George Best, geniul din sticlă


Într-o perioadă în care fotbaliştii au ajuns să câştige salarii astronomice, să rivalizeze la celebritate cu starurile de la Hollywood, ba chiar să le şi întreacă uneori, ar trebui să ne oprim puţin şi să devoalăm povestea celui care a făcut ca toate acestea să fie posibile. Da, e vorba de George Best, cel care a devenit primul “star rock” din fotbal, când ceilalţi erau doar nişte mineri. Când s-a retras din activitate, părea că fiecare fotbalist avea ceva din George în el. De altfel, când jucătorii de top de azi se uită în conturile bancare, ar trebui să spună în şoaptă un “Mulţumesc” pentru Georgie, the Belfast Boy.

Acum, în toiul Campionatului European, când ne injectăm fotbal în vene, sau îl consumăm cu gheaţă, la pahar, cum obişnuia s-o facă şi Best, să profităm de cele două zile libere până la prima semifinală pentru a repara o nedreptate. George Best nu a jucat niciodată un turneu final, fie el Mondial sau European, dar – paradoxal – asta nu i-a ştirbit aura, ci, din contră, i-a amplificat-o. A devenit o legendă având la dispoziţie mult mai puţine pârghii ca “rivalii” săi din mitologia fotbalului, şi totuşi i-au fost suficiente. Iar cea mai mare dramă a vieţii sale, cum spunea şi prietenul său Michael Parkinson, este că nu a apucat să afle niciodată cât de bun ar fi putut să fie realmente.

“Cred că ţi-am găsit un geniu”

Aşa spunea telegrama prin care un scouter englez, Bob Bishop, impulsionat de revelaţia că se afla în faţa unui fotbalist uriaş, îi comunica emoţionat noua sa descoperire lui Matt Busby, managerul unui cunoscut club de fotbal din Premier League. Aflat în vizită în capitala Irlandei de Nord – în Belfastul tăcerilor vinovate, al vărsărilor de sânge în numele religiei şi al bombelor – scouterul văzuse jucând fotbal un puşti de 15 ani. Unul din acei adolescenţi deşiraţi, cu picioare subţiri şi genunchi noduroşi, mic de statură şi care păşea cu stângăcie, pe care alt scouter cu ochi mai puţin ageri l-ar fi ignorat, judecând mai mult anemicul formei decât strălucirea fondului. Acelaşi puşti pe care echipa locală, din divizia regională, l-a refuzat pentru că era mult prea slab şi mult prea prăpădit. Da, chiar dacă pare minciună, clubul din cartierul său l-a lăsat să scape nici mai mult nici mai puţin decât pe George Best la 15 ani, acelaşi care, câteva veri mai târziu, la 17 ani, juca la Manchster United, în cele mai importante competiţii. Conducătorii acelui club trebuie să se fi simţit atunci ca acel director de casă de producţie discografică ce cândva a refuzat să-i contracteze pe cei de la Beatles.

Există fotbalişti care nu-şi abandonează niciodată cartierul, doar că acesta creşte tot mai mare în jurul lor. Best a fost unul dintre aceia pe ale căror ghete rămâne imprimat toată viaţa noroiul de pe uliţele mahalalelor. Acei care se mişcă ghidaţi de o improvizaţie ascuţită, forţată de obişnuinţa de a ocoli pietrele şi cutiile goale de conserve de pe stradă. O inspiraţie a cărei eterodoxie – adesea imperfectă în formă, dar mereu frumoasă în fond – scapă metodelor aplicate de orice antrenor de copii şi cadeţi. Fotbalişti care niciodată nu s-ar fi potrivit la şcoala de fotbal a lui Ajax sau în La Masia, pentru că talentul lor neşlefuit nu dădea socoteală nimănui, decât sie însuşi. Ghetele lor puteau păşi pe cele mai mari stadioane, în cele mai importante momente, dar continuau să fie acoperite de praful maidanelor, de noroiul terenurilor cu porţi din grămezi de haine şi ghiozdane. Jucători care, o doreau sau nu, “puţeau” a mii de meciuri jucate în mahalale, în competiţii infantile “care ajunge primul la zece; hai, la cinşpe; bine, fie, douăzeci!”, grăbite până nu se lăsa seara, când întunericul îi forţa să plece acasă, şi chiar şi aşa plecau şutând încă în minge.

Michael Jordan spunea că nu ar fi ajuns niciodată ceea ce a fost dacă nu se ducea şi se întorcea de la şcoală bătând încontinuu o minge de baschet. Obsesia timpurie a geniilor pentru propria disciplină este ceva ce tot numai aceste genii înţeleg. E ca şi energia întunecată a cosmosului, ceva ce nu putem detecta, dar ale cărei efecte apar clar în faţa ochilor noştri. Creierul – şi spiritul, dacă vrem să dăm şi o notă mistică poveştii – copilului şi adolescentului George Best, ca şi în cazul lui Garrincha sau Maradona, se însufleţeau doar în preajma unei mingi de fotbal, nelăsând prea mult loc pentru altceva. Aşa cum i s-a întâmplat şi lui Jordan, doar că în baschet, cel puţin, eşti obligat să mergi să cauţi un teren. Există o minimă disciplină impusă de circumstanţe. Dar pentru micuţul fotbalist de stradă nu e nevoie nici măcar de un spaţiu amenajat pentru a juca fotbal: putea lovi orice obiect cu piciorul, oriunde. Nu foloseau la nimic pedepsele primite, “Azi nu te las să ieşi la fotbal”, când nu se purta cum se cuvine. Un ghem din ciorapi putea fi, la o adică, o minge acceptabilă şi în casă. Fotbalul era – şi în multe părţi ale lumii încă este – sportul săracilor, inadaptaţilor şi rebelilor.

Pe primele talente din fotbal nu sistemul i-a învăţat harul acesta, ci ei l-au deprins singuri, pe cont propriu. Şi aşa nu simţeau vreodată că ar datora ceva sistemului. Şi cum nu datorau, nici nu ofereau. Cum poate cineva pretinde să-l disciplineze pe cel care a învăţat totul singur, în felul său, în miuţele purtate de pe o uliţă pe alta, de pe maidan pe maidan, lovind mingi ieftine cu încălţări scâlciate luate din târg, şi chiar şi aşa ştiindu-se mai bun decât produsele rafinate ale şcolilor de prestigiu? Îşi trăiau astfel viaţa, prelungire a copilăriei niciodată depăşite: mai întâi erau cei mai buni din cartier, apoi cei mai buni dintr-o echipă oarecare, de periferie, apoi cei mai buni dintr-o echipă importantă şi, în cele din urmă, din ţară sau chiar din lume. Până când realitatea se prăbuşea peste ei, fotbalul care ieşea din picioarele lor apuca să-i transpună de pe stradă pe prima pagină a ziarelor fără a trece prin nimic din ce ar putea fi confundat cu o şcoală sportivă. Sau măcar cu o şcoală a vieţii…

Aşa era şi “Georgie” Best. La 15 ani nu juca nicăieri şi la 17 deja era la una din cele mai mari echipe ale lumii, etalându-şi calităţile “de curtea şcolii” în faţa a zeci de mii de persoane în fiecare duminică. Nu a fost uşor. Prima oară când l-au dus în Anglia, George s-a întors în Irlanda după doar două zile, incapabil să suporte depărtarea de casă. Dar Manchesterul simţea că are nevoie de el, mult mai mult decât părea el a avea nevoie de Manchester. Dat fiind că avea doar 15 ani şi încă nu-l puteau prinde în chingile unui contract profesionist, l-au angajat ca şi comisionar, un fel de “copil de prăvălie”. Acel irlandez mucos, cu aspect deşirat şi surâs timid de veveriţă era un fotbalist pe care nu-l puteau pierde. Până şi numele lui era Best, “cel mai bun”.

Manchester a avut grijă de noua sa bijuterie ca şi cum ar fi fost de aur. În primul său sezon, i-au dozat apariţiile în echipă, pentru a se adapta treptat competiţiei, iar publicul a început să se îndrăgostească de el. Nu există nimic – absolut nimic – în fotbal asemănător prestaţiilor între profesionişti ale unui copil recent venit din stradă. Nu e de mirare că a ajuns să-l eclipseze pe însuşi Bobby Charlton, care nu că era starul lui Manchester, ci era ÎNSUŞI Manchester. Să ne amintim că Charlton a supravieţuit acelui accident aviatic în care jumătate din echipa lui United a pierit, când echipa se întorcea de la Munchen, după un meci cu Steaua Roşie Belgrad. Un cataclism istoric pentru diavolii roşii. Trecuseră cinci ani şi Manchester încă-şi lingea rănile, când a apărut de nicăieri irlandezul ăsta. Rareori o echipă are nevoie de atât de mult sânge proaspăt şi George Best a fost tocmai această transfuzie necesară, doar că era mai bun decât se aşteptase oricine. Era comparat inclusiv cu Stanley Matthews, cel care până atunci era considerat cea mai bună extremă din istoria fotbalului britanic.

La Manchester, Best şi-a consolidat faima şi gloria. Uitaţi de sesiunile de modă ale lui David Beckham, de cele ale lui Cristiano Ronaldo, de îndărătnicia lui Scholes, de nebunia lui Cantona sau de nemuritorul Ryan Giggs. George Best a fost nici mai mult nici mai puţin decât “al cincilea Beatle”, iar asta spune tot. Un nord-irlandez. În Manchester. Al cincilea Beatle. Formaţia din Liverpool. Au spus-o portughezii, mai întâi, înainte de un Benfica-Manchester United, apoi au recunoscut-o însuşi englezii, cei care sunt atât de tradiţionalişti cu aceste lucruri încât ar trebui să-i credem atunci când fac astfel de excepţii.

Cert este că Best a devenit foarte rapid un superstar. Fotbalul său era, pentru spectatorul de atunci, ca şi sandwichul pe care fiecare şi-l ducea cu sine pe stadion: un moment garantat de satisfacţie, chiar şi în cele mai slabe meciuri ale sale. Nu, nu era genul de fotbalist de la care te aştepţi să fie 90 de minute concentrat pe tactica de urmat. Micul Georgie continua să joace pe maidan, doar că acum maidanul se numea Old Trafford. Iar tehnica şi jocul său continuau să fie acelea de pe străzile din Belfast. Driblingurile sale, de exemplu, erau produsul acelei şiretenii specifice copilăriei: rareori s-au văzut mişcări ca cele ale lui Best, capabile de a pune în fund orice adversar dintr-o mişcare de şold abia perceptibilă, la fel ca un copil care-şi urmează inspiraţia fără a fi foarte sigur unde îl va duce, dar în acelaşi timp cu certitudinea că poate reuşi ceea ce-şi propune, chiar înainte de a şti despre ce e vorba.

Era o extremă – la fel ca Garrincha – pentru că tuşa e refugiul natural al fotbalistului talentat şi, în acelaşi timp, anarhic (gândiţi-vă la Hagi), în ciuda faptului că de multe ori se mişca pe teren în funcţie de propriile instincte. Era coşmarul oricărui antrenor rival, care nu putea să deseneze suficiente trasee pe tabla sa din vestiar. Best nu putea fi “citit” de adversari, oricâte meciuri anterioare de-ale sale ar fi urmărit aceştia. Putea intra în careu de pe una din benzi şi, imediat să-l abandoneze, vertical, întorcându-se înapoi, pentru a reveni apoi şi a intra din nou în zona de pedeapsă, de data aceasta cu faţa la poartă. O fază dificil de înfăţişat în scris, dar şi mai dificil de anticipat şi contracarat pe teren. De asemenea, îi plăcea să se mişte pe orizontala terenului, de la un capăt la altul, urmând o traiectorie anormală care de obicei îi lăsa perplecşi pe fundaşii adverşi. Ce jucător se trambalează într-un fel atât de ciudat cu balonul la picior? Ce fel de fotbalist e deşiratul ăsta pletos? George Best nu semăna cu nimeni. Şi nimeni nu seamănă cu George Best nici în zi de azi.

“Lăsaţi copilul să joace. E special”

George făcea minunile să se întâmple. „Era capabil să folosească oricare dintre picioare, iar uneori părea că are şase”, spunea antrenorul Matt Busby despre cel mai bun elev al său. Pe care, a înţeles repede, nu-l poţi disciplina. “Lăsaţi copilul să joace. E special”, spunea, “şi de oricâte ori este posibil, daţi-i mingea lui Georgie”. Cam aceasta era tactica lui Manchester în acea perioadă. “Lăsaţi copilul să joace…”. Poate că ăsta a fost blestemul lui Best. Şi în acelaşi timp farmecul său. Că nu s-a maturizat niciodată. A rămas un copil, unul rebel, la fel ca poporul său, la fel ca Belfastul. Doar nu degeaba i se spunea Belfast Boy.

Odată, la un meci din Cupa Campionilor, împotriva Benficăi lui Eusebio, cea mai tare formaţie de pe continent la acea vreme, Matt Busby le-a spus elevilor săi ca în primele 15 minute să joace la aşteptare, “să vedem cum merg lucrurile”. Doar jucau pe Estadio da Luz, iar Benfica era neînvinsă de 19 meciuri în Europa pe propriul teren. În plus, îl avea pe Eusebio, care chiar înainte de meci era prezentat pe teren cu trofeul “Fotbalistul European al Anului”. Best a înscris de două ori în primele 12 minute – o dată cu capul, a doua oară după o demonstraţie pură de magie, după ce a driblat trei fundaşi adverşi şi apoi l-a învins cu un şut sec pe portar. United avea să câştige meciul acela cu 5-1, cu Best cel mai bun jucător de pe teren. La finalul meciului, Busby l-a muştruluit: “Georgie, e clar că tu nu asculţi vreodată ce spun eu aici”.

Doar câteva episoade care au inspirat naşterea celebrului dicton al tribunelor: „Maradona good, Pele better, George Best”.

În afară de fotbal, mai exista şi personalitatea sa captivantă, care era astfel tocmai pentru că nu părea să-şi dorească să captiveze publicul, excepţie făcând – asta e clar – momentele când se afla pe teren. El însuşi şi-a asumat noul rol de vedetă şi s-a modelat în funcţie de acesta: avea coamă şi perciuni, aşa cum se purtau spre sfârşitul anilor ’60, şi jumătate de zâmbet întipărit mereu pe figură. A fost unul din acei indivizi care, încercând să înveţe cum să se poarte în faţa camerelor, a reuşit să determine camerele să se îndrăgostească de el. De curând, Iker Casillas povestea că a luat lecţii de cum să “dea bine pe cameră” de la David Beckham, pe vremea când englezul împărţea vestiarul cu căpitanul Spaniei. Ei, Best şi la asta a fost autodidact.

“Am cheltuit mulţi bani pe alcool, femei şi maşini sport. Restul i-am dat pe prostii”

În acei ani ai marii deşteptări mediatice a sportului, când s-au născut fenomene precum Pele, Muhammad Ali, Bobby Fischer sau Mark Spitz, George Best s-a transformat într-una din cele mai vânate figuri publicitare, o vedetă în toată regula. A ştiut că fotbalul este, pe lângă o competiţie, un spectacol. Şi păşea pe teren perfect conştient că lumea aştepta spectacol, mai ales de la el. Şi i-a dat spectacol, jucând mereu cu acea exhibiţie de trucuri proprii dansatorilor de stradă. Îi era totuna dacă era în finala Cupei Campionilor, în faţa puternicei Benfica – cel mai important moment din palmaresul său – sau jucând pe “câmpul de cartofi” din Northompton Town, unde a fost, cum altfel?, cel mai bun de pe un teren care amintea mai degrabă de maidanele sale din copilărie. Best a marcat atunci şase goluri într-un singur meci, în timp ce restul jucătorilor se mulţumeau cu a încerca să-şi păstreze echilibrul pe acea “arătură”. Ceilalţi erau profesionişti, el era doar – chiar şi acum – acel dribleur de mahala, care întâmplător era plătit cu o avere pentru a juca fotbal. Iar pe “arătură” Best se simţea acasă.

George nu doar învingea fundaşii, ci se juca cu ei, îi scotea din minţi, mereu cu jumătatea aceea de zâmbet agăţată de colţul gurii. Era un maestru al controlului mingii şi al manipulării, deşi nu avea niciun control asupra sa. Un amestec de talent, virtuozitate, nebunie, autodistrugere, George ar fi putut deveni, dacă şi-ar fi propus asta în mod serios, cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor.

Odată, Best a înscris un gol direct din corner. După meci, presa a zis că a fost noroc chior. Aşa că George a repetat isprava în meciul următor. Atât era de bun, când îşi propunea asta. Şi deja mult prea faimos pentru puterea de înţelegere a tradiţionaliştilor. La un moment dat, ajunsese să primească 10.000 de scrisori pe săptămână, de la fani din Moscova şi până în Tokyo. Un cântec dedicat lui, intitulat “Georgie, Georgie” s-a căţărat până în vârful topurilor şi nu exista un magazin în Anglia care să nu vândă ceva cu moaca lui Best imprimată. Inclusiv căni.

Dincolo de faimă şi camerele tv au apărut, evident, femeile şi banii. Niciunul din aceste lucruri nu este în mod obligatoriu dăunător, decât dacă îl laşi să fie. Dar mai încolo aveau să apară chestii mult mai periculoase “per se”, precum alcoolul şi jocurile de noroc. Best, în cea mai bună tradiţie a vedetelor britanice din popor, îşi apăra noul şi autodistructivul stil de viaţă cu sarcasm. Ceilalţi voiau să-l salveze de nu ştia prea bine ce anume, pentru că el se distra de minune şi lua intenţiile celorlalţi de a-l face să revină pe calea cea bună aproape ca insulte. Între atâtea afaceri pe care le-a deschis în acei ani, erau şi câteva cluburi de noapte… şi nu era genul de patron care să nu-şi încerce propriile produse. Aproape că se admira când se vedea cu câtă dezinvoltură şi-a construit imaginea de “bad boy”, în loc să încerce să-şi ascundă aceste înclinaţii faţă de public, ceea ce l-a ajutat să câştige şi mai mult simpatia fanilor. Dacă viaţa îi oferea o continuă petrecere, Best o accepta cu braţele deschise. A fost una din primele vedete mediatizate ale fotbalului şi, totodată, una din acelea care au profitat cel mai mult de posibilităţile acestei condiţii. În trei cuvinte: Best era fabulos.

Cel puţin văzut de la distanţă.

“În 1969 m-am lăsat de alcool şi de femei. Au fost cele mai groaznice 20 de minute din viaţa mea”

Cum se întâmplă mai de fiecare dată în astfel de cazuri, era dificil să vezi dincolo de poleială. Astăzi, presa sportivă psihanalizează zilnic fiecare star: “Icsulescu e trist”, “Cutărescu nu şi-a salutat antrenorul”, “Vezi aici cu cine are o aventură fotbalistul X”… Dar în vremea lui George Best încă exista acea barieră mistică între star şi omul din popor. Starurile ca el puteau să bea până se făceau praf şi să-şi parieze până şi cămaşa de pe ele în cazinouri, şi tot nu decădeau din ceruri. Presa vorbea continuu despre excesele şi problemele sale disciplinare, dar pe atunci aceste chestii erau încă nişte noutăţi interesante pentru public. Singura problemă era că Best era şi el un om din popor. Mama sa fusese alcoolică şi alcoolul a ucis-o. El a fost alcoolic şi alcoolul avea să-l ucidă. Avea ceva în el, ceva complex şi dureros în spatele imaginii sale de ticălos chipeş, de băiat rău cu zâmbet fermecător, iar trecerea deceniilor avea să-l dezbrace de aură în faţa ochilor publicului.

Golanul irezistibil cu ochii albaştri a ajuns doar un beţiv dependent de sticlă, incapabil de a renunţa la băutură, deşi ştia că viaţa sa depindea de asta. Continua să glumească pe seama alcoolismului său într-un mod iresponsabil, chiar şi când se apropia de iminentul transplant de ficat. Ce gaură neagră era în sufletul său ca să-l împingă la autodistrugere în asemenea hal? Cine ştie? Oare câţi dintre noi pot spune cu exactitate ce se întâmplă înăuntrul lor? Best nu a fost atât de fericit pe cât voia să ne facă să credem, şi nu întotdeauna a fost un tip agreabil. Cel puţin aşa spunea fosta sa soţie, Angie: “Când era beat, George era cel mai deplorabil, nesuferit şi ignorant rahat pe care l-am văzut vreodată”. Tot ea obişnuia să spună, după despărţire: „Părea că am doi copii, nu unul. Aşa că cel mai mare a trebuit să plece”.

Best nu a renunţat niciodată la a se arăta insolent, ba chiar ofensator, în declaraţiile sale publice. Nu se mai ştie numărul miştourilor făcute pe seama lui Paul Gascoine, cunoscut şi el pentru gravele-i probleme cu băutura. “Gascoine nu-mi ajunge nici măcar la călcâiul sticlei”, “I-am spus odată lui Gazza (Paul Gascoine – n.m.) că are IQ-ul mai mic decât numărul de pe tricou. Ce e acela un IQ?, m-a întrebat el”. Le-a jignit mereu pe starurile de după el ale lui Manchester. Toţi erau sub valoarea sa. Mai rău, ulterior, a ajuns să fie arestat pentru episoade de violenţă conjugală sau agresiunea sexuală a unei minore, pe lângă ultraj, conducere sub influenţa alcoolului şi alte acte violente. Dar ticălosul, când deschidea gura, era haios.

“Dacă mă năşteam şi eu urât, nu aţi fi auzit niciodată vorbindu-se de Pele”

Când a aterizat la Los Angeles, purta un tricou cu inscripţia “Who the hell is George?”. Din mulţimea de fani care îl aştepta la aeroport, i-a sărit în braţe o tânără pe al cărei tricou scria: “George Does It Best”. La prima conferinţă de presă în L.A., a fost întrebat dacă se consideră un al doilea Joe Namath – atletul american cu care era adesea comparat. George a răspuns: “Sunt mai bun ca Namath. La ambele sporturi”.

Cariera sa nu a fost, probabil, ceea ce ar fi putut fi. În parte a fost vina sa, în parte nu. La 26 de ani, vârstă la care se spune că un fotbalist ajunge la deplină maturitate şi la forma maximă (Maradona a câştigat Mondialul din ’86, cu Argentina, la 26 de ani), Best era în plin declin. După nouă ani de glorie, a mai rezistat – sau l-au mai tolerat – încă două sezoane la Manchester. Dar obiceiurile sale deja îşi lăsau deja amprenta asupra jocului său şi a plecat, în cele din urmă, inevitabil. Apoi a început un periplu pe la câteva echipe din cele mai obscure (Jewish Guild, Dunstabe Town, Stockport County…winking , inclusiv prin liga americană – care n-a fost decât o scuză pentru a mai continua câţiva ani cu extravagantu-i stil de viaţă. Să joace în S.U.A. n-a fost decât o pensionare timpurie. S-a întors după un an, pentru încă un sezon în Anglia, la Fulham, dar a revenit dincolo de Ocean. Fanii lui Manchester United, însă, precum şi restul lumii, considerau că Best era oficial retras, la fel cum s-a întâmplat cu Pele când a plecat la New York Cosmos. De altfel, despre acea perioadă petrecută în America, Best povestea ulterior că a locuit, la Los Angeles, într-o casă pe malul Oceanului Pacific şi că, pentru a ajunge pe plajă, trebuia să treacă pe lângă un bar: „N-am ajuns niciodată până la Ocean”.

“Eu sunt cel care a scos fotbalul din paginile de final ale ziarelor şi l-am adus pe prima pagină”

Deşi, e adevărat, nu a fost vina sa că s-a născut în Irlanda de Nord, o zonă săracă în staruri, unde a apărut ca o raritate, în mijlocul nicăieriului. De aceea, n-a fost vina sa că echipa naţională a ţării sale era aproape o glumă. Niciodată nu a jucat un Mondial sau un European. Asta i-a lipsit, să se bată într-un Campionat Mondial, bătălia epică, planetară, a marilor fotbalişti, unde sunt şlefuite adevăratele legende. Dar privind în urmă, chiar şi această lipsă îi conferă încă şi mai multă strălucire aurei sale. Legenda sa nu este una a Mondialelor. Legenda sa e alta. Nici nu cred că cineva şi-l putea închipui pe George Best jucând la un campionat mondial sau la un campionat european. Poate pentru că nu s-a întâmplat, sau poate pentru că nimeni nu şi l-ar fi putut imagina altfel decât nord-irlandez. Unul ca George nu putea apărea decât dintr-o familie protestantă, unionistă, din furtunosul Belfast. Trebuia să fie din Belfast. Acea combinaţie de nihilism irlandez şi viclenie englezească nu putea să existe într-un german, un italian sau un sudamerican.

George Best şi-a îmbrăcat mereu ego-ul într-o armură pentru a ascunde ce se petrecea înăuntrul său şi, chiar când a ajuns o ruină, tot nu a renunţat la ea. Trist, fără îndoială, dar – de ce să ne minţim? -, fascinant, totodată. Cu toate faţetele sale, unele întunecate, astăzi unul din aeroporturile din Belfast îi poartă numele: aeroportul George Best. După moarta sa, sora lui George, Barbara, a înfiinţat Fundaţia George Best, care ajută tinerii sportivi să nu facă greşelile fratelui său, mai ales în privinţa alcoolului. Pentru fanii fotbalului, el rămâne un mit, nu individul din carne şi oase. Cum rememora ulterior şi antrenorul său de atunci: “Am avut unele probleme cu micuţul pezevenghi, dar prefer să mi-l amintesc ca pe un geniu”. De aceea, Georgie, acel copil deşirat şi mucos din Belfast continuă să fie iubit chiar şi la mulţi ani după ce a murit, răpus de alcool, după ce rinichii şi apoi, pe rând, celelalte organe i-au cedat.

“Cea mai mare dramă a lui George Best este că nu a aflat niciodată cât de bun ar fi putut să fie”

– Michael Parkinson, cel mai bun prieten al celui de-al “cincilea Beatle”.

Surse info şi foto: Jotdown.es, Ifhof.com, Wikipedia.org, Georgebest.com, Jockbio.com, mirror.co.uk, telegraph.co.uk, flickriver.com, microkhan.com, dailymail.co.uk, tumblr.com

“It’s so lonely round the fields of Athenry”

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Pentru ei doi, tânărul din Athenry (ţinutul Galway) a furat din “porumbul lui Trevelyan”, un baron englez pus de Coroană să administreze “Marea Foamete” irlandeză din secolul XIX. Cea mai neagră perioadă din istoria Irlandei – aşa numita Gorta Mór, sau Drochshaol, în celtă – în care un milion de irlandezi au fugit din ţară, în toate cele patru zări, iar alt milion n-a avut altă opţiune decât să moară de foame. Culturile de cartofi – mâncarea naţională irlandeză – şi singura sursă de hrană pentru circa o treime din irlandezi, fuseseră compromise de Phytophthora infestans, mana cartofului, între 1845 şi 1852.

Guvernul englez a avut atunci o atitudine foarte pasivă, în timp ce colonia sa cea mai apropiată geografic era decimată de foamete. Mulţi britanici credeau că foametea este o judecată divină, o acţiune a Providenţei. Unul dintre adepţii acestei credinţe era şi baronul Sir Charles Edward Trevelyan, responsabilul cu administrarea ajutoarelor alimentare pentru irlandezi în anii Gorta Mor-ului.

Trevelyan a scris chiar şi o carte, “The Irish Crisis”, publicată în 1848, în plină criză a alimentelor pe insula “veşnic verde”, unde idiotul descria foametea ca fiind “o lovitură directă a atotştiutoarei şi atotputernicei Providenţe”, pentru a pedepsi “adâncile şi înveteratele rădăcini ale răului din societate”. Drochshaol, “timpurile întunecate” pentru irlandezi erau pentru Trevelyan “asprul, dar eficientul remediu prin care societatea urma să fie vindecată”. Şi, cu această judecată, baronul a convins guvernul britanic să nu facă nimic pentru a reduce decesele tot mai dese ale irlandezilor. Printre puţinele măsuri dictate de administrator a fost alocarea unor raţii infime de porumb populaţiei, aliment pe care irlandezii habar nu aveau cum să-l gătească şi să-l mănânce.

“To be Irish is to know that in the end the world will break your heart.”
― Daniel Patrick Moynihan

Michael nu îi avea decât pe Mary şi pe fiul lor. Educaţie, ioc… Poate şi de aceea nu a dat doi bani pe ideile filosofice ale baronului englez din “Criza irlandeză”. Tot ce-l interesa pe tânărul din Athenry era porumbul lui Trevelyan, pe care nu ştia cum să-l mănânce, dar nu era timp pentru astfel de nelinişti, c-ar fi găsit ei o metodă… Din păcate pentru Mary şi copil, Michael nu a mai apucat să se întoarcă acasă cu porumbul promis. A fost prins, arestat şi – c-aşa era moda Imperiului pe-atunci – trimis pe un vapor-închisoare tocmai în golful australian Botany. Mary n-avea altă opţiune decât să-şi aştepte în fiecare zi bărbatul, pe ţărm, doar-doar s-o întoarce prin vreo minune. Şi să-şi cânte tristeţea şi disperarea:

“Michael, they are taking you away,
For you stole Trevelyn’s corn,
So the young might see the morn,
Now a prison ship lies waiting in the bay.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Călătorind spre Botany Bay, cuprins de dorul de casă, de Mary şi de copil, pe corabia-puşcărie care-l trimitea la Antipozi, lui Michael nu-i rămăsese decât tot cântecul:

“Nothing matters Mary when you’re free,
Against the Famine and the Crown,
I rebelled they ran me down,
Now you must raise our child with
dignity.

Low, lie the fields of Athenry,
Where once we watched the small free birds fly
Our love was on the wing,
We had dreams and songs to sing
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Probabil nu acestea au fost versurile pe care le cântau cei doi, care, la rândul lor, se prea poate să nu fi existat niciodată, dar aşa şi i-a imaginat Pete St. John (pe numele adevărat Peter Mooney), un “cantautor” de folk din Dublin, la peste o sută de ani distanţă, în 1970.

“By a lonely harbour wall She watched the last star falling
And that prison ship sailed out against the sky
Sure she’ll wait and hope and pray
For her love in Botany Bay,
It’s so lonely round the fields of Athenry”.

Cântecul a prins greu, i-au trebuit 9 ani să ajungă la posturile de radio şi la tv, dar când a făcut-o, a intrat definitiv în inimile irlandezilor. A intrat direct în Top 10, în 1979, cântat de Danny Doyle. Apoi, din nou, în 1982, cântat de Barleycorn. Şi iar, în 1983, în cea mai bună versiune a sa, interpretată de Paddy Reilly, când a şi rămas timp de 72 de săptămâni în clasamentul muzical. În 1999 a revenit, cântat de Cox Crew, iar în 2001, Dance to Topperary l-a adus iar până pe locul 6. Şi aceştia sunt doar cei care l-au dus până în Top 10, “The Fields of Athenry” fiind, practic, cântat de sute de artişti irlandezi sau străini.

“The Gaels of Ireland are the men that God made mad, for all their wars are merry, and all their songs are sad.”
― G.K. Chesterton

Cântecul acesta a fost adoptat de irlandezi ca un simbol al rezistenţei, al mândriei şi emoţiei, precum şi al blestemului de a fi irlandez, este expresia sentimentului de apartenenţă la un ţinut de care fuseseră cândva separaţi cu forţa, la acea vreme, şi a cărui soartă nu se afla în mâinile lor. Din 1990, de la Mondialele din Italia, The Fields of Athenry a devenit imnul neoficial al naţionalei de fotbal irlandeze, o echipă care, la fel ca poporul irlandez, poate că nu este una de învingători, dar cu siguranţă e una de supravieţuitori.

Unele cluburi de fotbal, precum Celtic Glasgow sau Hibernian din Edinburgh sunt, alături de cluburi de rugby precum London Irish, sunt produse ale exilului din secolul XIX, irlandezii refugiindu-se în sport într-o societate care nu i-a primit mereu cu braţele deschise. De aceea, au adoptat, la rândul lor, cântecul.

Joi seara, în timpul meciului cu Spania, 20.000 de irlandezi au intonat, începând cu minutul 83, la 4-0, şi până la final, în aplauzele a tot atâţia spanioli, The Fields of Athenry, ştiind că vor fi eliminaţi din competiţie. La urma urmei, cum spunea şi Iris Murdoch, comparând femeile cu irlandezii, “să fii femeie e ca şi să fii irlandez. Toată lumea îţi zice că eşti important şi de treabă, dar te clasezi mereu pe locul 2”. Şi scriitoarea născută în Dublin ştia ce spune, căci era de amândouă. Echipa Irlandei nu are decât 3 victorii în toată istoria turneelor finale de fotbal, dar mândria irlandeză a rămas intactă. Iar ceea ce au arătat joi seara a arătat şi restului lumii acest lucru.


Irish fans singing The Fields of Athenry, Spain… por buzzensport

“When anyone asks me about the Irish character, I say look at the trees. Maimed, stark and misshapen, but ferociously tenacious.”
― Edna O’Brien

The Fields of Athenry este un imn care vorbeşte despre libertate şi despre dragoste de ţară. Este o formă de a demonstra că atunci când lucrurile nu merg bine, îţi rămâne mândria de a fi irlandez. Şi că în sport, ca în viaţă, nu întotdeauna trebuie să câştigi pentru a arăta că eşti cel mai bun. Dacă echipa Irlandei a fost depăşită complet în teren, irlandezii din tribune au câştigat, detaşat, partida.

Varianta de mai jos este cântată de un puşti de doar 11 ani (la acea dată), un cântăreţ stradal din Dublin, pe nume Brian O’Donnell, şi a fost inclusă pe soundtrack-ul filmului Veronica Guerin, din 2003:

PS: Dacă povestea de mai sus nu a fost suficientă pentru a vă (re)confirma că fotbalul este, de multă vreme, cu mult mai mult decât un simplu sport, ce spuneţi de imaginea asta, cu suedezii şi englezii cântând, aseară, împreună, Wonderwall a lui Oasis?

Surse info şi foto: Vavel.com, Wikipedia.org, athenry.net, 101greatgoals.com

Eroi de-o şchioapă

Spunea Micul Prinţ: “Toate persoanele adulte au fost la început copii. Deşi puţine dintre ele îşi mai amintesc”. Toţi ne-am jucat de-a supereroii. Ne-am visat în pelerină şi în chiloţi roşii salvând, în zbor, o domnişoară. Ne-am imaginat pompieri în iad, soldaţi ai viitorului într-un război interstelar sau exploratori ai unui teritoriu inospitalier. Ne-au făcut să credem că superorii erau întotdeauna adulţi. Dar… câţi ani are Sponge Bob? De ce modelul de supererou este mereu un adult? Poate din invidie. În continuare, aveţi câteva poveşti care o demonstrează.

Copilul care a stopat inundarea Olandei cu un singur deget

Spune legenda că toţi copiii olandezi, de când sunt mici, sunt învăţaţi să fie cu ochii în patru mereu, când ies pe afară, pe digurile ţării care creşte sub nivelul mării, pentru a ajuta la prevenirea unei catastrofe. Mai spune legenda că, acum mulţi ani, în timpul unei puternice furtuni, unul dintre aceşti copii a descoperit o gaură în dig, prin care ţâşnea un izvor artificial tot mai mare. Instinctul l-a făcut să urce coasta digului şi să acopere pericolul iminent cu degeţelul său. “Olanda nu va fi inundată cât timp sunt eu aici”, şi-a spus. Două zile şi două nopţi a rămas copilul acolo, fără a mişca “un singur deget”, până când cineva, din întâmplare, i-a venit în ajutor. Copilul este acum un erou naţional în Olanda pentru curajul naivităţii sale…

Dispoziţia de a schimba lumea a acestor “pitici nebuni” obişnuieşte să fie limitată de mediul în care trăiesc. Dar, uneori, semnalele pe care le transmit stimulează până şi ultimul ungher al capacităţii adulte de a se emoţiona. Ca o morală şi ca o lecţie importantă dată egoismului pe care ni-l conferă faptul că am crescut. Lumea – de data asta cea reală – Elenei Desserich, de şase ani, se reducea la propria familie. O boală teribilă i-a limitat scara percepţiilor la zidurile casei sale şi ale spitalului, dar, ca o eroină de o şchioapă, nu a renunţat la a lupta pentru atingerea obiectivele în care credea. De la cinci ani a început să simtă simptomele bolii mortale şi, conştientizându-şi soarta, a început să-şi fabrice o listă de priorităţi pe care le dorea îndeplinite înainte de sfârşitul asumat: să înoate cu delfinii, să facă schi acvatic, să conducă o maşină… O zi, o dorinţă… şi doar şase ani.

Până aici, o poveste brutală, care marchează memoria oricărei familii, dar care nu ar aduce lumii suficientă transcendenţă. Elena a decis că moştenirea sa va fi una mai mare de-atât. La doar şase ani se simţea responsabilă de cei din jurul său şi o necăjea ideea că surioara sa mai mică se va juca singură, ducându-i mereu dorul. Voia să fie nemuritoare în casa ei şi să sfideze golul pe care urma să-l provoace în câteva luni. Elena a urzit, în secret, un plan. Pentru a comunica “de dincolo” cu cei dragi, fetiţa a ascuns prin toată casa scrisori şi desene, cu mesaje de sprijin şi de afecţiune, care urmau să-i surprindă familia în rutina absenţei sale. O naivitate cu o încărcătură emoţională care avea să facă înconjurul lumii.

Timp de nouă luni, fetiţa a ascuns mesaje şi desene prin cărţile vechi din bibliotecă, prin ghiozdanul acela uitat al mamei, prin infinitatea de unghere ale camerei de joacă… Elena a murit în 2007, dar familia sa s-a bucurat de iubirea sa nemuritoare încă alţi câţiva ani…

“Mutam nişte cutii şi, dintre nişte cărţi, a căzut o scrisorică… De fiecare dată când găsesc şi citesc unul din mesajele sale este ca şi cum mi-ar da fetiţa mea din nou o îmbrăţişare…”, povestea Brooke Desserich, mama Elenei.

Iqbal, sclav, activist, legendă…

În cealaltă parte a lumii, problemele se relativizează. Chiar şi aşa, se poate spune că viaţa ta nu începe cu dreptul atunci când tatăl tău te vinde pentru 600 de rupii – circa 10 euro – unui fabricant de covoare, pentru a plăti nunta fratelui tău. Iqbal Masih (Pakistan, 1982) s-a născut şi a murit sclav, într-o castă din care nu voia să facă parte. Viaţa sa a fost o imersiune în cele mai profunde nelinişti umane. O încălcare totală a drepturilor celor slabi. Aparţinea celor de “neatins” şi era doar un copil. Cum ar veni… ţărână…

Iqbal Masih nu a mers niciodată la şcoală. La şapte ani lucra, în schimburi de 12 ore, pentru a plăti dobânda împrumutului familiei sale. La 10 ani se făcuseră deja 15 ore în care mânuia “kangi”-ul pentru a îndesa unul într-altul nodurile unuia din acele covoare care va sfârşi în sufrageria unei mândre bunici europene. Tradiţionalul “paishgee” era forma de subvenţionare a obiceiului ancestral din această cea mai puţin apreciată castă. Problema era că dobânda acestor împrumuturi se tot acumula pe măsură ce familia cerea şi eşua în a plăti creditorului banii. În 1992, împrumutul pentru Iqbal ajunsese deja la 12.000 de rupii şi devenise imposibil de plătit. Dar a intervenit ceva care avea să schimbe pentru totdeauna exploatarea infantilă şi drepturile copiilor.

Iqbal, macerat toată viaţa în nedreptatea abuzului social şi al muncii, a asistat la discuţia unui mic grup sindical care reuşise să-l reclame pe unul din aceşti abuzivi patroni. A aflat pentru prima oară ce e acela un drept, ochii i s-au deschis, spatele i s-a îndreptat şi ţelurile i s-au schimbat în clipa aceea. În timpul acelui miting improvizat, cineva i-a pasat din întâmplare microfonul lui Iqbal, pentru a-şi spune povestea: “Mă numesc Iqbal Masih…”, iar restul discursului a fost suficient de emoţionant pentru ca băiatul să abandoneze atelierul şi să-şi dedice restul vieţii “Frontului Eliberării de Muncă Forţată”, care a preluat, totodată, datoria familiei sale.

A murit sclavul şi s-a născut activistul. În doar doi ani, a contribuit la închiderea a zeci de ateliere ilegale, a fost personajul principal al unui documentar care incrimina sclavagismul infantil, a primit numeroase premii internaţionale, cu care a ajutat la ridicarea unor şcoli şi, când era pe punctul de a fi primit de însuşi primul ministru, Benazir Bhutto…

Pe 16 aprilie 1995 (de atunci încoace Ziua Mondială contra Sclaviei Infantile), Iqbal a fost asasinat, cu un foc de carabină, de aceeaşi mafie pe care încerca s-o distrugă. Avea doar 13 ani. Macabru epilog al unei poveşti care părea concepută pentru adulţi, dar în care protagonistul a fost un copil pe care l-au transformat foarte rapid într-un martir comercial pentru “cauză”. A murit activistul, s-a născut legenda…

Un alt exemplu? Ce ziceţi de băiatul ăsta?

Ideea e că, în orice loc din lume, întotdeauna există câte un înger anonim, dispus să dea câte o lecţie dincolo de puterea de înţelegere a multora dintre cei care se presupune că ar trebui să îi educe pe micuţi. Lecţii îmbrăcate în naivitate şi “vândute” lumii cu sinceritatea unui copil căruia îi revine sarcina de a face diferenţa între bine şi rău în situaţii limită. Pentru Brenden Foster, de 11 ani, totul era clar. În 2005 l-au diagnosticat cu leucemie. În noiembrie 2008, deja era conştient de timpul limitat care îi mai era dat de trăit, mai exact maxim încă trei săptămâni. Un copil în anticamera morţii este un blestem pe care progresul ni-l dă pentru a ne pune la încercare. Brenden era prizonierul destinului şi obiectul-fetiş al compasiunii adulte. În penitenţa sa, dorinţele sale erau porunci pentru apropiaţii săi, zdrobiţi de resemnare şi durere. Putea să ceară orice şi-ar fi dorit şi i-ar fi fost oferit. Şi aşa a şi făcut. Apă şi mâncare. Ultima sa dorinţă a fost să li se dea apă şi sandwichuri unor oameni ai străzii pe care i-a văzut în drumul spre spital. Nu voia o consolă de jocuri, nici compasiune, nici măcar să i se mărească doza de medicamente care i-ar mai fi diminuat durerea. La două săptămâni după moartea sa, deja se constituise o fundaţie care îi purta numele şi care distribuia mâncare oamenilor străzii din tot Seattle-ul, strângând peste o sută de mii de dolari din donaţii.

“Limonadă pentru viaţa tatălui meu”

Secretul nu stă în transcedenţă, ci în transformarea instrumentelor pe care rutina ţi le pune la dispoziţie în unelte pentru crearea unei legende vii. Drew Cox (6 ani) nu avea bani, nici resurse, nici o companie farmaceutică pe care să o şantajeze pentru tratamentul de chimioterapie de care avea nevoie tatăl său bolnav şi fără card de sănătate. La doar şase ani nu ai mai nimic, decât poate recunoştinţă şi apreciere pentru cei care ţi-au dat viaţă şi abia dacă ai capacitatea de a face o limonadă. Păi… vinde limonadă! Atât de simplu. Drew a scris, cu litere stângace, pe o bucată de carton: “Please help my Dad” şi a început să vândă limonadă, în pahare de plastic, în faţa casei. Compasiunea adulţilor, emoţia provocată şi donaţiile de 10.000 de dolari au făcut restul. Ceea ce începe ca o copilărie sfârşeşte într-o epopee… în ciuda faptului că mulţi continuă să creadă că cei mici sunt doar marionete. Lăsaţi-vă doar mişcaţi de gesturile lor şi veţi vedea că ei sunt cei care ne “manevrează”.

Chiar dacă, uneori, gesturile acestea nu folosesc la nimic. Sau, cel puţin, asta credem noi, cei mari. Sadako Sasaki (11 ani) trăia la doar un kilometru şi jumătate de Hiroshima. A supravieţuit deflagraţiei, dar nu a scăpat de leucemie. Sadako a îmbrăţişat tradiţia orientală când a aflat că e bolnavă. O prietenă i-a povestit că, dacă face o mie de cocori din hârtie, o dorinţă imposibilă i se va îndeplini. Şi de asta s-a agăţat micuţa… Dar nu doar ea, ci zeci de colegi de suferinţă din spitalul în care era internată, toţi cu aceeaşi problemă. A murit când avea deja 644 de cocori. Colegii săi au terminat, însă, misiunea, în locul ei. Şi de la picioarele monumentului închinat lui Sadako, din Parcul Păcii din Hiroshima, niciodată nu au lipsit, de 50 de ani încoace, miile de cocori de hârtie meniţi să-i completeze simbolica misie.

Copiii nu se nasc nesolidari, artificiali şi superficiali. Suntem noi, adulţii, cei care le subminăm naturaleţea, pentru a le modela un caracter mai moderat şi mai neîncrezător în “lumea rea”. Ni se pare că a da frâu liber acestui instinct fraternal infantil este ciudat şi pretenţios pe măsură ce copiii cresc, pentru că nu este productiv din punct de vedere social şi pentru că dorinţele acestor mici supereroi nu sunt bune decât pentru a-i emoţiona pe semeni. Dar, cum am văzut, mereu există câte o lecţie pentru cei mari. Marile schimbări izvorăsc şi se inspiră din suma acestor mici şi spontane reacţii. Ca şi cocorii lui Sadako. Şi noi nu vrem să ne dăm seama.

Puţul lui Ryan şi apa vieţii pentru jumătate de milion de africani

Ryan Hreljac (3 martie 1991, Canada) avea doar şase ani când s-a decis să facă ordine în mica sa lume. Dacă el avea la dispoziţie apă potabilă doar învârtind de un mic robinet, de ce în cealaltă parte a lumii nu puteau face acelaşi lucru? Cu această logică zdrobitoare, model şi exemplu pentru alte numeroase proiecte considerate “adulte”, s-a născut “Ryan’s Well”, întreprinderea cea mai fascinantă pe care un copil de vârsta sa a creat-o vreodată. A fost atât de mare ambiţia, încât în 2008, la 17 ani, Ryan conducea una din cele mai mari ONG-uri pentru implementarea de modele de dezvoltare a crizei de apă. În tot acest timp, a dat apă potabilă unui număr de aproximativ 600.000 de persoane. Magnetismul acţiunilor sale a contagiat mii de companii şi persoane mai în vârstă ca el, probabil umilite de ambiţia şi înverşunarea puştiului. Toate astea au făcut ca, prin ceea ce Ryan denumeşte “Ripple Effect”, efectul de domino, visul unui copil de a avea “apă potabilă pentru toată lumea” să devină, puţin câte puţin, realitate.

Şi acum, povestea. Într-o zi de iarnă din 1998, în Kemptville (Ontario), localitatea natală a lui Ryan, o profesoară de la Colegiul St. Michael, Nancy Prest, ţinea o lecţie elevilor de clasa 1 despre condiţiile de viaţă ale copiilor de aceeaşi vârstă din Africa. I-a întrebat pe elevi dacă ştiu care era principala cauză a morţii între copiii africani. Toţi cei din clasă erau convinşi că era lipsa hranei şi au fost surprinşi să afle că era, de fapt, calitatea proastă a apei pe care o beau cei din Africa.

Ryan Hreljac a rămas foarte şocat de lipsa “apei curate” din Africa şi a întrebat-o pe domnişoara Nancy cât costă un robinet pe Continentul Negru. Domnişoara Prest, contrariată, şi-a amintit că citise undeva că o pompă de apă ar costa 70 de dolari. În aceeaşi zi, ajuns acasă, Ryan, care încă învăţa valoarea financiară a lucrurilor, i-a cerut mamei sale bani pentru a cumpăra un robinet şi a-l trimite prin poştă în Africa.

Susan, prima “victimă” a celui care avea să devină “Ripple Effect”, a ignorat iniţial neliniştile fiului său. Dar Ryan a insistat toată săptămâna pentru cei 70 de dolari, ba chiar a propus să facă toate treburile casnice timp de un an, pentru a câştiga posibilitatea de a decide ce să facă cu banii primiţi.

“Nu înţelegi, mamă”, spunea, printre lacrimi, Ryan. “Copiii ăia mor doar pentru că nu au apă curată!”

Mama sa a acceptat provocarea, gândindu-se că un copil de vârsta lui va uita, curând, de cele spuse. Ryan a aspirat, a spălat geamurile şi, cu multă determinare, a muncit şi a strâns fiecare monedă într-o cutie veche de biscuiţi. Mama sa, complice în jocul propus, îi ţinea socoteala monedelor câştigate. Cei doi fraţi ai săi s-au implicat şi ei în proiect dar, curând, au abandonat în faţa atâtor responsabilităţi de oameni mari. Ryan a făcut toate treburile în casă pe care i le permitea mica sa statură, din ianuarie 1998 până la finele lunii aprilie, când deja strânsese cei 70 de dolari necesari.

Cu banii în mână, Ryan, însoţit de Susan, s-a dus la birourile Watercan pentru a cumpăra mult doritul robinet. Directoarea executivă Nicole Bosley i-a explicat, însă, micuţului Ryan că cei 70 de euro nu pot cumpăra decât o pompă manuală. Pentru a săpa un puţ era nevoie de 2000 de dolari. Ryan, trecându-şi privirea de la mama sa la doamna Bosley, a întrebat: “Asta înseamnă că trebuie să fac şi mai multă treabă în casă?”

Nicole Bosley, a doua “victimă” a efectului Ripple, i-a convins pe şefii săi şi pe cei de la Agenţia de Dezvoltare Internaţională din Canada să investească în primul puţ. Watercan i-a intermediat atunci un interviu lui Ryan cu Gizaw Shibru, directorul pentru Uganda al programelor sale de acţiune. Amândoi au ales şcoala Angolo din Otwal ca destinaţie a primului puţ, o localitate din nordul ţării afectate de SIDA şi secetă, unde unul din fiecare cinci copii murea înainte de a împlini vârsta lui Ryan.

Dar ambiţia lui Ryan nu depindea de voinţa adulţilor. Când a aflat că puţurile erau săpate manual, şi-a schimbat obsesia într-una nouă: să facă rost de 25.000 de euro pentru a cumpăra o foreză mobilă. Mama sa, captivă între mândrie şi devotament, a reuşit să-i obţină fiului o întâlnire cu jurnalistul Puddicombe Derek de la “Ottawa Citizen”, întâlnire care a dus la realizarea unui documentar TV şi la o “avalanşă” de cecuri şi donaţii din toată ţara.

Între timp, la şcoală, profesoara Nancy a început un schimb de scrisori cu elevii şcolii din Uganda:

“Dragă Ryan, mă numesc Akana Jimmy. Am opt ani. Îmi place fotbalul. Casa noastră este făcută din iarbă. Cum sunt cele din America? Prietenul tău, Akana Jimmy”.

Ryan i-a răspuns: “Dragă Jimmy. Cred că e fantastic să ai casa făcută din iarbă. Şi eu am tot opt ani. Bei apă din puţul meu toată ziua? Care este materia ta preferată la şcoală? Voi veni în Uganda când voi avea 12 ani. Casa mea este făcută din cărămizi. Scrie-mi cât mai curând. Prietenul tău, Ryan”.

Scrisoarea avea, ataşată, şi o fotografie a lui Jimmy. Un elev care avea o poveste la fel de captivantă, reuşind să evadeze din Armata de Rezistenţă a Domnului. Timp de mai multe săptămâni, Ryan a corespondant cu noul său prieten. “Pot să mă văd cu el?”, întreba. Susan şi soţul său s-au gândit că poate, într-o zi, îi vor da voie fiului lor să facă vizita în Uganda. Poate când va face 12 ani. Dar Ryan nu putea aştepta atâta. Curând, un milionar din cartier a donat familiei Hreljac cardul său de puncte aeriene, strânse în numeroasele sale călătorii, ceea ce i-a permis lui Ryan să ajungă să-şi cunoască “sufletul geamăn”.

În iulie 2000, Ryan a ajuns în localitatea Otwal, însoţit de părinţii săi. 5.000 de copii îl aşteptau, scandându-i numele. “Ştiu cum mă cheamă?”, s-a mirat puştiul canadian. “Toţi, de pe o rază de 100 de kilometri, ştiu cum te cheamă, Ryan”, i-a răspuns Gizaw Shibru.

La finalul cordonului de oameni îl aştepta prietenul său Jimmy. L-a luat de mână şi l-a dus să vadă puţul, pentru a-i tăia panglica. A fost ziua în care a inaugurat primul din cele 432 de puţuri din 15 ţări (majoritatea din Africa) săpate cu banii Fundaţiei sale…

Mai departe, despre viaţa lui Ryan ne povesteşte Wikipedia: „Ryan graduated St. Michael’s Catholic High School in Kemptville, Ontario, Canada in June 2009. He has three brothers. His parents are Susan and Mark Hreljac. Ryan currently attends the University of King’s College in Halifax, Nova Scotia. Ryan also plays for the University of King’s College Blue Devils basketball team.
Ryan is still close to his African pen pal Jimmy Akana, who Ryan met on his first trip to Uganda”.

Exemplul lui Ryan, dar într-o manieră uşor diferită, a fost urmat de Rachel Beckwith, care, la împlinirea vârstei de 9 ani, a cerut altceva în loc de cadouri. “Îi păsa mai mult de ceilalţi decât de ea însăşi. De ziua ei, nu a vrut niciun cadou. Ne-a spus să nu-i cumpărăm nimic, căci voia bani pentru părinţii şi copiii care nu aveau apă”, povesteşte Samantha, mama sa. Rachel a strâns 220 de dolari, cu 80 mai puţin decât îşi propusese. Apoi, o lună mai târziu, avea să moară în mod tragic, dar, în amintirea sa, s-au strâns din donaţii 1 milion de dolari pentru visul său.

“Cei mari niciodată nu sunt capabili să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt şi este plictisitor pentru copii să trebuiască să le tot dea, de fiecare dată, explicaţii”, Antoine de Saint-Exupery – Micul Prinţ


Începând de acum şi, sper eu, pentru mult timp, blogul haterului anonim şi irelevant Ellunes a început o colaborare cu prestigioasa publicaţie online (şi, de curând, şi pe hârtie) Jotdown.es (Mulţumesc, Angel L. Fernandez).

Surse info şi foto: Jotdown.es, Kurioso.es, Facebook.com/nonprofits, Wikipedia.org

Todos con La Roja!

În afară de David şi Sergio, nepoţeii mei, nu-i cunosc pe nici unul. Habar nu am cum îi cheamă. Conform clasamentului celor mai populare nume de copii spanioli din ultimii ani, ar putea fi Daniel, Alejandro, Pablo, Alvaro şi Hugo. Nu ştiu câţi ani au, dar pot să bănuiesc că suficient încât să fie la curent cu faptul că echipa lor naţională este campioană europeană şi mondială en-titre. Recunosc, cu invidie, că eu n-am idee cum e să simţi asta. Pentru mine, nişte sferturi de finală au fost suficiente să mă scoată din casă, la 12 ani, în toiul nopţii…

Nu ştiu nici cum e să porţi tricoul naţionalei ţării tale, deşi, la vârsta lor, probabil l-aş fi purtat şi eu cel puţin cu aceeaşi mândrie cu care ei se îmbracă în campioni ai lumii şi ai continentului. Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că nici copiii de azi din Sibiu, Cluj, Timişoara, Constanţa, Iaşi sau Bucureşti nu prea ies la joacă în echipamentul tricolor. Şi nu că unii n-ar vrea… Mitică la croitorie!

Ce pot să ştiu, fiind aici, este că Daniel, Alejandro, Pablo, Alvaro şi Hugo nu sunt singurii care poartă, mândri, “La Roja”. Sunt peste tot! Todos con la Roja! Milioane de Juan, Javier, Jose, Antonio sau Pedro, visându-se Iker, Xabi, Fernando, David sau Gerard, vor îmbrăca tricourile roşii începând de duminică şi vor strânge pumnii micuţi în faţa televizoarelor.

Pentru ei, evident, voi ţine cu Spania, care – dacă va câştiga şi anul ăsta, va egala recordul european de trei titluri, deţinut de Germania, şi va deveni prima formaţie din lume care câştigă, consecutiv, “o serie” de trei competiţii majore la nivel de echipă naţională. Eu zic că merită, pen’ că numai cu cei lăsaţi acasă mai făceau o echipă care să se bată la titlu… Iar dacă nu, deşi în general nu sunt bun la pronosticuri, aş miza pe Franţa (visez la o finală Franţa-Spania) şi, ca surpriză a competiţiei, pe Rusia. Așadar, să înceapă jocurile!

La Barcelona, în La Masia, a apărut deja un român: Alexandru Flaviu “Alex” Iloie. E din Năsăud şi are 16 ani. La Real Madrid avem cinci români la grupele de copii şi juniori. Unul din ei, Ştefan Craiu, chiar căpitan la grupa lui de vârstă. La Atletico sunt, iar, câţiva români. Mai avem pe la Osasuna, Zaragoza, Rayo Vallecano… În ultima decadă, după Mohamed, Mohammed şi Ahmed, cele mai frecvente nume străine de nou-născuţi din Spania au fost Daniel şi Gheorghe. Alţii decât Gică şi “Bursucul”, dar poate de aici va pleca şi o viitoare modă a tricourilor galbene, într-o zi.

PS: Puteți să puneți pronosticuri aici, să vă faceți echipe dincoace sau să vă jucați de-a “Dumnezeu” aici.

Sursa foto 1: tejotagar.blogspot.com

O monedă şi o rejucare. Sau cum a devenit Italia campioana Europei

Un guest post de Ionuţ Tătaru (blog)

M-a rugat Mişu să-i scriu pe blog. Şi mi-a dat şi temă: EURO, că tot vine turneul final din Polonia şi Ucraina.

Acum, ca orice iubitor şi consumator de fotbal, am stat şi încă stau cu ochii pe Campionatul European. Dar nu simt acelaşi entuziasm ca la Cupa Mondială. Nu vreau să se înţeleagă însă că nu aş avea ce scrie pe tema asta. Pentru că am! Pornind de la victoria URSS-ului lui Iaşin, continuând cu “scăriţa” lui Panenka şi cu recordul de goluri al lui Platini din 1984, trecând prin reuşita fabuloasă a lui Van Basten sau golul de aur al lui Bierhoff, amintindu-mi de victoria aproape ireală a Greciei şi terminând cu succesul Spaniei care a dat startul unei hegemonii rar întâlnită.

Toate acestea sunt tot atâtea poveşti care merită spuse. Poate cel mai simplu ar fi să apelez la un clişeu şi să mă apuc să scriu despre primul meu EURO, cel din ’92, atunci când danezii au venit de pe plajă, au bătut Franţa, Olanda şi Germania şi au plecat acasă cu trofeul.

Ce mai poveste, nu-i aşa? Da şi nu.

Da, pentru că nimeni nu neagă că aventura nordicilor are ceva din farmecul scrierilor lui Hans Christian Andersen. Nu, pentru că totul a căpătat o aură de legendă, iar legendele au ceva hiperbolic în ele.

Unul dintre artizanii succesului din 1992, fostul portar al lui Manchester United Peter Schmeichel, are o altă părere: „Nu am venit de pe plajă. Este adevărat că nu eram pregătiţi la fel ca o echipă calificată la un turneu important, pentru că nu eram calificaţi, dar nici nu am venit de pe plajă. Am jucat câteva amicale împotriva unor naţionale prezente la EURO, iar atunci când am primit ştirea că urma să-i înlocuim pe iugoslavi, ne pregăteam pentru un meci contra Comunităţii Statelor Independente (fosta URSS – n.r.)”.

De asemenea, continuă Schmeichel, „nu eram proşti. Citeam şi noi ziarele şi încercam să ne păstrăm în formă, pentru că ştiam că există o şansă să ajungem la turneul final. Nu credeam că asta se va întâmpla, dar lumea ne tot spunea că Iugoslavia ar putea fi exclusă. Şi când tot auzi astfel de zvonuri, începi să speri. Aşadar, toate acele poveşti cu plaja sunt nişte prostii”.

Pentru că uriaşul danez mi-a năruit posibila poveste, m-am văzut nevoit să mă repliez şi să-mi îndrept atenţia spre fotbalul despre care susţin peste tot că îl urmăresc cu cea mai mare plăcere, cel italian. Ştiu, o opţiune greu de înţeles, în special în condiţiile actuale, dar ce pot face? Secvenţele de la Coppa del Mondo din 1990 şi sublimul „Notti magiche” încă mă fac să tresalt.

Aşadar, dacă nu v-aţi plictisit până acum, o să vă spun povestea singurului titlu european al Italiei. Unul câştigat datorită unei monede şi a unei rejucări.

19 iulie 1966, Ayresome Park, Middlesbrough. Arbitrul francez Pierre Schwinte fluieră finalul meciului Coreea de Nord – Italia, încheiat cu una dintre cele mai mari surprize din istoria Cupei Mondiale. Tabela arată un incredibil 1-0 în favoarea asiaticilor, rezultat care trimite acasă squadra azzurra. Deloc surprinzător, reacţiile în Cizmă au fost negative, iar fanii i-au primit pe jucători cu o ploaie de roşii la revenirea în ţară.

„Echipa care a mers la Mondiale era foarte unită şi foarte puternică. Acel insucces nu s-a datorat lipsei de valoare, dar cu siguranţă s-a greşit ceva în pregătirea turneului final. Fabbri, antrenorul nostru, a preferat să facă pregătirea departe de ochii lumii, ne-a ţinut retraşi pentru o perioadă destul de lungă, lucruri care au influenţat în mod negativ naţionala”, a povestit Giacinto Facchetti, unul dintre jucătorii reprezentativi din perioada respectivă, într-un interviu din 2002 pentru RAI.

Iniţial, selecţionerul Edmondo Fabbri şi-a asumat vina eşecului, însă ulterior a condus o anchetă proprie, ale cărei concluzii au dat naştere unui scandal uriaş. Conform tehnicianului, mai mulţi jucători au folosit mai multe pastile misterioase şi li s-au injectat diverse substanţe dopante, totul făcând parte dintr-o consipraţie care avea ca scop schimbarea preşedintelui federaţiei, Giuseppe Pasquale. Deşi retrase la puţin timp, acuzaţiile au creat vâlvă şi au dus la demiterea şi suspendarea pentru 11 luni a lui Fabbri.

În acelaşi timp, în cel mai pur stil italian de a găsi un ţap ispăşitor, rebelul Gigi Meroni, un fel de George Best local, a fost identificat ca unul dintre principalii vinovaţi pentru dezastrul de la Cupa Mondială, deşi starul lui Torino evoluase foarte puţin la turneul final şi deloc împotriva nord-coreenilor, iar prezenţa stranierilor în Serie A a fost interzisă, motivul fiind că blochează dezvoltarea tinerilor fotbalişti din Italia. Măsura nu s-a aplicat însă jucătorilor străini care evoluau deja în campionatul italian şi va fi abolită abia la începutul anilor ’80.

Nu era însă prea mult timp de lamentări, pentru că preliminariile Campionatului European se apropiau. Era pentru prima oară când se renunţase la sistemul eliminatoriu, cele 31 de echipe participante fiind împărţite în opt grupe, câştigătoarele acestora urmând să joace sferturile de finală în partide tur-retur, cu învingătoarele disputându-şi turneul final într-o ţară desemnată ulterior.

Primul lucru pe care trebuia să-l facă federaţia italiană era să găsească un antrenor. Ei bine, a găsit doi! Primul dintre ei, Ferruccio Valcareggi. Celălalt, Helenio Herrera, tehnicianul la modă al acelor ani, recomandat de cele două Cupe ale Campionilor şi două Cupe Intercontinentale câştigate cu Inter. „Mai mult ca sigur, sosirea lui Herrera a fost pozitivă, a reprezentat un eveniment, în special datorită personalităţii sale. Ştim cu toţii câte a realizat cu Inter pe toate planurile. Dar momentul era extrem de greu. După eşecul din Anglia, naţionala Italiei se afla într-o situaţie grea, era privită de toată lumea ca o echipă slabă”, şi-a amintit acelaşi Facchetti.

Italia a fost repartizată în grupa a 6-a, alături de România, Elveţia şi Cipru, iar debutul noii perechi de selecţioneri şi a naţionalei reconstruită pe scheletul nerazzurrilor s-a produs pe 26 noiembrie 1966, la Napoli, împotriva României. Dobrin a făcut linişte pe San Paolo, deschizând scorul în minutul 7, dar golurile lui Mazzola şi Depaoli au readus lucrurile pe făgaşul normal înainte de pauză. În repriza a doua, Mazzola a mai înscris o dată şi a stabilit rezultatul final, 3-1 pentru azzurri.

Valcareggi şi Herrera au mai colaborat la un singur meci, cel câştigat cu 2-0 în Cipru, la Nicosia, apoi “Magul” s-a dat la o parte şi s-a concentrat pe treaba pe care o avea la Inter. Schimbarea nu a influenţat viitoarele evoluţii ale italienilor, care au câştigat grupa fără emoţii şi fără înfrângere (au înregistrat doar un egal, 2-2, la Berna), calificându-se asftel în faza eliminatorie a Campionatului European.

Sorţii au fost blânzi cu Italia. Dintre toţi adversarii posibili – campioana mondială Anglia, campioana europeană Spania, Uniunea Sovietică, Franţa sau Ungaria – squadra azzurra a căzut cu Bulgaria, Mai mult decât atât, urma să aibă şi avantajul de a juca returul acasă. Dar, pe 6 aprilie 1968, la Sofia, lucrurile au început cum nu se poate mai prost pentru băieţii lui Valcareggi, care s-au văzut conduşi încă din minutul 12, atunci când Kotkov a transformat un penalty.

Egalarea a venit cu jumătate de oră înainte de sfârşitul partidei, graţie autogolului lui Dimitar Penev (Da, cel care i-a dus pe bulgari în semifinalele Cupei Mondiale din ’94), dar Dermendzhiev şi Zhekov au marcat în decurs de şapte minute şi au dus scorul la 3-1. Golul reuşit de Prati pe final a menţinut însă intacte şansele italienilor de a merge la turneul final.

Peste două săptămâni, la Napoli, cu Dino Zoff făcându-şi debutul în naţională, Italia a câştigat cu 2-0, goluri Prati şi Domenghini, şi ajungea între primele patru echipe ale Europei. „Valcareggi a fost chemat într-un moment dificil, când era nevoie să restabilească liniştea într-un ambient devastat de polemici. Nu a greşit nicio alegere”, l-a lăudat Sandro Mazzola, în timp ce Facchetti, ajuns între timp căpitan, i-a recunoscut de asemenea meritele: „Calităţile sale umane au contat enorm. Putea înţelege caracterul tuturor jucătorilor. Când antrenezi un club este mai uşor, deoarece stai zi de zi cu fotbaliştii. La naţională e altfel. Trebuie să treci peste handicapul de a te vedea cu jucătorii doar câteva zile pe an. Plus că te loveşti de cei mai buni din ţară, majoritatea caractere foarte puternice. E nevoie să ştii să gestionezi situaţia”.

Entuziasmul fanilor pentru calificarea la turneul final a devenit şi mai mare după ce UEFA a atribuit Italiei organizarea acestuia. Meciurile urmau să se dispute la Napoli şi Firenze, semifinalele, şi la Roma, finala, iar alături de squadra azzurra au mai ajuns în această fază Uniunea Sovietică, Anglia şi Iugoslavia, ultima fiind autoarea unei victorii entuziasmante cu 5-1 în faţa Franţei.

În urma tragerii la sorţi, în calea Italiei a fost scoasă Uniunea Sovietică, în timp ce, în cealaltă semifinală, Anglia dădea piept cu Iugoslavia.

Turneul final a debutat pe 5 iunie 1968, pe San Paolo din Napoli, unde aproape 70.000 de spectatori aşteptau o victorie a Italiei. Din păcate, Valcareggi l-a pierdut încă din minutul 4 pe Rivera, din cauza unei accidentări, iar meciul s-a transformat rapid într-un duel tactic, în care ambele echipe şi-au arătat mai mult calităţile defensive. Nici italienii, nici sovieticii nu au făcut prea multe pentru a marca şi, după 120 de minute ce păreau interminabile, scorul a rămas 0-0, deşi Domen-ghini a lovit bara în prelungiri.

În condiţiile în care regula loviturilor de la 11 metri încă nu fusese introdusă, finalista a fost decisă de o monedă. Arbitrul german Kurt Tschenscher i-a chemat la vestiare pe cei doi căpitani, moment în care pe San Paolo s-a aşternut o linişte nefirească pentru arena din Napoli. Ce s-a întâmplat mai departe, povesteşte acelaşi Facchetti: „Speram să am mult noroc! Trebuia să aleg partea corectă a monedei. Am mers la vestiare eu, căpitanul ruşilor şi delegatul UEFA. Arbitrul a scos o monedă şi a spus că pot alege primul. Am spus «Cap!», ceea ce ar fi vrut şi adversarul meu să aleagă. Apoi arbitrul a aruncat moneda şi a anunţat: «Cap!». Căpitanul sovieticilor a protestat iniţial, dar i s-a reamintit faptul că eu am ales primul. Fericit, am fugit pe teren pentru a-mi anunţa colegii”.

Bucuria căpitanului azzurrilor la revenirea pe teren era evidentă, iar deznodământul nu a mai avut nevoie de o confirmare oficială. Italia tocmai “se calificase” în finala Campionatului European, acolo unde adversar urma să-i fie surprinzătoarea naţională a Iugoslaviei, câştigătoare cu 1-0 în faţa Angliei.

Înaintea meciului care decidea noua regină a continentului, Ferruccio Valcareggi a fost nevoit să rezolve mai multe probleme. În primul rând, trebuia să-şi facă jucătorii să intre relaxaţi pe teren. „Ne-am temut la început. Presiunea era apăsătoare. Jucam acasă, iar Iugoslavia nu era văzută ca o echipă puternică, în ciuda faptului că eliminase Anglia, campioana mondială, în semifinale. Noi eram şi obosiţi, jucasem acea semifinală dramatică împotriva Uniunii Sovietice”, a rememorat Facchetti. Apoi, Rivera şi Bercellino, doi fotbalişti importanţi, erau indisponibili, din cauza accidentărilor suferite în duelul cu sovieticii. În cele din urmă, selecţionerul italian a decis să înceapă cu Lodetti şi Guarneri în locul celor doi absenţi şi a surprins pe toată lumea preferându-l pe tânărul Pietro Anastasi (20 de ani), aflat la debutul absolut în naţionala mare, în favoarea experimentatului Sandro Mazzola.

8 iunie 1968, Stadio Olimpico, Roma. La mai puţin de doi ani de la umilinţa trăită la Middlesbrough, squadra azzurra avea ocazia să facă uitat acel moment. Dar oaspeţii aveau alte planuri. Iugoslavia a luat meciul pe cont propriu, a dominat încă din start şi, în mod normal, a venit şi golul, reuşit în minutul 38 de Dzajic. În absenţa oamenilor responsabili cu creaţia, Rivera şi Mazzola, italienii au fost incapabili de replică. Domenghini a rămas izolat şi fără ajutor în ofensivă, Prati şi Anastasi nu au găsit soluţii pentru a desface excelenta apărare a plavilor, iar oamenii lui Valcareggi au scăpat miraculos din câteva situaţii limită, care ar fi putut închide definitiv finala.

Norocul s-a împrietenit din nou cu naţionala Italiei (cârcotaşii ar spune că nici n-au fost vreodată certaţi) cu zece minute înainte de final, când Lodetti a fost faultat puţin în afara careului, iar Domenghini a egalat cu un şut în forţă. Rezultatul a rămas neschimbat şi după prelungiri, astfel că cele două echipe s-au întâlnit încă o dată două zile mai târziu.

Pentru rejucare, selecţionerul italian a făcut cinci schimbări în primul 11, Rosato, Salvatore, Mazzola, De Sisti şi Riva înlocuindu-i pe Ferrini, Castano, Jiuliano, Lodetti şi Prati. De cealaltă parte, antrenorul iugoslavilor, Rajko Mitic, a păstrat aceeaşi formulă care aproape i-a adus victoria în primul meci, o decizie care se va dovedi neinspirată. Mult mai proaspeţi şi cu mai multă fantezie, azzurri au rezolvat problema câştigătoarei încă din prima jumătate de oră, perioadă în care Riva şi Anastasi au dus scorul la 2-0, rezultat rămas neschimbat până la final.

„Până când Anastasi a dublat avantajul pe care-l aveam, mi-a fost foarte greu să cred că putem învinge. Asta deşi vedeam că echipa se mişcă mai bine decât o făcuse în primul meci”, a spus Valcareggi. Golul tânărului jucător care venea după un sezon excelent cu micuţa Varese a adus descătuşarea gazdelor, lucru remarcat şi de Facchetti: „Începusem să fim conştienţi că suntem aproape de cucerirea trofeului”.

Ultimul fluier al ibericului Ortiz de Mendibil a reprezentat începutul fiestei italiene. Însă înainte de a primi cupa învingătorilor, Facchetti a avut un scurt dialog cu unul dintre adversari: „Am fost abordat de Dzajic, cel ce deschisese scorul în primul meci. I-am spus că Iugoslavia ar fi meritat să câştige atunci. Ăsta era adevărul. Dar nu întotdeauna cine joacă mai bine învinge. Se întâmplă des în fotbal”.

Deşi au jucat un rol important în victoria Italiei la Campionatul European din 1968, ar fi nedrept să punem acel succes doar pe seama avantajului terenului propriu şi al norocului. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este faptul că, la distanţă de doi ani, squadra azzurra ajungea în finala Cupei Mondiale din 1970, pierdută însă fără drept de apel în faţa Braziliei lui Pele, probabil cea mai bună echipă naţională din toate timpurile.

Pentru Facchetti şi colegii săi, apogeul carierei l-a reprezentat însă 1968: „Au trecut mulţi ani de atunci, dar cu siguranţă aceasta a fost cea mai mare satisfacţie personală în tricoul albastru al naţionalei. Mulţi au spus că cel mai mare succes al acelei generaţii a fost locul doi la Mondialul din Mexic, din ’70, dar nu sunt de acord cu asta. La fel gândesc şi mulţi coechipieri de-ai mei din acea echipă”.

Surse şi foto: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

Cine n-are bătrâni să-şi facă rost


Cum e să te duci la un meci de baschet, seara, după o zi grea de muncă, pentru a te destinde, ca în fiecare zi, iar unul din băieţii cu care obişnuiai să joci să vină însoţit de venerabilul său unchi Drew, venit în vizită la nepotul său, Kevin? Nimic suspect, căci mulţi dintre tineri vin adesea însoţiţi, unii de iubite, alţii de prieteni sau rude… Dar cum ar fi ca în aceeaşi zi să vină o echipă de filmare care să susţină că vrea să filmeze un documentar despre Kevin, tipul cu care joci în fiecare seară? Asta ar fi mai neobişnuit, dar nu de neconceput, deoarece Kevin e destul de talentat şi ar putea avea un viitor în baschetul universitar. Şi ce faci când unul din jucători se accidentează şi ai nevoie de un înlocuitor, căci meciul trebuie să continue, doar echipa de filmare a bătut atâta drum până acolo? Păi… accepţi să joace Unchiul Drew, în ciuda faptului că pare că e chinuit de sciatică mai mult decât de talent, iar păru-i şi barba-i sure te avertizează să îţi temperezi intrările asupra sa. Încerci să-ţi reprimi zâmbetul condescendent şi îi dai drumul la joc. După câteva stângăcii de-ale moşului, o dai pe glumiţe pe seama senectuţii Unchiului Drew şi încerci să nu-l umileşti prea tare cu driblingurile-ţi şi “capacele” care ţi-au atras admiraţia “tovarăşilor” din cartier.

Dar ce te faci când, dintr-o dată, coloana bătrânului se îndreaptă miraculos, fuga-i împleticită se transformă în sprint incredibil, mâinile până acum şovăielnice se apucă dintr-o dată să-ţi plimbe mingea pe sub nas şi printre picioare, iar gârbovitul moşneag de până adineauri începe să te ţină tot într-un cross-over şi-un fake-spin? Ce mai zici când aruncările-i în panou sau pe lângă inel de până mai devreme se transformă în coşuri “de la trei” unul mai spectaculos decât altul, başca tocmai te-ai frecat la ochi, căci l-ai văzut pe tataia executând şi nişte slam-dunkuri fabuloase care au smuls strigăte de admiraţie şi de uimire de la curioşii şi, mai ales, curioasele de pe margine? Ba, mai mult, bunelu’ te mai ia şi în balon, căci până mai acum câteva minute îl luaseşi tu. Este că îţi vine să-ţi înghiţi, dacă ai putea, răutăţile şi miştourile cu care l-ai “gratulat” pe Unchiul Drew cu câteva minute în urmă? Nu-i aşa că nu-ţi vine a crede că un bătrânel v-a umilit toată echipa cât ai zice “Dă-te, că nu poate fi adevărat!” şi deja ai pierdut socoteala coşurilor în avans ale adversarilor?

Bine, până la urmă… nu trebuie să te simţi chiar atât de prost, întrucât Unchiul Drew, bătrânelul pişicher nu era altul decât Kyrie Irving, NBA Rookie of the Year în 2012 şi proaspătul jucător al formaţiei de NBA Cleveland Cavaliers şi are cu vreo jumătate de veac mai puţin decât te lăsase să crezi. Şi… tocmai ai fost trollat de Pepsi:

De ce Chelsea? – câteva motive

Ştiţi de ce e frumos fotbalul? Că nu ţine cont de logică. Nici de favorite, nici de “underdogs”. Chelsea a clacat atunci când toată lumea se aştepta să triumfe şi a triumfat atunci când toată lumea se aştepta să clacheze. Pentru că Lahm, Schweinsteiger, Ribery, Muller şi Neuer pot avea o nouă şansă, dacă vor continua în acest ritm (la urma urmei, acum doi ani au jucat o nouă finală, contra Interului lui Mourinho). Dar pentru Drogba, Lampard, Cech şi John Terry aceasta era ultima şansă. Şi pentru că fotbalul întotdeauna face dreptate. Pentru că în 2008 poate că Chelsea merita să câştige finala, iar în 2009 sigur nu merita să piardă semifinala.

Pentru că în ultimii 15 ani doar marile puteri şi-au adjudecat titlurile Ligii Campionilor, deşi după 2000 au fost cele mai multe “intruse” ajunse în finală. Borussia, în 1997, a fost ultima nouă campioană, deşi de atunci au mai încercat să-şi treacă pentru prima oară în palmares o Ligă a Campionilor Valencia, de două ori, Arsenal, Monaco, Bayer Leverkusen sau chiar Chelsea. Pentru că atunci când bagi un miliard de euro într-o echipă, indiferent cât ne place să spunem că banii nu aduc fericirea, meriţi măcar atât în schimb. Pentru că Fernando Torres merita un asemenea trofeu.

Pentru că antrenorii italieni sunt lideri la numărul cupelor câştigate (10), cu una mai mult decât spaniolii, dar niciunul nu reuşise să câştige trofeul cu o echipă din afara Italiei. Pentru că trebuia să fie “novicele” Di Matteo cel care avea să spargă “gheaţa”. Pentru Dan Petrescu, Gianluca Vialli, Ruud Gulit, Gianfranco Zola, Frank Leboeuf, Tore Andre Flo şi Gustavo Poyet. Chiar şi pentru Claude Makelele. Pentru Jimmy Floyd Hasselbaink, Hernan Crespo şi chiar Adrian Mutu. Pentru Gallas, Gudjhonsen, Babayaro, Veron, Desailly, Petit, Anelka sau Geremi.

Pentru că Anglia merita să egaleze Italia la numărul de titluri (12). Pentru că Londra merita o campioană. Pentru că de la finala din ’99, pierdută aproape incredibil de Bayern în faţa lui Manchester, istoria fotbalului german nu a mai fost aceeaşi. Nemţii au pierdut aproape toate finalele disputate de atunci încoace. Pentru că în ultimii trei ani au câştigat Liga Campionilor Inter, Barcelona şi Chelsea, lucru care arată clar că nu există o singură manieră de a juca fotbal. Pentru că Didier Drogba este cel mai bun marcator în meciuri oficiale din secolul XXI. Pentru că Timoschiuk a atins cupa înainte de startul meciului şi se ştie că oricine face asta aduce ghinion. Pentru că – fiţi atenţi la asta! – de câte ori finala Champions League s-a jucat la Munchen, o nouă campioană europeană s-a adăugat listei “veteranelor”: 1979 – Nottingham Forrest (pentru prima oară câştigătoare), 1993 – Olympique Marseille (pentru prima oară câştigătoare), 1997 – Borussia Dortmund (pentru prima oară câştigătoare), 2012 – Chelsea (pentru prima oară câştigătoare).

Pentru că fotbalul e al tuturor şi pentru că fiecare merită cel puţin un moment de fericire. Şi pentru că… asta:

Un an de indignare: În loc de bilanţ, întoarcerea în Puerta del Sol

A fost un weekend în care Guvernul de la Madrid încerca pentru a patra oară să reformeze sistemul financiar. Unul în care buletinele meteo anunţau creşterea temperaturilor şi – practic – sosirea verii. Un sfârşit de săptămână în care campionatul de fotbal spaniol îşi decidea, în ultima etapă, participantele în cupele europene şi retrogradatele. Unul în care Bankia (mega-entitatea financiară apărută în urma fuziunii “reci” a şapte bănci, între care giganţii Caja Madrid şi Bancaja) era naţionalizată. Un weekend în care Rajoy a apărut pentru a mia oară în faţa spaniolilor pentru a-i asigura că Spania nu va repeta destinul Greciei şi nu va avea nevoie să fie salvată de UE. În care, tot pentru a mia oară, “partenerii europeni” dictau şi mai multe măsuri de austeritate, şi mai multe tăieri de bugete, şi mai mari economii, şi mai rapide reforme, şi mai, şi mai, şi mai…

A fost un weekend în care s-au întâmplat toate acestea şi încă multe altele. Dar în presa internaţională alt eveniment petrecut în Spania avea să acapareze prim planul. La un an de la declanşarea mişcării indignaţilor, aceştia reveneau în locul în care s-a născut fenomenul: în Puerta del Sol. O mişcare socială instinctivă, care şi-a tras seva din nemulţumirile şi injustiţiile sistemului şi care s-a născut pe reţelele sociale, în mai 2011, “năşită” de un bătrânel. Instinctivă şi, poate de aceea, puţin dezorientată. Dar care a decis, acum un an, că nu va mai fi ignorată.

Şi pentru că de la ultima mare revărsare pe străzi a indignaţilor spanioli s-a schimbat guvernul şi ideologia puterii, dar şi pentru că, probabil, între timp au învăţat din “greşelile” trecutului, reacţia autorităţilor a fost una mai fermă şi mai decisă ca acum un an. Asta deşi liderii politici spanioli ar putea să se considere norocoşi că starea generală de nemulţumire şi disperare s-a canalizat, de data aceasta, într-o mişcare precum 15M, majoritar pacifică. Spaniolii sunt un popor – chiar mai multe – care, în cazuri similare, în trecut, protesta prin cauciuri incendiate şi cocktailuri molotov. Ca să nu mergem şi mai în urmă, pentru a zgândări rana războiului civil, în urma căruia învingătorii şi-au cadorisit câteva decenii bune de dictatură. Dintre toţi indignaţii zbuciumatei istorii spaniole, cei de astăzi sunt cei mai prietenoşi şi mai paşnici.

Ce s-a întâmplat în acest an scurs între 15M şi 12M? S-a diluat spiritul mişcării indignaţilor? A reuşit ceva? Unde au dispărut ei în tot acest timp? Nicăieri. Au fost mereu aici, chiar şi înainte de izbucnirea spontanei mişcări, anul trecut. Şi apoi după. Furia ascunsă atâta timp, care a luat prin surprindere în mai 2011 întreaga clasă politică, s-a retras pe reţelele sociale, de unde a şi pornit. În cartiere, în parcuri, în grupuri restrânse şi mai puţin îngrijorătoare pentru conducători. Azi se împlineşte anul de la primele scandări împotriva clasei politice, sistemului economic şi marilor corporaţii: “Nu ne reprezentaţi!”, “Asta nu este salvarea, ci un şantaj!” sau “Nu e destulă pâine pentru atâţia cârnaţi!” (deh, sună mai bine în spaniolă).

De când au pus capăt taberelor din Plaza de Sol, epicentrul protestelor şi simbolul mişcării, pe 12 iunie anul trecut, indignaţii au organizat marile manifestaţii din 19 iulie şi 15 octombrie, care au internaţionalizat mişcarea şi au extins-o în peste o sută de ţări. Au inspirat mişcarea Occupy de peste Ocean. Şi au păstrat mocnit, dar nestins, focul pe Twitter, Facebook şi-n cartierele mărginaşe ale marilor oraşe.

Mișcarea s-a descentralizat, organizându-se pe grupuri restrânse şi comisii. Este adevărat că există zeci de comisii acum, care întreprind propriile lor acţiuni, dar coordonarea lor este fundamentală şi încă funcţionează. De asta se ocupă comisia de coordonare şi adunarea generală, în care indignaţii se pun de acord asupra acţiunilor comune.

Câteva din comisiile şi organizaţiile “membre” ale mişcării 15M:

Democracia Real Ya! (Democraţie reală acum!) – Platforma care a convocat, formal, manifestaţiile de la 15 mai anul trecut, momentul în care a luat fiinţă, practic, mişcarea indignaţilor. A devenit una din cele mai vizibile organizaţii ale mişcării.

No les votes! (Nu-i vota!) – Mişcare cetăţenească apărută ca urmare a nemulţumirii cauzate de crearea Legii Sinde. Cere boicotarea, la vot, a principalelor partide: PP, PSOE, CiU – cele care au creat iniţiativa legislativă.

Juventud sin Futuro (Tineret fără viitor) – Creată în februarie 2011 de către colectivele universitare madrilene, ca formă de protest faţă de sărăcia şi lipsa locurilor de muncă pentru tineri.

Plataforma de Afectados por la Hipoteca (Platforma Afectaţilor de Ipotecă) – Înfiinţată în Barcelona, în februarie 2009, ca răspuns la cadrul legal actual, care permite băncilor şi confiscarea apartamentelor, dar şi recuperarea datoriilor de la rău-platnici. Militează pentru “achitarea datoriei doar prin pierderea locuinţei”.

Plataforma por una fiscalidad justa, ambiental y solidaria (Platforma pentru o fiscalitate justă, ambientală şi solidară) – Platformă creată ca urmare a îngrijorării create de un sistem fiscal “tot mai injust şi înapoiat”.

Toma los barrios! (Pune stăpânire pe cartiere) – Iniţiativă izvorâtă în contextul organizării “campingurilor” din pieţe, începând cu Puerta del Sol. Scopul său este organizarea de întruniri populare în toate colţurile Madridului şi “de ce nu, în toată lumea”.

Da, au existat şi dispute şi lupte intestine. De curând, Democracia Real Ya! (Democraţie Reală Acum!), una din platformele care au contribuit decisiv la declanşarea mişcării indignaţilor, şi-a expulzat cinci dintre membrii proprii, deoarece aceştia creaseră o nouă asociaţie, “încălcând normele de protocol şi de democraţie internă”. Grupul dizident, acuzat de “lovitură de stat”, a fost îndepărtat.

Dincolo de aceste mici sincope, inerente într-un grup atât de eterogen, mişcarea s-a extins şi s-a ramificat. În plus, a învăţat să-şi concretizeze ideile şi nemulţumirile în acţiuni precise, în educaţie, sănătate, fiscalitate sau chestiunea locuinţelor. De altfel, în acest ultim domeniu, indignaţii au obţinut în ultimul an cele mai multe succese.


Iniţiativa “Stop desahucios” (Stop evacuărilor), impulsionată de Platforma Afectaţilor de Ipotecă (PAH, după iniţialele în spaniolă) a reuşit să se mobilizeze şi să paralizeze şi împiedice sute de evacuări ale familillor care nu mai puteau să-şi plătească ratele la locuinţe. “Trebuie să găsim soluţii rezonabile. O familie afectată de şomaj nu este capabilă să plătească 800 de euro pe ipotecă, dar poate plăti 300 de euro chirie. Încercăm, aşadar, să transformăm cazurile lor în chirii sociale. Banca rămâne cu apartamentul, dar familia continuă să locuiască în casă, în calitate de chiriaşă”, au explicat indignaţii.

Procedura e simplă. Afectaţii iau legătura cu asociaţia, membrii acesteia îşi acordă sprijinul legal şi moral pentru a evita evacuarea. Indignaţii organizează o manifestaţie publică de protest în faţa locuinţei şi încearcă să împiedice banca să-i arunce în stradă pe rău-platnici. Se ajunge, de multe ori, la ciocniri cu poliţia, deşi protestatarii încearcă să protesteze paşnic.

Şi acum? După ce dreapta (Partidul Popular) a ajuns la putere şi a luat o serie de măsuri de austeritate fără precedent, mişcarea indignaţilor a găsit motive şi mai întemeiate pentru a-şi continua odiseea. Politicile sociale au suferit cel mai mult după instalarea popularilor. Săracii au devenit şi mai săraci, şomerii s-au înmulţit (25% dintre spanioli nu mai au loc de muncă), unul din fiecare doi tineri nu are o slujbă, Guvernul a decis să taie 10 miliarde de euro numai din educaţie şi sănătate, s-a introdus co-plata în sistemul medical, taxele universitare s-au majorat cu până la 50%, profesorilor li s-au mărit normele de ore de predat…

Dar ce a durut cel mai tare a fost că, în ciuda acestor tăieri, Guvernul a găsit de cuviinţă să pompeze miliarde din banii publici în băncile care au suferit de pe urma spargerii balonului imobiliar. Asta în condiţiile în care una din cererile mişcării 15M a fost înfiinţarea unei bănci publice, care să ajute pe cei aflaţi în nevoie, cerinţă ignorată de conducătorii politici.

Mai mult, legea Sinde – împotriva “pirateriei online” – şi modificarea Codului Penal, care ajunge să considere “infracţiune” convocarea de proteste prin intermediul reţelelor sociale şi să pedepsească cu închisoarea “rezistenţa pasivă” a protestatarilor în faţa forţelor de ordine, au pus capac. Aşadar, nemulţumiţii s-au întors în stradă, în peste 80 de oraşe. Cu pancarte, cu scandări, cu bannere, cu corturi (în ciuda faptului că până acum Poliţia i-a împiedicat să “campeze” în pieţe) şi cu acele ţipete mute, cu mâinile spre cer, cea mai paşnică dar şi mai impresionantă formă de protest “brevetată” de indignaţii spanioli. Azi noapte, la ora 00.00, cei 2.000 de oameni prezenţi în Sol au întâmpinat cu aplauze sosirea zilei de 15 mai, ca o ironie amară, cu ochii pe ceasul după care întreaga Spanie îşi potriveşte Revelioanele.

Între timp, în Mostoles s-a deschis o cantină socială la care “noii săraci” îşi pot lua mâncarea acasă, în schimbul unei sume simbolice de 1 euro, “pentru ca oamenii să nu se simtă chiar atât de umiliţi”; băncile sunt păzite de poliţişti pentru că “indignaţii” au pornit campanii de retrageri masive a banilor din conturi; medici şi pacienţi, spanioli şi imigranţi, protestează pentru anularea “dreptului la servicii medicale” pentru imigranţii ilegali; iar ziariştii sunt umiliţi de cei care ar trebui să le asigure protecţia, atunci când aceştia din urmă nu recurg chiar la violenţe gratuite.

Când, de la New York, fostul laureat cu Nobel pentru Economie, Paul Krugman, prevesteşte ieşirea Greciei din Zona Euro, agravarea problemelor Spaniei şi Italiei şi, probabil, în “doar câteva luni”, moartea monedei unice europene, Europa se vede la o răscruce de drumuri: repetăm 1848 (o “primăvară a popoarelor” internaţională, cetăţenească şi socială, dar care cere muncă, angajament şi organizare) sau 1930 (premisele deja există: creşterea dispreţului şi discriminării faţă de cel slab, darwinismul social, rasismul, intoleranţa şi reînflorirea extremismului de dreapta)?

Surse foto: Levante-EMV, La Razon, El Universo, 20 minutos, HUMOR INDIGNADO 99%

* – Acum exact un an, pe 15 mai, odată cu mişcarea indignaţilor, am inaugurat şi eu blogul ăsta. Printre primele articole au fost chiar cele despre “revoluţia spaniolă” şi “mişcarea indignaţilor”. Azi am scris (abia) articolul cu numărul 100 – cel de faţă – pe Ellun.es. Atâta s-a putut. Şi aşa s-a nimerit…

Ion

Am început să scriu trei articole diferite, pe trei teme distincte, pe care le-am abandonat pe la jumătate. Erau nişte subiecte controversate, care ar fi atras o duzină de RT-uri de la cei care ar fi considerat că am dat glas – mă rog, scris – părerilor lor, respectiv nişte mui – pe faţă sau pe dos – plus unfollow-urile de rigoare de la cei care s-ar fi simţit lezaţi. Nu sunt dator nici unora, nici altora, cu nimic, aşa că nu de teamă nu le-am dus la capăt. Iar unfollowurile mă lasă de mult rece.

Am renunţat din lehamite, sentimentul care mă încearcă cel mai des vizavi de ce se întâmplă prin online. În schimb, vreau să public aici o poveste. E o poveste pe care o tot dădeam exemplu celor care mă întreabau de ce “îmi pierd vremea” cu “hatereala” şi “trollingul”. De ce îmi pun mintea cu “proştii”. De ce nu pot să tac şi să-mi văd de ale mele – că, Slavă Domnului, am şi eu destule pe cap.

Nimeni din cei cărora le-o povesteam nu auzise de ea. Nimeni nu o citise, deşi e vorba de Caragiale, totuşi! Nimeni nu auzise de vreun “Ion”, în afară de romanul lui Rebreanu. De la o vreme începusem să mă întreb eu însumi dacă nu cumva sunt nebun, iar povestea e doar o născocire a imaginaţiei mele (de pe vremea când aveam aşa ceva) pe care memoria mea, jucându-mi feste, o atribuia unui autor cunoscut doar pentru a o evidenţia şi a o valida.

Dar… nu! Ea există! Şi, după luni de zile de căutări, am regăsit-o! E lungă – pentru standardele unui articol de blog – dar s-ar putea să înţelegeţi ceva din ea. Unii dintre voi, cu siguranţă. E o analogie superbă la multe din chestiile pe care le mai urlăm eu şi #colegii pe aici, pe Interneţi. Vă invit să citiţi, aşadar, povestea lui Ion, troll şi hater dinainte să se inventeze Internetul şi blogosfera, dar când existau alţi “A-listeri” care scriau “articole de calitate”.

Ion…

Pe un zăduf de nămiez, la un han, cum erau în vremuri hanurile, a poposit un flăcău, drumeţ sărac, ostenit şi prăfuit. Cum a sosit, răsuflând greu de oboseală, a dat bună vreme la toată lumea şi s-a aşezat cuviincios pe o laviţă, la un colţ de masă subt umbrar, unde ospătau călători mulţi, care treceau unii la deal şi alţii la vale, Şi a cerut hangiului să-i dea şi lui un sfert de pâne, brânză şi o bărdacă de vin mai ieftior.

Stând aşa la un loc cu atâţia inşi, l-au întrebat unul şi altul: cum îl cheamă, dincotro vine, încotro se duce, cu ce rost şi daraveri, dacă are părinţi şi rude; în sfârşit, cum fac toţi drumeţii când se întâlnesc care de pe unde.

El le-a răspuns bucuros… că pe el îl cheamă Ion; că mai are o soră geamănă cu care de mititel nu s-a putut împăca; iar părinţii, văzându-i că necontenit se ceartă, şi, cu cât cresc, din ce în ce mai rău se ocărăsc şi se bat pân’ la sânge, i-au gonit pe amândoi de-acasă, să se ducă-n lume, unu-ncoace, altu-ncolo, încotro i-o lumina Dumnezeu;

Că soră-sa a avut noroc, iar el ba; ea a ajuns procopsită, doamnă mare, primită pe la curţi împărăteşti; iar el, umblând de colo până colo, slujind, când la un stăpân, când la altul, este, precum se arată, un… neprocopsit.

Şi a oftat adânc de nedreptatea norocului.

– De, mă băiete – zice un bătrân – poate că şi tu ăi fi vinovat! ăi fi având şi tu cine ştie ce cusur or slăbiciune, de schimbi mereu la stăpâni, şi nu te poţi tu, băiat voinic, sălta din nevoie.

– Poate oi fi având şi vrun cusur, ce să zic?… Dar despre slăbiciune, alta nu mă ştiu să am decât că nu pot suferi pe soră-mea… Şi nu fac pas, să nu dau de ea, tot de ea şi iar de ea. Şi, cum o-ntâlnesc, nu mă pot stăpâni…mă reped şi-o apuc de piept… Chiar aseară am avut o întâmplare cu dumneei… M-au bătut ei, prietenii dumneaei, straşnic, nu-i vorbă… halal să le fie!… aşa mângâietură, n-am ce zice, de mult n-am mai căpătat; dar… nu-mi pare rău; încai mi-am sărat sufletul – i-am dat eu dumneaei ce i se cuvenea…

Pe urmă, după ce soarbe din bărdacă, povesteşte, cui are timp să-l asculte, întâmplarea.

Ieri, plimbându-se prin cetatea de scaun, a auzit sunând trâmbiţe; a alergat să vadă ce e… La o răspântie, unde se strânsese multă gură-cască, un pristav, cu o chivără mare de hârtie, striga din fundul bojocilor că „să vină diseară orcine pofteşte în grădina împărătească, s-auză acolo fără plată cum cântă un vestit măgar de prăsilă, sosit de curând de la-nvăţătură, pe care împăratul, ţinând la el foarte mult, l-a fost trimis cu cheltuială, în străinătăţi, să se desăvârşească-n şcolile înalte la meşteşugul cântării frumoase“. Ion a-nceput să râdă de mofturile caraghiozului; dar, pe urmă neavând altă treabă, s-a dus şi el la grădina împărătească, foarte curios să auză cum o fi cântând un măgar învăţat…

– … Că eu – a zis Ion cătră ascultătorii de la masă – eu ştiu ce glas are măgarul, şi ştiu asemenea că orce şcoală, cât de înaltă, nu poate da ce n-au vrut să dea naşterea… Aşadar, m-am dus… am intrat fără supărare şi am găsit multă lume adunată şi din boierime, şi din tagme şi prostime – destulă. Grădina era luminată cu multe lumini în băşici de hârtie văpsită. În fundul grădinii, era o movilită cu flori pe de margini, şi acolo, sus, de jur împrejur, lăsând un loc gol la mijloc, şedeau pe jeţuri împăratul, împărăteasa şi toată curtea, şi-ntre cei dintâi ai curţii, tocmai în faţă, surioara mea, îmbrăcată mai strălucit ca-mpărăteasa; îi sclipeau capul, pieptul şi mânile de diamanticale. Am aşteptat cât am aşteptat, înghesuit în fund, şi-n sfârşit am auzit: alal şi bătăi în palme din toate părţile. Se arătase sus pe movilă vestitul cânţăreţ, gătit cu un valdrap de mătase cusut numa-n fireturi, şi decoraţii atârnate de gât, şi fel de fel de zorzoane, şi-n frunte, la coamă şi la coadă, funde de panglici în trei feţe. S-a făcut tăcere mare… A-nceput măgarul să cânte… ce credeţi?… Carnavalul de Venezia… din ce?… Din gură!… Cum? Cu variaţiuni!

Aici, s-a oprit Ion şi s-a uitat râzând ca un prost la ascultători. Dar, de unde să ştie ascultătorii aceia din lumea de rând ce însemnează Carnavalul de Venezia şi „variaţiuni“!… Şi unul întreabă:

– Ei! Şi pe urmă?

– Pe urmă, după ce a zbierat măgarul aproape o oră, surioara mea (că la ea mă uitam mereu) s-a ridicat în picioare, a-nceput să bată din palme, s-a repezit la el, l-a luat de-gât şi l-a pupat şi p-o falcă şi pe cealaltă şi, scoţându-şi de la mână o brăţară, care scânteia de departe, i-a petrecut-o pe dup-o ureche. Atunci, lumea toată de la mare pân’ la mic a pornit să răpăie din palme şi să ţipe ca nebunii: „bravo! bravo! bis! bis!…“

Cântăreţul a mulţumit foarte mândru, moţăind când în dreapta, când în stânga, şi iar s-a pus pe zbierete. Iar surioara mea, la fiecare zbieret al lui, da din cap încântată, aruncându-i câte un trandafir, şi se uita galeş când la-mpăratul şi la-mpărăteasa, când la boieri şi la prostime…

N-am mai putut suferi… Când s-a opintit o dată dumnealui să ridice glasul sus de tot, am pus şi eu două degete-n gură şi-am început să fluier din răsputeri.

S-au ridicat toţi în picioare…

– Cine?… Cine a-ndrăznit?

Şi-n turburarea aceea., am auzit glasul sori-mi:

– Obraznicul ăsta trebuie să fie ticălosul de frate-meu!

Numaidecât, care cum m-a ajuns, m-a luat în palme, în ghionturi, în picioare: m-au scuipat şi după ce s-au săturat, m-au aruncat ca pe o strachina spartă afară din grădină… Am stat puţin aşa, până să-mi mai vină sufletul la loc; m-am sculat şi am plecat şchiopătând… Şi până foarte departe, auzeam zbieretele măgarului şi bătăile-n palme ale celorlalţi, şi bravo şi bis!…

… Ei! vă place?…

Când să isprăvească Ion povestea, iată că soseşte dinaintea hanului o caleaşca mare cu t’alaitar şi cu o ceată de curteni călări. Opresc să răsufle caii; descalecă boierii, şi coboară din căleaşcă o mândreţe de curteană.

– Uite-o, strigă Ion, ridicându-se de pe laviţă… Uitaţi-vă, asta e procopsită de sora-mea!

Dar ea:

– Nici aici nu scap de tine. neprocopsitule?

– Nici aici! răspunde fratele râzând. Unde te-i duce, tot de mine ai să dai. Oi fi umblând tu iute că zbori pe sus ca falaitar, şi eu încet, că mă târăsc pe jos; dar tot trebuie să ne-ntâlnim! n-am să te las! am să-ţi dau mereu peste bot şi la cap! să vedem: oare pe care?…

– Ia-ţi seama la gură, nebunule! a strigat un curtean strălucit, dându-i o palmă să-i strămute căpriorii.

– Poţi să dai palme cât pofteşti – a zis Ion – sunt deprins cu aşa mângâieri… Deocamdată, lasă-mă numa’ să-ntreb pe surioara mea iubită: când va mai cânta, soro, măgarul?

– Ce-ţi pasă ţie?

– Cum să nu-mi pese, dragă?… Vreau să ştiu… să viu să-l mai ascult… că-mi place, de mă-nnebunesc, mai mult ca la toată lumea…

– Să ştii tu că place la toată Lumea!… Vedeţi-l, oameni buni, pe nenorocitul ăsta?… Tuturor: nouă, şi împăratului şi-mpărătesei, la toţi boierii, la tot norodul, mie şi dv., ne place la toţi, numai dumnealui nu-i place! Toţi, şi eu şi dumneavoastră suntem nişte proşti; numai dumnealui, pricopsitul! mai cu moţ!… Vine să strice petrecerea şi mulţumirea şi cheful la o lume-ntreagă… Apoi de!

– Ia ascultă, mă băiete – a zis unul de la masă – are dreptate dumneei: dacă place la toată lumea, ce te amesteci tu?… Ce-ţi pasă ţie?

– Cum o să placă, nene, săracul de mine?… Măgar! din gură! Carnavalul de Venezia!! cu variaţiuni!!!

– Dacă le place, mă! n-auzi?

– Ia m-ascultă şi pe mine, flăcăule – zise altul mai dârz, pierzându-şi răbdarea – de ce eşti căpăţânos şi nu vrei să-nţelegi?!… Dacă ne-o plăcea şi nouă, ăstora de aici?

– Cum să vă placă, omule?

– Ei! uite aşa: să ne placă!… Ce!… nu cumva o să cerem voie la tine să ne placă?… Uite, mă… Cine eşti tu?

– Nu-i vorbă de cine sunt eu! strigă Ion aprins: e vorba: se poate să placă?… Măgar – din gură Carnavalul de Venezia – cu variaţiuni?… Ai?…

– Nu zbiera aşa la mine, că eu te plesnesc!… Uite-aşa! o să ne placă!

– Lăsaţi-l, mă – zice altul – asta e părerea lui…

– Părerea lui s-o ţie pentru tat-său şi pentru mă-sa! să nu ne-o vâre nouă cu de-a sila pe gât!

Şi-ncep să vorbească tare toţi deodată, unul aşa, altul alminterea… Sora face haz… iar Ion strigă mai tare ca toţi.

– Nu trebuie să vă placă!

– De ce, mă, pârlitule?

– Că nu e de plăcut!

– Că nu vrei tu, ai? Ei! iaca, la toţi ne place, să crapi!

– Atunci dacă la toţi vă place – a strigat şi mai tare Ion – să mă iertaţi, dar sunteţi toţi nişte…

– Nişte ce, mă?

– Nişte urechiaţi mai mari ca el!

Maica ta, Christoase! ce foc pe Ionică!… L-au luat în palme, în ghionturi, în picioare… Şi trage-i, care mai de care, şi tăvăleşte-l prin umbrar, unu-l lăsa de ostenit, s-altu-l lua de odihnit… Au spart cu el toate borcanele şi bărdacele hangiului – pe când surioara se suia în caleaşca şi pornea cântând, urmată de droaia curtenilor călări… Dar flăcăul nu se lăsa… când pe mese, când pe subt mese, întruna ţipa: „urechiaţi“ şi iar „urechiaţi“,

L-au lăsat măr, şi s-a dus fiecare la treaba sa.

S-a sculat Ion, mulţumit de atâta-nvârtitură, şi-a căutat căciula, a scuturat-o frumos şi, cum parcă nu i s-ar fi întâmplat nimica, zice liniştit hangiului, care se uită cu milă la cioburile risipite pe jos:

– Nu se poate, mă omule, măgar, fie cât de-mpărătesc şi de-nvăţat, să cânte din gură… ce? Carnavalul de Venezia şi încă cu variaţiuni – gândeste şi dumneata…

– Ei! du-te la dracul cu prostiile tale! a zis hangiul plictisit. Nu vezi ce tărăboi şi ce pagubă mi-ai făcut?

Şi s-a dus Ion cu pas potrivit – dracul ştie-ncotro… să caute una mai bună.

Ion Luca Caragiale – de aici

Surse foto: abstract.desktopnexus.com, lazy-lranch.com, zooland.ro, echomon.co.uk, mccullagh.org, canvaz.com, gurneyjourney.blogspot.com

Cu ce-am rămas după finala de la Bucureşti?

Încleştarea atletică dintre madrileni şi basci (3-0) sau, cum constata un pişicher, dintre Falcao şi Bilbao, a lăsat în urmă şi altceva decât câştiguri grase pentru patronii de restaurante şi hoteluri din Bucureşti şi o imagine radical schimbată a spaniolilor despre România. A lăsat o moştenire – ba nu, trei! -, un testament al fotbalului către fotbal. O moşnenie către cei care iubeau acest sport sau – am văzut cazuri – au început să-l iubească aseară. Şi trei “entităţi” – una mai frumoasă ca alta, ieri – şi-au adus aportul (Atenţie, urmează un text indecent de lung!).

Moştenirea lui Atletico

Europa aştepta o finală spaniolă de fală, Real Madrid-Barcelona, în Champions League. A primit la schimb una “second hand”, între cea de-a treia şi cea de-a patra echipă a Spaniei, din punct de vedere al palmareselor, în competiţia secundară a continentului. Când acordă câte unul din tot mai rarele interviuri, bătrânul Di Stefano atrage mereu atenţia interlocutorului: “Ai grijă să scrii Club cu C mare”. Pentru Atleti şi Athletic încă nu are cine impune acest respect, deşi ar merita.

Atletico venea la Bucureşti, ca de fiecare dată într-un meci crucial, cu eternul statut de Cenuşăreasă. Athletic Bilbao, o echipă tânără, frumoasă şi nebună ca extraordinarul său antrenor, beneficia de sprijinul unui întreg popor, cel basc, plus capitalul de imagine european pe care şi-l crease prin jocul încântător, apropiat de cel al Barcelonei, care l-a sedus şi dezarmat şi pe Sir Alex.

Dar madrilenii erau obişnuiţi cu planul secund. Când trăieşti o viaţă în umbra celei considerate de mulţi cea mai mare echipă din lume, când eşti strivită între rivalitate şi istorie, când oricât ai câştiga şi oricât de frumos ai juca, spuza ajunge mereu pe turta rivalilor din oraş, începi să-ţi accepţi condiţia şi, de la o vreme, să ţi-o transformi în avantaj. How many roads must a man walk down before they can call him a man? Să vă spună El Niño Torres, care trebuie să mai câştige un Mondial şi-un Euro, să mai joace câteva finale de cupe europene şi să mai ia câteva titluri pentru a primi, în sfârşit, aprecierea ce i se cuvine.

Să vă spună “creativii” care încercau, an de an, să compenseze bugetele uriaşe ale Realului cu pasiunea pentru două culori moştenite, ironic, chiar de la Athletic şi, mai departe, de la Southamptonul englez. Care încercau să pună în locul trofeelor umorul. Să-şi peticească găurile din nădragi cu clipuri, pline de emoţie, de atragere a fanilor. Când adversarul mai adăuga o cupă uriaşului palmares, tu să mai convingi câţiva copii să aleagă Calderonul în loc de Bernabeu. Când te baţi în fiecare zi, timp de zeci de ani, cu Goliat, trebuie să cauţi, prin deşert, mii de pietricele de pus în praştie. Şi – culmea! – să găseşti. Iar când copilul te întreabă, de pe bancheta din spate, nedumerit, “Tată, de ce ţinem noi cu Atletico?”, să nu poţi să-i explici. Pentru că “e ceva foarte, foarte măreţ”.

Să vă spună angajaţii fabricilor de saltele cum le croiau tricouri de joc fotbaliştilor din pânza care învelea câlţii, atât era de săracă echipa, lucru ce le-a adus o nouă moştenire: porecla “Colchoneros” (Saltelarii, într-o traducere aproximativă). Atletico se iubeşte. La bine (rar), dar mai ales la greu (ades). Iar când, de prea mult rău, încerci să te dezici, ţi se aduce aminte că dragostea pentru echipă o moşteneşti şi e de datoria ta să o dai mai departe, oricât ţi-ar fi de greu.

How many years can some people exist before they’re allowed to be free? Înaintea meciului de aseară, lumea părea să fi uitat – sau să nu fi aflat niciodată – că Falcao, Arda Turan sau Diego erau hârşiţi în sute de bătălii, plus alte zeci la “naţionale”, că nu erau copii ajunşi pentru prima oară într-un meci de o asemenea miză. Că cei trei sunt deja certitudini azi în Europa şi că Adrian şi Courtois vor fi mâine. Că madrilenii veneau după unsprezece victorii consecutive în cupele europene (după ce au ieşit din grupe au bătut tot, tur-retur), un record nemaivăzut şi care putea fi chiar îmbunătăţit la Bucureşti. Şi avea să fie. Că în ultima lună, din nouă meciuri, nu au pierdut decât unul şi acela în faţa marelui Real. Şi că se vor face zece.

Că îl aveau în echipă pe “tigrul” Falcao, cel care, dacă nu ar exista Messi şi Cristiano Ronaldo, ar fi cel mai mare fotbalist din lume al momentului. Şi că “Tigrul” nu dă goluri, ci muşcături. Şi că le dă cu o regularitate cel puţin îngrijorătoare pentru adversari. Columbianul şi-a primit numele de la legendarul fotbalist brazilian al Romei, din anii 80, de care tatăl lui Radamel Garcia era pur şi simplu îndrăgostit. Atacantul povestea, recent, într-un interviu, că părintele său şi-a dorit un băiat doar pentru a-i pune numele lui Falcao. O altă moştenire…

Aseară, Falcao a lăsat şi el, mai departe, o moştenire. Ba chiar mai multe. A reuşit cea mai rapidă “dublă” din istoria unei finale de Cupă UEFA. A marcat în poarta fiecărui adversar întâlnit în drumul spre ultimul act. A devenit abia al treilea fotbalist al lumii care înscrie peste zece goluri în două sezoane consecutive de cupe europene. A înscris 30 de goluri, în total, în două ediţii consecutive ale unei competiţii europene. A devenit golgheter, pentru doi ani la rând, cu două echipe diferite, al competiţiei. Nu căutaţi precedente. Nu există. Performanţe inimaginabile până ieri, dar când vii din ţara lui Macondo, te numeşti Radamel, iar tatăl tău ţi-a dat numele unui celebru fotbalist brazilian, nu s-ar putea spune că vii fără imaginaţie.

Şi, în fine, unii au uitat şi că Atleti îl avea pe bancă pe Simeone, argentinian din stirpea lui Bielsa, nu mai puţin valoros ca bătrânul “Nebun”. În Dicţionarul Limbii Spaniole editat de Academia Regală Spaniolă, “El Cholo” (porecla lui Simeone) are două definiţii, ambele utilizate doar în America de Sud: 1. Metis de sânge european şi indigen. 2. Indian care adoptă uzanţele occidentale. Diego nu este nici una, nici alta, deoarece – previzibil, deja? – şi-a primit porecla moştenire. În anii 50-60, la Velez Sarsfield entuziasma un oarecare Carmelo Simeone, poreclit “El Cholo”, un jucător extrem de iubit de suporteri. După 30 de ani, un alt Simeone, Diego, debuta în acelaşi club. Tribunele, într-o ţară în care înainte să devii Fotbalist trebuie să primeşti o poreclă, i-au împrumutat-o pe cea a lui Carmelo.

Ca fotbalist, puţini sunt cei care nu îl ştiu pe “El Cholo”. Şi-a găsit cu greu locul, trecând de la Velez Sarsfield la Pisa, de la Sevilla la Atletico, de la Inter la Lazio şi înapoi la Atletico. La naţională, românii şi-l amintesc cu plăcere, ca fiind cel care nu a reuşit să-i ţină piept marelui Hagi în SUA ’94. În rest, şi-a făcut datoria onest peste tot. În plus, a fost unul din artizanii acelui 1996 de poveste, când Atleti a cucerit titlul şi cupa în Spania. Ca antrenor, “Metisul” a debutat la Racing Club, în 2006. Fusese angajat să scape echipa de retrogradare. Şi-a îndeplinit misiunea şi a plecat. În acelaşi an a ajuns la Estudiantes. A câştigat Apertura 2006 şi şi-a luat la revedere anul următor. A ajuns la River Plate, unde, în primul an a câştigat Clausura, în 2008. A părăsit, anul următor, legendara formaţie argentiniană, după un egal cu Huracan, lăsând-o pe ultimul loc şi provocând, astfel, cel mai mare dezastru din istoria lui River: prima şi singura retrogradare.

Eşecul cu River l-a bântuit în următorii doi ani, la San Lorenzo de Almagro, de unde a plecat din cauza rezultatelor slabe obţinute. S-a dus în Italia, în ianuarie 2011, unde a preluat-o pe Catania, aflată în zona fierbinte a clasamentului. Simeone i-a salvat pe sicilieni de la retrogradare, reuşind, totodată, cel mai bun parcurs din istoria echipei în Serie A. Apoi, în ciuda faptului că mai avea un an de contract, s-a întors în Argentina, la Racing Club, promiţând că o va scoate campioană. Pentru că a terminat Apertura 2011 doar pe locul 2, El Cholo a plecat iar, semnând cu Atletico Madrid şi reuşind, după nici şase luni, să câştige Europa League. Aseară, la finalul meciului, Simeone, răguşit şi entuziasmat, a spus: “Sunt mândru că, mâine, copiii vor îmbrăca tricourile lui Atleti când vor merge la şcoală”.

Moştenirea lui Athletic

Athletic îi avea pe Llorente, pe Muniain, Iraola, Amorebieta, Javi Martinez, De Marcos şi Susaeta. Tot atâtea nume notate pe listele de cumpărături ale marilor cluburi, după sezonul fantastic făcut de basci. Îl mai avea pe marginea terenului, în trening, pe bătrânul şi aplicatul Bielsa. Şi mai avea un popor întreg în spate, care respiră prin culorile clubului din Bilbao. Care spera ca, după 35 de ani, să răzbune acea blestemată de finală pierdută în faţa Juventusului doar pentru golul în plus marcat în deplasare de italieni.

O echipă superbă, “que enamora”, cum spun spaniolii. Nu poţi să spui că-ţi place fotbalul şi să nu iubeşti frumoasa echipă bască. Dar o finală e o finală. Iar lacrimile lui Muniain stau mărturie că tinereţea, talentul şi entuziasmul pot câştiga bătălii, dar că medaliile, după război, le primesc veteranii.

Să-ţi faci o echipă doar din fotbalişti născuţi sau cu strămoşi în Ţara Bascilor şi – hai, fie! – Navarra, un areal de circa 20.000 de kilometri pătraţi (cu tot cu partea franceză), mai mic decât Oltenia, şi cu o populaţie de sub 3 milioane de locuitori, ceva mai mulţi decât are Bucureştiul cu tot cu Ilfov, să transformi asta în crez şi, totuşi, să reuşeşti să te menţii, singură, alături de coloşii Real Madrid şi Barcelona, între cele trei echipe care au jucat toate sezoanele Primerei, de la înfiinţare până azi, nu e puţin lucru. Să câştigi apoi opt campionate (doar Real, Barça şi Atletico au mai multe), 23 de Cupe (doar catalanii au mai multe), o Supercupă a Spaniei şi să joci şi două finale UEFA este deja impresionant. Uitaţi-vă pe fotografia asta, a bucuriei lui Atletico, în care s-au strecurat patru-cinci steaguri naţionale, fără a-l număra pe cel al Spaniei, din tribune. Ăsta, ikurriña, drapelul Ţării Bascilor, ar fi fost singurul steag de pe teren, dacă ar fi câştigat Athletic. Ce-ar fi fost marile cluburi ale lumii doar cu jucători crescuţi pe lângă casă?

Şi dacă au pierdut o finală, ce? Atletico avea mai multă nevoie de ea, oricum, în eterna-i zbatere de a scoate capul din umbra lui Real. Bilbao e mândră de copiii ei, chiar şi aşa. Au pierdut, dar au făcut-o cu capul sus, după ce, alături de Atletico Madrid, au răpus jumătate de Europă. În plus, bascii sunt prea dârji pentru a avea un complex faţă de cineva, deşi au trăit şi ei în umbra Realului şi Barcelonei o viaţă.

Esenţa spiritului basc şi a felului în care a fost primită înfrângerea în Euskadi stă în mesajul postat de fostul fotbalist al lui Athletic, Julen Guerrero, pe Facebook:

“Athletic nu a câştigat. Păcat… Cu siguranţă a fost cea mai bună echipă din Europa League în acest sezon, dar nu a putut încheia glorios, cu cucerirea TROFEULUI. Dar nu e momentul să ne lamentăm, ci e momentul să fim recunoscători. Să fim recunoscători acestor jucători, pentru uriaşele momente pe care ne-au făcut să le trăim, pentru că au permis să viseze unui întreg popor. O filosofie, o ideologie, o credinţă… Pentru că ne-au făcut să visăm pe toţi cei care iubim Athletic.

Eu cred că Athletic a câştigat un TROFEU astăzi… TROFEUL de a face să creadă noile generaţii că se poate concura cu granzii şi se pot obţine victorii printr-o filosofie căreia îi suntem fideli. Au câştigat TROFEUL prin care tot ce am trăit vom lăsa moştenire peste secole şi secole. Că acesta e Athletic şi pentru asta îl iubim…

Da, acesta este marele TROFEU al lui Athletic de astăzi şi trebuie să fim mândri de el. Acest TROFEU nu are preţ şi este mai important decât a ridica o cupă deasupra capului.

Şi acum să privim înainte. Suntem pe drumul cel bun şi trebuie să ştim gestiona această dureroasă înfrângere şi să vedem contrariul, că ceea ce au făcut aceşti copii astăzi este o MARE VICTORIE care, cu siguranţă, le va mai deschide şi alte oportunităţi în viitor.

Şi cum Athletic ne învaţă mai mult decât să jucăm fotbal, îi felicit pe cei de la Atletico Madrid şi pe fanii lor pentru trofeu.

¡¡ESKERRIK ASKO CHAVALES – AUPA ATHLETIC!!”

La final, Bielsa, cu capul plecat, fără a privi în ochi pe nimeni, cum face de fiecare dată, a luat toată vina asupra lui: “Eu sunt singurul responsabil”. Un gest mare, dar normal pentru “Nebun”, care a considerat că lacrimile elevilor săi sunt pedeapsă suficientă pentru că s-au pierdut cu firea într-un moment atât de important. Pentru că n-a fost doar vina lui, deşi e adevărat – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului – că Simeone şi-a învins maestrul, la fel cum Atletico, născut din “coasta” lui Athletic, şi-a “ucis” părintele. Cronos contra Uranus. A fost momentul lui Simeone şi al lui Atleti. Până când se va naşte un Zeus care-l va răpune şi pe Cronos – căci şi “păcatele” se moştenesc – iar fotbalul va recompensa mâine, cum face de fiecare dată, învinşii de azi.

Un prim semn că aşa va fi este răspunsul primit din cealaltă tabără, după meci. Nu din vestiarul advers, nici din tribună, ci de undeva din Bilbao, unde un avocat, jurnalist şi tată basc îi răspundea primului antrenor argentinian care a cucerit Europa League, pe Twitter: Simeone spune că, mâine, copiii vor îmbrăca, mândri, tricoul lui Atletico la şcoală? Copiii noştri nu şi le-au dat jos niciodată pe ale lor…“.

Moştenirea Bucureştiului

Nu mi-e ruşine că sunt român. Asta şi pentru că, chiar dacă mi-ar fi ruşine, tot român aş fi. happy Dar nici nu pot spune că m-am simţit de foarte multe ori mândru. Am luat-o ca pe ceva care nici nu mă avantajează, dar nici nu mă încurcă. Nu foarte des… Pentru că, e adevărat, uneori m-am lovit de prejudecăţi şi de “faima” pe care ne-am făcut-o prin străinătate.

Ieri, însă, tot ce s-a întâmplat la Bucureşti m-a făcut să fiu invidios pe cei care au fost acolo şi s-au putut bucura de la faţa locului de această sărbătoare. Pentru că a fost o sărbătoare. Faptul că, pe Twitter, spaniolii se extaziau la vederea stadionului, a organizării şi a coregrafiei deosebite realizate de români m-a făcut să umflu pieptul de mândrie. La ESPN, comentatorii englezi nu conteneau cu laudele, la rândul lor. Românii, pe Internet, spuneau că nu le vine a crede că ceea ce se întâmplă este în România. Unii, mai cârcotaşi, spuneau că e doar meritul UEFA. Eu spun că, dincolo de aportul forului continental – de netăgăduit -, mare parte din reuşita acestei finale a fost a românilor. Chiar şi presa română a fost la înălţime, profesionistă şi inspirată. Dar, pe de altă parte, aşa cum spunea cineva pe Twitter, tocmai această reuşită obligă de-acum. Pentru că s-a creat precedentul. “Uite, dom’le, că se poate şi la noi”. Or, din acest moment, orice “performanţă” sub acest standard va fi considerată o nereuşită.

După evenimentele de la Cluj, recunosc, mi-a fost ciudă. Consideram că ne-am făcut de râs tocmai acum, când toată presa europeană era cu ochii pe România. Mi-am exprimat îngrijorarea pe Twitter, dar unul din ziariştii spanioli aflaţi la Bucureşti m-a liniştit: “Jurnaliştii străini sunt fascinaţi de Bucureşti. Stadionul e minunat şi totul va fi bine. Ai o ţară superbă, sunt încântat!“. Am crezut că o spune din politeţe, dar după ce am văzut aseară, am fost convins că şi dacă a fost umbrită imaginea noastră după meciul de la Cluj (clujenii pot sta liniştiţi, a fost un incident între un portughez şi un bucureştean, iar fanii locali nu au avut nicio vină), ziua de ieri a şters orice impresie negativă.

Chiar şi intrarea acelor “Jimmy Jump” autohtoni este de apreciat (Nu vă luaţi după ce spune Vasile Manu). Dacă simpaticul catalan îşi face un titlu de glorie din a intra pe teren la orice competiţie sportivă, doar din teribilism şi din ambiţie, de ce e “românism” ca oltenii să facă acelaşi lucru, dar pentru o cauză nobilă? Gestul lor a fost unul de atenţionare şi de conştientizare asupra injustiţiei care i s-a făcut Craiovei. Iar faptul că au riscat şi au reuşit să facă acest lucru, a generat admiraţie între străini şi nu ne-am făcut nicidecum “de ruşine”. Din contră… Astfel de proteste au loc de ani buni în fotbalul “mare”. Şi văd că nu sunt singurul care e alături de cei doi protestatari.

Da, am avut noroc cu cele două finaliste, că au fost două echipe atât de frumoase şi de iubite. Că fanii spanioli au fost prietenoşi şi civilizaţi. Că, în afara unui mic incident dintre un grup de neo-nazi madrileni şi un grup de basci, nu au existat probleme. Şi pe acela jandarmii l-au soluţionat profesionist, fiind lăudaţi de presa spaniolă. Că, per total, a fost o experienţă extraordinară pentru toţi cei implicaţi. Chiar şi pentru mine, de la distanţă. Bucureştiul a intrat în istoria ambelor echipe, iar ele au intrat în istoria Bucureştiului. Un meci de fotbal a făcut mai multe pentru România decât ţâşpe guverne cu tot atâtea strategii de branding de ţară. Bravo, România! Bravo, Bucureşti!

Surse foto: Marca, GSP

¿Habláis español? Deberíais…


Că engleza nu are cei mai mulţi vorbitori în Anglia se ştie. Că nici spaniola nu este cea mai vorbită în Spania iar se ştie. La fel stau lucrurile cu portugheza şi Portugalia. Dar că Spania a devenit deja a treia ţară cu cei mai mulţi vorbitori de limbă spaniolă, după Mexic (110 milioane de vorbitori) şi, mai nou, S.U.A. (50 de milioane), poate nu ştiaţi toţi. Sunt şanse mari, dacă lucrurile continuă în ritmul actual, ca scăderea natalităţii şi reiniţierea fluxurilor migratorii în sens invers: Europa-America de Sud să ducă Spania pe locul 4 sau chiar 5. Columbia, cu 45 de milioane de vorbitori şi Argentina, cu 41 de milioane, ameninţă poziţia Spaniei, cu cele 46-47 de milioane ale sale.

Revenind… S.U.A. a ajuns să deţină 50 de milioane de vorbitori de spaniolă în ultimii ani. În 2050 va avea 132 de milioane, urmând a detrona şi Mexicul. “Dacă iei metroul din Manhattan spre Astoria, în Queens, poţi descoperi, la coborâre, că engleza a dispărut. În cartier, în conversaţii, pe afişele din magazine şi în muzica ce se aude din case şi maşini, totul e în spaniolă. La fel se întâmplă cu zeci de alte zone din New York sau Los Angeles şi în oraşe întregi din Florida, Texas şi California”, scrie La Informacion.

Spaniola din Statele Unite nu mai este doar limba “cartierelor latine” şi a hispanicilor. Deja a fost învăţată de politicieni ca Barack Obama – care a cerut votul hispanicilor în castellană – sau Michael Bloomberg, primarul New York-ului, care a folosit-o în câteva conferinţe de presă. Copiii o învaţă la şcoală şi uitându-se la emisiuni la televizor. Este limba în care emite Univision, care de multe ori depăşeşte în audienţă marile canale în engleză. Din 1997, CNN emite şi în spaniolă. În 2009, existau 550 de posturi de radio, 55 de televiziuni şi peste 200 de edituri în spaniolă.

Vă mai amintiţi de “Que hora es?”…


Acum 3-4 ani râdeam de ne prăpădeam pe Twitter. Râdeau şi americanii, dar acum nu mai e de râs. Turiştii şi imigranţii recent sosiţi în S.U.A. au început să descopere că pot trăi şi fără a învăţa engleza. În restaurante, în magazine, peste tot… se găseşte cineva care vorbeşte spaniola.

Şi limba lui Cervantes a depăşit statutul de limbă marginală, rezervată doar imigranţilor şi copiilor acestora. Personalităţi “latine” au început să acceadă în poziţii înalte, trăgând după ei şi limba şi importanţa acesteia: senatorul de origine cubaneză Marco Rubio, pe care mulţi îl vedeau ca vicepreşedinte al lui Mitt Romney, judecătoarea Curţii Supreme Sonia Sotomayor, de origine portoricană, secretarul de Interne Ken Salazar sau chiar columbiana Shakira, care a fost numită consilier pe probleme de Educaţie pentru vorbitorii de spaniolă pe lângă Casa Albă.

Unul din şase americani vorbeşte spaniola

Sunt deja 50 de milioane de vorbitori de spaniolă, practic una din şase persoane vorbeşte limba lui Cervantes. Cel puţin aşa era în 2010, la ultimul recensământ. Citisem undeva, mai demult, că circa un milion de mexicani, anual, intră în S.U.A. Asta numai numărându-i pe cei intraţi ilegal. În condiţiile acestea, numărul total al vorbitorilor de spaniolă poate fi chiar mai mare deja. Ultimul studiu al Pew Hispanic Center arată că 82% dintre hispanici vorbesc zi de zi spaniola în State. Procentul scade, e adevărat, în rândul celor de-a doua şi a treia generaţii. 38% dintre cei chestionaţi susţin că vorbesc mai bine spaniolă decât engleză, 38% s-au declarat bilingvi, iar 24% vorbesc mai bine engleza.

“Eu vorbesc ambele limbi, zilnic. Acasă, vorbim în spaniolă, dar la muncă şi cu prietenii care nu sunt hispanici vorbesc în engleză”, susţine Antonio, un peruan stabilit de 16 ani în New York, pentru La Inforamcion.

Problema cu imigraţia din atât de multe ţări diferite duce la faptul că hispanicii din S.U.A. nu au o cultură comună, dar aproape toţi sunt de acord că limba spaniolă este foarte importantă pentru viitor. “Limba este cea care păstrează legăturile în această comunitate şi îi diferenţează de alte grupuri, precum asiaticii din S.U.A.”, susţine Mark Lopez, directorul adjunct al Pew Hispanic Center.

95% dintre hispanicii stabiliţi în S.U.A. susţin că îşi vor transmite limba şi copiilor. “Părinţii le spun acum copiilor că este important să vorbească şi spaniolă şi să-şi cunoască originile. Încep să fie mândri de asta. Adulţii sosiţi în S.U.A. în anii 50-60 aflau pe atunci despre importanţa limbii engleze. Copiilor şi nepoţilor lor li se spune despre importanţa limbii spaniole”, explică acelaşi Lopez.

Din mixul acesta între spaniola cu care au venit de-acasă şi engleza învăţată la destinaţie, s-a născut celebrul “spanglish”. “Tuve un meeting con mi jefe”, “El viernes vamos al happy hour despues del trabajo para tomar unas drinks” sau “Te llamo pa’atras” (I’ll call you back) sunt câteva din rezultatele contopirii celor două idiomuri.

“Este o spaniolă cu caracteristici speciale, pentru că există termeni care nu se folosesc în Spania sau America Latină. De exemplu, cum traduci “bagel” (covrig) în spaniolă?”, se întreabă Gerardo Piña-Rosales, preşedintele Academiei Nordamericane a Limbii Spaniole. El nu consideră “spanglish”-ul o problemă. “Este normal ca atunci când două limbi diferite se întâlnesc să creeze terminologii care nu există. Dar în S.U.A. există un grup enorm de persoane care vorbeşte spaniola la fel de corect ca în orice altă ţară”, susţine academicianul.

“Spanglish este căsnicia – sau divorţul – nu doar dintre două limbi, ci dintre două civilizaţii. Este un amestec lingvistic care, în sine, demonstrează un amestec mai amplu: al lumii anglosaxone cu cea hispanică”, susţine Ilan Stavans, lingvist la Amherst College, din Massachusettes, traducătorul operei lui Miguel de Cervantes în engleză.

În plus, experţii susţin că spaniola începe să capete importanţă tot mai mare şi în mediul de afaceri. “Până de curând, cei care vorbeau spaniolă erau stigmatizaţi social. Acest lucru s-a schimbat, însă”, susţine Piña-Rosales. “În anumite locuri, precum Florida, există deja multă lume care foloseşte spaniola în mediul profesional”.

Melissa Rodriguez, o portoricană care lucrează în Finanţe-Bănci susţine că la angajare a contat mult cunoaşterea limbii spaniole, deoarece firma avea clienţi în America Latină.

Exită studii care arată că bilingvismul este un avantaj care se reflectă şi într-un venit mediu mai ridicat, după cum s-a arătat anul trecut la simpozionul organizat de Institutul Cervantes la Chicago.

“Studii recente care au stabilit că cunoaşterea limbii spaniole pe piaţa muncii din S.U.A. aduce între şapte şi opt mii de euro în medie, pe an, la salariu. Competenţa în spaniolă este un avantaj economic demonstrat”, susţine Ignacio Olmos, directorul Institutului Cervantes.

Dar… va ajunge să fie recunoscută, cândva, spaniola ca limbă oficială? Probabil că nu, dat fiind că în S.U.A. nici limba engleză nu este limbă oficială decât de facto, nu şi de jure. “Chiar dacă nu va fi recunoscută oficial, în multe zone din California şi Florida spaniola este deja prima limbă”, susţine preşedintele Academiei Nordamericane a Limbii Spaniole.

Constituţia S.U.A. nu stabileşte limba engleză ca limbă oficială a ţării. Unele state şi oraşe urmează aceeaşi politică, altele nu. În unele zone din California şi Florida se permite realizarea unor demersuri oficiale, precum examenul de conducere sau completarea de formulare, în alte patru limbi pe lângă engleză. Printre acestea e şi spaniola.

Dar poate cea mai mare victorie a limbii spaniole, măcar din punct de vedere al simbolisticii, a fost obţinută la Nasvhille, acelaşi loc în care Theodore Roosevelt afirma că “e loc doar pentru o limbă: engleza”. În 22 ianuarie 2009, cetăţenii oraşului au respins, cu 56%, la referendum, moţiunea pentru declararea limbii engleze singura limbă oficială.

E pluribus unum

Dezbaterile pe seama necesităţii S.U.A. de a reglementa limba engleză ca limbă oficială prin Constituţie sunt vechi şi reapar în prim plan la intervale regulate. Acum e unul din acele momente, când precandidaţii republicani la Preşedinţie, într-o dezbatere televizată, s-au arătat în favoarea introducerii articolului limbii oficiale în Constituţie.

În S.U.A. se vorbesc 322 de limbi, date care folosesc drept argument celor care se opun declarării limbii engleze ca limbă oficială. Între timp, limba engleză pierde tot mai mult teren în multe zone ale ţării. La urma urmei, Statele Unite al Americii s-au construit pe deviza “E pluribus unum”, care lasă loc identităţii fiecăruia să se desfăşoare.

Ideea este că n-ar trebui să ne culcăm pe o ureche dacă ştim engleza. Alături de chineza mandarin, spaniola va avea o importanţă sporită în viitor. Unii zic că în 50 de ani va înlocui engleza. “Those who don’t speak Spanish may be left behind“, ziceau alţii, acum peste un deceniu.happy Deci… *Vorbiţi spaniola? Ar trebui…

Surse foto: Wikipedia, betterfly.com, blogdelmedio.com