african. În viitor, se prevede conectarea, la est, la autostrada nord-africană, şi a Libiei.

55 de oraşe, peste 50 de milioane de locuitori, 22 de aeroporturi internaţionale şi toate marile porturi nord-africane vor fi legate de această mega-autostradă. Cea mai mare parte din ea este finalizată deja şi dată în folosinţă. Cu o singură excepţie. Deşi trebuie să ajungă la Rabat şi, cum spuneam, pe viitor, până în Europa, autostrada se termină brusc, ca tăiată cu un cuţit uriaş, în mijlocul pustietăţii, la graniţa dintre Algeria şi Maroc. Constructorii chinezi ai ultimului tronson, din cele trei algeriene ale Autostrăzii Est-Vest, parte a Transmagrebienei, au pus, la capăt, nişte pancarde uriaşe, cu explicaţii în limba lor (foto) privind motivele pentru care autostrada duce, literalmente, spre nicăieri.

Continue reading “Autostrada spre nicăieri. La propriu!”

Un bătrânel francez, născut la Berlin, a răsculat Spania: “Indignez-vous!”

Făcând o analogie, dacă Internetul – şi Twitterul, în special – au fost motorul “Revoluţiei Spaniole” iar criza actuală – socială, culturală, economică – combustibilul, atunci care a fost scânteia? Interesat să aflu mai multe despre acest subiect, dincolo de cronologia evenimentelor care au mişcat lucrurile până aici, voiam să ştiu ce anume a constituit declicul, acel amănunt care a transformat o generaţie “ratată”, dintr-o naţiune “apatică” în ultimii 80 de ani, în cea dintâi de pe continent care se indignează. Şi am găsit!

32 de pagini sunt destule pentru a mobiliza o generaţie!

La sfârşitul anului 2010, Stephane Hessel, un bătrânel de 93 de ani, “un bărbat slăbuţ, simpatic, cu părul scurt, atent şi lucid, care i se adresează încă soţiei Vitia, de aceeaşi vârstă cu el, cu ‘Mon amour’ şi care a trăit o viaţă de aventură, plină de curaj şi determinare, care nu ar încăpea într-un film” – cum îl descrie El Pais – a scris o carte. O cărticică, de fapt. Un pamflet. 32 de pagini, intitulate “Indignez vous!” (Indignaos! – în spaniolă). Habar nu avea ce efect va obţine cărţulia sa, ajutată, din nou, de Internet, să devindă best-seller în Franţa, apoi în Spania, iar apoi să atace listele celor mai vândute şi cerute cărţi la nivel mondial.

Domnul Hessel este noul fenomen literar al Europei, nu numai al Franţei. Trăieşte într-un apartament discret, dar primitor, din sudul Parisului. Fredonează când se preumblă prin micuţul apartament, primeşte multe telefoane la care nu răspunde, iar faxul îi piuie constant. Cărticica sa, un pamflet politic, vândută la 3 euro în Franţa, fusese cumpărată până la 1 ianuarie de 850.000 de francezi, până la 1 februarie depăşise milionul, iar la sfârşitul lunii aprilie ajunsese la 1,5 milioane de exemplare vândute. Cifre enorme, căci vorbim de o carte tipărită în secolul 21, al Internetului, pixelilor şi megabytes-ilor.

Iniţial, tipăriseră doar 8.000 de exemplare: “Nu se vor vinde mai multe”

Cărţulia fusese editată aproape într-un mod artizanal de o obscură editură franceză, “Indigene”, care aparţine unui fost cuplu de editori militanţi din Montpellier. La început s-au tipărit 8.000 de exemplare şi oricum li se păreau multe pentru câte estimau că vor fi vândute. Dar momentul ales, în plină furtună socială în Franţa din cauza reformei pensiilor şi creşterii vârstei de pensionare, a fost cel ideal. Facebook-ul şi Twitterul i-au dat cărţii propria ei viaţă, tinerii care cumpărau cartea o citeau, probabil între două episoade din serialul preferat descărcat de pe Internet, şi o recomandau mai departe. După ce a sărit de milionul de exemplare vândute, editura din Montpellier a decis să o traducă în 20 de limbi şi să o distribuie la nivel internaţional.

Continue reading “Un bătrânel francez, născut la Berlin, a răsculat Spania: “Indignez-vous!””

De pe Twitter în stradă! “Revoluţia spaniolă” s-a născut ca #haştag

În Spania se întâmplă ceva. Da, în 2011! în Uniunea Europeană! În Zona Euro, în Spaţiul Schengen, în OCDE. În buricul civilizaţiei şi democraţiei. Unii îi spun “Revoluţia Spaniolă”, alţii o asemuiesc cu “mai 1968” din Franţa. Mai sunt cei dintr-o a treia categorie, care merg mai departe, comparând-o cu revoluţiile magrebiene de lunile trecute.

La început a fost #haştagul…

Cert este că tinerii spanioli, “apatici” şi “consumaţi de societatea de consum” în care au trăit până acum, au spus: “Ajunge!” şi s-au revoltat. Au făcut-o mocnit, la început, s-au revoltat online, pe Internet, mai exact pe Twitter (instrumentul acela pe care unii dintre blogării de frunte români îl numesc “inutil”, iar pe care alţi blogări de frunte, “experţi 2.0”, au decis că trebuie să-l folosească doar ca aparat de măsurat berile băute).

La început a fost opoziţia faţă de Legea Sinde, care “luptă” contra pirateriei online (#leySinde), dar pe care Wikileaks a “deconspirat-o”, arătând că este creată de americani şi servită, forţat, Spaniei. Apoi a apărut #nolesvotes (Nu-i votaţi!), un fel de mişcare contra PDL-ului şi USL-ului la un loc, dacă mişcarea ar fi avut loc în România (Hăhăhăhă!).

Continue reading “De pe Twitter în stradă! “Revoluţia spaniolă” s-a născut ca #haştag”

Femeia care a pierdut de cinci ori la Eurovision

Martina Majerle

De cinci ori a participat la Eurovision croata Martina Majerle. În acest an, la Dusseldorf, a ajuns în finală. Martina a “concurat” acum pentru Slovenia, unde a acompaniat formaţia Maja Keuc, şi cu care a obţinut locul 13, cu 96 de puncte, cu 19 mai multe ca România. Anul viitor, la Baku 2012… nu se ştie cu cine se va prezenta, dar promite că va fi acolo.

Cotidianul spaniol El Mundo spune astăzi povestea cântăreţei de 30 de ani care a concurat de cinci ori, cu trei ţări diferite, la Eurovision. “În 2003, am reprezentat Croaţia, cu Claudia Benni. În 2007, am concurat pentru Slovenia, cu Alenka Gotar. În 2008, am participat cu Muntenegru, cu Stefano Filipovici, iar în 2009, din nou cu Slovenia, împreună cu grupul Quartissimo”, povesteşte Martina. “După ultima încercare, când am fost ‘vocea principală’, m-am gândit că nu voi mai participa niciodată la Eurovision”, povesteşte croata.

Totuşi, în 2011 a revenit, alături de Maja Keuc, la a 56-a ediţie a Eurovisionului, în Germania. “Sunt deja obişnuită, dar tot am avut emoţii. Slovenia nu mai ajunsese într-o finală din 2007! E bine, însă, să ai emoţii. Simţi energia aceea, cum aleargă adrenalina, îţi vine cheful să sari!”, explică artista.

Continue reading “Femeia care a pierdut de cinci ori la Eurovision”

Nu mai calomniaţi românul mediu! Nu e vina lui!

Aproape a venit vara. Şi asta nu se simte doar în “mercurul termometrelor”, ca să citez un crainic de ştiri, oricare, din România, ci şi, conform timeline-ului meu de twitter, în aerul respirat în autobuze. Se vaită lumea că românul nu se spală, sau, dacă o face, o face rar – Evident, toţi se plâng de român la general, fiind vorba de românul mediu, abstract, acelaşi care “fură”, “e leneş” sau “se uită prea mult la OTV” -. Studiile privind consumul redus de săpun sau pastă de dinţi în România, ne/vă confirmă şi statistic, ceea ce olfactiv putem/puteţi constata empiric în autobuz.

Apropo de studii, însă, să ştiţi că tot ele oferă şi o explicaţie şi o scuză pentru toate tarele românului mediu, cel acuzat (calomniat, pe nedrept, puteţi spune, după ce veţi citi până la capăt). Dacă un nene (sau o tanti, că noi nu discriminăm) răspândeşte un iz neplăcut în autobuz nu este pentru că NU A VRUT să se spele, ci, veţi vedea imediat, a fost constrâns(ă). La fel şi dacă s-a îngrăşat, nu face sport, nu face voluntariat sau nu citeşte o carte.

Continue reading “Nu mai calomniaţi românul mediu! Nu e vina lui!”

Nick Stuart, actorul de care n-aţi auzit până acum, deşi ar fi trebuit


Nick Stuart a fost unul din cei mai mari actori de la Hollywood în anii ’20 şi ’30. A crescut în Dayton (Ohio) şi puţinele site-uri care mai găzduiesc informaţii despre el vorbesc despre un actor cu un farmec aparte. “Nick Stuart was handsome, athletic leading man in many Hollywood films of the late ’20s and early ’30s”, scrie Movies.Yahoo.com. Înainte să devină actor, Nick Stuart a fost funcţionar la Transporturi. În 1927 a devenit actor, după ce a căpătat experienţă şi ca scenarist şi asistent de cameraman. A jucat roluri importante în primii ani ai carierei, ulterior, însă, primind doar roluri minore sau secundare, în general de “băiat rău”. În anii ’50, a devenit un “obişnuit” al serialelor: Blackhawk (1952), King of the Congo (1952), The Great Adventures of Captain Kidd (1953).

La începutul anilor ’30 era, însă, atât de celebru, încât renumele său a traversat Oceanul, iar ziarele vest-europene îi dedicau pagini întregi. E adevărat, notorietatea sa a crescut mult şi datorită căsătoriei cu şi mai celebra actriţă a vremii Sue Carol (născută Evelyn Lederer, în 1906). Cei doi locuiau într-una din cele mai somptuoase vile de pe colinele hollywoodiene, împreună cu fiica lor, Carol-Lee Ladd (ulterior ajunsă şi ea actriţă), fiind un cuplu comparabil cu ceea ce azi ar fi Brad Pitt-Angelina Jolie. În 1934, cei doi au divorţat, iar Nick s-a recăsătorit pentru a doua oară abia în 1952, cu Martha Burnett.

Continue reading “Nick Stuart, actorul de care n-aţi auzit până acum, deşi ar fi trebuit”

Europa ne discriminează! Dar noi n-avem nicio vină?

Pun pariu că nici nu v-aţi dat seama cât de prezente sunt furtul, hoţia şi familiile lor lexicale în limba, istoria şi tradiţiile noastre. Şi cum creştem, de mici, cu ele prezente în viaţa şi educaţia noastră. Aşa-i?

În seara asta, ca de obicei, la “bairam” pe twitter, cu #Eurovision-ul. Toate bune şi frumoase. Toată lumea părea că vorbeşte numai de bine de România (şi de Moldova). Cel puţin asta reieşea din retweeturile ce-mi apăreau în timeline. Şi atunci m-a pus dracu’. Zic: Nu caut după “Romania”, în engleză, că asta fac deja toţi. Ia stai să văd ce zic spaniolii. Şi dau sărci după “Rumania” şi “rumanos”. Băi, nene… Mi-a urcat sângele la cap.

“Cântă românii! Ascundeţi cuprul, portofelele şi telefoanele mobile!”

Să ne înţelegem. Nu e prima oară când fac asta. Adesea caut, uneori şi datorită/din cauza jobului, după aşa ceva. Dar acum era Eurovisionul şi mă interesa strict părerea străinezilor despre piesă şi despre Hotel FM, cei care au reprezentat România. Nu spun că tot ce am găsit a fost de rău, aş fi ipocrit. Dar 50% (şi nu exagerez) erau tweeturi de genul:

Continue reading “Europa ne discriminează! Dar noi n-avem nicio vină?”

Să începem…

Nici n-am strâns încă 2.000 de falauărşi pe tuităr, nici 300 de laicuri la articolul de la Maldita. Nici măcar nu aştept până luni, să lansez, aşa cum e şi normal, El Lunes lunea. Nu mai am răbdare. Prea mare presiunea! Vreau să trecem, odată, peste formalităţile astea de început. Şi-n plus, în timpul săptămânii sunt (încă) ocupat. Deci şi luni. Campania mea de marketing (sic!) va fi fost, aşadar, respectată româneşte happy “Alinturile” mele de pe twitter se întorc acum ca bumerangul. Acum toată lumea aşteaptă să mă lansez în blogosferă cu ceva post epopeic, dar… n-am! Aş fi preferat să fi început direct de pe la vreo lună, măcar, vechime în blogging. Să scap de introducerile astea. Şi de aşteptări.

Ca să mă lămuresc, am luat la mână unele din cele mai cunoscute bloguri din România şi unele din blogurile mele preferate. M-am dus la primul post scris de fiecare dintre autori. Şi, ce să vezi?, nimeni nu a stat să-şi tot pregătească vreun discurs, toţi au început natural: “Salut! Sunt X, mi-am făcut şi eu blog. Să începem…”
Continue reading “Să începem…”